INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF” IAŞI

GEORG WILHELM FRIEDRICH HEGEL.„ENCICLOPEDIA ŞTIINŢELOR FILOZOFICE.

FILOZOFIA SPIRITULUI”

Lucrare la Istoria Filozofiei realizată deStudent: Petru CIOBANU, anul IIModerator: Pr. Bogdan HERCIU

IAŞI 2009

G.W.F. HEGEL. „FILOZOFIA SPIRITULUI”

Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut la 27 august 1770 la Stuttgart, în familia unui înalt funcţionar la Curtea de Conturi. La vârsta de 18 ani se înscrie la seminarul din Tübingen, unde studiază filozofia, istoria, teologia şi limbile clasice. Aici îl cunoaşte pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau şi urmăreşte cu entuziasm evenimentele Revoluţiei franceze. În 1790 obţine titlul de magistru în filozofie, iar, trei ani mai târziu, termină studiul teologiei. Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna şi Frankfurt pe Main, până în 1801, când devine doctor al Universităţii din Jena şi scrie lucrarea „Diferenţa între sistemele lui Fichte şi Schelling”. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Phänomenologie des Geistes” („Fenomenologia spiritului”). Între 1808 şi 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg şi publică lucrarea „Wissenschaft de Logik” („Ştiinţa logicii”, 1812-1816). În 1818, după o scurtă perioadă la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparţinuse lui Fichte, şi începe, în prelegerile ţinute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în „Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften” („Enciclopedia ştiinţelor filozofice”, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Moare la 14 noiembrie 1831 la Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

Dintre alte lucrări ale lui Hegel menţionez: „Grundlinien der Philosophie des Rechts” („Bazele filozofiei dreptului”, 1819); „Vorlesungen über die Ästhetik” („Prelegeri despre estetică”, 1817-1829); „Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte” („Prelegeri de filozofie a istoriei”, 1822-1831).

Un loc important printre operele lui Hegel în ocupă „Enciclopedia ştiinţelor filozofice” (1817), care reprezintă cel mai important exemplu de enciclopedie filozofică cu un caracter sistematic. A fost redactată iniţial ca un instrument didactic, identificându-se la Hegel cu însuşi conceptul despre adevăr, ca un proces circular de dezvoltare a ideii, prin intermediul naturii şi spiritului, pentru a se realiza ca raţiune absolută1.

În „Enciclopedia ştiinţelor filozofice”, Hegel afirmă că „filozofia este, în mod necesar, un sistem”. Aceasta înseamnă că adevărata cunoaştere filozofică evoluează în diferitele sale trepte conform unei înlănţuiri riguroase, garantată de procedeul metodic unitar al dialecticii. Sistemul se compune din trei părţi fundamentale: logica, filozofia naturii şi filozofia spiritului. O importanţă deosebită o capătă concepţia logicii: categoriile nu au doar o valoare formală, adică nu indică simple raporturi ale gândirii cu ea însăşi, ci constituie structura pe a cărei bază se construieşte realitatea concretă. Sistemul hegelian se se înfăptuieşte ca „enciclopedie a ştiinţelor”, aceasta înseamnă că filozofia priveşte către realitate nu în mod direct, ci datorită ajutorului oferit de ştiinţele pozitive, fie în ce priveşte

1 Cf. „Enciclopedie”, în L’Enciclopedia della filosofia e delle scienze umane, Instituto Geografico de Agostino, Novara 1996; trad. romănâ, Enciclopedie filozofie şi ştiinţe umane (=EFSU), All Educational, Bucureşti 2004, 279.

2

G.W.F. HEGEL. „FILOZOFIA SPIRITULUI”

lumea naturii, fie în ce priveşte lumea spiritului. Filozofia hegeliană a naturii este, prin urmare, în substanţa ei, o filozofie a ştiinţelor naturii2.

Scopul „Enciclopediei ştiinţelor filozofice” este de a descrie cum se autorealizează spiritul. Acest proces de dezvoltare a spiritului are loc în 3 etape. Prima etapă face obiectul Logicii, care oferă categoriile gândirii. Aceste categorii reprezintă condiţia minimă pentru a raţiona, reprezintă concepte care se mişcă pe planul secund al gândirii noastre. Aceste concepte sunt nu altceva decât însuşi spiritul. Dar întrucât spiritul se dezvoltă, ajunge la punct anume pe care trebuie, pur şi simplu, să-l treacă. Aici intră în joc filozofia naturii: spiritul intră în natură. Când ia sfârşit şi această fază a dezvoltării sale, spiritul se „întoarce” în sine. Acesta este punctul de pornire al filozofiei spiritului.

Prin urmare, „Enciclopedia ştiinţelor filozofice” este împărţită în trei părţi:1. Logica, care cercetează Absolutul „în sine”;2. Filozofia naturii, care drept obiect de studiu Absolutul „pentru sine”;3. Filozofia spiritului, care studiază Absolutul „în şi pentru sine”.Mă voi opri în mod special asupra celei de-a treia părţi a „Enciclopediei ştiinţelor

filozofice”, şi anume asupra filozofiei spiritului.Ca şi întregul edificiu hegelian, şi această parte a „Enciclopediei” este concepută

urmând o schemă trinitară. În prima secţiune a celei de a treia părţi, Hegel se referă la spiritul subiectiv. După Hegel, spiritul subiectiv poate avea trei ipostaze:

1. în sine sau nemijlocit, în acest fel el este suflet, adică spirit natural, fiind obiect de cercetare al antropologiei;

2. pentru sine sau mijlocit, spiritul în relaţie sau particularizare, conştiinţă; este obiectul de studiu al fenomenologiei;

3. spiritul determinându-se în sine, ca subiect pentru sine, fiind obiect de analiză al psihologiei.

După ce analizează spiritul subiectiv, Hegel trece la analiza spiritului obiectiv, care reprezintă Ideea absolută care fiinţează numai în sine. Cele trei ipostaze ale spiritului obiectiv după Hegel sunt:

1. dreptul2. moralitatea3. eticul.A treia parte a „Filozofiei spiritului”, Hegel o dedică spiritului absolut, concretizat în

trei domenii:1. arta, pentru că permite o reprezentare concretă a spiritului absolut;2. religia revelată, întrucât este religia adevărată, fiind revelată de Dumnezeu;3. filozofia, pentru că reprezintă unitatea dintre religie şi artă.

2 Cf. „Hegel”, în EFSU, 425-426.

3

G.W.F. HEGEL. „FILOZOFIA SPIRITULUI”

Fragmente

1. Definiţia cea mai înaltă a absolutului este aceea că el nu este doar, în genere, spiritul, ci este spiritul manifestat sieşi în chip absolut, spiritul conştient-de-sine, infinit creator.

Înainte de această definiţie a absolutului, Hegel scrie că absolutul este spiritul şi menţionează că aceasta este cea mai înaltă definiţie a absolutului (§ 384). În acest fragment însă face un pas mai înainte şi declară că absolutul nu este pur şi simplu spiritul, ci spiritul manifestat sieşi în chip absolut. Prin urmare, absolutul este spiritul absolut. Acest fapt pare dificil de înţeles şi, pentru a ajunge să afirme aceasta, Hegel indică cele trei moduri de revelare ale spiritului până a ajunge spirit absolut. Primul mod este spiritul fiinţând-în-sine sau Ideea logică cum îl mai numeşte Hegel. Acesta, iniţial, este „închis în sine”, fără exterioritate, singularizare şi nemijlocire. Al doilea mod este spiritul fiinţând-pentru-sine, manifestat-sieşi în faţa naturii, care-l ascunde şi manifestă totodată. A treia formă este spiritul absolut. Ajungând la această treaptă, dispare distincţia dintre primul şi cel de-al doilea mod de revelare, nu mai este vorba de spiritul fiinţând-în-sine şi spiritul fiinţând-pentru-sine, ci de spiritul conştient-de-sine. Este spiritul care nu se manifestă în exterior, dar nici în interior, este spiritul care se manifestă sieşi pe deplin. Nu mai este un spirit „egoist”, ci un spirit creator, care „produce pe «altul» său”, care pune în fiinţă. Este absolut pentru că ajunge la fiinţarea-de-sine absolută, la unitatea absolută a fiinţei-sale-în-sine şi a fiinţei-sale-pentru-sine. Absolutul nu este o realitate impenetrabilă care ar exista mai presus şi dincolo de manifestările sale determinate, ci este propria sa manifestare de sine3.

2. Ştiinţa aceasta (filozofia) este unitatea artei şi a religie, prin aceea că modul intuitiv, exterior după formă, al artei, producerea ei subiectivă şi spargerea conţinutului substanţial în mulţimea figuraţiilor independente este, în totalitatea religiei – ca separare, desfăşurată în reprezentare, şi mijlocire a momentelor desfăşurate – nu numai legat într-un întreg, ci şi reunit în intuiţia spirituală simplă şi apoi înălţată la gândirea conştientă de sine. Cunoaşterea aceasta este astfel conceptul artei şi al religiei, recunoscut pe calea gândirii, concept în care diversitatea din sânul conţinutului este recunoscută drept necesară şi acest conţinut necesar este recunoscut ca liber.

În acest fragment, Hegel arată ce reprezintă filozofia şi care este raportul ei cu celelalte două manifestări ale spiritului absolut – arta şi religia. Conform autorului, filozofia reprezintă unitatea dintre artă şi religie. Filozofia are menirea să unească mulţimea de figuraţii ale artei, dar nu într-un mod simplu, chiar dacă şi întreg, cum o face religia, ci , prin intuiţia spirituală, este dusă până la gândirea conştientă de sine, adică este supusă raţionalizării, conceptualizată. Astfel, prin filozofie, arta şi religia, care reprezintă în mod absolut doar intuiţii, sunt supuse procesului de gândire, analizate, din diversitatea care le caracterizează să se ajungă la o unitate de concept, altfel spus să se ajungă la cunoaşterea artei şi a religiei, căci, după cum observă Copleston, pentru Hegel, scopul

3 Cf. Frederick COPLESTON, A History of Philosophy, VII, 18th and 19th German Philosophy; trad. română, Istoria filozofiei, VII, Filozofia germană din secolele XVIII şi XIX, ALL, Bucureşti 2008, 158.

4

G.W.F. HEGEL. „FILOZOFIA SPIRITULUI”

fundamental al filozofiei este de a depăşi opoziţiile şi diviziunile4. Conţinutul acestui concept – religia şi arta – este recunoscut drept necesar, întrucât la filozofie, conform lui Hegel, se ajunge prin aceste două activităţi umane. Însă pentru ca procesul de unire dintre religie şi artă să ducă la o adevărată filozofie, este necesar ca acest conţinut – format din artă şi religie – să fie liber.

Trebuie de menţionat că Hegel nu realizează trecerea de la artă la filozofie direct, ci prin intermediul unui mod mijlocit de înţelegere a Absolutului, prin religie, căci: „Primul domeniu care depăşeşte împărăţia artei este religia”. Introducerea religiei între artă şi filozofie se datorează convingerii lui Hegel că înţelegerea Absolutului se realizează prin intermediul conştiinţei religioase5.

3. Ar părea că este locul să tratăm aici, într-o discuţie amănunţită, despre raportul filozofiei cu religia. Dar singurul lucru care importă în această chestiune este deosebirea dintre formele gândirii speculative şi formele reprezentării şi ale intelectului reflectant. În întregul curs al filozofiei însă, şi în particular al logicii, deosebirea aceasta ne-a fost nu numai adusă la cunoştinţă, dar şi supusă judecăţii, sau, mai degrabă, de-a lungul categoriilor acestora înseşi, s-a putut dezvolta natura ei şi ea a putut fi judecată. Numai pe temeiul acestei cunoaşteri a formelor se poate dobândi convingerea adevărată, de care este vorba, că filozofia şi religia au acelaşi conţinut, lăsând la o parte conţinutul mai depărtat al naturii exterioare...

Importanţa acestui fragment în cadrul operei hegeliene se deduce din raportul existent între cele două activităţi ale spiritului uman – filozofia şi religia, cele „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”6, dacă ar fi să folosim cuvintele papei Ioan Paul al II-lea.

Problema raportului dintre filozofie şi religie ocupă, în cadrul gândirii lui Hegel, un loc important, dovadă fiind şi opera „Prelegeri de filozofie a istoriei”. Pentru Hegel nu există deosebire între religie şi filozofie, de fapt, spune filozoful: „filozofia şi religia au acelaşi conţinut”. Care este conţinutul? Hegel răspunde în „Prelegeri de filozofie a istoriei”: ambele tratează despre Dumnezeu7.

Însă cum se ajunge la această sintonie dintre filozofie şi religie? Răspunsul îl găsim în fragmentul de mai sus: între gândirea speculativă (filozofie) şi formele reprezentării şi intelectul reflectant (religie), deşi există deosebire, logica a arătat că această deosebire poate fi supusă judecăţii, deci poate fi cunoscută, iar această cunoaştere face să dispară diferenţa interioară dintre filozofie şi religie, fără ca să dispară deosebirea exterioară, şi doar deosebita manifestare exterioară face să avem filozofie şi religie. Hegel insistă în altă parte, referindu-se la rolul cunoaşterii, că „cunoaşterea este o parte esenţială a religie creştine”, iar gândirea speculativă este o continuare a încercării creştinismului să-şi înţeleagă propria credinţă. De aceea, între religie şi filozofie nu trebuie şi nici nu poate să existe contradicţie. Totuşi, Hegel nu face din filozofia sa un aliat al creştinismului. În

4 Cf. Frederick COPLESTON, Istoria filozofiei, VII, 162.5 Cf. Frederick COPLESTON, Istoria filozofiei, VII, 224-225.6 IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, Introducere.7 Cf. Frederick COPLESTON, Istoria filozofiei, VII, 229.

5

G.W.F. HEGEL. „FILOZOFIA SPIRITULUI”

realitate sistemul său filozofic este un „inamic deghizat” al creştinismului8, şi asta pentru că Hegel ajunge să confunde religia cu filozofia, fapt care nu este adevărat.

În final, aş dori să fac unele referinţe la concepţia hegeliană despre creştinism. Pentru Hegel, creştinismul era o religie a cărţii – Biblia – care este produsul unei rase străine (evreii) ce nu rezonează cu spiritul german. După ea face cunoştinţă cu sistemul lui Kant, Hegel vede în creştinism o învăţătură morală, care, sub influenţa discipolilor lui Isus, a ajuns un sistem autoritar, ecleziastic şi dogmatic, şi prin aceasta omul a fost îndepărtat de sinele său autentic. Însă în perioada petrecută la Frankfurt, în concepţia lui Hegel cu privire la creştinism intervin unele schimbări. Acum el îl vede pe Dumnezeu ca fiind iubire şi denunţă concepţia servilistă a iudaismului şi acceptă concepţia creştină: Dumnezeu trăieşte în om, iar înstrăinarea omului de Dumnezeu, ca şi a omului faţă de om este depăşită de uniunea şi de viaţa în iubire9.

8 Cf. Frederick COPLESTON, Istoria filozofiei, VII, 230.9 Cf. Frederick COPLESTON, Istoria filozofiei, VII, 227.

6