Lecția 3.

Structura tectonică, particularitățile geologice și evoluția paleogeografică a teritoriului Republicii Moldova.

1. Unitățile tectonice mari de pe teritoriul Republicii Moldova.

Din punct de vedere structural, teritoriul Republicii Moldova este situat pe panta sud-vestică a imensei Platforme Est-Europene. Conform numeroaselor date radiogeocronologice, fundamentul Platformei Est-Europene s-a consolidat acum 3,5-1,2 miliarde ani datorită manifestărilor tectono-magmatice Belomorian-Kareliene.

Toate platformele de pe globul pămîntesc, care s-au format în intervalul de timp menţionat, sunt atribuite categoriilor de platforme vechi, iar structurile tectonice cu fundament cristalin, consolidate după limita de 1,2 miliarde ani - platformelor noi.

Pornind de la principiul genetic-structural, pe teritoriul republicii au fost evidenţiate următoarele unităţi tectonice mari:

- Placa Moldovenească, cu fundament consolidat în precambrian;- Placa Scitică, ori structurile cutate şi scufundate ale Dobrogei de Nord; - Scutul Cristalin Ucrainean.

Între Placa Scitică şi Placa Moldovenească se află Depresiunea Predobrogeană cu fundament consolidat în perioada tectono-magmatică Assyntică (1,2 miliarde - 780 mil. ani în urmă).

Depresiunea Predobrogeană contactează la nord cu panta scufundată a Plăcii Moldoveneşti prin falia tectonică de adîncimi mari, care se extinde în direcţia nord-vest-sud-est de oraşul Leova pînă la sud de oraşul Basarabeasca.

Marginea sudică a Depresiunii Predobrogene, de asemenea, are caracter tectonic, falie adîncă, cu direcţia nord-vest-sud-est pe linia Văleni (Cahul) - Cişmichioi (UTA Găgăuzia).

Fîşia teritoriului situată de-a lungul malului stîng al rîului Prut se încadrează în Depresiunea Precarpatică, constituind partea vestică exterioară a acesteia.

Pe teritoriul raioanelor Căuşeni, Ştefan- Vodă şi parţial Cimişlia este evidenţiată Depresiunea cretacic-paleogenă a Mării Negre. Pe Placa Moldovenească este situată şi Depresiunea de platformă siluriană Hînceşti.

Placa Moldovenească ocupă partea centrală şi cea de nord ale republicii, fiind separată de Scutul Cristalin Ucrainean (extremitatea de sud-vest a acestuia se întinde şi pe teritoriul Republicii Moldova) prin fractura Nistrului, dezvoltată pe linia Cosăuţi (Soroca) - Andreevca (unitate administrativ-teritorială din stînga Nistrului).

Structura geologică a Plăcii Moldoveneşti constă din fundament cristalin de vîrstă precambriană şi înveliş sedimentar din roci sedimentare de vîrstă diferită.

Fundamentul cristalin aflorează în valea Nistrului, lîngă satul Cosăuţi, adîncindu-se apoi în direcţia sud-vestică pînă la cel mult 3 km (în zona fracturilor Ţiganca Nouă (Cantemir)-Ceadîr-Lunga), iar la sud de această zonă pînă la 6 km.

Este compus din roci magmatice şi metamorfice de vîrstă arhaică şi proterozoică. în procesul evoluţiei geologice îndelungate, aceste roci au suferit în repetate rînduri faze de cutare, ultrametamorfism şi granitizare.

Învelişul sedimentar al Plăcii Moldoveneşti este alcătuit dintr-un complex de strate de roci cu grosimea de la cîteva zeci de metri (în regiunea de nord-est) pînă la 2000 m la Iargara (în regiunea de sud).

Stratele de roci ale cuverturii sedimentare sînt aşezate orizontal, cu o mică înclinare regională în direcţia sud - vestică.

Structura geologică a învelişului sedimentar întruneşte complexurile stratigrafice: - rifeu-vendiene, din roci vulcanogene-terigene; siluriene- devoni- ene inferioare, din roci terigeno-chemo-

gene;- cretacice, din roci carbonatice, silicioase şi glauconitice; - neogene, din roci terigene carbonatice.

Puţin răspîndite şi slab dezvoltate sînt rocile de vîrstă cambriană, ordoviciană, jurasică şi paleogenă, iar depunerile carbonifere, permiene şi cele triasice lipsesc.

Depresiunea Predobrogeană este situată între zonele de fracturi Leova-Palanca (Ştefan-Vodă) în partea de nord şi Cahul-Vulcăneşti în partea de sud. S-a format în perioada triasic-jurasic-cretacică de dezvoltare a scoarţei terestre.

Are formă de graben îngust cu direcţia nord-vest, structură complicată, reprezentînd o reţea deasă de fracturi şi ridicări, ce formează o serie de trepte.

În evoluţia depresiunii se deosebesc trei etape de sedimentare: - rifeu-vendiană, alcătuită dintr-un complex de roci terigene cu grosimea de pînă la 2 000 m; - paleozoică, constituită din depuneri carbonatice şi sulfatice de vîrstă siluriană, devoniană, carboniferă şi

permiană, a căror grosime depăşeşte 4000 m; - mezozoică, caracterizată prin roci terigene carbonatice şi sulfatice de vîrstă jurasică şi cretacică inferioară cu

grosimea de pînă la 3 000 m.

Aceste complexuri de roci sînt acoperite discordant de depozitele cretacice superioare, paleogene şi neogene.Placa Scitică se află la sud de zona fracturilor de adîncime trasate pe linia Cahul-Vulcăneşti-lacul Ialpug.

Fundamentul Plăcii Scitice este constituit din pînzele cutate şi scufundate ale Masivului Nord- Dobrogean de vîrstă baikaliană, compus din roci metamorfice dislocate de vîrstă rifeu-vendiană, silurian-devoniană, carboniferă şi permiană.

Pe teritoriul republicii acest fundament se găseşte la adîncimea de 400-900 m. Datorită mişcărilor tectonice posterioare, hercinice, chimerice şi alpine, în fundamentul Plăcii Scitice au avut loc dislocări de tip fractural, care au condiţionat deplasarea unor blocuri din corpul lui.

Drept rezultat al acestor deplasări, în învelişul sedimentar al plăcii s-au format structuri locale (proeminenţele de la Baimaclia, Goteşti, Manta, Văleni). Stratul sedimentar al Plăcii Scitice este alcătuit din depozite jurasice, paleogene şi neogene, cu o grosime totală de 700 m.

Depresiunea Precarpatică este situată pe teritoriul Republicii Moldova în regiunile centrală şi sudică ale bazinului rîului Prut, acestea formînd limita ei marginală de sud-est.

Reprezintă o structură relativ tînără, suprapusă aproape „în cruce” deasupra structurilor tectonice mai vechi - Placa Moldovenească, Depresiunea Predobrogeană şi Placa Scitică. S-a format pe fundamentul precambrian-hercinic în decursul miocenului mediu şi al pliocenului.

Grosimea maximă a stratelor de roci pe teritoriul Republicii Moldova este de 800 m. Depresiunea este orientată submeridional, iar structurile de grad superior, care o completează, se dispun perpendicular pe partea ei axială.

Sectorul Depresiunii Subcarpatice, situat de-a lungul Prutului, se caracterizează prin prezenţa a trei şiruri de recife fosile. Acestea au o direcţie submeridională şi s-au format în părţile cel mai puternic afectate de procesele tectonice.

Depresiunea Mării Negre reprezintă o sinecliză situată parţial pe Platforma Est-Europeană şi pe partea estică a Depresiunii Predobrogene. Are o structură tipică de platformă şi s-a format în epoca cretacicului inferior, însă scufundarea ei maximală a avut loc în cretacicul superior şi în perioada paleogenă.

Extremitatea vestică a Depresiunii Mării Negre cuprinde partea de sud-est a teritoriului republicii, al cărei hotar se trasează convenţional pe linia Tiraspol- Basarabeasca-Ceadîr-Lunga-cursul inferior al Dunării.

2. Scurt istoric al dezvoltării geologice a teritoriului Republicii Moldova.

În istoria dezvoltării geologice a teritoriului republicii se deosebesc cîteva etape principale. În perioada precambriană, teritoriul trece prin faza de dezvoltare geosinclinală, începînd cu stadiul

sedimentar-vulcanogen şi terminînd cu consolidarea completă a geosinclinalului şi transformarea lui în platformă precambriană (Placa Moldovenească din partea de sud-vest a Platformei Est-Europene).

În paleozoic, transgresiunile şi regresiunile marine se răspîndesc peste întreaga platformă sau cuprind numai unele regiuni ale ei. În această perioadă, la sud-vest de platforma precambriană, s-a dezvoltat geosin- clinalul paleozoic (hercinic).

Depozitele acumulate aici în decursul paleozoicului au suferit cutări intense în etapele ulterioare ale evoluţiei geologice a teritoriului, fiind supuse, totodată, şi proceselor de metamorfism.

La finele erei paleozoice a luat sfîrşit stadiul geosinclinal de dezvoltare a părţii de sud-vest a teritoriului Republicii Moldova şi a început consolidarea ei, fapt ce a determinat formarea Plăcii Scitice - regiune platformică hercino-chimerică.

În mezozoic, în limita regiunilor marginale ale platformei pre- cambriene şi ale celei hercino-chimerice, au avut loc adîncirea considerabilă a scoarţei terestre şi formarea depresiunilor suprapuse - Predobrogeană (formată în triasic-jurasic-cretacic) şi cea a Mării Negre (formată în cretacic-paleogen).

Noua transgresiune marină a determinat acumularea unui complex de roci chemogeno-terigene în regiunea de sud a Moldovei (grosimea acestora atinge 3500 m).

În mezozoic începe dezvoltarea ciclului tectono-magmatic Alpin care a luat amploare în cainozoic, condiţionînd adîncirea părţii de vest a teritoriului Republicii Moldova (Depresiunea Precarpatică).

Bazinele marine occidentale au transgresat periodic peste regiunea platformică a teritoriului Moldovei şi, ca urmare, s-a constituit un înveliş continuu de roci sedimentare de vîrstă neogenă, care a acoperit depunerile geologice mai vechi.

În neogenul superior, în legătură cu ridicarea orogenului Carpatic, pe întreg teritoriul Republicii Moldova s-a stabilit un regim continental. Drept urmare, s-a iniţiat formarea reţelei hidrografice, activizîndu-se procesele de eroziune.

În cuaternar a continuat formarea reliefului actual, influenţat considerabil de mişcările neotectonice ale scoarţei terestre. în această perioadă s-au format rocile loessoide, larg răspîndite pe teritoriul Republicii Moldova.

3. Formaţiunile geologice şi condiţiile paleogeografice de formare a rocilor

Formaţiunile geologice precambriene sînt cele mai vechi de pe teritoriul Republicii Moldova, fiind reprezentate de un complex de roci cristaline de vîrstă arhaic-proterozoică (2.000-1.650 mii. ani) şi de roci mai tinere - sedimentare-terigene, sedimentare-vulcanogene şi efuzive de vîrstă rifeu-vendiană (1.150-570 mii. ani).

Complexul de roci cristaline arhaic-proterozoice alcătuieşte fundamentul Plăcii Moldoveneşti, iar complexul de roci de vîrstă rifeu-vendiană - etajul inferior al învelişului sedimentar.

În regiunea de nord a Republicii Moldova, de-a lungul fluviului Nistru (raioanele Donduşeni, Soroca şi Camenca), unele complexe de roci precambriene aflorează.

Baza complexului arhaic-proterozoic este alcătuită din gnaisuri piroxenice, amfibolice şi biotit-amfibolice, apărute în urma procesului de metamorfozare intensă a rocilor vulcanogene bazice (vulcanite), precum şi din diverse tipuri de granituri, care prezintă produse ale cristalizării topiturilor de roci sedimentare sau produse ale recristalizării rocilor magmatice acide.

Peste formaţiunea străveche granito-gnaisică s-a depus un strat de roci cu conţinut mare de calciu, formate în urma metamorfozării sedimentelor argilo-marno-carbonatice.

În partea superioară a profilului geologic de vîrstă arhaic-proterozoică se află strate de roci cu conţinut mărit de alumină (gnaisuri cu granit, cordierit, biotit, silimanit), cu intercalări de corpuri stratiforme de roci efuzive acide metamorfozate (leptite). Gnaisurile şi leptitele sînt în mare măsură granitizate.

În decursul dezvoltării geosinclinale, stratele de roci arhaic- proterozoice au fost cutate, axele cutelor fiind orientate de la nord-est spre sud-vest, în direcţia orientării elementelor structurale principale ale fundamentului cutat precambrian al Scutului Cristalin Ucrainean.

Cutarea a fost însoţită de deformări plastice ale rocilor şi de rupturi, care au favorizat intensificarea proceselor de metamorfozare şi granitizare în zonele structurilor anticlinale şi ale fracturilor de adîncime (fîşia de-a lungul Nistrului).

Evoluţia geosinclinalului arhaic-proterozoic a finalizat (probabil în proterozoicul mediu) prin formarea depozitelor de granit îmbogăţite cu substanţe alcaline (la sud-vest de Soroca), precum şi a corpurilor de roci bazice şi ultrabazice, care taie masivul granitic lîngă satul Vărăncău (Soroca).

Rocile rifeu-vendiene se află pe suprafaţa alterată a fundamentului cristalin. Acestea se împart în unsprezece grupe, clasificate în trei serii (de la bază în sus): voliniană, moghiliov-podoliană şi avdarmină. După vîrstă, seria voliniană aparţine rifeului, iar seria moghiliov-podoliană şi cea avdarmină - vendianului.

Depozitele seriei voliniene sînt răspîndite în regiunea de nord a Republicii Moldova, de-a lungul Nistrului, fiind reprezentate prin sedimente marine neritice - gresii arcoziene, gresii gravelitice, care alternează cu roci vulcanogene bazice (diabaze, tufuri), a căror grosime variază în limitele 15-90 m.

Depunerile seriei moghiliov-podoliene sînt răspîndite în regiunile de nord şi centrală ale republicii, fiind constituite, îndeosebi, din sedimente marine (aleurolite, argiiite, gresii) cu intercalări de roci vulcanogene (bentonite, tufite şi tufuri). Grosimea stratelor de roci variază în limitele 125-425 m.

În rocile din această serie au fost depistate amprente de organisme nevertebrate (meduzoide) şi urme ale activităţii vitale a acestora, precum şi microresturi floristice (acritarci).

Dpozitele seriei avdarmine sînt dezvoltate de-a lungul Nistrului şi în regiunea de sud a ţării (Depresiunea Predobrogeană). Conţin gresii, aleurolite şi argilite cu adaos de substanţe organice şi concreţiuni de fosforite.

Grosimea rocilor avdarmine variază între 30 şi 250 m în regiunea de nord a republicii, pînă la 1050 m în regiunea de sud. Grosimea întregului pachet de roci rifeu-vendiene creşte de la nord spre sud, ajungînd în cea mai scufundată parte pînă la 2 000 m (lîngă oraşul Vulcăneşti şi satul Văleni, Cahul).

Formaţiuni geologice paleozoice. Pe teritoriul Republicii Moldova au fost depistate depunerile tuturor perioadelor paleozoicului: cambriană, ordoviciană, siluriană, devoniană, carboniferă şi per- miană.

Vîrsta acestor sedimente variază în limitele 570- 230 mii. ani. în regiunea de sud a Republicii Moldova (raioanele Ceadîr-Lunga, Cantemir, Cahul) au fost identificate profiluri geologice perfecte ale depozitelor paleozoice.

În perioada cambriană, teritoriul republicii reprezenta o regiune continentală şi numai partea de sud-vest (de-a lungul rîului Prut) era acoperită de apele mării cambriene timpurii, care au transgresat din regiunea de nord-vest, din direcţia teritoriului Poloniei şi al Ţărilor Baltice.

Drept urmare, s-au sedimentat nisip şi mîl, care au format ulterior un strat de roci terigene, alcătuit din gresii, aleurolite şi argilite de culoare cenuşiu-închis şi cenuşiu-verzuie cu grosimea de 270 m.

Acoperişul acestui strat se situează la adîncimea de 1050-1400 m, pe alocuri de 2 400-2 500 m, şi numai în regiunea de nord a republicii (lîngă satul Criva, Briceni) a fost depistat la adîncimea de 330 m, grosimea lui micşorîndu-se aici pînă la 90 m.

Transgresiunea marină pe teritoriul Republicii Moldova a avut o amploare mai mare în perioada ordoviciană. Dovadă serveşte prezenţa formaţiunilor terigene de vîrsta ordoviciană de-a lungul rîului Prut, la nord de oraşul Leova, precum şi în regiunile de nord şi nord-est ale republicii.

Aceste roci sînt aşezate discordant peste formaţiunile precambriene (în raionul Briceni peste rocile cambriene inferioare), la o adîncime de la 127 m (satul Bîrlădeni, Ocniţa) pînă la 707 m (satul Corneşti, Ungheni). Stratul acestor roci are o grosime de cel mult 15 m, este constituit din gresii cuarţite, mai puţin din roci carbonatice, şi se atribuie ordovicianului superior.

La sfîrşitul perioadei ordoviciene are loc exondarea teritoriului Republicii Moldova şi a regiunilor adiacente din partea de sud-vest şi cea de est.

În silurian, regiunea de nord a Moldovei se scufundă, acoperindu-se cu apele mării siluriene, care treptat s-au extins şi în partea centrală a republicii.

Din depunerile de mîl carbonatic, cenuşă vulcanică şi sedimentele sulfatice s-au format roci noi calcaroase, dolomite, marne cu intercalări de argilite, argile bentonitice, anhi- drite.

Sedimentele respective se dispun discordant pe suprafaţa erodată a rocilor ordoviciene la adîncimea de 170-550 m, scufundîndu-se treptat în regiunea de sud a republicii pînă la 2000 m.

La sfîrşitul perioadei siluriene, regiunea de sud a teritoriului republicii a suferit mişcări intense de adîncire, aici formîndu-se strate groase de roci carbonatice şi terigene (aleurolite, argilite, calcare, mai puţin gresii). Grosimea totală a depunerilor siluriene pe teritoriul Republicii Moldova este de 450-500 m.

Depozitele devoniene sînt dezvoltate parţial pe Placa Moldovenească, la sud şi sud-vest de linia ce trece prin localităţile Leova-Palanca. Acestea se găsesc la adîncimi de 1320-1520 m (satul Eni- chioi, Cantemir) şi 1930 m (satul Baurci, UTA Găgăuzia).

Depunerile devoniene inferioare şi cele siluriene formează un complex unic, în special de roci terigene (gresii roşii, cuarţite, aleurolite cu intercalări de argilite şi calcare), iar depozitele devoniene medii şi cele superioare alcătuiesc un complex de roci sulfat-carbonatice (anhidrite, calcare, dolomite), asemănătoare după condiţiile de formare cu depunerile carbonifere.

Formaţiunile carbonifere sînt răspîndite, de asemenea, în regiunea de sud a republicii (satul Baurci, UTA Găgăuzia şi satul Aluatu, Taraclia), fiind constituite, de obicei, din calcare de culoare cenuşie- verzuie şi mai rar din dolomite. Dispuse la adîncimea de 1 800 m, au grosimea totală de 1500 m.

Pe teritoriul Republicii Moldova graniţele bazinului marin carbonifer inferior coincid cu limitele bazinului marin devonian mediu şi superior, însă, spre deosebire de acestea, marea carboniferă inferioară avea un regim de salinitate normal, fiind bogată în specii de foraminifere, brahiopode, moluşte şi alte organisme care au populat în acea perioadă mediul marin.

La sfîrşitul carboniferului mediu, precum şi în carboniferul superior, marea a regresat de pe interfluviul Nistru-Prut în direcţia de sud-est, apele ei păstrîndu- se numai pe unele porţiuni adîncite ale teritoriului, unde s-au format lagune.

Ca urmare a retragerii mării, în această regiune s-a stabilit ulterior un regim continental, parţial continental-lagunar, confirmat prin prezenţa pachetului gros de roci continentale şi laguno-continentale (conglomerate, gravelite, gresii, aleurolite şi argilite de culoare brun-roşiatică) pe versantul de nord al Depresiunii Predobrogene, lîngă satele

Baimaclia şi Goteşti (Cantemir). Aceste roci de vîrstă convenţional permiană se află la o adîncime de 1700 m, grosimea lor totală fiind de 1800-

2000 m.La sfîrşitul paleozoicului superior, teritoriul ţării a fost supus unor mişcări ascendente, datorită cărui fapt a

devenit o regiune continentală. În depozitele paleozoice au fost stabilite manifestări de petrol şi gaze naturale combustibile, mai ales în depunerile devonianului mediu şi ale celui superior (satele Aluatu, Taraclia şi Baurci, UTA Găgăuzia).

Depozitele de vîrstă paleozoică medie şi superioară sînt străbătute de dyke-uri de roci magmatice, în care au fost constatate manifestări de minereuri de metale colorate, rare şi nobile (argint, cupru, plumb, zinc etc.).

Formaţiuni geologice mezozoice. Pe teritoriul Republicii Moldova acestea sînt prezente prin depuneri ale jurasicului şi ale cretacicului. Vîrsta absolută a depozitelor mezozoice variază în limitele 230-67 mii. ani.

Formaţiunile jurasice sînt răspîndite numai în regiunea de sud a Republicii Moldova, în componenţa lor deosebindu-se depozite ale jurasicului mediu (etajele bajocian şi bathonian) şi ale celui superior (etajele calovian, oxfordian, kime- ridgian şi tithonic).

Au fost evidenţiate prin forare la o adîncime de 3 000 m, grosimea lor variind de la 5-7 m (satul Căinări, Căuşeni) pînă la 2 500 m (oraşul Ceadîr-Lunga).

Depunerile jurasicului mediu sînt alcătuite din roci terigene fin granulate, slab carbonatice, de culoare cenuşiu-închis; depozitele jurasicului superior - din calcare, marne, ghipsuri, precum şi din gresii, nisipuri şi argile multicolore.

După un timp îndelungat de regim continental, care a durat întreaga perioadă a triasicului, precum şi a jurasicului timpuriu, în regiunea de sud a Moldovei a transgresat marea.

În bazinul ei s-au depus sedimente relativ fin granulate - nisip, aleurite şi mîluri argiloase, care, ulterior, au fost supuse litificării, transformîndu- se în gresii, aleurolite şi argilite.

La sfîrşitul jurasicului mediu, datorită regresiunii mării şi micşorării bazinului marin, a avut loc exondarea teritoriului şi o întrerupere de scurtă durată în sedimentarea conglomeratelor.

În jurasicul tîrziu, începînd cu calovian, marea a transgresat din nou pe teritoriul republicii, extinzîndu-se pe o suprafaţă mai vastă. Iniţial s-au depus sedimente aleuritice-nisipoase şi organogene-detritice (sedimente neritice), iar mai tîrziu, în oxfordian, sedimente de adîncime mare (pelagice) - calcare, pe alocuri mîluri argiloase.

În kimeridgian, datorită acţiunii mişcărilor tectonice, s-a iniţiat ridicarea lentă a teritoriului, ceea ce a condus la izolarea bazinului marin jurasic şi la scăderea nivelului apelor.

În acest bazin marin închis, micşorat şi salinizat, iniţial s-au depus sedimente calcaroase şi dolomitice, iar mai tîrziu - ghipsuri şi anhidrite.

Grosimea totală a acestor depuneri variază în limitele 150-250 m - satele Cazaclia (UTA Găgăuzia), Valea Perjei (Taraclia) şi Baurci-Moldoveni (Cahul).

La sfîrşitul jurasicului, pe acest teritoriu s-a stabilit un regim continental, s:au acumulat sedimente multicolore - gresii, aleurite, argile, a căror grosime ajunge la cca 800 m (satul Valea Perjei, Taraclia).

Sedimentele cretacicului sînt răspîndite aproape pe întreg teritoriul Republicii Moldova, cu excepţia regiunii de sud- vest. În regiunea de nord, de-a lungul Nistrului de la satul Naslavcea (Ocniţa) pînă la oraşul Camenca, precum şi în valea Prutului de la oraşul Lipcani pînă la satul Bădragii Noi (Edineţ), aceste formaţiuni apar la suprafaţă.

Pe restul teritoriului republicii depozitele cretacicului se evidenţiază prin forare la o adîncime de pînă la 600 m. Grosimea acestora creşte cu adîncimea în direcţia sud-est pînă la 360 m.

În structura depunerilor cretacicului de pe teritoriul Republicii Moldova se evidenţiază sedimentele cretacicului inferior (etajele valanginian, hauterivian, barremian, apţian şi albian) şi ale celui superior (etajele cenomanian, turonian, coniacian şi santonian).

Formaţiunile cretacicului inferior se găsesc numai în regiunea de sud a ţării sub formă de depuneri continentale (continuarea depozitelor multicolore ale jurasicului), şi marine (calcare organogene-detritice şi argile carbonat- glauconitice).

Formaţiunile cretacicului superior, întîlnite pe tot teritoriul republicii, sînt reprezentate de aleurite, nisipuri glauconitice cu concreţiuni de fosforite, calcare argiloase şi silicioase cu concreţiuni de silex, cretă, precum şi de zeolitite şi tripoli.

După o perioadă îndelungată de regim continental, din Depresiunea Mării Negre pe teritoriul Moldovei au pătruns apele marine. A început marea transgresiune marină a cretacicului, care a cuprins o bună parte a actualului teritoriu al Republicii Moldova şi al ţărilor din Europa de Vest.

În decursul veacurilor turonian, coniacian şi santonian, bazinul marin cretacic s-a mărit ca urmare a

scufundării Depresiunii Mării Negre, ceea ce a contribuit la sedimentarea în acest bazin a unor mîluri biogene fine, care au dat naştere depozitelor de cretă şi de calcare cretacice.

Spre sfîrşitul cretacicului (în veacul campanian), marea s-a retras de pe teritoriul republicii şi, ca urmare, aici s-a stabilit un regim continental, în ale cărui condiţii depunerile cretacicului au fost supuse timp îndelungat (pînă la epoca miocenă a perioadei neogene) unor procese de spălare, alterare şi dezagregare.

Formaţiuni geologice cainozoice. Cele mai frecvente depuneri de pe teritoriul republicii sînt de vîrstă cainozoică, exprimate prin formaţiuni ale perioadelor paleogenă, neogenă şi cuaternară (antropogenă).Formaţiunile paleogene (vîrsta de 67- 25 mii ani) sînt bine exprimate în regiunile centrală şi sudică ale Republicii Moldova. Limita nordică de răspîndire a lor trece de la sud de Ungheni la nord de Chişinău şi coincide cu latitudinea oraşului Dubăsari, iar cea sudică spre sud de Cahul.

Pe teritoriul Moldovei au fost evidenţiate numai depunerile paleogenului mediu (eocene). Lipsa seriei inferioare a paleogenului pe întreg teritoriul republicii se explică prin exondarea extremităţii de sud-vest a Platformei Est-Europene, ce a avut loc la sfîrşitul cretacicului- începutul paleogenului.

Pe la mijlocul eocenului, apele marine au transgresat teritoriul din partea de sud-est. Marea paleogenă a atins o dezvoltare maximă în eocenul superior.

La sfîrşitul paleogenului, marea s-a retras treptat şi cea mai mare parte a teritoriului Moldovei s-a transformat într-o cîmpie slab fragmentată.

Prin aceasta se şi explică lipsa depozitelor paleogene superioare, în urma transgresiunii marine, în eocenul mediu pe teritoriul republicii s-au acumulat sedimente marine, în special argilo-carbonatice de adîncime mare cu un conţinut mic de materiale terigene (aleurito-nisipoase).

Depunerile respective conţin cochilii de moluşte, de ostracode, foraminifere, mai ales de numuliţi (foraminifere de talie mare, iubitoare de apă caldă), resturi fosilizate de arici-de-mare, de bureţi.

În locurile de adîncime mică ale mării eocene medii, care a acoperit o suprafaţă destul de mare a teritoriului republicii (de la Chişinău pînă la Căuşeni şi de la Cahul pînă la Taraclia), s-au depus sedimente carbonato-nisipoase şi argiloase, în care se întîlnesc numeroase cochilii fosilizate de numuliţi care au atins apogeul dezvoltării în eocen.

Depunerile eocenului superior sînt alcătuite din nisipuri cuarţit-glauconitice şi din gresii, ce conţin, de asemenea, cochilii de numuliţi, precum şi din marne nisipoase de culoare verde-cenuşie.

Lîngă satul Andruşul de Jos (Cahul), marnele sînt înlocuite prin calcare pelitice și aleurolite de culoare cenuşiu-deschis, precum şi prin spongolite, peste care se dispun argile carbonatice cenuşii-verzui ce conţin numeroase cochilii de forami- nifere.

Grosimea depozitelor paleogene din partea de sud a ţării se măreşte de la sud-vest (lîngă Andruşul de Jos este de 6-12 m) spre nord-est (lîngă satul Chiriet-Lunga, UTA Găgăuzia, este de 145 m). În regiunea centrală a republicii, aceasta variază în limitele 60-80 m.

Depunerile paleogene se dispun la diferite adîncimi şi nu ies la suprafaţă. Adîncimea lor creşte în direcţia nord-sud-vest. Astfel, lîngă oraşul Bender depozitele paleogene au fost întîlnite în foraje la adîncimea de 750 m.

Depunerile neogene sînt dezvoltate pe întreg teritoriul republicii, apărînd la suprafaţă pe povîrnişurile abrupte ale văilor şi rîpelor. Sînt alcătuite din roci sedimentare de origine marină şi continentală.

Grosimea acestora nu depăşeşte 750 m. Vîrsta absolută a depunerilor este estimată de la 16 pînă la 1,5 mil. ani. în seria de roci miocene se evidenţiază depozitele miocenului mediu şi ale celui superior. Depunerile miocenului inferior n-au fost relevate, dovadă a faptului că spre sfîrşitul paleogenului aici s-au stabilit condiţii continentale.

Depozitele miocenului mediu, cunoscute sub denumirea de etajul badenian, apar la suprafaţă numai în regiunea de nord a republicii, de-a lungul rîului Prut şi fluviului Nistru, iar în sudul republicii se află la o adîncime de pînă la 700 m (satul Baimaclia, Cantemir).

Acumularea depozitelor miocene medii se datorează scufundării teritoriului sub apele mării badeniene, care a pătruns aici din partea de vest. La început marea a înaintat spre est şi pe întreg teritoriul republicii s-au depus nisipuri, argile, precum şi cenuşă vulcanică; grosimea depunerilor variază de la 3 m (satul Naslavcea, Ocniţa) pînă la 8 m (satul Baimaclia, Cantemir).

Apoi marea s-a retras aproape în întregime, lăsînd în urmă sedimente de ghips şi calcare (satul Criva, Briceni), a căror grosime ajunge la 28 m.

Ultima transgresiune marină din epoca miocenului mediu a cuprins toată regiunea de nord a republicii şi regiunea de sud de-a lungul rîului Prut.

În această perioadă, în nord-vestul teritoriului s-a format un şir de masive (pînă la 60 m înălţime) din calcare rifogene, care constituie prelungirea de sud a toltrelor din Podolia. Masivele acestea sînt alcătuite din alge brune, mai

puţin din gastropode, corali, briozoare, carapace de arici-de-mare, cochilii de moluşte şi foraminifere. Spre vest de aceste masive rifogene (satul Criva, Briceni) s-au acumulat argile de adîncime mare, cu grosimea

de cca 15 m, iar spre est - nisipuri şi argile de adîncime mică, grosimea cărora variază între 3 m (satul Naslavcea, Ocniţa) şi 32 m (satul Baimaclia, Cantemir).

Depunerile marine ale miocenului superior pe teritoriul Republicii Moldova sînt cunoscute sub denumirea de etajul sarmaţian şi etajul meoţian, iar cele continentale - stratele de Balta şi stratele de Cahul.

Sedimentele sarmaţiene sînt reprezentate prin toate cele trei subetaje ale sale: inferior, mediu şi superior. Acumularea lor se datorează transgresiunii marine vaste, care a avut o dezvoltare maximă în sarmaţianul mediu.

Marea sarmaţiană avea o legătură slabă cu Oceanul Planetar, iar spre sfîrşitul sarmaţianului mediu bazinul mării devine închis, se desalinizează şi se retrage spre sud; mai tîrziu marea sarmaţiană părăseşte complet teritoriul republicii. În decursul sarmaţianului s-au acumulat diverse sedimente marine.

La început aproape peste tot s-au depus calcare oolitice şi detritice, nisipuri şi argile cu grosimea de la 14 m (satul Teţcani, Briceni) pînă la 100 m (satul Olişcani, Şoldăneşti).

În argile, pe alocuri (satul Naslavcea, Ocniţa şi satul Bursuc, Floreşti), se găsesc resturi fosilizate de fructe, seminţe şi frunze de arbori, care au crescut pe litoral. Prezenţa printre fosile a resturilor de palmier-în-evantai denotă că în acea perioadă clima era subtropicală uscată.

În prima jumătate a sarmaţianului mediu, în partea de vest a teritoriului s-au acumulat argile de adîncime mare (strate cu criptomactre, a căror grosime ajunge la 100 m (satul Baimaclia, Cantemir), iar în regiunea de est - sedimente calcaroase cu grosimea de pînă la 60 m (satul Gura Bîcului, Anenii Noi), constituite aproape în întregime din cochilii de foraminifere - nubecularii.

La graniţa dintre zonele de adîncime mare şi mică ale mării (care coincide cu linia ce leagă localităţile Camenca, Orhei şi Chişinău) s-a format un şir de recife (cu înălţimea de pînă la 70 m), constituite din alge calcaroase, foraminifere şi briozoare.

În a doua jumătate a sarmaţianului mediu, pe întreg teritoriul republicii s-au depus nisipuri, argile şi sedimente calcaroase de adîncime mică, a căror grosime maximă ajunge la 40 m (Chişinău).

În aceste depuneri (satul Calfa, Anenii Noi, şi satul Mileştii Mici, Ialoveni) au fost găsite cuiburi fosilifere cu resturi de oase de mamifere terestre, mai ales de animale de pădure, cunoscute sub denumirea de faună hiparionică de tip valezian (mastodonţi, dinoterii, tigri, hiparioni, hiene, castori ş.a.).

În sarmaţianul superior s-au depus exclusiv argile şi nisipuri cu grosimea de la 40 m (Chişinău) pînă la 90 m (satul Taraclia, Căuşeni).

Depunerea sedimentelor meoţiene marine se datorează transgresiunii marine mai puţin vaste, care a avut loc în decursul miocenului superior. De data aceasta marea a înaintat din partea de est şi a acoperit regiunea de sud-vest a teritoriului republicii.

Depozitele meoţiene sînt constituite din roci argilo-nisipoase, a căror grosime se măreşte de la est spre vest, ajungînd lîngă satul Văleni (Cahul) pînă la 80 m.

Depunerile continentale ale meoţianului superior (stratele de Balta) sînt dezvoltate în regiunea centrală a Moldovei, fiind alcătuite din nisipuri aluviale cu stratificaţie oblică, ce conţin intercalări de argile.

Grosimea acestor depozite ajunge pînă la 104 m (satul Veveriţa, Ungheni). Ele s-au acumulat începînd cu sarmaţianul mediu, inclusiv pînă la meoţian.

Stratele de Cahul sînt răspîndite în regiunea de sud a republicii, fiind constituite, îndeosebi, din argile şi aleurite de origine lacustră. Grosimea lor ajunge la 130 m (raionul Căuşeni).

În stratele de Balta şi în cele de Cahul au fost găsite resturi de faună hiparionică de tipul pikermian, îndeosebi animale de stepă. Astfel de cuiburi fosilifere au fost descoperite lingă oraşul Cimişlia, satul Taraclia (Căuşeni), satul Tudora (Ştefan-Vodă) etc.

În 1966, în stratele de Balta (satul Pripiceni-Răzeşi, Rezina) a fost descoperit un schelet de dinoteriu-gigantic (Deinotherium gigan- tissimum), expus în prezent la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. Scheletul are înălţimea de cca 5 m şi lungimea de peste 6 m.

Depunerile pliocene sînt răspîndite în partea de sud a republicii şi au origine continentală şi marină. Cele de origine marină reprezintă sedimente ale unor bazine de tipul Mării Caspice contemporane (închise, vaste, cu apă salmastră).

Depozitele pliocene marine mai vechi sînt cele ponţiene, iar cele mai tinere - daco-chimeriene. Primele sînt alcătuite din nisipuri, gresii, argile şi calcare cochilifere, care s-au depus la adîncimi mici. Grosimea lor variază de la 2 m (oraşul Căuşeni) pînă la 30 m (satul Slobozia Mare, Cahul).

După retragerea mării ponţiene de pe acest teritoriu, în urma ultimei transgresiuni din pliocen, în limanurile cu apă dulce din sud-vestul republicii au început să se depună argile şi strate de cărbune brun, care au format depunerile daco-chimeriene.

Acestea sînt dezvoltate în extremitatea sud-vestică a republicii, fiind constituite din sedimente argilo-nisipoase cu o grosime de pînă la 60 m.

Depozitele pliocene continentale sînt alcătuite, de obicei, din nisipuri cu stratificaţie oblică, avînd intercalări de pietriş de tip carpatic. Sînt depuneri ale unor rîuri vechi, care, spre sfîrşitul pliocenului, au căpătat configuraţia reţelei hidrografice actuale.

În sudul republicii sînt dezvoltate argile de culoare brună-roşiatică (cu o grosime de 1-2 m), care, de asemenea, au luat naştere în pliocen, alcătuind aşa-numita scoarţă pliocenă de alteraţie, formată în condiţiile unei clime calde aride.

Formaţiunile cuaternare (antropogene) constituie cele mai tinere depuneri. Sînt răspîndite pe întreg teritoriul republicii, acoperind depozitele mai vechi, în special cele neogene. Vîrsta lor absolută este de cca 0,7-0,8 mil. ani.

În perioada cuaternarului, pe teritoriul republicii s-a stabilit un regim continental. Datorită acestui fapt aici sînt dezvoltate, îndeosebi, depunerile aluviale, cele eluviale şi deluviale.

Numai în regiunea extremă de sud-vest a republicii (satele Giurgiuleşti şi Cîşliţa-Prut, Cahul) au fost evidenţiate depozite limno-deltaice de apă sărată de vîrsta cuaternarului mediu.

Începutul perioadei antropogene pe teritoriul Republicii Moldova s-a remarcat prin intensificarea mişcărilor tectonice de ridicare în blocuri a scoarţei terestre în regiunile centrală şi de nord ale teritoriului, prin adîncirea văii Nistrului şi celei a Prutului ca urmare a proceselor de eroziune, prin determinarea configuraţiei actuale a reţelei hidrografice şi prin înteţirea proceselor de denudare şi a alunecărilor de teren.

În perioada cuaternarului s-au format văile majorităţii rîurilor mici din Moldova. în văile rîurilor şi pîraielor cu un regim de apă permanent s-au acumulat depuneri aluviale (pietriş, prundiş, nisip şi mîl, transformat ulterior în argilă).

Pe pantele văilor s-au dezvoltat depuneri deluviale, reprezentate prin lehmuri loessoide cu grosimea de pînă la 6 m. Pe întinderile cumpenelor apelor din partea de sud a Moldovei, precum şi în stratele superioare ale teraselor Nistrului şi ale Prutului, grosimea depunerilor loessoide ajunge pînă la 20 m.

În formaţiunile cuaternarului de pe teritoriul Republicii Moldova se evidenţiază depunerile pleistocenului inferior, mediu şi superior, precum şi cele holocene.

Depozitele pleistocenului inferior alcătuiesc terasele VI şi V ale Nistrului, Prutului şi Răutului şi sînt constituite din nisip şi pietriş, peste care se aştern lehmuri loessoide cu intercalări de soluri fosile.

Aceste roci sînt reprezentate mai deplin în secţiunea geologică din împrejurimile oraşului Tiraspol. Profilul geologic al terasei V a Nistrului şi al Vîlcelei Colcot din Tiraspol este considerat drept profil de referinţă pentru pleistocenul din Europa.

Nisipul şi pietrişul din această vîlcea conţin resturi unice de mamifere fosilizate (calul-mosbahian, elefantul-trogonteriu, leul-de-peşteră, rinocerul- etrusc, antilopa, bizonul ş.a.), cunoscute sub denumirea de „complexul faunistic de la Tiraspol”.

Aici se mai găsesc şi cochilii fosilizate de moluşte (vivipare, unionide-margaritifere ş.a.), precum şi de microfaună (ostracode).

Specialiştii consideră că depunerile aluviale din profilul geologic de la Tiraspol au luat naştere concomitent cu glaciaţia Mindel din Europa.

Depozitele pleistocenului mediu s-au acumulat într-o perioadă de răcire a climei, care a fost condiţionată de glaciaţia Riss (Nipreană).

Landşafturile de stepă, dezvoltate în decursul pleistocenului inferior, în timpul pleistocenului mediu au fost înlocuite prin întinderi de sil- vostepă cu un relief mai fragmentat.

În regiunea extremă de sud-vest a teritoriului a avut loc transgresiunea apelor din bazinul marin vechi euxin în urma mişcărilor tectonice de scufundare a suprafeţelor de litoral.

Drept urmare, au fost inundate gurile văilor rîurilor, formîndu-se limanuri. În partea de sud a teritoriului s-au acumulat nisipuri fine, argile, aleurite cu resturi fosilizate de moluşte şi ostracode de apă salmastră şi dulce.

În văile rîurilor Nistru, Prut, Răut şi Cogîlnic s-au format terasele IV şi III, alcătuite din depuneri de nisip şi prundiş, cu grosimea de 3-8 m, acoperite de lehmuri loessoide cu intercalări de soluri fosile castanii.

Pe terasele pleistocenului mediu au fost descoperite staţiuni paleolitice ale omului primitiv, în care au fost găsite unelte ale culturii Acheulene tîrzii şi ale celei Musteriene. Lîngă satele Brînzeni (Edineţ), Ofatinţi (unitate administrativ-teritorială din stînga Nistrului) (în grote), Cuconeştii Vechi (Edineţ), Gura Camencii (Floreşti), Rogojeni

(Şoldăneşti), Sculeni (Ungheni) ş.a. au fost identificate resturi de oase ale ursului-de-peşteră, oase de cal, cerb, hienă, leu, zimbru ş.a.

Depozitele pleistocenului superior sînt prezente în văile rîurilor (constituie terasele II şi I), pe povîrnişuri şi pe cum- penele apelor. Acumularea lor a avut loc în condiţii de răcire a climei.

Printre depozitele aluviale ale acestei perioade predomină nisipuri, pietrişuri şi prundişuri, a căror grosime ajunge la 5-6 m, fiind acoperite de lehmuri loessoide cu intercalări de soluri de tip cernoziomic.

În decursul pleistocenului superior, pe teritoriul Moldovei au trăit mamuţi, bizoni, cai şi alte animale vertebrate. În depunerile de vîrstă pleistocenă superioară din cursul de mijloc al Nistrului (oraşul Otaci), din bazinul Răutului (satul Ciutuleşti, Floreşti) au fost descoperite staţiuni paleolitice tîrzii ale omului primitiv, iar de-a lungul Prutului (lîngă satele Brînzeni (Edineţ), Buteşti (Glodeni) şi Duruitoarea (Rîşcani)) staţiuni paleolitice cu multe strate.

Depunerile holocene pe teritoriul Moldovei sînt reprezentate prin sedimente aluviale de luncă şi de albie ale rîurilor şi pîrîiaşelor, precum şi printr-un înveliş de lehmuri eluviale pe interfluvii şi depozite deluviale pe povîrnişuri.

În holocen s-au format şi solurile actuale. La începutul epocii holocene, de pe teritoriul Moldovei au dispărut cerbii-gigantici, mamuţii, rinocerii-lînoşi, precum şi unele animale de pradă (hiena, leul, ursul ş.a.).

În luncile rîurilor, în stratele de sol actual, au fost descoperite aşezări neolitice ale omului primitiv ce datează din mileniile VII-V î. Hr.

Lecția 4.

Procesele endogene și resursele de substanțe minerale utile de pe teritoriul Republicii Moldova.

1. Procesele de magmatism, metamorfism și seismicitate.

Cele mai însemnate procese de magmatism şi metamorfism pe teritoriul Republicii Moldova s-au manifestat în arheozoic şi proterozoic.

În limitele dezvoltării formaţiunilor arhaic-proterozoice, în stadiul de flexiune a scoarţei terestre, în regiunea Plăcii Moldoveneşti au avut loc erupţii vulcanice intense şi scurgeri de lavă bazică, dînd naştere formaţiunilor groase de roci bazaltice.

Pe alocuri s-au revărsat lave ultrabazice şi acide, pe baza cărora s-au format corpuri stratiforme de roci magmatice de o constituţie corespunzătoare.

Cu timpul, procesele vulcanice devin tot mai slabe şi în această zonă încep să domine procesele de sedimentare, contribuind la formarea depunerilor calcaroase şi a celor argiloase.

În etapele tîrzii de dezvoltare a geosinclinalului arhaic-proterozoic, complexul de roci vulcanogene-sedimentare a fost supus proceselor de cutare, metamorfizare, magmatizare şi granitizare, fiind însoţite de intruziuni de magme bazice, ultrabazice şi acide.

În urma procesului de metamorfozare a rocilor efuzive de tipul bazaltic, precum şi a sedimentelor argiloase , s-au format charnockitele, gnaisurile, migmatitele, constituite din biotit, cordierit, cuarţ, feldspat, grafit, granat, hornblendă, piroxeni şi silimanit.

Rocile efuzive ultrabazice (picritele) erau, de regulă, supuse carbonatizării cu formarea de roci carbonatice cu magneziu (calcifire) cu conţinut de calcit, dolomit, flogopit şi olivină. Rocile efuzive acide, în urma procesului de recristalizare, se transformau în roci cuarţ-feldspatice, asemănătoare cu graniturile (leptite).

Datorită metamorfozării, sedimentele calcaroase s-au transformat în şisturi cristaline. Procesele de metamorfism au decurs la adîncimi relativ mari. Granitizarea a avut loc la adîncimi mai mici şi a fost condiţionată de un aport de soluţii alcaline şi de siliciu din adîncimile scoarţei terestre.

Deosebit de intens granitizarea s-a dezvoltat în structurile anticlinale şi în zonele de intersecţie a fracturilor adînci, unde rocile au fost supuse proceselor de maximă deformare (dezvoltarea granitizării în zona de fracturare intensă de-a lungul Nistrului de la satul Naslavcea, Ocniţa, pînă la oraşul Camenca).

Procesele magmatice, care s-au manifestat la sfîrşitul paleozoicului, au contribuit la formarea unui masiv destul de mare de granit îmbogăţit cu substanţe alcaline (la sud-vest de Soroca), precum şi a unor corpuri mici de roci ultrabazice (gabro, gabro-norite, gabro-piroxenite, norite), intersectînd masivul de granit. Cristalizarea magmei granitice a fost însoţită şi de metamorfismul de contact.

În rifeul şi paleozoicul timpuriu, şisturile, charnockitele, graniturile şi parţial gnaisurile au fost supuse unui metamorfism de temperaturi joase, în baza acestor roci s-au format varietăţi de roci bogate în actinolit, albit, epidot, clorit, hidromică, talc ş.a.

Aceste varietăţi de roci au fost descoperite prin cartările şi prospecţiunile geologice efectuate în împrejurimile satului Vărăncău, Soroca.

Formarea lor a fost condiţionată de activitatea metamorfismului acid, care s-a manifestat în zona fracturilor la adîncimi de cca 500-1000 m. în timpul rifeului timpuriu, în zona intens fracturată din regiunea Soroca-Ca-menca, au avut loc erupţii vulcanice însoţite de revărsări de lavă bazică, care au condus la formarea unei pînze de diabaze cu grosimea de pînă la 40 m.

În componenţa acestor roci masive şi compacte, de culoare verde-închis sau aproape gri, predomină ortoclazul şi piroxenul, uneori albitul şi doritul, în decursul paleozoicului, magmatismul s-a manifestat în partea de sud- vest a republicii.

Aici, pe fundamentul cutat al Plăcii Scitice, în complexul de roci terigene de vîrstă precambrian-paleozoică, prin numeroase foraje, au fostevidenţiate roci magmatogene, reprezentate prin porfire andezitice, sienite- cuarţifere, shonkinite, varietăţi din grupul alcaline ultrabazice, gabro-diabaze, monzonite, porfire cuarţoase, formaţiuni metasomatice.

Toate aceste tipuri de roci magmatice şi metamorfice prezintă interes atît teoretic, cît şi practic, fiind asociate cu concentraţii industriale de minereuri polimetalice, feroase, neferoase ş.a.

Seismicitatea. Teritoriul Republicii Moldova face parte din regiunea seismică Carpatică şi este supus cutremurelor de pămînt produse in focarele tectonice determinate de activitatea orogenică ce continuă în zona munţilor alpini.

Focarele (hipocentrele) se află în scoarţa terestră pînă la adînci- mea de 50-60 km, precum şi în mantaua pămîntului pînă la 200 km adîncime. Focarele sînt localizate într-o zonă restrinsă, care coincide cu curbura arcului carpatic, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „zona Vrancea”.

Energia maximă a cutremurelor atinge magnitudinea (M) de 7,5-7,8 grade, iar undele, care provoacă zguduiturile, cunoscute sub denumirea de „grade de intensitate (I)”, se manifestă în diferite direcţii şi sînt resimţite la sute şi chiar mii de kilometri.

Atenuarea undelor seismice nu este uniformă în diferite direcţii azimutale de la focarul cutremurelor. În zona Vrancea, acest fenomen este condiţionat de mecanismul cutremurului de pămînt şi de mediul geologic prin care undele seismice parcurg distanţa dintre focar şi suprafaţa pămîntului.

Coeficientul de atenuare în direcţia nord-est este cel mai mic şi prin aceasta se explică faptul că cutremurele vrîncene se resimt pînă la Moscova, Sankt Petersburg, Novgorod.

Pe teritoriul Moldovei intensitatea celor mai puternice şocuri atinge 8 grade în sud-vestul ţării, 7 în partea centrală şi 6 în zona de nord-est. Pe soluri slabe puterea zguduiturilor este mai mare cel puţin cu un grad după scara internaţională MSK-64.

Intensităţile maxime menţionate se înregistrează intr-un secol aproximativ de 3-5 ori, însă periodicitatea lor nu este uniformă. Astfel, în sec. XX ele s-au manifestat la 22 octombrie 1940, 10 noiembrie 1940, 4 martie 1977, 30 august 1986 şi 30-31 mai 1990.

În afară de fenomene seismice puternice, în zona Vrancea se produc şi cutremure minore, numărul cărora este de zeci de ori mai mare, însă ele nu prezintă pericol social.

Pentru determinarea pericolului seismic, în republică se efectuează zonarea şi microzonarea seismică care servesc drept bază ştiinţifică pentru construcţia seismorezistentă.

În prezent sînt întocmite şi se aplică în practică harta regională de zonare seismică pentru toată ţara şi hărţile detaliate, de scară mare, pentru capitala republicii şi alte oraşe.

În afară de aceste hărţi, în construcţiile de mare valoare şi importanţă socială se aplică şi microzonarea locală. Eficienţa acestor măsuri de protecţie a devenit evidentă după cutremurele puternice enumerate.

Lucrările în domeniul seismologiei sînt efectuate de Institutul de Geologie şi Seismologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei care dispune de personal calificat, o arhivă a cutremurelor istorice pe o perioadă de un mileniu şi o reţea de staţiuni seismice cu aparataj modern.

2. Substanțele minerale utile.

Substanţele minerale utile se împart în trei categorii: - nemetalifere (argile, calcare, diatomit, grafit, mică albă, pietre preţioase etc.); - metalifere (minereuri - asociaţii naturale de minerale metalice cu minerale nemetalice din care se extrag

diverse metale, de ex.: minereu de cupru, minereu de fier, bauxită etc.);- caustobiolite (roci de natură organică care pot arde şi se folosesc în calitate de combustibil, de ex., cărbuni,

gaze naturale, petrol, şisturi combustibile etc.).

În funcţie de domeniul de utilizare, mineralele utile pot fi clasificate în următoarele categorii de resurse: - energetice (cărbuni, gaze naturale, petrol, şisturi combustibile, turbă, metale radioactive); - metalurgice (minereuri de metale feroase şi neferoase); chimice (utilizate ca materie primă pentru industria

chimică, săruri naturale, sulf nativ etc.) ;- resurse de materiale de construcţie (argile, calcare, granit, gresii, marmură, nisipuri etc.).

În prezent, pe teritoriul republicii sînt înregistrate de către organele de prospectare şi explorate peste 400 de zăcăminte de substanţe minerale utile.

Prin exploatare la zi se valorifică cca 150 de zăcăminte (aproximativ 40% din numărul total), iar în regim subteran (în mine) 35 de zăcăminte.

Substanţe minerale nemetalifere. Resurse de calcare. Zăcămintele de calcare se află în partea de nord şi centrală ale republicii. Majoritatea s-au

format în perioada neogenă şi sînt dispuse la adîncimi mici, în strate de 2-20 m grosime. Se extrag prin tăiere. Se utilizează ca piatră de construcţie sau ca material de acoperire, au nuanţa albă sau cenuşiu- deschis,

rezistenţă relativ înaltă. Au fost explorate peste 50 de zăcăminte de cca 400 mil. m3, în prezent se exploatează 38. Cele mai importante se află în valea Nistrului (Bîrnova, Ocniţa; Ghidirim, Grigoriopol, Tiraspol, unităţi

administrativ- teritoriale din stînga Nistrului; Saharna, Rezina etc.), în cursul inferior al rîurilor Răut (Brăneşti, Furceni şi Jeloboc, Or- hei; Maşcăuţi, Criuleni), Ichel (Cricova, Goian, Făureşti - în municipiul Chişinău), Ciorna (Lipceni, Rezina), Racovăţ (Gordineşti, Edineţ), Mileştii Mici (Ialoveni) şi în sectorul Rîşcani al municipiului Chişinău etc. Extragerea se face prin galerii subterane.

Din calcarele recifale badeniene şi sarmaţiene, şi din cele mai vechi, care sînt bine cristalizate, se obţine piatră brută, piatră spartă şi var. În prezent sînt explorate 87 de astfel de zăcăminte, dintre care peste 20 se valorifică integral în cariere, prin explozie. Sînt estimate pentru exploatare industrială cca 477 mil. m3.

Piatra brută se utilizează pentru fundamentul şi pereţii clădirilor, iar piatra spartă - pentru producerea betonului armat şi acoperirea drumurilor. Zăcămintele de calcare de acest tip sînt situate în partea centrală şi în cea nordică ale republicii: la Beleavinţi, Caracuşenii Vechi (Briceni), Brînzeni, Feteşti (Edineţ), Duruitoarea, Şaptebani (Rîşcani), Ghidighici, Pruncul (mun. Chişinău) etc.

Calcarele cu procent mare de CaO se folosesc pentru obţinerea varului. Principalele zăcăminte de astfel de calcare se află lîngă oraşul Rezina, la Lipceni (Rezina), Ghidirim, Rîbniţa (unităţi administrativ-teritoriale din stînga Nistrului), Pruncul (mun. Chişinău), Orhei etc.

Rezervele calcarelor pentru producerea varului sînt estimate la 9 mil. m3. Calcarele, care conţin peste 95% CaC03, se utilizează la fabricarea zahărului. Rezervele acestor calcare, numite calcare pure, sînt estimate la 36 mil. t.

În prezent, zăcăminte de acest tip sînt explorate la Rezina, Lipceni şi Mateuţi (Rezina), Ghidirim şi Rîbniţa (unităţi administrativ-teritoriale din stînga Nistrului) etc.

În republică este explorat un singur zăcămînt de cretă, la Vărăncău (Soroca), pe malul drept al Nistrului. Creta este o varietate de calcar foarte poros, alcătuit din fragmente fine.

Calcarele de vîrstă cenomaniană s-au format în cretacicul superior, au o culoare albă sau cenuşiu-deschis, sînt friabile, prăfoase, conţin 50,2% CaO, 7,6% Si02 etc. Grosimea stratului util este în medie de 32 m, iar rezervele se estimează la cca 2 mil. t.

Se exploatează pentru creta de scris şi pentru praf, utilizat în industria lacurilor, vopselelor, în parfumerie şi cosmetică.

Depozitele de marnă de la Mereşeuca (Ocniţa) s-au format în cretacicul superior, de vîrstă cenomaniană, şi au o grosime de cca 32 m. Marna conţine cca 42% CaO şi cca 20% Si0 2. Rezervele industriale de marnă sînt estimate la 6 mil. t. Rocile sînt utilizate de populaţia locală ca material de construcţie.

Resurse de argilă. Argilele de vîrstă cuaternară şi cele neogene, care au o răspîndire largă pe teritoriul ţării, se utilizează pentru producerea cărămizii şi a ţiglei. Sînt explorate 108 zăcăminte de acest tip, cu rezerve totale de 181 mil.m3.

Depozitele se găsesc la suprafaţă şi se exploatează prin cariere. Argilele nisipoase se folosesc în stare naturală, fără adaosuri speciale. Ele sînt uşor fuzibile, conţin puţin oxid de aluminiu.

Cele mai mari zăcăminte se află la Bubuieci (mun. Chişinău), Mălăieşti (unitate administrativ- teritorială din stînga Nistrului), Ceadîr- Lunga, Comrat, Drochia, Vulcăneşti. Servesc ca materie primă pentru fabricarea cărămizii şi a ţiglei (la fabricile din Chişinău, Tiraspol etc.).

Din argilele plastice, uşor fuzibile, de vîrstă sarmaţiană şi meoţiană, se fabrică articole de ceramică: teracotă, ţevi de drenaj, articole decorative, unele obiecte de uz casnic etc. Sînt exploatate patru zăcăminte: la Hîrbovăţ (Călăraşi), Nova- ia Nicolaevca (Ungheni), Alexăndreni (Sîngerei) şi Ocniţa.

Rezervele totale ale acestor zăcăminte constituie 3,2 mil. m3. Argilele de vîrstă sarmaţiană şi pleistocenă inferioară, care au o plasticitate înaltă, şi argilitul de vîrstă proterozoică inferioară- rocă detritică din particule fine, compactă, deseori cu stratificare şi tendinţa de a se desface în plăci, se utilizează pentru producerea cheramzitului.

Au fost explorate 15 zăcăminte de argile de acest tip cu rezerve de cca 50 mil. m3 şi un zăcămînt de argilit de cca 17 mil. m3. Cele mai importante zăcăminte de argile se află la Bubuieci (mun. Chişinău), Chişinău, Roşu (Cahul), Comrat şi Ungheni, de argilit - la Naslavcea (Ocniţa). Cel mai exploatat este zăcămîntul de la Bubuieci.

Argilele bentonitice (bentonitul) se sedimentează pe fundul unor bazine acvatice, prin alterarea unor produse vulcanice (tufului vulcanic), sînt stratificate şi au culoare deschisă (galbenă, cenuşie-ver- zuie).

Astfel de zăcăminte se găsesc în depunerile de vîrstă neogenă din nordul şi sud-vestul republicii. Se caracterizează printr-o mare capacitate de absorbţie a apei şi pot fi întrebuinţate ca decolorant, pentru purificarea produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale, ca absorbant în industria alimentară, la prepararea noroiului de foraj, la fabricarea ceramicii fine etc.

Sînt explorate trei zăcăminte, dintre care unul este de tip unicompo- nent - la Prodăneşti (Floreşti), iar două sînt complexe - la Cociulia şi Lărguţa (Cantemir). Aceste argile sînt utilizate şi la producerea cheramzitului.

Stratele de roci bentonitice au o grosime de 0,2- 0,6 m, fiind acoperite cu argilă nisipoasă şi calcare, iar rezervele sînt estimate la cca 3,4 mil. t.

Din argilele refractare, care au o temperatură de topire foarte înaltă, se produc cărămidă refractară şi alte materiale termorezistente folosite la căptuşirea cuptoarelor industriale, la turnarea laminatelor în metalurgie, la fabricarea keramitului (gresie ceramică obţinută prin arderea amestecului de argilă refractară cu marnă dolomitică) etc.

În republică este explorat un zăcămînt de acest tip, la Iarova (Soroca). Depozitele utile se află la cca 100 m adîncime şi pot fi exploatate doar în mine. Argilele refractare au o plasticitate înaltă şi o temperatură de topire de 1360-1380°C. Stratele lor au o grosime de 0,3-0,7 m, iar rezervele constituie aproximativ 800 de mil. m3.

Calcarele şi argilele speciale se folosesc ca materie primă la producerea cimentului, iar ca adaos activ servesc diatomitul, tripoliul, ghipsul ş.a.

Aceste substanţe minerale se găsesc în nordul republicii, unde sînt explorate zăcămintele de calcare şi de argile de la Rezina, de calcare de la Hîrjău (unitate administrativ-teri- torială din stînga Nistrului), de la Codreni şi Verejeni (Ocniţa), Gura Bîcului (Anenii Noi).

Rocile calcaroase conţin 48-54% CaO, rocile argiloase - mai puţin. Rezervele industriale de calcar de acest tip sînt estimate la 218 mil.t, iar cele de argile - la 57 mil. t. Întrucît argilele din republică conţin 15-18% Al 203, iar la fabricarea cimentului este necesar caolin, care conţine 40-45% A1203, acesta este importat din Ucraina.

Resurse de nisip şi prundiş. Zăcămintele de nisip şi prundiş sînt reprezentate de depozitele aluviale din văile Nistrului, Prutului şi afluenţilor acestora. Depozitele s-au format în neogen şi cuaternar, dar se întîlnesc şi depozite mai vechi.

Nisipurile pentru fabricarea sticlei au fost evidenţiate în stratele de vîrstă bade- niană, meoţiană şi sarmaţiană inferioară şi se găsesc în partea de nord a republicii: la Floreşti, Gvozdova (Floreşti), Co- dreni şi Otaci (Ocniţa).

Nisipurile pot fi de tip cuarţos, conţin 90-95% SiO2, şi cu granule fine. Se utilizează la producerea unui larg sortiment de sticlă, inclusiv incoloră, pentru sticle de îmbuteliere etc. Rezervele totale de nisip de acest tip se estimează la cca 18 mil. t.

Nisipurile pentru matriţe (modelare) se folosesc la uzinele metalurgice pentru executarea formelor de turnare a articolelor de metal (fontă, oţel etc.). Aceste nisipuri sînt de vîrstă badeniană şi s-au depistat în valea Nistrului, între satul Naslavcea şi oraşul Soroca, la adîncimea de 20-30 m într-un strat cu grosimea de 10-12 m.

Există nisipuri fine, care conţin un număr mare de particule argiloase. Au fost explorate două zăcăminte de acest tip, de la Naslavcea şi Otaci (Ocniţa), dar în momentul de faţă este valorificat numai unul. Rezervele totale de nisip de acest tip constituie 10,2 mil. t.

Nisipurile şi prundişul se utilizează pentru producerea betonului, amenajarea drumurilor etc. Au fost explorate

108 zăcăminte de acest tip, iar rezervele totale sînt estimate la cca 345 mil. m 3. Stratele au grosimea de 1-10 m, materia utilă constituind în zăcămînt în medie 50%.

Principalele zăcăminte exploatate sînt: de nisip - la Chirca, Cobusca (Anenii Noi), Cahul; de nisip şi prundiş - la Şerpeni, Varniţa (Anenii Noi), Grigo- riopol, Speia (unităţi administrativ-te- ritoriale

din stînga Nistrului), Balatina (Glodeni), Slobozia-Cremene, Vasilcău (Soroca) etc.Nisipurile din depozitele meoţian-ponţiene din sudul republicii se folosesc pentru fabricarea produselor

silicioase. Sînt fine, conţin multă argilă şi pot fi utilizate la producerea cărămizii silicioase, blocurilor de beton, plăcilor termoizolante etc.

Rezervele totale de nisipuri de acest tip sînt estimate la 52 mil. m3. Au fost explorate şase zăcăminte, iar cele mai importante se află la Cahul, Ceadîr- Lunga şi Comrat.

Resurse de ghips şi de roci silicioase. Depozitele de ghips se găsesc la extremitatea de nord-vest a republicii, la Criva şi Drepcăuţi (Briceni). Stratul de ghips are grosimea de cca 20 m. Este de calitate foarte bună, conţine cca 96%, iar în unele cazuri 99% CaS04 x 2H20.

Rezervele totale de ghips sînt estimate la cca 41,3 mil. t. Ghipsul se foloseşte la construcţii, pentru fabricarea ipsosului, ca adaos la fabricarea cimentului, în industria chimică (la fabricarea acidului sulfuric etc.), pentru tratarea solului în scopul reducerii acidităţii, în medicină etc.

Rocile silicioase sînt reprezentate de tripoli de vîrstă cretacică superioară şi dia- tomit sarmaţian. Pot fi utilizate la fabricarea sticlei solubile, a cleiului de birou, a sticlei decorative, a cărămizii uşoare, ca adaos la fabricarea cimentului etc.

Aceste roci se găsesc în nord-estul republicii, în valea Nistrului, de la Naslavcea pînă la Rîbniţa. Depozitele au o grosime de 3-12 m, formă alungită. Au fost explorate cinci zăcăminte de tripoli: la Cerlina (Soroca), Sănătăuca (Floreşti) şi Camenca, şi zăcăminte complexe, care conţin şi diatomit- la Ghidirim (unitate administrativ-teritorială din stînga Nistrului). Rezervele totale de roci silicioase se estimează la 10 mil. m3.

Resurse de gresie şi de roci cristaline. În nord-estul republicii, în valea Nistrului, se găseşte un afloriment de roci cristaline din Scutul Cristalin Ucrainean. Acestea sînt reprezentate de roci magmatice şi, îndeosebi, de cele metamorfice: gnaisuri, şisturi cristaline, gresie etc., formate în arhaic şi proterozoicul timpuriu.

Astfel de zăcăminte sînt la Cosăuţi (Soroca) şi la Vălcineţ (Ocniţa), de gresie - la Egoreni (Soroca). Depozitele se află la o adîncime de 20-225 m şi se exploatează prin cariere.

Rezervele de gresie au fost estimate la 9,8 mil. m3. Rocile cristaline şi gresia se utilizează ca piatră brută, piatră spartă, ca materiale de acoperire a clădirilor, la înălţarea monumentelor etc.

Manifestări de substanţe minerale nemetalifere. Grafitul, fluorina, baritina, fosforitele etc., fiind în cantităţi foarte mici şi de calitate inferioară, nu se valorifică. Prezenţa grafitului s-a constatat în gnaisurile arhaice de lîngă satul Holoşnița (Soroca). Grafitul se află la o adîncime de 140-150 m, stratul productiv are o grosime de 3-4 m şi conţine 18-35% de grafit. Zăcămîntul este estimat la aproximativ 2 mil. t, dar nu este valorificat.

În gresiile de vîrstă proterozoică superioară şi în gnaisurile arhaice de la Slobozia-Varăncău (Soroca), şi în cele de lîngă oraşul Soroca, se întîlnesc mineralizări de fluorină (CaF2). Roca conţine cca 2% fluorină şi se află la 60-180 m adîncime, rezervele nu au fost estimate.

Mineralizări de baritină au fost descoperite în gresiile proterozoice de vîrstă rifeană de lîngă oraşul Camenca, la adîncimea de 104- 126 m. Baritina constituie 3-19% şi este prezentă sub formă de granule în porii gresiei.

Fosforite au fost găsite în rocile de vîrstă proterozoică superioară (vendiene) şi în stratele cretacice (cenomaniene) de lîngă satul Naslavcea (Ocniţa), de pe malul drept al Nistrului.

Acestea se prezintă sub formă de concreţiuni sferice şi lentile subţiri în şisturile argiloase din proterozoicul superior, şi în stratele de nisip glauconitic din sedimentele cenomaniene. De asemenea, au fost constatate manifestări de mineralizare zeolitică de-a lungul Nistrului, între oraşele Camenca şi Dubăsari.

Prin lucrările de prospecţiune geologică, în regiunea de nord a republicii (Rudi, Rubleniţa (Soroca)) s-au depistat cantităţi excesive de heliu sub formă de gaz spontan şi dizolvat, a cărui concentraţie maximă atinge în unele regiuni 2,5-3,0 ml/l. Manifestările de heliu nu sînt exploatate.

Substanţe minerale metalifere Minereuri de fier au fost depistate în nordul Republicii Moldova (satul

Vărăncău, Soroca). Zăcămîntul de minereuri de fier se află în limitele formaţiunii metabazice a fundamentului cristalin. Orizontul productiv reprezintă nişte corpuri stratiforme, care conţin piroxen- magnetit-cuarţit, de 1-20 m

grosime şi se află la adîncimi de 200-370 m, cu un conţinut de magnetit de 25-35%. Resursele probabile de minereu de fier calculate pentru suprafaţa de 10 x 0,8 km constituie cca 280 mil. t.

Din cauza condiţiilor geologice nefavorabile şi a cantităţii mici de minereu, valorificarea industrială a acestui zăcămînt nu este rentabilă.

Pe porţiunea văii Nistrului dintre Naslavcea (Ocniţa) şi Trifăuţi (Soroca) au fost depistate anomalii radioactive de uraniu, care necesită cercetări complexe mai detaliate.

În rocile cristaline din Scutul Cristalin Ucrainean şi din fundamentul Plăcii Moldoveneşti s-a constatat prezenţa cobaltului, cuprului, monazitului, nichelului, plumbului, zincului şi a altor metale, însă ele se găsesc în cantităţi neînsemnate şi nu prezintă interes economic.

Resurse caustobiolite . Cărbune brun. Actualmente în republică sînt cunoscute acumulări de cărbune brun, răspîndite preponderent în

sudul ţării, pe Placa Scitică. Aceste acumulări s-au format în perioada neogenă (sarmaţian-ponţiană), în condiţii lacustro-lagunare subcontinentale. Zăcămîntul de cărbune brun de la Cahul este de vîrstă ponţiană, iar cele de la Etulia-Vlădiceni şi Vulcăneşti - sarmaţiană.

Zăcămîntul de la Cahul ocupă o suprafaţă de 80 mii m2. Stratele de cărbuni au grosimea de la 0,1 pînă la 0,6 m şi formează corpuri lenticulare cu lungimea de 3,0 - 4,3 km.

Rezervele de cărbuni de categoria C, (potenţial exploatabile) constituie 960 mii t. În zăcămîntul de la Vulcăneşti stratul de cărbuni este asociat cu roci argilo- marnoase şi se află la adîncimi de 400- 650 m.

Conform datelor de foraj şi celor geofizice (carotaj), grosimea stratelor variază de la 0,6 la 3,6 m. Rezervele calculate sînt atribuite la categoria C2 (perspective) cu masa de 248,5 mil. t.

Cărbunii din zăcămintele de la Cahul şi Vulcăneşti sînt de o calitate joasă, insuficient „maturizaţi”, cu o capacitate calorică mică (pînă la 6,4 kcal/kg), după arderea lor rămîne multă cenuşă (13-49%), apă şi sulf.

Condiţiile hidrogeologice şi tehnico-miniere nefavorabile, grosimile mici ale stratelor de cărbuni şi adîncimile mari de dispunere nu permit valorificarea lor la scară industrială.

Petrol. În anul 1947, în sudul Republicii Moldova au început lucrări de prospecţiuni geologice cu scopul evidenţierii terenurilor potenţiale cu acumulări de hidrocarburi. Abia în anii ’57-58, în formaţiunile terigeno-calcaroase de vîrstă neogenă, a fost descoperit zăcămîntul de petrol de la Văleni (Cahul).

Primul foraj, executat la Văleni în cupola structurii evidenţiate după date geofizice, a descoperit la adîncimile de 430-455 m calcare saturate cu petrol.

După încercările tehnologice a fost obţinută o revărsare de petrol cu debitul de 2,5 t/zi. În limitele zăcămîntului au fost săpate 40 de sonde, dintre care în cinci au fost stabilite revărsări de petrol cu un debit de 0,2-2,5 t/zi.

Petrolul are o compoziţie de tipul nafteno-aromatică, densitatea 0,94-0,96 g/cm3, este puţin sulfuros şi nu conţine benzină. Rezervele de petrol ale zăcămîntului de la Văleni au fost estimate la 1,9 mil. t, dintre care cele extractive constituie 0,58 mil. t.

Lecția 5.

Clima Republicii Moldova.

1. Particularităţile generale ale climei Republicii Moldova.

Clima Republicii Moldova este temperat continentală cu caracter de tranziţie de la clima oceanică atlantică la cea continentală est-europeană. Ea se caracterizează prin ierni blande şi scurte, cu puţină zăpadă, veri lungi, călduroase, dar cu o cantitate insuficientă de precipitații atmosferice, care cad predominant în perioada caldă a anului sub formă de averse.

De rînd cu părţile pozitive ale climei - perioada caldă îndelungată a anului, iarna blîndă, abundenţa de lumină şi căldură – sunt prezente și trăsături negative: fenomenele de secetă și variabilitatea mare a vremii ce determină o gamă variată de fenomene atmosferice de risc.

Teritoriul țării este amplasat in regiunea de interferenţă a maselor de aer. Munții Carpați modifică, în anumită măsură, deplasarea și caracterul maselor de aer atlantic dinspre vest și nord-vest și determină creșterea cantității de precipitații atmosferice.

Deschiderea Cîmpiei Europei de Est determină pătrunderea liberă dinspre est a maselor de aer temperat-continental, iar dinspre nord a aerului arctic rece. În schimb de pe Marea Mediterană și Marea Neagră pătrunde aer maritim cald și umed.

Trăsăturile de bază ale climei Republicii Moldova se formează sub influenţa fluxului de radiaţie solară, a circulaţiei atmosferice şi a caracterului suprafeţei active.

Republica Moldova este numită “plai însorit” dat fiind faptul că durata strălucirii Soarelui pe parcursul anului oscilează pe teritoriul ţării în medie de la 2060 ore în nord pînă la 2330 ore în sud, ceea ce vara constituie 60 – 70%, iar iarna 20 – 30% de la cea posibilă.

Acesta este acel fond energetic care asigură încălzirea solului şi susţine în medie nivelul de temperatură. Perioada fără îngheț înregistrează în medie 170 zile la nord şi 190 zile în sudul republicii, iar în unii ani durata ei

poate atinge 200 – 300 zile. Temperatura medie anuală coboară lent de la 10°C căldură în sudul republicii pînă la 8°C căldură în

extremitatea sa nordică. Temperatura medie anuală a aerului este pozitivă şi constituie în nord 9,10С şi 10,10С la sud.Temperaturi medii lunare pozitive se înregistrează din martie pînă în noiembrie, temperaturi negative – din

decembrie pînă în februarie. Temperatura maximă atinge +40, +42°C, iar cea minimă circa -33, -36°C, însă asemenea temperaturi se

înregistrează foarte rar, cam o dată în 40-50 de ani. Amplitudinea anuală a temperaturii aerului este de cca 250С, iar cea a temperaturilor absolute anuale - de 740С.Temperatura medie anuală variază intre 6,5oC (1987) la nord pană la 12,3oC (2007) la sud.In ultimii 20 ani, temperaturile medii lunare au fost cuprinse intre -8,5°C in ianuarie (1996) şi +26,7°C in

iulie (2012). Perioada caldă durează în medie circa 190 zile. Cea mai caldă lună a anului este iulie, temperatura medie multianuală a aerului pe teritoriul republicii

constituie 19-21ºC. Însă, temperatura medie a aerului în luna iulie poate atinge în teritoriu valori de 23,7- 26,7°C, fiind mai ridicată faţă de valorile normei cu 4,3-5,7°C (a.2012).

În unii ani temperaturile medii zilnice în luna iulie oscilează între 22 și 31°C, iar cele maxime uneori pot atinge valori de 38 - 40°C (1946, 1998, 2002, 2007, 2012).

Cea mai înaltă temperatură a aerului înregistrată în luna iulie din toată perioada de măsurători instrumentale constituie 41,5ºC (Camenca, 21 iulie 2007).

Pe 7 august 2012 la Fălești a fost înregistrată pentru prima dată în Moldova temperatura de 42,4ºC (maximum absolut pentru toată perioada de observații instrumentale).

Temperatura medie multianuală la suprafaţa solului în luna iulie constituie 24 - 27ºC, iar cea maximală în unele zile poate atinge valoarea de 74ºC (Leova, 19 iulie 2007).

În ultimii 100 ani cel mai cald a fost anul 2007, cînd temperatura medie anuală a aerului a constituit în teritoriu 10,1-12,1°C căldură, fiind cu 2 - 2,6°C mai ridicată faţă de norma climatică.

Cele mai puternice încălziri masive din ultimul secol s-au produs în anii: 1924, 1938, 1946, 1951, 1954, 1988, 1994, 1996, 1998, 2000, 2003, 2007, 2010, 2011, 2012. În acest interval de timp s-au înregistrat 392 cazuri cu t ≥ 35,0°C

Poate fi constatat și faptul că din totalul cazurilor de încălziri masive (392), cele mai multe cazuri (181) s-au produs în luna august, când persistenţa timpului anticiclonal este mai mare, deci şi procesele de insolaţie sunt mai intense, iar uscăciunea aerului mai mare şi nu în iulie (157 cazuri), luna cea mai caldă a anului.

Cea mai rece lună a anului și iernii este ianuarie, temperatura medie a ei constituie -2,5..-4,5ºC. Însă, în unii ani temperatura medie a aerului în luna ianuarie poate atinge pe teritoriul țării valori negative de -

10,5ºC (Cahul) și -15,3ºC (Soroca), fiind mai scăzute faţă de valorile normei cu 8 – 10,8°C (a. 1963). Valorile medii zilnice ale temperaturii aerului în decursul lunii ianuarie pot oscila pe teritoriul Republicii

Moldova între -20 și -29ºC (1963) şi +8..+11ºC (1948).Pe parcursul întregii perioade de observaţii cea mai joasă temperatură a aerului în timpul iernii s-a înregistrat pe

20 ianuarie 1963 – 35,5ºC frig (minimul absolut, s. Brătușeni, r. Edineț), iar cea mai ridicată a fost înregistrată pe 26 februarie 1990 la stația meteo Tiraspol – 23ºC căldură.

În iernile excesiv de reci, destul de frecvente sunt pătrunderile maselor de aer arctice, reci şi foarte reci dinspre nord şi nord - est, cînd temperaturile minime pot coborî sub pragul de -30ºC.

Exemple tipice pot fi numite răcirile bruşte din ianuarie 1963 (în nordul țării au fost înregistrate -34..-36ºC), decembrie 1996 (-28..-30ºC), decembrie 2002 (-26..-28ºC), ianuarie 2006 (-23..-30ºС), ianuarie 2010 (-22..-31ºС), februarie 2011 (-24..-32ºС), februarie 2012 (-20..-32ºС).

În ultimii 100 de ani cel mai rece a fost an.1933, cînd temperatura medie anuală a aerului a constituit 7,2oC,

fiind cu 2,3oC mai coborîtă faţă de normă.

În aspectul asigurării cu umiditate teritoriul republicii se atribue la zonele deficitare semiaride. Precipitaţiile anuale scad in intensitate de la nord-vest la sud-est.

Cantitatea medie anuală de precipitaţii pe teritoriul Republicii Moldova variază între 470 și 620 mm şi se caracterizează printr-o mare instabilitate în timp şi spaţiu.

Variațiile anuale sunt determinate de circulația generală a atmosferei, precipitațiile fiind condiționate de cicloane. Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor atmosferice căzute scade lent de la nord-vest (620 mm) spre sud-est (470 mm), cu o inversie regională evidentă în zona Podişului Codrilor (600 mm). Ultimul fapt conturează influenţa reliefului asupra distribuirii spaţiale a precipitaţiilor.

Modificări foarte mari suferă şi distribuirea în timp a precipitaţiilor, atât la nivel sezonier, cât şi anual şi chiar multianual.

De asemenea, variază mult amplitudinea şi frecvenţa manifestării diverselor anomalii meteorologice, specifice regiunii de studiu.

Cel mai umed a fost anul 1912, cînd cantitatea precipitaţiilor căzute a constituit 915 mm, sau 175% din normă, iar anul cu cel mai mare deficit de precipitaţii a fost 1896, cînd au căzut doar 301 mm, sau 58% din normă.

In perioada 1985-2007 precipitaţiile medii anuale au variat intre 451 mm (2000) şi 891 mm (1998) la nord şi 307 mm (2003) şi 813 mm (1997) la sud.

Numărul zilelor cu precipitaţii (0,1 mm şi mai mult) a variat intre 121 (1986) şi 174 zile (1987) la nord, respectiv intre 91 (2003) şi 152 zile (1991) la sud.

Cea mai mare parte a precipitaţiilor (circa 2/3 din totalul anual) cade în perioada caldă a anului (aprilie-octombrie) sub formă de averse de ploaie. Doar circa 10-15% din cantitatea lor anuală cade sub formă de zăpadă.

Stratul de zăpadă stabil, care se menţine nu mai puţin de o lună, se formează în raioanele de nord şi nord-est în peste 50 % din ierni, iar în restul teritoriului republicii el se semnalează mai rar (în 15-50% din ani).

In repartiţia teritorială a elementelor climatice se inregistrează două legităţi distincte: (i) repartiţia zonală a precipitaţiilor medii anuale cu diminuarea valorilor de la nord spre sud; şi (ii) creşterea cu circa 100 de mm a valorilor precipitaţiilor medii multianuale in regiunile de podiş, in raport cu campiile limitrofe.

De asemenea, bariera Munţilor Carpaţi reprezintă un hotar geografic şi climatic (masele de aer ajung pe teritoriul ţării transformate).

Un rol semnificativ în formarea particularităţilor climei Republicii Moldova îi revine reliefului, fragmentarea lui sub prezenţa diferitor altitudini influenţează asupra mersului şi distribuţiei elementelor climatice ca: radiaţia solară, regimul termic, presiunea atmosferică, repartiţia precipitaţiilor.

Regimul vîntului care se formează sub influenţa, centrelor barice, periodic a frontului atmosferic rece, se caracterizează prin frecvenţa cea mai mare din direcţia nord-vest de la 12 – 35% în an şi din sud-est 15 – 25% pe an.

Viteza medie a vîntului pe parcursul anului oscilează între 2 și 5 m/s, iar cea maximă depășește 20 – 25 m/s.Fenomenele meteorologice nefavorabile care pot aduce anual daune considerabile populaţiei şi economiei

naţionale a Republicii Moldova sunt aversele puternice de ploaie, ninsorile abundente, grindina, depunerile complicate pe conductorii aerieni, îngheţurile, viscolul, descărcările electrice, vînturile puternice, scăderea vizibilităţii şi secetele.

Amplasarea geografică a Moldovei în extremitatea de sud-vest a Cîmpiei Est – Europene determină frecvenţa mare a proceselor climatice frontale pe teritoriul Republicii.

Acestea apar în urma interacţiunii directe dintre masele de aer mediteraniene, venite de la sud-vest, cu cele atlantice – de la nord-vest şi cele continental-estice, ce pătrund de pe marele continent Asia.

În perioada caldă a anului teritoriul țării se află sub influenţa ramurii estice a anticiclonului Azoric, fapt ce condiţionează predominarea vînturilor din direcţia nord-vestică, supranumite de localnici – vîntul mare.

În perioada rece mai semnificativă devine influenţa anticiclonului Siberian şi a depresiunii Mediteraniene. Anticiclonul Siberian condiţionează intesificarea periodică a vînturilor din direcţia nord-estică.

Acestea aduc aer continental foarte cald şi uscat vara şi foarte rece iarna; în literatura de specialitate este utilizată şi denumirea lor locală: crivăţ.

Influenţa depresiunii barice Mediteraniene se manifestă prin intensificarea ritmică a vînturilor din direcţia sud-vestică. Ele sunt cunoscute sub denumirea de băltăreţ, fiindcă suflă dinspre delta Dunării şi Marea Neagră, aducînd mase de aer cald şi precipitaţii abundente.

Ultimul fapt conturează influenţa reliefului asupra distribuirii spaţiale a precipitaţiilor. Modificări foarte mari suferă şi distribuirea în timp a precipitaţiilor, atît la nivel sezonier, cît şi anual şi chiar multianual.

De asemenea, variază mult amplitudinea şi frecvenţa manifestării diverselor anomalii meteorologice, specifice regiunii țării noastre.

2. Caracterizarea climatică a anotimpurilor

Iarna. Din punct de vedere meteorologic începutul sezonului de iarnă în Republica Moldova se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 0ºC, ce se semnalează în medie în intervalul 28 noiembrie (Briceni) şi 13 decembrie (Cahul).

Însă în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice data începutului iernii în unii ani se poate abate esenţial de la data medie.

Cea mai timpurie iarnă pe parcursul întregii perioade de observaţii în cea mai mare parte a teritoriului republicii s-a stabilit la 9 noiembrie 1988. Dar sînt ierni (în medie o dată în 10 ani în raioanele de nord şi o dată în 4 ani în restul teritoriului), cînd în genere nu se semnalaează trecerea stabilă a temperaturii aerului prin 0ºC (anul 2004).

Durata medie a iernii pe teritoriul republicii nu este mare şi oscilează de la 80 de zile la sud pînă la 100 de zile la nord.

Pe parcursul anotimpului rece asupra climei influenţează preponderent procesele meridionale de circulație, care condiţionează perindarea ritmică a fazelor de răcire evidentă, sub influenţa crivăţului, cu cele de încălzire şi umezire relativă, sub influenţa Băltăreţului.

Temperatura medie a aerului pe parcursul iernii în teritoriu constituie de la 1,2ºC frig la sud pînă la 3,3ºC frig la nord. Cea mai rece a fost iarna anilor 1953-54, cînd temperatura medie a aerului a constituit – 8-9ºC frig, fiind cu 6-7ºC sub valorile normei, iar cea mai caldă a fost iarna anilor 2006-2007, cînd temperatura medie a atins 1-3ºC căldură şi a depăşit norma cu 4-5ºC.

În unii ani temperatura medie lunară a aerului pe parcursul întregii ierni poate fi pozitivă. Astfel de ierni se semnalează în raioanele de nord în medie o dată în 30 ani, în cele centrale – o dată în 25 ani, iar în cele de sud – o dată în 10 ani.

Pe parcursul întregii perioade de observaţii cea mai joasă temperatură a aerului în perioada iernii s-a înregistrat pe 20 ianuarie 1963–35,5ºC frig (s. Brătușeni, r. Edineț), iar cea mai ridicată – pe 26 februarie 1990 – 23ºC căldură).

În iernile excesiv de reci, destul de frecvente sunt pătrunderile maselor de aer arctice, reci şi chiar foarte reci dinspre nord şi nord - est. De obicei, pătrunderea lor condiţionează răcirea bruscă a vremii şi instalarea condiţiilor anticiclonale, cu vreme senină şi foarte rece, când temperaturile minime pot coborî sub -30°C.

Exemple tipice a acestor pătrunderi pot servi răcirile bruşte din ianuarie 1963 (la nordul republicii au fost înregistrate -34 -36°C), decembrie 1996 (-28 -30°C), decembrie 2002 (-26 -28°C), ianuarie 2006 (-23-30ºС), ianuarie 2010 (-22-31ºС), februarie 2011(-24-32ºС)

Instabilitatea regimului termic în sezonul de iarnă este una din cele mai specifice trăsături ale climei Republicii Moldova. Dezgheţurile frecvente şi zilele fără temperaturi negative influenţează dăunător asupra iernatului culturilor agricole, generînd putrefacţia culturilor cerealiere de toamnă, iar uneori reluarea vegetaţiei.

Pe parcursul sezonului de iarnă precipitaţiile cad preponderent în fază mixtă – sub formă de ploaie și zăpadă. Cantitatea medie pe sezon a acestora este de 85-110 mm sau 16-20% din cantitatea medie anuală. Suma lor maximă zilnică a atins 50-70 mm.

Pe teritoriul Republicii Moldova stratul de zăpadă (în cazul în care sunt acoperite de zăpadă mai mult de jumătate din împrejurimile vizibile) se stabileşte pretutindeni în medie către sfîrşitul primei decade a lunii decembrie (19.XI –7.XII).

Cel mai timpuriu termen de apariţie a stratului de zăpadă a fost la 17-25 octombrie (1979). Însă, în anii cu toamnă îndelungată stratul de zăpadă poate apărea doar la începutul – mijlocul lunii ianuarie (1961).

Stratul de zăpadă pe parcursul iernii este de obicei instabil, însă în unii ani (1942, 1963, 1995, 1996, 2003, 2004, 2011, 2012), el a atins grosimi semnificative (până la 40 - 80 cm) păstrîndu-se pe parcursul întregii perioade reci a anului.

Stratul de zăpadă stabil, care se menţine nu mai puţin de o lună, se formează în raioanele de nord şi nord-est doar în peste 50 % din ierni, iar în restul teritoriului republicii el se semnalează rar (în 15-50% din ani).

În ultimul deceniu cea mai îndelungată durată de menţinere a stratului de zăpadă a fost în iarna anilor 1995-96. Stratul de zăpadă în acest sezon s-a menţinut din prima decadă a lunii noiembrie pînă în decada a doua a lunii aprilie, grosimea lui maximă medie decadică a constituit în teritoriu de la 14 (Cahul) pînă la 48 cm (Briceni).

În legătură cu topirea periodică a stratului de zăpadă grosimea lui nu este mare: pe sectoarele deschise – 5-20 cm, pe cele protejate de vînt – 10-25 cm. Doar în 10% din ierni grosimea stratului de zăpadă poate atinge jumătate de metru în raioanele de nord ale republicii şi 20-30 cm în raioanele centrale şi de sud.

Iarna, ca regulă, solul în repetate rînduri îngheaţă şi se dezgheaţă, îngheţul stabil se semnalează doar în cele mai reci ierni. Сea mai mare adîncime de îngheţ a solului a atins în teritoriu 120 cm (Leova, februarie 1973).

Ca urmare a moinelor destul de frecvente, grosimea stratului de zăpadă pe teritoriul țării nu este prea mare. Valoarea medie a grosimeii maxime decadice a stratului de zăpadă pe parcursul iernii în sectoarele deschise constituie 10-20 cm, în cele protejate de vînt – 10-15 cm.

Сea mai mare grosime decadică a stratului de zăpadă a atins în teritoriu 89 cm (Briceni, decada a doua a lunii martie 1973). În perioada de observații pe platformele meteorologice s-au înregistrat zile cu grosimea maximă a stratului de zăpadă de 89 cm (Briceni, 10 martie 1973).

Iarna de obicei, solul îngheaţă şi se dezgheaţă în repetate rînduri. Îngheţ stabil se observă doar în cele mai reci ierni.

Pentru sezonul de iarnă sunt specifice următoarele fenomene atmosferice: ceață (în medie 18-25 zile), viscole (în medie 4-9 zile), depuneri de polei şi chiciură (în medie 10-18 zile) şi gheţuş pe drumuri (în medie 30-50 zile).

Din fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă ninsorile puternice, ele se semnlează în medie o dată în 2 ani, viscolele ( în medie o dată în 5 ani) şi depunerile de polei-chiciura (în medie o dată pe an), precum și scăderea temperaturii aerului de pînă la -25ºСși mai joasă (în medie o dată în 5-10 ani în jumătatea de nord și o dată în 20-60 ani în cea de sud).

Pe teritoriul țării sunt condiţii în general satisfăcătoare pentru iernarea culturilor de toamnă, culturilor pomicole şi viţei de vie.

Primăvara. Calendaristic primăvara se începe la 1 martie, însă din punct de vedere meteorologic începutul primăverii convenţional se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului peste 0°C și se prelungește pînă la depășirea acestui indice a valorii medii de +15°C.

Această trecere la sudul republicii are loc în medie la sfîrşitul lunii februarie, în restul teritoriului – în prima decadă a lunii martie. În unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, datele începutului primăverii se pot abate esenţial de la cele medii.

Cea mai timpurie primăvară pe parcursul întregii perioade de observaţii pe o mare parte a teritoriului republicii s-a semnalat la 10 ianuarie (a.1989), iar cea mai tardivă – la 26 martie (a.1963).

La sfîrşitul lunii martie – începutul lunii aprilie de obicei are loc trecerea temperaturii medii zilnice a aerului prin 5°C, în intervalul 16-23 aprilie – prin 10°C (începutul creşterii active şi dezvoltării principalelor culturi agricole), iar între 7 şi 19 mai se înregistrează trecerea prin 15°C (începutul verii meteorologice).

Trecerea circulaţiei atmosferei de la condiţiile de iarnă la cele de vară determină o variabilitate mare a vremii primăvara: schimbarea bruscă a perioadelor calde cu cele reci, ploioase cu cele uscate.

Temperatura medie a aerului în anotimpul de primăvară oscilează pe teritoriul republicii de la 8°C pînă la 10°C căldură. Cea mai rece a fost primăvara anului 1987, cînd temperatura medie a aerului a constituit 5-6°C căldură, fiind cu 3-4°C mai joasă faţă de normă. Cele mai calde, aproape pretutindeni, au fost primăverile anilor 1983, 2007 și 2012. Temperatura medie a aerului în sezoanele menţionate a constituit 11-13°C, depăşind media multianuală cu peste 2-3°C.

Pentru toată perioada de observaţii instrumentale cea mai joasă temperatură a aerului primăvara s-a semnalat pe 4 martie 1955 – 26°C frig (Bravicea), iar cea mai înaltă a constituit 37°C căldură (Cahul, 17 mai 1969 și Ștefan- Vodă, 20 mai 1996).

Începutul lucrărilor de primăvară depinde de perioada de topire a stratului de zăpadă şi dezgheţul solului. Dezgheţul solului pînă la adîncimea de 30 cm, de obicei, se semnalează în intervalul 10-17 martie, dezgheţul total – 11-20 martie.

Stratul de zăpada se topeşte complet în teritoriu, de obicei, în intervalul 13-28 martie , dar cea mai tîrzie dată a topirii lui a fost în intervalul 15-27 aprilie (a.1972). Zăpada, ca fenomen, poate fi semnalată pe teritoriul republicii pînă la 28 aprilie - 20 mai (a.1952).

Primăvara deseori au loc îngheţuri. În aer ele se menţin pe teritoriul republicii în medie pînă la 5-21 aprilie, la suprafaţa solului – pînă la 22 aprilie – 6 mai. Cea mai tardivă dată a încetării lor în aer în raioanele de nord şi centrale este 21-24 mai (a.1980), în raioanele de sud la 2 mai (a.1988). La suprafaţa solului îngheţurile sînt posibile pînă la 1iunie (a.1955).

Primăvara, spre deosebire de iarnă, mai frecvent cad precipitaţii torenţiale, uneori însoţite de descărcări electrice. Pe parcursul primăverii în medie cad 115-150 mm, sau circa 24% din suma precipitaţiilor anuale. Cea mai aridă a fost primăvara anului 2003, cînd pe parcursul sezonului respectiv pretutindeni a căzut mai puţin de jumătate din normă – 30-60 mm. În primăvara anului 1991 invers, suma precipitaţiilor căzute (200-280 mm) pe o mare parte a teritoriului republicii a depăşit norma de două ori. Maximul zilnic de precipitaţii pe sezon a constituit în teritoriu 30-100 mm.

Pentru sezonul de primăvară sunt specifice aşa fenomene ca ceţurile (în medie 6 zile) şi orajele (în medie 8 zile). Dintre fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă îngheţurile și vînturile puternice (în medie o dată în 3 ani), ploile torenţiale puternice şi grindina (în medie o dată în 3-5 ani), de asemenea, secetele și suhoveiurile din luna mai.

Vara. Începutul sezonului de vară se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 15ºC, ceea ce se semnalează în medie pe teritoriul republicii între 8 mai (Cahul) şi 19 mai (Briceni). În unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, termenii începutului verii se pot abate esenţial de la cei medii.

Cea mai timpurie vară pe parcursul întregii perioade de observaţii instrumentale s-a semnalat pe o mare parte a teritoriului republicii în decada a treia a lunii aprilie (1968), iar cea mai tîrzie în prima decadă a lunii iunie (aa.1955, 1991).

Temperatura medie multianuală a aerului pentru anotimpul de vară pe teritoriul republicii constituie 18,5-21,0ºC. Cea mai caldă, aproape pretutindeni, a fost vara anului 2012, cînd temperatura medie a aerului a constituit 22-25ºC, fiind mai ridicată faţă de normă cu 3,0-4,5ºC. Doar cu puțin au rămas în urmă verile anilor 2007 și 1946.

La SM Fălești pe 7 august s-a înregistrat cea mai înaltă temperatură a aerului în Republica Moldova pentru întreaga perioadă de observaţii instrumentale – +42,4ºС, fiind cu 0,9ºС mai ridicată faţă de valoarea maximă absolută înregistrată anterior (2007). În vara anului 2012 la suprafața solului temperatura maximă a atins valori de +71ºС (Cornești, iulie), ceea ce se semnalează în medie o dată în 30 de ani.

Cele mai reci au fost verile anilor 1976 şi 1984, cînd temperatura medie a aerului a constituit 16-19ºC căldură, fiind mai joasă faţă de normă cu 2ºC.

Numărul total al zilelor cu temperatura aerului înaltă (30ºC şi mai ridicată) pentru acest sezon constituie în medie pe teritoriul republicii 8 - 27, iar cel mai mare – 39-60 de zile (a.2012). Numărul de zile cu valori ale temperaturii aerului de +35ºC şi mai ridicate constituie în medie pe teritoriul ţării între 1 şi 2 zile, iar cel mai mare – 16-35 de zile (a.2012).

Valori ale temperaturii aerului de +40ºС și mai ridicate pe 40% din teritoriul țării s-au înregistrat pentru prima dată în vara anului 2012, numărul de zile cu așa valori fiind de 1-3 zile.

Temperatura minimală a aerului în acest sezon a coborît pînă la +1,6ºC (Briceni, 1 iunie a.1955), iar la suprafaţa solului – pînă la -0,4ºC (Briceni, 1 iunie a.1990).

Numărul de zile cu umiditatea relativă a aerului de 30% și mai scăzută în acest sezon constituie în medie pe teritoriul republicii 4-14 zile, iar cel mai mare a constituit 33-58 zile (a.2012), ceea ce pe cea mai mare parte a teritoriului se semnalează pentru prima dată din toată perioada de observaţii instrumentale.

Vara, comparativ cu alte anotimpuri ale anului, cantitatea precipitațiilor căzute variază în limite mari. Suma precipitațiilor căzute pe teritoriul republicii în decursul sezonului constituie în medie 170-235 mm, dar în unii ani suma lor variază dela 37mm (Cahul, a.1924) pînă la 531mm (Chișinău, a.1948).

Cantitatea maximă de precipitații căzute vara poate constitui pînă la 45-50% din suma anuală. Maximul zilnic de precipitaţii în acest sezon pe teritoriul republicii constituie de la 70 mm pînă la 220 mm.

Vara sînt frecvente ploile torenţiale, numărul zilelor cu precipitaţii constituie în medie 25-35 zile. Numărul total al zilelor fără precipitaţii pe parcursul sezonului a atins în teritoriu 60 de zile, iar cea mai lungă perioadă neîntreruptă cu așa condiții a fost de 26 zile (Leova, a. 2012).

Ploile torenţiale sunt insoţite de descărcări electrice (în medie pe sezon 17-25 zile) şi căderi de grindină (în medie 3-9 zile). Numărul zilelor cu ceaţă se reduce, comparativ cu sezonul de primăvara, în medie pînă la 1-6 zile.

Pentru sezonul de vară cel mai mare pericol îl prezintă ploile torenţiale şi grindina intensivă, care se semnalează în fiecare an. Vîntul puternic şi uraganele sînt posibile o dată în 3-5 ani, iar vîrtejul – o dată în 30 ani.

În afară de fenomenele descrise, un mare pericol pentru economia naţională îl prezintă secetele puternice, care se semnalează pe teritoriul Moldovei în medie o dată în 5 ani. Condiţiile agrometeorologice a perioadei de vară pe teritoriul republicii sunt, în fond, satisfăcătoare pentru creşterea şi dezvoltarea culturilor agricole.

Toamna. Începutul sezonului de toamnă din punct de vedere meteorologic are loc odată cu trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 15°C în direcţia scăderii ei. Pe teritoriul Moldovei toamna sosește, de obicei, în perioada de la 12 (Briceni) pînă la 23 septembrie (Cahul), iar durata ei constituie în medie circă 80 zile.

Însă, în unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, termenele începutului toamnei se pot abate de la cei medii. Astfel, cea mai timpurie toamnă pe parcursul întregii perioade de observaţii s-a stabilit la 23 august 1980, iar cea mai tîrzie la 16 octombrie 1896.

Din punct de vedere meteorologic toamna se încheie odată cu trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 0°C în direcţia scăderii ei, ceea ce se semnalează, de obicei, în prima decadă a lunii decembrie, uneori mai devreme ori mai tîrziu.

Pe parcursul acestui anotimp în Moldova predomină vreme relativ caldă și însorită în prima parte a sa, dar evident mai rece, închisă și ploioasă spre sfîrșitul anotimpului.

Temperatura medie a aerului pentru anotimpul de toamnă constituie în teritoriu 8,5-10,5°C căldură. Cea mai rece a fost toamna anului 1988, cînd temperatura medie a aerului pentru acest sezon a constituit 6-8°C căldură, fiind mai joasă cu 2-2,5°C faţă de normă. Cea mai caldă a fost toamna anului 1923, cînd temperatura medie a aerului pentru acest sezon în teritoriul țării a constituit 13-14°C căldură, fiind mai ridicată faţă de normă cu 3-3,5°C.

Foarte caldă a fost și toamna anului 2012, cînd temperatura medie a sezonului în teritoriul țării a constituit în medie 10,9-13,6°C căldură, depășind norma cu 2,2-3,0°C.

Pentru întreaga perioadă de observaţii în sezonul de toamnă maxima absolută a temperaturii aerului s-a semnalat la 9 septembrie 1946 – 37°C căldură (Chişinău), iar minima absolută a constituit 21,7°C frig (29 noiembrie 1892, Chişinău).

Primele îngheţuri la suprafaţa solului se semnalează în medie pe teritoriul țării în prima jumătate a lunii octombrie, iar în aer – în jumătatea a doua a aceleiaşi luni.

Însă, în unii ani cele mai timpurii îngheţuri la suprafaţa solului sunt posibile chiar la sfîrșitul primei decade a lunii septembrie (8 septembrie 1953, Camenca, Rîbnița, Bravicea, Cornești, Comrat)– cu intensitatea de pînă la -1,6°C, iar în aer – la 17 septembrie (a.1952, Briceni, Bălţi, Tiraspol, Leova) – cu intensitatea de pînă la -2,5°C. Pentru agricultura Moldovei aceste înghețuri timpurii sunt deosebit de periculoase.

Cantitatea precipitaţiilor căzute pe teritoriul republicii în decursul anotimpului de toamnă constituie în medie 100-135 mm, sau circă 15-20% din norma anuală. Precipitațiile predominant au caracter liniștit, netorențial, însă, în unii ani toamna sunt posibile ploi torențiale abundente, care cauzează inundații mari și pagube enorme, intensificînd semnificativ eroziunea solurilor și alunecările de teren.

O asemenea anomalie a fost înregistrată în luna septembrie 1996 în raioanele de nord și centrale ale Moldovei, cînd pe parcursul doar a cîtorva zile au căzut peste 160 mm de precipitații, adică circa 120% din norma acestui anotimp.

Cea mai aridă a fost toamna anului 1963, cînd pe parcursul sezonului în cea mai mare parte a teritoriului țării au căzut doar 8-36 mm, sau 7-20% din normă.

În toamna anului 1996, invers, suma precipitaţiilor căzute în fond a depăşit norma de două-trei ori şi a atins 240-345 mm. În unii ani maximul zilnic de precipitaţii pe parcursul sezonului poate atinge în teritoriu 153 mm (a.2001, Leova).

Pentru sezonul de toamnă este specifică majorarea numărului de zile cu ceaţă (în medie de la 1-2 zile în luna septembrie pînă la 5-9 zile în luna noiembrie). În unii ani în prima decadă a lunii octombrie poate cădea prima zăpadă, iar în luna noiembrie se pot semnala depuneri de polei şi chiciură, de asemenea, sunt posibile viscole. Dar probabilitatea acestor fenomene este destul de mică.

De obicei, precipitaţiile sub formă de zăpadă cad la mijlocul lunii noiembrie, dar învelișul de zăpadă se formează în fond la sfîrșitul lunii noiembrie și doar în jumătatea de nord a republicii.

Dintre fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă îngheţurile timpurii, care în luna septembrie sînt posibile în medie o dată în 7 ani, iar în luna octombrie aproape în fiecare an.

Probabilitatea averselor puternice se reduce în medie de la o singură dată în 2 ani în luna septembrie pînă la o dată în 30 ani în luna octombrie. Regimul de temperatură în perioada de toamnă asigură pe deplin coacerea roadei culturilor agricole tîrzii pe teritoriul țării.

3.Factorii de geneză ai climei Republicii Moldova.

Clima Republicii Moldova ca şi a orișicărui teritoriu se formează sub influenţa a trei grupe de factori, numiţi factori de climatogeneză: radiativi, dinamici şi fizico-geografici.

Factorii radiativi. Grupa factorilor radiativi este legată cu fluxul de energie radiativă, primită sau pierdută sub formă de diferite tipuri de radiaţie solară.

Radiaţia solară care ajunge pe Pămînt este singura formă de energie termică de care depinde bilanţul de căldură şi regimul termic al Pămîntului. Energia radiantă primită de Pămînt de la celelalte corpuri cereşti este atît de mică, încît nu influenţează în nici un fel schimburile termice care se produc pe suprafaţa terestră.

Radiaţia solară este unul dintre factorii energetici principali care contribuie la desfăşurarea tuturor fenomenelor şi proceselor din învelişul geografic.

Variaţiile intensităţii şi repartiţia valorilor radiaţiilor solare, precum şi efectele lor calorice sunt condiţionare de factorii astronomici (sfericitatea Pămîntului, mişcarea de rotaţie şi înclinarea axei Pîmîntului faţă de planul orbitei).

Acţiunea tuturor factorilor astronomici la suprafaţa terestră se exprimă prin latitudinea geografică. De ea depinde înălţimea Soarelui deasupra orizontului la amiază, lungimea zilelor şi a nopţilor, în consecinţă bilanţul caloric al suprafeţei terestre.

Poziţia geografică a Republicii Moldova, la jumătatea distanţei de la Ecuator spre Polul Nord, determină recepţionarea unei cantităţi relativ mari de căldură: radiaţia totală recepţionată variază între 106 kcal /cm 2 în nord şi 119 kcal/cm2 în sud. Valoarea bilanţului radiativ anual este de 45-50 kcal/cm2 în partea de nord şi 52-53 kcal /cm2 în partea de sud a republicii.

Durata anuală de strălucire a Soarelui pe teritoriul Republicii Moldova variază în medie de la 2060 ore la nord până la 2330 ore în sud, sau respectiv 50-55% din valoarea maximă posibilă.

Vara (cînd necesarul de radiaţie solară este mai mare) durata timpului de strălucire a Soarelui atinge valori de până la 60-80% din cea posibilă, faţă de numai 20-30% în timpul iernii. Astfel, perioadei calde a anului îi revine cea mai mare parte din bilanţul radiativ (40-60 kcal/cm2)

Valorile lunare ale duratei strălucirii soarelui variază de la 70 ore în luna decembrie până la 320 ore în luna iulie. Durata mare a strălucirii soarelui este favorabilă pentru creşterea şi dezvoltarea culturilor agricole iubitoare de

căldură: viţa-de-vie, pomi fructiferi, tutun, soia etc., pentru producerea energiei termice şi electrice, pentru recreaţie şi turism.

Factorii dinamici. Factorii dinamici asigură transferul energiei calorice şi a umezelii pe suprafaţa terestră. În cazul unei atmosfere imobile, vremea şi clima ar fi determinate numai de acţiunea radiaţiei solare şi a atmosferei terestre active.

Aerul atmosferic primind căldura suprafeţei terestre, formată sub acţiunea radiaţiei solare, se dinamizează datorită variaţiilor de amplitudine ale temperaturii, ce determină şi modificarea presiunii, fiind cauza principală a sistemelor complexe ale curenţilor circulaţiei atmosferice.

Masele de aer cu diferite însuşiri calorice şi hidrometrice imprimă vremii şi climei regiunilor peste care se deplasează alte caractere, decît cele care ar lua naştere exclusiv sub influenţa factorilor radiativi şi al suprafeţei active.

Acţiunea climatogenetică complexă a circulaţiei atmosferice se exercită şi prin intermediul fronturilor atmosferice şi a perturbaţiilor frontale (cicloanele şi anticloanele mobile), în cadrul cărora se efectuează schimbări de căldură şi de umezeală între regiuni diferite.

Circulaţia maselor de aer este determinată de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pămîntului din cauza unghiului diferit de cădere a razelor solare. În urma acestui proces pe suprafaţa Pămîntului se crează diferenţe de presiune, care determină circulaţia maselor de aer, avînd un rol hotărîtor în determinarea şi modificarea elementelor meteorologice în anumite perioade limitate de timp.

Prin urmare, se poate afirma că evoluţia proceselor şi fenomenelor atmosferice dintr-o regiune oarecare poate suferi modificări importante datorită deplasării maselor de aer.

Frecvenţa deplasării şi traiectoria maselor de aer depind de existenţa şi poziţia centrelor barice care constituie motorul circulaţiei atmosferice.

Din analiza valorilor presiunii de asupra Europei şi a regiunilor învecinate rezultă că există 4 centre barice cu mare frecvenţă care determină, în general circulaţia atmosferei deasupra Europei şi bineînţeles deasupra Republicii Moldova.

Cele 4 centre barice sunt următoarele: - Anticiclonul Azoric care apare ca un cîmp de mare presiune atmosferică fiind situat deasupra Oceanului

Atlantic între 20o şi 40o lat. Nordică. Acest centru baric persistă tot timpul anului, siferind doar unele modificări ca întindere, mărime a presiunii şi ca poziţie căi se deplasează puţin spre nord vara şi spre sud iarna.

- Anticiclonul Siberean - este un alt cîmp de mare presiune care apare însă doar în anotimpul rece şi se întinde în estul Europei şi nordul Asiei. Acest anticiclon suferă variaţii destul de mari în ceea ce priveşte extinderea lui şi valoarea presiunii atmosferice.

- Ciclonul (minimul) Islandez - apare ca un cîmp de mică presiune atmosferică deasupra părţii nordice a Oceanului Atlantic. Şi acest centru baric se menţine tot timpul anului dar suferă variaţii, căpătînd o extensiune mare iarna, pe cînd vara slăbește din intensitate.

- Ciclonul mediteranean reprezintă un cîmp de mică presiune care apare iarna deasupra bazinului central al Mării Mediterane.

Aceştea sunt centrii barici cu cea mai mare frecvenţă pe teritoriului Europei, inclusiv pe teritoriul Republicii Moldova.

Circulaţia atmosferică pe teritoriul republicii se caracterizează prin predominarea circulaţiei vestice, însoţită de masele de aer atlantic. Periodic pe teritoriul Republica Moldova pătrund şi alte tipuri de mase de aer: aerul rece al latitudinilor nordice şi aerul uscat asiatic.

În procesul circulaţiei atmosferice pe parcursul anului predomină mase de aer temperat-continentale. Acest aer predomină mai ales vara, toamna şi în prima jumătate a iernii.

În cele mai multe cazuri aerul temperat-continental se formează în regiunile limitrofe cu Republica Moldova ca rezultat al transformării aerului arctic continental şi temperat-maritim. Mai rar aceste mase de aer pătrund de la est, provocînd veri secetoase şi ierni geroase şi senine.

De la vest şi sud-vest - din Oceanul Atlantic şi din Marea Mediterană - pătrund mase de aer temperat-maritime. Vara acest aer contribuie la scăderea temperaturii, căderea precipitaţiilor atmosferice, deseori cu caracter de averse, uneori însoţite de furtuni, iar iarna provoacă ridicarea temperaturii aerului, înnorări, ceaţă.

Dinspre nord, din regiunea arctică, pătrund mase de aer arctic-continentale, care provoacă răcirea bruscă a vremii pe parcursul anului. iarna acest aer aduce timp geros, uscat şi senin.

Primăvara şi toamna aerul arctic provoacă îngheţuri, iar vara - timp răcoros, apoi secetos. Relativ des în perioada caldă a anului pe teritoriul republicii pătrund mase de aer tropical - continentale.

Deseori aceste mase de aer se formează în urma transformării aerului temperat - continental din regiunile de sud ale Cîmpiei Europei de Est acest aer condiţionează o vreme foarte călduroasă şi secetoasă. mai rar pătrund mase de aer tropical-maritime dinspre Oceanul Atlantic şi din Marea Mediterană. Vara acest aer aduce timp posomorît şi ploi sub formă de averse.

Rolul principal în circulaţia atmosferică pe teritoriul Republica Moldova îl are transformarea maselor de aer temperat-maritim atlantic în aer temperat-continental. Circulaţia atmosferei are un caracter sezonier bine pronunţat, adică depinde de contrastul termic dintre continent şi ocean.

O particularitate însemnată a proceselor de circulaţie în sudul Cîmpiei Europei de Est, inclusiv şi în Moldova, comparativ cu raioanele centrale şi de nord ale acestei cîmpii, constă în slăbirea evidentă a activităţii proceselor atmosferice, diversitatea şi complicitatea schimbărilor sezoniere a circulaţiei, în predominarea circulaţiei anticiclonale asupra celei ciclonale.

Scăderea activităţii proceselor atmosferice în raioanele de sud ale Cîmpiei Europei de Est este legată de slăbirea schimbului interlatitudional.

Gradienţii barici în acest teritoriu sunt de 1,5 - 2 ori mai mici, decît în partea centrală şi de nord a acestei cîmpii, ca rezultat intensitatea formaţiunilor barice şi viteza de mişcare a lor în cazul mişcării spre raioanele de sud scade.

De aceea, cicloanele şi anticicloanele cel mai frecvent se îndreaptă în afara hotarelor Moldovei, mai la nord de ea, iar teritoriul republicii în majoritatea cazurilor rămîne sub influența formaţiunilor barice intermediare, predominant depresiuni sau dorsale barice.

Formaţiunile ciclonale în majoritatea cazurilor nu sunt adînci şi ocupă suprafeţe nu prea mari. Maximul circulaţiei anticiclonale revine anotimpului de toamnă, iar minimul - iarna.

Circulaţia ciclonală predomină iarna şi primăvara. Cel mai frecvent cicloanele (80%) pe teritoriul republicii se mişcă dinpre vest, sud-vest şi sud. Viteza de mişcare a cicloanelor în medie alcătuieşte circa 20-30 km/h.

În perioada rece a anului deasupra Mării Negre se formează o zonă de presiune scăzută (Depresiunea Mării Negre), care influenţează activitatea ciclonală în sudul Cîmpiei Europei de Est.

În perioada caldă a anului influenţa Mării Negre se manifestă asupra creşterii conţinutului de umezeală în masele de aer, care pătrund pe teritoriul republicii dinspre sud.

Factorii fizico-geografici. Factorii fizico-geografici influenţează formarea climei pe teritorii mari. Principalii sunt: aşezarea geografică, depărtarea de mări şi oceane, caracterul reliefului, vegetaţia, bazinele acvatice, activitatea umană. Factorii fizico-geografici, în totalitatea lor, se identifică cu varietatea însuşirilor suprafeţei terestre active.

Influenţa suprafeţei terestre active determină modificarea efectelor calorice ale razelor solare, de care depind o serie de alte procese fizice ale aerului, cu rol deosebit pentru vreme şi climă.

Suprafaţa terestră activă, prin intermediul căreia se face transformarea radiaţiei solare, în energie calorică şi transferul ei straturilor inferioare ale atmosferei, se caracterizează printr-o varietate deosebită, la aceasta contribuind şi diversitatea formelor de relief, a solurilor şi a asociaţiilor vegetale, hidrografia şi, cu o pondere ascendentă, implicaţiile activităţii antropice.

Varietatea structurii petrografice, învelişul de zăpadă şi gheaţă, vegetaţia şi solurile sunt factori climatogenetici secundari a căror acţiune se desfăşoară subordonat, faţă de factorii climatogenetici fizico-geografici principali apa, uscatul şi relieful.

Apa şi uscatul au capacităţi calorice deosebite ele absorb, acumulează şi cedează căldura aerului atmosferic în alt mod. Intensitatea evaporaţiei, deci şi umezeala aerului diferă pe aceste două categorii de suprafeţe active.

Marea Neagră situată în apropiere, influenţează clima astfel: iarna deasupra Mării Negre se stabileşte o presiune atmosferică scăzută, care contribuie la formarea cicloanelor. În perioada caldă a anului influenţa Mării Negre se manifestă prin creşterea umidităţii aerului.

Un rol important în formarea climei revine reliefului. Alternarea formelor principale de relief - podişuri şi cîmpii cu altitudini diferite şi fragmentarea lor - condiţionează schimbări esenţiale ale radiaţiei solare şi temperaturii aerului, presiunii atmosferice, vitezei şi direcţiei vîntului, cantităţii de precipitaţii atmosferice.

Relieful scoarţei terestre condiţionează înclinarea, orientarea şi poziţia la diferite niveluri a suprafeţelor active, de unde rezultă o repartiţie neuniformă a căldurii şi umezelii. Relieful exercită o acţiune de stăvilire şi de transformare a maselor de aer aflate în deplasare deasupra lor.

De exemplu un obstacol important în calea maselor de aer atlantic sunt Munţii Carpaţi. Masele de aer maritime umede, trecînd peste Carpaţi, pierd o cantitate însemnată de precipitaţii şi ajung pe teritoriul republicii, în mare măsură ca mase temperat-continentale.

De asemenea, relieful este principalul factor care influenţează distribuţia parametrilor climatici în ţara noastră. Prezenţa diverselor forme de relief determină încălzirea neuniformă a suprafeţei active, ceea ce provoacă apariţia

circulaţiei locale a aerului. Încălzirea suprafeţei terestre favorizează formarea curenţilor ascendenţi, care stimulează apariţia norilor.

De exemplu, pe Podişul Moldovei Centrale, cu altitudini de peste 400 de metri, indicii radiativi sunt mai reduşi, în timp ce cantitatea de precipitaţii atmosferice este mai mare. Pe Cîmpia Moldovei de Sud, cu altitudini mai mici, indicii radiaţiei şi temperaturii sunt mai mari, în schimb cantitatea de precipitaţii este mai mică.

Un rol important în formarea climei îl au pădurile şi bazinele acvatice, care măresc suprafaţa de evaporare şi intensifică turbulenţa aerului.

Interacţiunea factorilor naturali condiţionează diversitatea regională şi locală a elementelor climatice şi schimbarea climei

Caracteristicile fizice de bază ale reliefului sunt: altitudinea, orientarea versanţilor în raport cu poziţia Soarelui şi cu deplasarea maselor de aer, tipul formei de relief (concavă, convexă) şi constituţia sa petrografică. Dintre caracteristicile enumerate mai sus, altitudinea se dovedeşte a avea rolul cel mai important în distribuţia parametrilor climatici.

Teritoriul Republicii Moldova este cuprins după altitudine între 429m (Dealul Bălăneşti) şi 4m în lunca Nistrului (comuna Palanca). În acest spaţiu, altitudinea reliefului diferă de la 20-60m în Cîmpia Nistrului Inferior, la 120-150 m în Depresiunea Ialpugului şi până la 200-250m în Cîmpia Cuboltei. În Podişul Codrilor aceste valori uneori depăşesc 400-420m.

În funcţie de altitudine, se pot evidenţia cîteva etaje convenţionale, care au următoarea pondere la suprafaţa totală: 0-50m - 9,8%; 50-100 m - 16,6%; 100-150m - 27,1%; 150-200 - 26,9%; 200-250m - 14,3%; 250-300m - 4,1%; peste 300m - 1,2%.

Etajarea verticală a reliefului, prin modificări topoclimatice, se manifestă şi asupra condiţiilor bio-şi pedoclimatice, creînd, astfel, un anumit potenţial natural productiv, specific anumitor trepte de relief. Paralel cu creşterea altitudinii, se înregistrează majorarea cantităţii de precipitaţii, fenomen caracteristic îndeosebi pe versanţii cu expoziţie vestică şi nord-vestică. Are loc, de asemenea, şi o repartiţie etajată a tipurilor şi categoriilor de soluri.

Un indice morfometric important al reliefului reprezintă gradul de fragmentare exprimat prin densitatea fragmentării şi energia reliefului.

După valorile densităţii fragmentării, teritoriul Republicii Moldova poate fi divizat în patru regiuni; de nord, centrală, de sud - vest şi de sud-est.

Valoarea maximă a densităţii fragmentării se înregistrează în Depresiunea Ialpugului, unde ea este de 5,8 km/km2, acesta reprezentînd valoarea maximă pentru teritoriul republicii.

În Codrii Bîcului predomină valori de 2,8 km/km2, pe alocuri înregistrîndu-se avale cu valori de 3,0-3,5 km/km2. Sunt relativ mari aceste valori (2,4-2,8 km/km2) şi în sudul republicii, în Colinele Tigheciului.

În regiunile de nord se întîlnesc valori între 1,2-1,6 km/km2, în unele areale din Podişul Nistrului valorile maxime ating 1,9-2,1 km/km2. km/km2. Valori relativ reduse ale densităţii fragmentării (0,9-1,0 km/km2) se întîlnesc în Cîmpia Cuboltei şi în unele regiuni din Podişul Moldovei de Nord.

Cîmpia Nistrului Inferior se caracterizează prin valori mici de 0,8-0,5 km/km2. Valori sub 0,3 km/km2 se întîlnesc pe podurile teraselor cuaternare.

Teritoriul republicii se caracterizează cu valori relativ mari ale energiei reliefului, valorile căreia însă diferă de la o formă de relief la alta. Valorile respective au fost expuse mai sus.

Repartiţia neuniformă a precipitaţiilor este condiţionată de relief şi de poziţia geografică. Precipitaţii mai abundente cad în sectoarele mai înalte ale reliefului - Podişul Codrilor şi Podişul Nistrului, precum şi în extremitatea de nord a țării -peste 600 mm. În cîmpiile Nistrului Inferior, Cuboltei, Cahului, Ialpugului şi Prutului Inferior cad sub 500 mm pe an.

Cantitatea de precipitaţii variază şi în funcţie de relieful local. Versanţii expuşi vînturilor vestice şi nord-vestice sunt mai umezi decît versanţii opuşi. Odată cu altitudinea pe versanţii expuşi vînturilor umede cantitatea anuală a precipitaţiilor creşte cu 60 mm la fiecare 100m.

Pe versanţii estici - la adăpost de vînturile umede - precipitaţiile se reduc în medie cu cca 25% în comparaţie cu cantitatea maximă de pe interfluvii.

S-a demonstrat că pentru creşterea pădurilor, în zona temperată, este nevoie de o cantitate minimă de precipitaţii de 450-500mm. Dacă cantitatea este mai mică, atunci printre formaţiunile vegetale predomină vegetaţia ierboasă, adică păşunile naturale.

Cantitatea de precipitaţii influenţează şi densitatea reţelei hidrografice a teritoriului. Influenţa reliefului asupra climei este complexă şi se exercită permanent, contribuind în cea mai mare măsură la

diversificarea proceselor şi fenomenelor atmosferice, împreună cu fluxul radiaţiei solare şi cu circulaţia generală a atmosferei, conturînd particularităţile climatice ale teritoriului republicii.

Principalele caracteristici ale reliefului cu rol determinant în formarea climei sunt: - altitudinea locului; - formele de relief şi extinderea lor în suprafaţă; - orientarea şi înclinarea pantelor.Dintre toate caracteristicile reliefului, altitudinea locului poate fi considerată ca avînd rolul cel mai important în

conturarea particularităţilor climatice, atît prin reproducerea condiţiilor din atmosfera liberă, cît şi prin asocierea pe care acestea o au cu alte caracteristici ale reliefului, cum ar fi orientarea şi înclinarea pantelor.

Pentru teritoriul Republicii Moldova, rolul altitudinii reiese cel mai bine din compararea variaţiei temperaturilor în sens latitudinal cu variaţia lor în sens altitudinal, deja menţionată. Rezultă astfel un gradient vertical mediu 0,57oC/100m, foarte apropiat ca valoare de gradientul umed vertical din atmosfera liberă.

Şi ceilalţi parametri ai aerului suportă modificări altitudinale importante; astfel, numărul anual de zile caracteristice cu temperaturi externe specifice sezonului rece creşte cu altitudinea, în timp ce numărul anual de zile caracteristice cu temperaturi externe specifice sezonului cald scade cu altitudinea.

De exemplu, numărul anual de zile cu îngheţ (t min ≤0oC) în zona de cîmpie este în jur de numai 100 şi creşte la peste 200 în zona înaltă

Practic, toţi parametrii climatici îşi modifică valorile în funcţie de altitudine, de aici rezultînd zonalitatea verticală a climei. Astfel, precipitaţiile atmosferice sporesc odată cu altitudinea, datorită convecţiei dinamice impuse maselor de aer.

Odată cu creşterea altitudinii, influenţa atmosferei libere se face simţită în măsură tot mai mare şi asupra vitezei vîntului, valorile medii anuale crescînd de la mai puţin de 3 m/s în zonele joase adăpostite, la circa 10 m/s pe cele mai înalte dealuri.

O altă caracteristică a reliefului este reprezentată de forma de relief şi extinderea ei în suprafaţă. Cele două forme fundamentale de relief, concave şi convexe, generează efecte climatice cu totul deosebite. Extinderea în suprafaţă contribuie atît la amplificarea cît şi la creşterea complexităţii acestor efecte.

Formele concavee reprezentate de văi, depresiuni, crovuri oferă adăpost faţă de circulaţia maselor de aer şi diminuează radiaţia solară, favorizînd astfel o distribuţie verticală stabilă prin acumularea aerului rece pe fundul lor, creînd fenomene de inversiune termică, înregistrarea temperaturilor minime extreme pentru ţara noastră, în zonele depresionare din centrul ţării, fiind determinată de acest fenomen.

Valorile mari ale amplitudinilor termice, diurne şi anuale, reprezintă o consecinţă a distribuţiei verticale stabile a aerului în forme concave de relief. În contrast cu formele concave, cele convexe preiau caracteristicile distribuţiei parametrilor climatici din atmosfera liberă.

Apele, solurile şi vegetaţia.Spre deosebire de relief, apele, solurile şi vegetaţia reprezintă în primul rînd produse ale climei şi numai într-un plan secund constituie factori de influenţă asupra acesteia, întroducînd componente suplimentare de diversificare prin crearea de topoclimate şi microclimate.

Cele două noţiuni, topoclima şi microclima, se referă la condiţii locale de climă, modificate de particularităţile structurale ale suprafeţei active. Astfel, sunt cunoscute topoclimatele: de vale, de versant, de luncă, lacustru, de pădure, de oraş etc.

Spre deosebire de topoclimat, microclimatul apare în condiţiile existenţei unei suprafeţe active relativ omogene, avem astfel microclimatul diferitelor tipuri de soluri, mlaştini, culturi agricole, spaţiile închise etc.

Apele. Reţeaua hidrografică a ţării este foarte veche, ramificată şi bine dezvoltată. Lungimea sumară a tuturor râurilor de pe teritoriul republicii depăşeşte 16000 km, însă o bună parte a acestora au un debit redus ori parţial seacă pe parcursul perioadelor secetoase.

Specific pentru reţeaua hidrografică a ţării este faptul că ea e constituită din râuri nu prea bogate în apă dar cu

văi foarte vechi, deseori adânci şi foarte adânci, cu pante terasate, adică ocupate de diverse forme acumulative ori abrazive de relief sub formă de terase de vârstă cuaternară ori pliocenică.

Majoritatea acestor văi şi terase sunt foarte bine dezvoltate, fiind distribuite omogen şi încorporate simmetric în relieful actual, ele determină în mare măsură topografia regiuni şi specificul erozional- acumulativ, relativ puternic dezmembrat al orografiei ţării.

Convenţional se consideră că Moldova este o ţară mică amplasată între trei râuri mari:a) râul Nistru are lungimea de 1352 km şi suprafaţa bazinului hidrografic de circa 72100 km2;b) râul Prut cu lungimea de 967 km şi suprafaţa bazinului hidrografic de 27500 km 2 . Ambele râuri izvorăsc din

munţii Carpaţi şi pe lungi sectoare albile lor serveşte drept hotar de delimitare a republicii cu ţările limitrofe - România şi Ucraina.

c) fluviul Dunărea, limitează doar extremitatea de sud a republicii pe un sector foarte restrâns ce constituie circa 1000 m. Acesta este amplasat în preajma satului Jiurjiuleşti, adică mai aval de gura Prutului.

Suplimentar râurilor menţionate, teritoriul republicii este irigat de circa 3260 de râuri, râuleţe şi pâraie permanente. Deşi numărul râurilor şi râuleţilor este impunător, doar circa 250 dintre ele posedă lungimea de peste 10 km şi numai 7 depăşesc lungimea de 100 km. Toate râurile Moldovei se varsă în bazinul Mării Negre.

Fiind râuri de câmpie, se caracterizează prin curs relativ liniştit, albii evident meandrate, amplasate în văi vechi, bine dezvoltate, cu numeroase terase cuaternare şi lunci late acumulative, cu diverse stariţe şi lacuri puţin adânci, concentrate preponderent în cursul lor inferior.

Pe teritoriul Moldovei sunt amplasate 57 de lacuri naturale şi circa 3400 de rezervoare artificiale de apă, inclusiv 90 cu un volum de peste 1 milion m3 fiecare. Predomină lacuri mici cu suprafata de circa 0,2 km2 .

Aceste unităţi acvatice, cu suprafaţa totală de peste 333 km2 şi un volum acumulat de apă de circa 2 km3, au fost construite, în majoritatea cazurilor, pe râurile mici pentru acumularea apei de scurgere şi utilizarea ei pentru irigarea terenurilor agricole.

Lacurile de acumulare servesc drept unităţi de prevenire şi combatere a revărsărilor şi inundaţiilor în timpul viiturilor de primăvară şi vară. O bună parte sunt folosite pentru agrement, piscicultură şi alte scopuri. La cele mai mari rezervoare de acumulare se atribue: Costeşti - Stânca (735 mln.m3) pe râul Prut şi Dubăsari (277,4 mln.m3) pe râul Nistru.

Lacurile naturale sunt mici şi puţin adânci, fiind amplasate preponderent în luncile Prutului şi Nistrului. Printre cele mai mari lacuri de luncă sunt Beleu – 6,26 km2, Dracele – 2,65 km2, Rotunda – 2,08 km2, Fontan – 1,16 km2 (în lunca Prutului), lacul Bâc – 3,72 km2 (în lunca Bâcului), lacul Roşu – 1,6 km2 şi stariţa Nistrul Vechi (1,86 km2).

Condiţiile climatice, şi, în deosebi distribuirea foarte neuniformă în timp a precipitaţiilor atmosferice determină în mare parte debitul şi regimul de scurgere al râurilor Moldovei. Deoarece circa 75-85% din precipitaţiile atmosferice cad sub formă lichidă în perioada caldă a anului, şi doar 10-15% sub formă solidă - iarna, majoritatea râurilor Moldovei au alimentarea mixtă demonstrând oscilaţii semnificative ale debitului pe tot parcursul anului.

Viituri mari pot avea loc practic în orice anotimp, dar se deosebesc prin amplitudine şi stabilitate cele de primăvară, datorate topirii precipitaţiilor solide, acumulate sub formă de zăpadă în timpul iernii.

Deoarece volumul precipitaţiilor căzute variază foarte mult la nivel sezonier, anual şi multianual, acestea cauzează şi modificări semnificative ale debitelor râurilor din regiune.

Republica Moldova este amplasată în sectorul sudic, semiarid al zonei temperate, fapt care explică impactul sporit nu atât al modificărilor termice, cât a celor de umiditate.

În ultimii ani au devinit foarte n frecvente cazurile de manifestare a diverselor anomalii de umiditate, cum sunt ploile torenţiale abundente, deseori însoţite de furtuni şi căderi de grindină, inundaţii şi alte fenomene cu efect distructiv sporit, care afectează evident agricultura şi economia naţională în general.

S-au efectuat numeroase cercetări pentru evidenţierea factorilor ce determină modificările majore ale debitelor râurilor regiunii noastre la nivel anual, sezonier şi lunar. Pentru principalele râuri ale regiunii s-au analizat modificările debitelor medii lunare, sezoniere, anuale şi multianuale în corelaţie cu datele astronomice şi cele climatice regionale.

Deoarece, sursa energetică majoră pentru toate procesele naturale de pe Terra este activitatea solară, unii savanți consideră că modificările hidrice sunt o conseciţă a fluctuaţiilor activităţii solare.

Astfel majoritatea anilor cu debit major se plasează pe anumite sectoare ale pantei ascendente şi celei descendente ale ciclurilor de 11 ani specifici activităţii solare.

Solurile. Corespunzător condiţiilor geologice, de relief, de climă şi de vegetaţie, principalii factori pedogenetici de pe teritoriul Republicii Moldova determină un spectru larg de soluri, care se distribuie atît zonal cît şi azonal, sub forma uni mozaic de soluri. Astfel, pe teritoriul ţării se evidenţiază 5 clase de sol, care se divizează în 13 tipuri şi 36 de subtipuri.

Predomină cernoziomurile - principalul tip de sol, care acoperă peste 70% din învelişul pedologic total şi face parte din categoria celor mai fertile soluri; cernoziomurile sunt larg răspîndite pe tor teritoriul şi reprezintă principalul tip de soluri în majoritatea unităţilor naturale, cu excepţia sectoarelor înalte de podiş.

Alte clase de soluri au o răspîndire mai redusă: solurile cenuşii, brune (specifice celor mai înalte sectoare) etc., se întîlnesc insular.

Interesante din punct de vedere climatic sunt solurile intrazonale: litomorfe, în formarea cărora rolul principal îl are roca; hidromorfe, soluri cu surplus de umiditate, halomorfe cu conţinut mare de săruri.

Influenţa solurilor asupra climei se exercită în stratul inferior de aer, generînd tipuri de microclimă, în funcţie de proprietăţile fizice ale solului. Astfel, solul, în condiţiile în care nu este acoperit cu vegetaţie, îndeplineşte rolul de suprafaţă activă subiacentă, prin intermediul căreia radiaţia solară incidentă este transformată în căldură.

Conţinutul mare în apă al solului contribuie la creşterea conductibilităţii termice şi la diminuarea amplitudinilor temperaturii aerului. Dimpotrivă, conţinutul redus în apă duce la creşterea amplitudinilor termice, cu cît ne apropiem de suprafaţa solului.

Vegetaţia. În condiţiile ţării noastre, învelişul vegetal nu numai că suferă înfluenţa condiţiilor climatice, dar în acelaşi timp contribuie în măsură mai mare decît solurile la crearea micro-şi topoclimatelor.

Pe teritoriul Republicii Moldova se disting trei zone de vegetaţie: de pădure, de silvostepă şi de stepă, însă flora spontană a fost foarte mult modificată de către om şi ocupă în prezent suprafeţe restrînse. Ca rezultat al activităţii economice au fost luate în cultură pajiştile naturale, a fost defrişată cea mai mare parte a pădurilor, s-au desecat numeroase lacuri şi mlaştini.

Vegetaţia spontană (pădurile, păşunile, fîneţele, vegetaţia lacustră) deţine în prezent o suprafaţă de 733,2 mii ha sau 21,7% din teritoriul Republicii Moldova. În cadrul acestui înveliş de floră se evidenţiază 2 tipuri principale de asociaţii vegetale: pădurile şi pajistile.

Pădurile se întîlnesc sub formă de areale insulare, deţinând suprafeţe mai importante în Podişul Codrilor, Podişul Moldovei de Nord, Podişul Nistrului, Colinele Tigheciului, precum şi în luncile Nistrului şi Prutului. Suprafaţa totală a fondului silvic este de 453,0 mii ha sau 13,5 % din teritoriul republicii, din care terenurile împădurite deţin 353,5 mii ha sau 10,4%.

Pentru Moldova sunt specifice pădurile de foioase de tip central-european şi pădurile xerofote din sudul republicii ( pe sectoare mai înalte ale Colinelor Tigheciului). Pădurile de luncă (zăvoaiele) sunt răspîndite sub formă de fîşii de-a lungul văilor Nistrului, Prutului şi mai puţin la alte rîuri. Suprafaţa totală a zăvoaielor este de circa 15 mii ha.

Pădurile, în afară de faptul că limitează în prezent extinderea terenurilor agricole, au asupra lor şi un efect climatic benefic. Acestea apără terenurile agricole împotriva vînturilor, împiedică spulberarea zăpezii şi asigură plantele cu umiditate în perioadele cu deficit de apă.

Din cauza defrişărilor masive din ultimele două secole, s-au intensificat procesele de eroziune ale solurilor, s-a accentuat deficitul de umiditate din sol şi aer, ceea ce a dus la scăderea productivităţii terenurilor agricole şi chiar la scoaterea unor suprafeţe mari din circuitul agricol.

În prezent, în Republica Moldova, este interzisă reducerea suprafeţelor fondului forestier. Dintre formaţiunile vegetale, un rol important pentru agricultură îl au perdelele forestiere de protecţie, deţinînd o

suprafaţă de 30,9 mii ha. Pajiștile (păsunele şi fîneţele) ocupă o suprafaţă de 360,1 mii ha sau 10,6 % din teritoriul Republicii Moldova.

Aceste asociaţii vegetale au un caracter primar în stepa Bălţilor şi stepa Bugeacului şi ocupă cu precădere cîmpiile joase, cu altitudinea sub 200 m.

În luncile rîurilor s-au format pajişti de luncă, care au o altă componenţă şi sunt mai productive decît cele de stepă. Condiţiile specifice ale luncilor - unindaţii periodice umiditate excesivă în anumite perioade ale anului, soluri aluviale etc. - au determinat dominarea acestor formaţiuni ierboase de către plantele hidrofile.

Păşunile şi fîneţele prezintă interes agricol direct, servind drept hrană pentru animale. În plus, servesc şi în calitate de element ecologic stabilizator al mediului.

O mare influenţă asupra modificării climei o are activitatea umană (impurităţi în atmosferă).

Material suplimentar

RESURSELE AGROCLIMATICE ALE REPUBLICII MOLDOVA ŞI CARACTERIZAREA AGROCLIMATICĂ A ANOTIMPURILOR

În dependenţă de resursele agroclimatice ale teritoriului care caracterizează gradul de asigurare a culturilor agricole cu căldură şi umezeală precum şi condiţiile de iernare a lor, teritoriul Republicii Moldova poate fi divizat în trei raioane agroclimatice

Primul raion agroclimatic include partea de nord a republicii. Suma temperaturilor medii zilnice a aerului în decursul perioadei active de vegetaţie constituie 2800-31000C, cantitatea de precipitaţii atmosferice 360-460 mm.

Coeficientul hidrotermic (CHT) indică o ariditate scăzută (1,2-1,0). Ultimele îngheţuri în aer se produc la 20 aprilie. Toamna primele îngheţuri se produc în aer de regulă la 15 octombrie, la sol între 25 aprilie şi 30 septembrie.

Al doilea raion agroclimatic ocupă partea centrală a republicii. Suma temperaturilor medii diurne ale aerului în decursul perioadei active de vegetaţie a plantelor constituie 3150-33000C, cantitatea de precipitaţii - 320-460 mm.

Coeficientul hidrotermic (CHT) indică o ariditate de 1,1 – 0,8. Ultimele îngheţuri în aer se produc la 15 aprilie. Toamna primele îngheţuri se manifestă în aer de regulă la 20 octombrie, la sol între 20 aprilie şi 5 octombrie.

Al treilea raion agroclimatic ocupă partea de sud a republicii. Suma temperaturilor medii zilnice ale aerului în decursul perioadei active de vegetaţie este de peste 33000C, cantitatea de precipitaţii atmosferice - 320-360 mm.

Coeficientul hidrotermic (CHT) indică o ariditate pronunţată (0,8 – 0,7). Ultimele îngheţuri în aer se produc la 10-15 aprilie. Toamna primele îngheţuri se manifestă în aer de regulă la 20-25 octombrie, la sol între 20 aprilie şi 5 –10 octombrie.

Creşterea şi dezvoltarea culturilor agricole depinde în mare măsură de stabilirea condiţiilor agroclimatice concrete din fiecare an în corespundere cu anotimpul respectiv.

Deci, condiţiile agroclimatice din republică sunt favorabile pentru dezvoltarea unui număr mare de culturi agricole din zona temperată.

Astfel, în primul raion agroclimatic se stabilesc condiţii optime de umezeală, cu cea mai scurtă perioadă de vegetaţie activă şi a duratei fără îngheţuri; resurse agroclimatice favorabile pentru cereale, sfecla de zahăr, floarea-soarelui, tutun şi pomi fructiferi.

Cel de-al doilea raion agroclimatic este mai mult asigurat cu căldură, dar mai puţin cu umezeală; durata mai mare de menţinere a starului de zăpadă la altitudini (Podişul Moldovei Centrale); resursele agroclimatice sunt favorabile pentru cultivarea cerealelor, a viţei de vie, a pomilor fructiferi.

Al treilea raion agroclimatic este cel mai bine asigurat cu căldură şi cel mai uscat; cea mai lungă durată a perioadei active de vegetaţie şi a duratei fără îngheţuri; resurse agroclimatice favorabile pentru cereale, culturi tehnice şi aromatice, pomi fructiferi şi viţa de vie.

1. Resursele termice şi de umezeală

Cantitatea de căldură primită de la Soare pe teritoriul Republicii Moldova este determinată în primul rînd de latitudinea geografică şi circulaţia maselor de aer cu diferite însuşiri fizice. Teritoriul ei este asigurată pe deplin cu resurse termice şi mai modest cu resurse de umezeală.

În acelaşi timp pentru regimul termic sunt caracteristice mari variaţii termice în dependenţă de anotimp. În acest context, putem menţiona, regimul termic din perioada rece a anului se caracterizează printr-o mare instabilitate.

Dintre cele trei luni de iarnă cea mai blîndă este luna decembrie cînd temperatura medie lunară în partea de nord este de -2,00C, iar în partea de sud de -0,20C, iar cea mai rece este luna ianuarie cu temperaturi medii de -5,20C şi respectiv -3,00C. Minimul absolut de temperaturii a fost înregistrat de asemenea în luna ianuarie şi este de –36 0C în partea nordică şi -280 C în partea sudică.

Pentru extremele termice scăzute din această perioadă este caracteristică o mare variabilitate şi în spaţiu. Astfel, diferenţele termice dintre cumpene şi culoarele văilor închise constituie 160C.

Influienţa maselor de aer cu diferite însuşiri fizice (arctice, polare maritime şi continentale, tropicale) determină gradul înalt de variaţie a temperaturii medii sezoniere a perioadei de iarnă limitele căreia constituie 1,8 0C şi -8,20С corespunzător.

Din martie pînă în mai aerul se încălzeşte intens. În regiunile nordice temperatura medie lunară este egală în martie cu 10C, în aprilie cu 80C, în cele sudice respectiv cu 3,60C şi 100C. Tot în aprilie temperatura coboară adesea şi pînă la valori negative. În luna mai se stabileşte o vreme de tipul celeia de vară, cînd temperatura aerului atinge 20 0C - 250C. În cea mai caldă lună a anului (iulie), temperatura medie este de 19,50C în partea de nord şi 220C în partea de sud a republicii.

Maximul absolut al temperaturii aerului a fost înregistrat tot în luna iulie (380C în nord şi 420C în sud). În lunile iulie-august temperatura maximă (circa 250C) poate să se menţină timp de 21-27 zile; suma temperaturilor active ale aerului constituie 28000C în nord şi 33000C în sud. Spre sfîrşitul lunii august temperatura coboară lent, iar din octombrie spre noiembrie scăderea acesteia se accelerează.

Luna octombrie este ceva mai caldă decît luna aprilie, iar noiembrie – mai caldă decît martie. Perioada fără îngheţ durează în medie178 zile în nord şi 190 zile în sud. În noiembrie temperatura este instabilă: valoarea medie lunară oscilează între 9,60C (anul1923) şi 1,70C (anul1902).

Pentru resursele de umiditate la etapa actuală pe fonul creşterii sumelor precipitaţiilor atmosferice cresc şi alternările dese a perioadelor de uscăciune şi secete, ceea ce le caracterizează pe aceste resurse ca instabile în timp.

Precipitaţiile atmosferice căzute pe teritoriul republicii sunt condiţionate de activitatea ciclonală. În repartiţia spaţială a lor se observă o diminuare a valorilor anuale de la 620 mm în nord-vest pînă la 470 mm în sud-est, fenomen determinat de situaţia geografică a Republicii Moldova faţă de direcţiile de mişcare maselor de aer maritime.

Caracterul zonal al repartiţiei precipitaţiilor atmosferice este modificat substanţial de relief. Spre exemplu, cele mai multe precipitaţii atmosferice cad în Podişul Codrilor Bîcului - 620 mm. Creşterea cantităţii acestora este determinată nu numai de altitudinile înalte de aici dar şi de prezenţa masivelor cu păduri.

Cantitatea maximă de precipitaţii (853 mm) a fost înregistrată în anul 1912 la Chişinău, cea minimă (208 mm) – în anul 1928 la Comrat.

În perioada caldă a anului pe teritoriul Republicii Moldova predomină precipitaţiile cu caracter torenţial, însoţite deseori de descărcări electrice şi căderi de grindină.

În cazul proceselor convective intense (se pot prelungi şi în iunie), care au loc pe fronturile atmosferice reci de bază şi secundare, se formează grindina, de obicei de dimensiune mare. Acest fenomen este rezultatul prevalării gradientelor termice verticale asupra celora adiabatice.

În aspect spaţial cele mai multe zile cu grindină se înregistrează pe Podişul Moldovei Centrale, unde probabilitatea căderii ei pe an este cu 20% mai mare comparativ cu teritoriile de cîmpie.

Precipitaţii cu grindină au loc, de regulă (mai mult de 40%), între orele 15-18, atunci cînd convecţia termică capătă cea mai puternică dezvoltare.

La trecerea fronturilor atmosferice reci ce se deplasează dinspre vest (38 %), sau în timpul staţionării ciclonilor sud-vestici (19 %), precipitaţiile atmosferice cad abundent sub formă de ploaie, cu intensitatea de 30 mm (şi mai mult) timp de 12 ore (şi mai puţin).

Cantitatea precipitaţiilor atmosferice torenţiale şi probabilitatea lor depind nu numai de caracterul situaţiilor sinoptice şi a condiţiilor fizico-geografice, dar şi de particularităţile locale ale teritoriului.

Cel mai des, în 35 % cazuri, ploile abundente cad pe parcursul unei zile şi în 30 % cazuri cad separat, în timp de 2 şi 3-5 zile. Uneori, astfel de ploi se înregistrează consecutiv în cîteva zile. Ploile puternice au un mers anual bine exprimat. Probabilitatea cea mai mare (mai mult de 70 %) le revine lunilor iunie-august (tab.2).

Pe teritoriul republicii maximul ploilor puternice (de cca 50 % din numărul total) se înregistrează în lunile iunie-iulie şi este condiţionat de venirea maselor de aer maritime, aproape saturate cu vapori de apă. În luna septembrie, paralel cu scăderea temperaturii aerului, scade brusc şi probabilitatea averselor.

Ploile torenţiale (foarte puternice), cu intensitatea de 50 mm (şi mai mult) timp de 12 ore (şi mai puţin), la fel au cea mai mare probabilitate în lunile de vară (tab.2) şi în cazul ploilor cu intensitate de 30 mm (şi mai mult) timp de 12 ore (şi mai puţin).

În acelaşi timp, perioada caldă a anului (aprilie-octombrie) se caracterizează printr-o insuficienţă mare de precipitaţii atmosferice. Deficitul de precipitaţii – diferenţa dintre evaporabilitate şi precipitaţii atmosferice - variază de la 163 mm în nordul republicii pînă la 457 mm în sudul ei. În anii extrem de secetoşi acest deficit poate depăşi 500 mm, atingînd maximul de 762 mm în extremitatea de sud a republicii.

Această insuficienţă deseori favorizează la instalarea secetelor, care conform intensităţii lor pot fi calificate ca foarte puternice, cînd precipitaţiile atmosferice cad mai puţin de 50% din valoarea normală (anul 1896), puternice - cu suma precipitaţiilor de 51-70% din valoarea normală (anii 1951, 1903, 1928, 1973, 1953, 1895, 1986, 1923, 1892, 1945, 1917, 1902, 1938) şi medii – cînd suma precipitaţiilor atmosferice este de 71-80% din valoarea normală (1963, 1990, 1994, 1929, 1924, 1899, 1992, 1921, 1916, 1982, 1908, 1959, 1969, 1920, 1961, 1981, 1957, 1967, 1960, 1935).

În timpul stabilirii deficitului de umiditate a aerului de 22-29 mb pe fonul vîntului cu viteza de peste 8 m/s. se instalează suhoveiurile (vînturi uscate şi fierbinţi) de intensitate medie. Acestea constituie 80% din totalul acestor fenomene de manifestate. În perioada de vegetaţie durata lor este de 4 zile la nord şi 15 zile la sud.

Astfel de vînturi provoacă îngălbenirea şi uscarea frunzuliţelor în creştere a culturilor de cîmp. De aceea în scopul prevenirii acestora se practică irigarea terenurilor agricole, introducerea soiurilor noi rezistente în condiţii aride.

Deci, pe parcursul anului sumele medii lunare pot să se abată evident de la valorile medii multianuale. În luna iunie, spre exemplu, cantitatea medie a precipitaţiilor poate alcătui de la 175 mm pînă la 240 mm. În acelaşi timp, în anii secetoşi, în această lună, pot cădea şi precipitaţii neînsemnate - 3 - 21 mm.

Circa 58 - 63% din suma precipitaţiilor anuale cad în perioada de primăvară-vară, ceea ce constituie 286 mm în sud şi 383 mm în partea centrală şi cea nordică a republicii. În perioada de toamnă valorile medii multianuale variază de la 99 mm în sud pînă la 127 mm în partea centrală.

Iarna precipitaţiile cad mai mult sub formă solidă, cu toate acestea stratul de zăpadă este instabil, adică nu se depune şi nu dispare în acelaşi timp pe tot teritoriul republicii. În părţile de nord şi centrală acesta se formează în decada a III-a a lunii decembrie şi în prima decadă a lunii ianuarie. În partea de sud, în unii ani, stratul de zăpadă lipseşte.

Prima zăpadă cade la sfîrşitul lunii octombrie. În decembrie stratul de zăpadă devine stabil. La nord stratul de zăpadă se poate menţine în mede 80 zile, la sud – 35 zile. Procentul de ierni cu stratul stabil de zăpadă scade de la nord (77%) spre sud (15%). În locurile adăpostite media celor mai mari grosimi (pe decade) ale stratului de zăpadă este egală cu 10-25 cm, în locurile deschise – cu 10-20 cm.

Învelişul de zăpadă atinge înălţimea maximă în prima şi a doua decadă a lunii februarie. În repartiţia înălţimii maxime a stratului de zăpadă se observă creşterea ei de la 10 cm în sud-estul ţării pînă la 20 cm în partea de nord-vest şi pe Podişul Moldovei Centrale, determinată de influenţa maselor de aer atlantice umede şi altitudinea locului. În partea de nord stratul de zăpadă dispare complet către sfîrşitul lunii martie, la sud - în decada a doua a aceleiaşi luni.

Cel mai devreme zăpada se topeşte în prima decadă şi a doua a lunii februarie, cel mai tîrziu – în decada a doua a lunii aprilie.

De umiditatea relativă a aerului în mare măsură depinde nu numai dezvoltarea şi creşterea plantelor, dar şi starea cotidiană a omului, de aceea acest parametru climatic reprezintă o componentă importantă a resurselor de umiditate. În

perioada rece a anului cele mai mari valori ale umidităţii relative a aerului se observă în decembrie - 86-90% în nordul şi nord-vestul republicii şi 84-87% în partea centrală şi de sud.

În perioada caldă umiditatea relativă a aerului se micşorează. Cele mai scăzute valori, de 60-65%, sunt caracteristice lunii mai, cu excepţia raioanelor de sud ale republicii, unde ele se observă în iulie. Pe parcursul zilei valorile umidităţii relative de asemenea variază esenţial. Iarna, în orele de noapte, ele ating 83-90%, în cele de zi – 73-87%. Vara acestea constituie de la 70-85% în orele de noapte la 41-52% în orele de zi.

În apropierea rîurilor, altor suprafeţe acvatice, şi a masivelor de păduri umiditatea relativă a aerului creşte. Numărul zilelor cu umiditatea relativă a aerului mai sus de 30% se majorează de la nord spre sud de la 17 la 36 zile pe an. Maximul acestora se înregistrează în luna aprilie, iarna, astfel de zile nu se observă.

Numărul zilelor cu umiditatea relativă a aerului mai sus de 80% variază în limitele a 73-116. Din ele, 80% se observă în perioada rece a anului, iar 20% - în perioada caldă. Cele mai multe zile de acest fel – 23, se înregistrează în luna decembrie.

În concluzie putem menţiona, că deopotrivă cu părţile pozitive ale climei - perioada caldă îndelungată a anului, iarna blîndă, abundenţă de lumină şi căldură sînt şi părţi negative: fenomene de uscăciune şi caracterul schimbător al vremii, mai ales primăvara.

2. Caracterizarea climatică şi agroclimatică a anotimpurilor pe teritoriul Republicii Moldova

CARACTERIZAREA CLIMATICĂ ŞI AGROCLIMATICĂ A RIMĂVERIICalendaristic primăvara se începe la 1 martie, însă din punct de vedere meteorologic începutul primăverii

convenţional se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 00C în direcţia creşterii ei. Această trecere în sudul republicii are loc în medie la sfîrşitul lunii februarie, în restul teritoriului – în prima

decadă a lunii martie.În unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, data începutului primăverii se poate abate esenţial de la cea medie. Cea mai timpurie primăvară pe parcursul întregii perioade de observaţii s-a semnalat pe o mare parte a teritoriului republicii la 10 ianuarie (1989), iar cea mai tîrzie la 26 martie (1963).

La sfîrşitul lunii martie – începutul lunii aprilie predominant are loc trecerea temperaturii medii zilnice a aerului prin 50C, în intervalul 16-23 aprilie – prin 100C (începutul creşterii şi dezvoltării active a principalelor culturi agricole), iar între 7 şi 19 mai se înregistrează trecerea prin 150C (începutul verii meteorologice).

Trecerea de la condiţiile de iarnă a circulaţiei atmosferei la cele de vară determină o variabilitate mare a vremii primăvara: schimbarea bruscă a perioadelor calde cu cele reci, ploioase cu cele uscate.

Temperatura medie a aerului în anotimpul de primăvară oscilează pe teritoriul republicii de la 80C pînă la 100C căldură. Cea mai rece a fost primăvara anului 1987, cînd temperatura medie a aerului a constituit 5-60C căldură, fiind mai joasă faţă de normă cu 3-40C. Cele mai calde, aproape pretutindeni, au fost primăverile anilor 1983 şi 2007. Temperatura medie a aerului în sezoanele menţionate a constituit 11-130C, depăşind media multianuală cu 2-30C.

Pentru toată perioada de observaţii cea mai joasă temperatură a aerului primăvara s-a semnalat în luna martie 1955 – 26ºC frig (Bravicea), iar cea mai înaltă a constituit 370C căldură (Cahul, mai 1969 şi Ştefav Vodă, mai 1996).

Primăvara nu rareori au loc îngheţuri. În aer ele se menţin pe teritoriul republicii în medie pînă la 6-21 aprilie, la suprafaţa solului – pînă la 22-30 aprilie. Însă, în unii ani îngheţurile se semnalează şi în luna mai. Cea mai tardivă dată a încetării lor în aer în raioanele de nord şi centrale este 21-24 mai (a.1980), în raioanele de sud la 1-10 mai (a.1990).

La suprafaţa solului îngheţurile sînt posibile pînă la 22-28 mai (a.1977). Stratul de zăpada, se topeşte complet, de obicei, în intervalul 15-27 martie , dar cea mai tîrzie dată a topirii lui a fost pe 20-27 aprilie (a.1997). Zăpada, ca fenomen, poate fi semnalată pe teritoriul republicii pînă la 27 aprilie-20 mai (a.1952).

Primăvara, spre deosebire de iarnă, mai frecvent cad precipitaţii torenţiale, uneori însoţite de descărcări electrice. Pe parcursul primăverii în medie cad 115-150 mm, sau circa 24% din suma precipitaţiilor anuale.

Cea mai aridă a fost primăvara anului 2003, cînd pe parcursul sezonului respectiv pretutindeni a căzut mai puţin de jumătate din norma precipitaţiilor 30-60 mm. În primăvara anului 1991 invers, suma precipitaţiilor căzute (200-280 mm) pe o mare parte a teritoriului republicii a depăşit norma de două ori. Maximul zilnic de precipitaţii pe sezon a constituit în teritoriu 30-100 mm.

Pentru sezonul de primăvară sînt specifice aşa fenomene ca ceţurile (în medie 6 zile) şi orajele (în medie 8 zile). Din fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă îngheţurile şi vînturile puternice (în medie o dată în 3 ani), de asemenea, ploile torenţiale puternice şi grindina (în medie o dată în 3-5 ani).

Începutul lucrărilor de primăvară depinde de termenii de topire a stratului de zăpadă şi dezgheţul solului. Dezgheţul solului pînă la adîncimea de 30 cm, de obicei, se semnalează în intervalul 10-17 martie, dezgheţul total –11-20 martie.

Zvîntarea solului pînă la consistenţa plastic moale se constată, ca regulă, în perioada 18-28 martie, fiind un indice al termenilor optimali pentru începutul prelucrării solului în perioada premărgătoare semănatului.

Reluarea vegetaţiei culturilor de toamnă pe teritoriul republicii are loc în medie în intervalul 16-25 martie. În primăverile foarte timpurii vegetaţia poate fi reluată la sfîrşitul lunii februarie, în primăverile tîrzii – la mijlocul lunii aprilie.

Rezervele de umezeală productivă în stratul de sol de un metru la începutul reluării vegetaţiei culturilor de toamnă, pe o mare parte a teritoriului republicii, ca regulă, sînt bune (140-160 mm), în raioanele extreme de sud – satisfăcătoare (125-135 mm).

Asemenea rezerve de umezeală asigură creşterea energică a culturilor de toamnă. În unele primăveri, deosebit de aride, rezervele de umezeală productivă în stratul de sol de un metru sînt insuficiente şi constituie 60-70 mm.

Condiţii favorabile pentru începutul semănatului culturilor timpurii de primăvară (orz şi ovăs) apar atunci, cînd temperatura medie zilnică a aerului (la data semănatului) constituie 5°C şi mai sus, solul are consistenţă plastic moale şi se încălzeşte pînă la 5-6°C.

Asemenea condiţii pe teritoriul republicii aproape anual (în 75% ani) se crează la sfîrşitul lunii martie – începutul lunii aprilie. În această perioadă rezervele medii multianuale de umezeală productivă în stratul arabil al solului în sudul republicii, ca regulă, constituie 25-30 mm, în restul teritoriului – 35-40 mm.

În primăverile timpurii semănatul culturilor cerealiere de primăvară începe la sfîrşitul lunii februarie – începutul lunii martie, în cele tîrzii – în decada a doua a lunii aprilie.

Plantaţiile multianuale pe teritoriul republicii în medie reiau vegetaţia în perioada 23 martie – 4 aprilie (o dată cu trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 5°C).

Începînd cu a doua jumătate a lunii martie la culturile pomicole, de obicei, are loc umflarea mugurilor florali, la viţa de vie către sfîrşitul lui martie – circulaţia sevei. În primăverile timpurii desfacerea mugurilor florali şi înflorirea caisului se începe în intervalul 15-28 martie.

Termenii obişnuiţi de înflorire a caisului sînt încadraţi în intervalul 15-23 aprilie. Umflarea mugurilor florali la prun, măr, păr se semnalează în prima decadă a lunii aprilie. Umflarea mugurilor la viţa de vie în medie are loc în intervalul 15-22 aprilie, cînd temperatura medie zilnică stabilă a aerului trece prin 10°C căldură.

Termenii semănatului sfeclei de zahăr sînt determinaţi de încălzirea solului pînă la 7-8°C căldură şi dispariţia îngheţurilor, care vătămează plantele răsărite. În cele mai calde primăveri semănatul sfeclei de zahăr se efectuează, de obicei, la sfărşitul lunii martie – începutul lui aprilie, iar în cele mai tîrzii primăveri - la sfîrşitul lunii aprilie – începutul lunii mai.

În perioada semănatului sfeclei de zahăr, în jumătatea de nord a republicii rezervele de umezeală în stratul arabil al solului constituie, ca regulă , 30-40 mm.

Cei mai potriviţi termeni pentru semănatul florii-soarelui după datele multianuale sînt 7-18 aprilie (solul la adîncimea de încorporare a seminţelor se încălzeşte pînă la 10°C căldură). Rezervele de umezeală productivă pentru această perioadă, în stratul arabil al solului pretutindeni sînt nu mai mici de 20 mm.

Cei mai favorabili termeni pentru semănatul porumbului pe o mare parte a teritoriului republicii se semnalează în decada a treia a lunii aprilie. Rezervele de umezeală productivă în stratul arabil al solului în această perioadă, ca regulă, sînt bune şi constituie 25-40 mm.

În ultima pentadă a lunii aprilie – începutul lunii mai are loc răsărirea plantelor de   floarea-soarelui, răsărirea în masă a sfeclei de zahăr, la grîul de toamnă se semnalează faza de alungire a paiului, începe înflorirea mărului şi părului.

Luna mai pe teritoriul republicii se caracterizează prin începutul creşterii şi dezvoltării active a culturilor iubitoare de căldură.

În prima decadă a lunii mai pretutindeni se începe faza înfrăţirii orzului de primăvară, la porumb răsărirea în masă a plantelor se semnalează în intervalul 13-17 mai, la cartof în 12-22 mai.

Înflorirea liliacului obişnuit se semnalează în 5-9 mai, a acaciei albe în 30 mai.Conform datelor medii multianuale răsadul culturilor legumicole se plantează în solul deschis în prima jumătate

a lunii mai.Înspicarea în masă a grîului de toamnă în medie se observă în intervalul 24 mai-2 iunie. Rezervele de umiditate

productivă în stratul de sol de un metru pe terenurile cu grîu de toamnă în faza înspicării constituie în fond 85-115 mm, în unele raioane de sud şi centrale – 65-75 mm.

Din factorii climatici nefavorabili pentru culturile agricole în luna mai pot fi numite secetele şi suhoveiurile. Condiţiile nefavorabile ale primăverii se răsfrîng negativ, mai cu seamă asupra roadei culturilor de toamnă, reduc parţial roada culturilor prăşitoare şi pomicole.

În luna mai suhoveiurile cu diferită intensitate pe teritoriul Republicii Moldova se semnalează în medie pe parcursul a 3-7 zile. Seceta de primăvară se observă în lunile aprilie – mai. Frecvenţa ei constituie 15% ani.

Primăvara cel mai mare pericol pentru culturile agricole îl prezintă îngheţurile intensive din luna mai, care se semnalează în medie o dată în 10 ani. Ele provoacă vătămarea şi peirea butonilor, florilor şi rodului la culturile pomicole, mugurilor desfăcuţi şi infloriscenţelor la viţa de vie şi nuc, plantelor răsărite de porumb, fasole, cartof, mazăre, tutun, răsadului de legume şi plantelor răsărite ale altor culturi iubitoare de căldură. Lectia 7

1. Caracterizarea generală a solurilor Republicii Moldova.

Solul s-a format în decurs de milenii la suprafaţa uscatului pe anumite elemente de relief, din stratul superior al rocilor, sub influenţa condițiilor climatice locale, activităţii organismelor vegetale şi animale.

În decursul evoluţiei, solul a devenit un corp natural multifuncţional, strict necesar pentru existenţa ecosistemelor terestre si a biosferei.

Profilul vertical al solului, construcţia lui morfologică, structura naturală, regimurile specifice termice şi hidrice au creat condiţii favorabile pentru activitatea unui număr enorm de organisme.

Astfel, a devenit un mediu vital, alături de mediile acvatic şi terestru-aerian. „Locatarii solului - pedobionţii - s-au adaptat la condiţiile de viaţă specifice oferite de sol ca habitat.

Pe o suprafaţă de un hectar, in sol virgin, nevalorificat, se adăpostesc aproximativ 3 t de bacterii, 3 t de ciuperci microscopice, 1,5 t de actinomicete, 100 kg de alge, 100 kg de protozoare, 500 kg de rîme, 50 kg de nematozi, 40 kg de artropode, 30 kg de moluşte, 20 kg de reptile şi rozătoare. În fiecare cm3 de sol se găsesc 7-10 mld. de microorganisme.

Actualmente solul este cel mai populat mediu. De exemplu, peste 80% din totalul speciilor de insecte populează permanent sau periodic solul.

Condiţiile bioclimatice ale Republicii Moldova sînt neomogene, ceea ce a determinat formarea unui înveliş de sol complex și variat.

Fondul funciar al republicii se deosebeşte prin predominarea în învelişul de sol a cernoziomurilor (peste 70%) cu potenţial înalt de productivitate, grad extrem de valorificare (cca 75%) şi relief accidentat (cca 80% de terenuri agricole sînt situate pe pante). Suprafaţa totală a fondului funciar al republicii constituie 3384,6 mii ha.

2. Clasificarea și caracterizarea tipurilor zonale și azonale de soluri.

In conformitate cu clasificarea internaţională în vigoare, pe teritoriul Republicii Moldova se evidenţiază 5 clase de sol, divizate în 13 tipuri şi 36 de subtipuri.

Solurile automorfe (zonale) se formează in condiţii bioclimatice normale, caracteristice regiunii respective, şi predomină teritorial, geneza lor nefiind influenţată de condiţii specifice. Această clasă include trei tipuri de soluri: brune, cenuşii şi cernoziomuri.

Solurile brune ocupă cele mai înalte coline ale Podişului Codrilor şi s-au format în condiţiile pădurilor de fag şi gorun în intervalul altitudinilor de 280-430 m. Se deosebesc prin culoare brună, iar spre adîncime - gălbuie. La suprafaţă, sub litieră, se află un orizont brun-cenuşiu, hu- mificat.

Conţinutul de humus (preponderent fulvatic) constituie 4-5% şi scade brusc spre adîncime. Structura solului este slab pronunţată, reacţia solului - slab-acidă.

Solurile brune sînt reprezentate de două subtipuri: tipice şi luvice. Solurile brune tipice ocupă culmile predominante ale Podişului Codrilor în intervalul altitudinilor 370-430 m. Altitudinea răspîndirii lor scade în direcţia sud-est.

Vegetaţia spontană pe aceste culmi înalte este reprezentată de păduri în principal de gorun şi fag. Profilul solului brun tipic este monoton, brun, spre adîncime gălbui. În construcţia morfologică nu se evidenţiază caractere de eluviere şi iluviere, orizonturile se deosebesc după culoare.

Solurile brune luvice s-au format pe culmile Podişului Codrilor şi părţile superioare ale versanţilor în intervalul altitudinilor 280-380 m, pe roci argilo-nisipoase, lutoase şi luto-argiloase, sub păduri de gorun şi fag cu alte specii de foioase.

Solurile brune luvice predomină teritorial pe Podişul Codrilor. Profilul este foarte slab diferenţiat după culoare şi textură, cu trecere lentă între orizonturi.

În orizontul A se observă caractere slab pronunţate de eluviere, în B, de iluviere. Conţinutul de humus scade brusc în intervalul 0-25 cm de la 4,5 pînă la 1,2%, suma cationilor schimbători este mică, gradul de saturaţie mare, reacţia aproape neutră.

Solurile brune luvice sînt preponderent valorificate şi în unele localităţi predomină în componenţa pedologică a fondului funciar. Valorificarea intensă a condus la dehumificarea stratului arabil. Astfel, conţinutul de humus în solul cu textura uşoară s-a redus de la 2,5 la 1,0%. Aceste soluri se supun uşor eroziunii şi au o pretabilitate redusă pentru culturile de cîmp tradiţionale.

Solurile cenuşii s-au format sub pădurile de stejar, pe alocuri cu gorun, carpen şi alte specii de foioase, pe Podişul Moldovei de Nord, Podişul Nistrului, Podişul Codrilor, Colinele Tigheciului, precum şi pe alte înălţimi izolate din zona de silvostepă (Rădoaia, Puhoi, Visoca), în intervalul altitudinilor 140-350 m, pe roci nisipoase, lutoase şi luto-argiloase.

Pentru solurile cenuşii este caracteristic profilul diferenţiat: orizontul A cu caracter evident eluvial şi B - iluvial.

Se evidenţiază subtipurile: albice, tipice şi molice, care reprezintă specificul in-trazonal sau subzonal al tipului. Pe strate de argile fine se formează un subtip de tranziţie - cenuşiu vertic.

Solurile cenuşii albice reprezintă extrema nordică a tipului, constituind subtipul cu cel mai înalt grad de diferenţiere a profilului. Orizontul A este albicios, bogat în Si02, iar orizontul B iluvial, dur, ar- gilos, poliedric.

Acest subtip de sol este bine diferenţiat după culoare şi textură. Se distinge prin conţinut redus de cationi schimbători, aciditatea hidrolitică poate ajunge la 7m.e./100 g sol, gradul de saturaţie fiind variabil. Este răspîndit fragmentar în cadrul solurilor cenuşii tipice.

Deseori formarea lui este condiţionată de prezenţa la adîncimea de 1,5-2,0 m a unui strat impermeabil de argilă, care influenţează regimul hidric, ceea ce activează procesul de eluviere.

Solurile cenuşii albice valorificate se deosebesc prin culoarea albicioasă a stratului arabil, în unele cazuri, cînd arătura adîncă afectează orizontul iluvial, culoarea devine brună-roşcată. Orizontul B, fiind iluvial, argilos, în unele cazuri condiţionează stagnarea apei în stratul superficial, ceea ce nu permite lucrarea la timp a solului.

Solurile cenuşii tipice se formează preponderent sub stejărişuri, în zona Codrilor, şi sub gorunişuri, uneori în amestec cu fagul. Orizontul superior este humificat, cenuşiu, structurat şi afînat. Grosimea orizontului humificat este diferită şi are un evident caracter zonal.

În silvostepa de nord, solurile cenuşii tipice sînt mai humificate, orizontul superior fiind mai gros. Pe Podişul Codrilor orizontul superior este subţire şi conţinutul de humus scade brusc. Suborizontul eluvial (A2) aici este gălbui, foarte slab humificat.

Din aceste considerente apare necesitatea divizării solurilor cenuşii tipice în moderat humifere (silvostepa de nord) şi slab humifere (Podişul Codrilor). Solurile cenuşii tipice, de regulă, au structură nuciformă - mică în A1 medie în A2 şi mare în B1.

Orizontul iluvial B2 are structură poliedrică, mare. În orizontul superior conţinutul de humus ajunge la 7%, însă la adîncimea de 50-60 cm scade brusc sub 1%. Reacţia solului este slab acidă, gradul de saturaţie cu baze constituie 80-90%.

Aciditatea hidrolitică şi gradul de saturaţie cu baze în solurile cenuşii tipice pot fi diferite, fiind condiţionate de specificul rocilor parentale ş.a.

Valorificarea solurilor cenuşii tipice conduce la destructurarea lor, la reducerea rezervelor de humus, uneori la scăderea acidităţii şi majorarea gradului de saturaţie cu baze.

Aceste soluri se evidenţiază după culoarea cenuşie-gălbuie a stratului arabil, potenţialul de a forma crustă, reducerea permeabilităţii. Solurile cenuşii tipice contactează la limita altitudinală superioară cu solurile brune luvice, la limita inferioară cu solurile cenuşii molice, iar pe Podişul Codrilor, coborînd pînă la baza versanţilor, cu solurile delu-viale sau aluviale.

Solurile cenuşii molice (cenuşiu-închise) reprezintă un subtip de tranziţie spre cernoziomuri. Se formează în principal pe versânţi, la altitudini mai joase decît solurile cenuşii tipice, pe diferite roci detritice, sub stejărişuri rare cu strat de ierburi.

Profilul solului cenuşiu molic este evident humificat în partea superioară şi relativ slab diferenţiat morfologic şi textural. Structura solului este predominant nuciformă.

În regiunile deluroase ale silvostepei Cîmpiei Moldovei de Nord solurile cenuşii molice au răspîndire largă, în majoritate fiind valorificate, iar în Podişul Codrilor conturează solurile cenuşii tipice, contactînd cu cernoziomurile.

În orizontul superficial conţinutul de humus depăşeşte 8% şi scade uşor pînă la 1% la 50-60 cm adîncime. Suma cationilor variabili este considerabilă, gradul de saturaţie cu baze peste 90%, reacţia solului aproape neutră.

Valorificarea solurilor cenuşii molice conduce la reducerea substanţială a rezervelor de humus. Astfel, conţinutul de humus sub pădure constituie 5-8%, iar alături, pe teren arabil, - 2,3%, ceea ce condiţionează înrăutăţirea proprietăţilor solului şi reducerea potenţialului productiv.

În solul valorificat structura este distrusă, stratul arabil uşor se tasează, scade permeabilitatea. Solurile cenuşii molice valorificate se deosebesc prin culoarea cenuşie a arăturii şi se aseamănă cu cernoziomurile argiloiluviale, cu care contactează.

Solurile cenuşii vertice reprezintă un subtip specific semilitomorf. Se formează în cadrul solurilor cenuşii tipice şi molice, pe roci argiloase, sub pădurile de stejar cu carpen şi diferite amestecuri.

În formarea profilului se evidenţiază influenţa componenţei rocii materne. Orizontul B iluvial se caracterizează prin unele particularităţi vertice.

Solurile cenuşii sînt răspîndite sub masivele forestiere naturale, care s-au păstrat în regiunile deluroase. Majoritatea au fost valorificate, fiind incluse în asolamentele de cîmp. După potenţialul productiv, solurile molice se apropie de cernoziom, iar cele albice sînt mai puţin productive.

Cernoziomurile ocupă cea mai mare parte din suprafaţa solurilor Republicii Moldova - peste 70%. Cernoziomul se caracterizează printr-un conţinut relativ înalt de humus în stratul superior (5-7%). Cu adîncimea conţinutul de humus scade uşor, ajungînd pînă la 1% (80- 100 cm).

Orizonturile cernoziomului (A şi B) sînt humifere, molice. În decurs de milenii, în profilul vertical al cernoziomului s-au acumulat rezerve considerabile de humus (pînă la 500 t/ha). Rocile sedimentare luto-argiloase pe care, de regulă, se formează cernoziomurile, sînt carbonatice şi conţin mari cantităţi de elemente bivalente (calciu, magneziu) şi biofile.

Complexul adsorbativ este saturat (pînă la 90%) preponderent cu calciu. Humusul, contactînd în prezenţa calciului cu particulele fine de argilă, formează humatul de calciu.

Această substanţă neagră a şi condiţionat culoarea şi denumirea cernoziomului. O altă caracteristică a cernoziomului este structura lui grăunţoasă, formată din particulele rocii materne consolidate, închegate de humus şi divizate de sistemele radiculare.

Structura determină proprietăţile fizice ale cernoziomului, favorabile plantelor - permeabilitatea, starea afinată etc. Cernoziomurile se consideră cele mai productive soluri.

Humusul cernoziomului este protejat de descompunerea rapidă microbiană datorită interacţiunii cu particulele argilice. Formaţiunile organo-minerale rezultate sînt insolubile, de aceea humusul nu migrează spre adîncime.

Humusul cernoziomului este saturat cu elemente minerale biofile. Descompunerea lentă a acestuia aprovizionează plantele cu elemente nutritive, ceea ce, în comun cu proprietăţile fizice favorabile, condiţionează productivitatea înaltă a cernoziomului.

În cadrul tipului genetic de cernoziom se evidenţiază patru subtipuri cu caracter subzonal - argiloiluvial, levigat, tipic şi carbonatic, şi un subtip cu caracter intrazonal - vertic.

Cernoziomurile argiloiluviale reprezintă un subtip de tranziţie care contactează cu solul cenuşiu molic. Se formează sub păduri cu înveliş închegat de ierburi. Profilul este humificat pînă la 80-100 cm. Caracterul morfologic diagnostic este condiţionat de o slabă iluviere în partea inferioară a orizontului B.

În stare uscată, pe elementele structurale ale orizontului superficial se evidenţiază o slabă pudrare cu Si02. Cernoziomurile argiloiluviale contactează cu solurile cenuşii şi cu cernoziomurile levigate, ultimele fiind răspîndite spre sud sau pe altitudini mai joase.

Se formează pe roci parentale cu diferită textură - de la argiloasă pînă la luto-nisipoasă. Conţinutul de humus ajunge la 7% şi foarte lent scade pînă la 1% la adîncimea de 70 cm. Profilul este lipsit de carbonaţi, în B2 se observă o slabă iluviere, condiţionată de lesivaj.

Suma cationilor variabili este mare, gradul de saturaţie cu baze peste 90%. Reacţia solului pe tot profilul este slab acidă. Indicii cantitativi ai componenţei substanţiale variază în funcţie de textura solului.

Cernoziomurile levigate reprezintă arealul nordic sau superior al spectrului intrazonal al tipului. Se formează în condiţii de pratostepă, sub vegetaţie preponderent ierboasă.

În Cîmpia Moldovei de Sud şi la periferia Codrilor cernoziomuri levigate se întîlnesc şi sub păduri cu densitate mică, cu covor închegat de ierburi, în vecinătate cu cernoziomul argiloiluvial. Profilul cernoziomului levigat este bine structurat şi humificat. Trăsătura distinctivă constă în lipsa carbonaţilor pe tot profilul.

În unele cazuri, în partea inferioară se evidenţiază un suborizont BC - nehumificat şi fără carbonaţi. Conţinutul de humus în orizontul superficial constituie 5-7% şi scade lent pînă la 1% la adîncimea de 90-100 cm.

Biocenozele naturale care au format cernoziomurile levigate, practic, nu s-au păstrat. Componenţa mai apropiată de cea iniţială se menţine în cazul înţelenirii covorului vegetal. Conţinutul de cationi variabili este mare, gradul de saturaţie cu baze ajunge la 90%, reacţia solului este slab acidă sau neutră.

Cernoziomurile tipice, conform clasificării, se întîlnesc în arealul mijlociu al tipului, între cernoziomul levigat şi cel carbonatic. Profilul cernoziomului tipic se formează în regim hidric periodic percolativ, orizontul B fiind preponderent carbonatic. Acest caracter morfologic deosebeşte subtipul modal. Cernoziomul tipic a fost divizat în două unităţi care se deosebesc după conţinutul de humus: tipice moderat humifere şi tipice slab humifere (obişnuite).

Cernoziomurile tipice moderat humifere se formează în condiţii de silvostepă şi pratostepă sub asociaţii vegetale ierboase cu păiuş şi năgară. În Cîmpia Moldovei de Sud aceste soluri iau naştere sub păduri de stejar-pubescent (pufos), cu înveliş ierbos specific.

Cernoziomurile tipice moderat humifere posedă un potenţial înalt de productivitate, prezentînd o bogăţie naturală considerabilă. Valorificarea acestui tip de cernoziom necesită implementarea unor tehnologii orientate spre menţinerea bilanţului humusului şi a proprietăţilor pozitive ale solului.

Cernoziomurile tipice slab humifere reprezintă o variantă mai xerofită a cernoziomului tipic. Pe lîngă conţinutul redus de humus, au şi o structură mai puţin stabilă. Se formează în condiţiile stepelor cu păiuş-năgară, predominant pe luturi loessoide, fiind mai „tinere” decît cernoziomurile moderat humifere.

Cernoziomurile tipice slab humifere opun rezistenţă slabă la eroziune şi alte procese de degradare, ca urmare a specificului texturii lutoase şi conţinutului redus de humus. Pe pante aceste soluri sînt evident erodate.

Cernoziomurile carbonatice reprezintă extrema sudică, cea mai xerofită a tipului. Regimul hidric este nepercolativ, carbonaţii sînt prezenţi în tot profilul. Reacţia este bazică. Conţin puţin humus, se deosebesc prin culoarea cenuşie, structura slab pronunţată şi puţin stabilă.

Se formează, preponderent, pe luturi loessoide în condiţiile stepelor cu păiuş, năgară şi pelin, şi sînt cele mai „tinere” în cadrul tipului. Ocupă terasele inferioare ale rîurilor, părţile inferioare ale versanţilor, precum şi terenurile joase cu aceleaşi altitudini ca şi terasele.

Valorificarea cernoziomurilor carbonatice activează procesele de degradare, scade conţinutul de humus, stratul arabil devine déstructurât, se reduce rezistenţa la eroziune. Aceste soluri sînt supuse şi deflaţiei. Fiind înierbate, rămîn slab humifere şi destructurate.

Cernoziomurile carbonatice posedă cel mai mic potenţial productiv între cernoziomuri, au cea mai mică notă de bonitare şi necesită cele mai eficiente metode de conservare şi protejare.

Cernoziomurile vertice reprezintă subtipul de tranziţie spre vertisol, formarea lor fiind condiţionată de roca parentală - argila fină. Componenţa mineralogică, textura acestor roci, potenţialul lor de gonflare modifică evident regimurile zonale cernoziomice.

Construcţia profilului se deosebeşte prin caracterul molic cernoziomic al orizontului A şi componenţa vertică a orizontului B care, fiind humificat şi structurat, este dur şi compact. Textura cernoziomului vertic se deosebeşte prin predominarea fracţiunilor argiloase şi structură stabilă.

Profilul cernoziomului vertic poate avea diferită grosime. Carbonaţii pot fi prezenţi pe tot profilul sau pot fi totalmente spălaţi. Conţinutul de humus scade brusc spre adîncime în orizontul B, pătrunzînd doar prin crăpături.

În componenţa cationilor variabili se evidenţiază conţinutul relativ micșorat al magneziului, care ajunge pînă la 50 % din sumă. Partea superioară a profilului este evident cernoziomică - moderat humificată, bine structurată.

Componenţa substanţială se deosebeşte, în primul rînd, prin valorile majore ale higroescopicităţii, care indică textura argiloasă. Conţinutul de humus scade pînă la adîncimea de 90-100 cm. Reacția solului este slab bazică.

Cernoziomul vertic contactează cu cernoziomul tipic arjilo-lutos. Caracterul vertic a determinat folosirea terenului în calitate de păşune.

Solurile litomorfe sînt reprezentate de redzine şi vertisoluri. Formarea lor se datorează influenţei predominante a proprietăților rocilor materne - calcarelor, marnelor şi argilelor grele.

Redzinele. Pe blocurile de calcar, cu timpul se formează un strat de rocă alterată, fărîmiţată, amestecată cu particule minerale de diferite dimensiuni. Acest strat este populat de fitocenoze specifice, cu participarea preponderent a plantelor calcifile.

Rendzinele, în comparaţie cu solurile zonale înconjurătoare, conţin mai mult humus. Grosimea acestor soluri depinde de grosimea stratului alterat și de regulă, rar depăşeşte 40-50 cm, ajugînd uneori şi pînă la 60-80 cm.

Pentru rendzine este specifică lipsa orizontului de tranziţie (B), construcţia profilului fiind de tipul AC. Numai în cazul cînd grosimea stratului alterat depăşeşte 40-50 cm, partea inferioară a profilului obține caracter de tranziţie, la fel ca şi solul respectiv, care tinde spre tipul zonal.

Un sol specific se formează pe argile marnoase în cadrul solurilor brune, sub făgete monodominante. Rendzinele se divizează în trei subtipuri - levigate, tipice (carbonatice) şi marnoase (pseudorendzine).

Rendzinele tipice se deosebesc prin orizontul humifer A bine structurat, uneori scheletic, care este suportat de roca cilcaroasă. Aceste soluri se formează pe culmile toltrelor şi pe malurile abrupte ale rîurilor, care străbat blocuri calcaroase.

Grosimea profilului poate fi diferită, însâ nu depăşeşte 40-50 cm. Dacă roca calcaroasă s-a format pe un strat alterat mai gros, solul obţine construcţie morfologică cernoziomică. Din aceste considerente, arealele rendzinelor alternează cu cernoziomuri scheletice.

Rendzinele levigate se formează pe depozitele calcaroase din zona de silvostepă sub păduri de foioase amestecate (cu predominarea stejarului) sau vegetaţie ierboasă.

Stratul superficial, care prezintă solul ca atare, este intens humificat, levigat, cu o structură grăunţoasă bine pronunţată. În orizontul A lipsesc carbonaţii.

Rendzinele marnoase (pseudorendzinele). Pe Podişul Codrilor, pe unii versanţi abrupţi, deformaţi de alunecări, apar la suprafaţă strate de argilă marnoasă albicioasă cu componenţă specifică. Aceste argile au condiţionat formarea unor soluri de tip rendzinic, foarte subţiri.

Orizontul superficial are grosimea de 10-15 cm şi trece brusc în roca parentală. Carbonaţii sînt prezenţi la adîncimea de 8-12 cm, pe pantele abrupte se află la suprafaţă.

Conform clasificării în vigoare, noţiunea de rendzină se extinde şi la solurile formate pe marne. Însă rocile parentale, pe care s-au format aceste soluri, nu prezintă marne propriu-zise. Conţinutul de carbonaţi este aproximativ de 15% şi deci ele doar se apropie de argila marnoasă.

Textura acestor roci la fel doar se apropie de argilă (particulele <0,01 mm constituie 40-64%). Analiza mineralogică a rocii indică conţinutul majorat al illitului şi montmorillonitului. Grosimea profilului vertical constituie doar 35-45 cm, pe versanţi 20-30 cm.

Conţinutul de humus în orizontul superficial variază între 5 şi 10% şi scade brusc spre adîncime. În rocă se mai observă scurgeri de humus, pete ruginii, rădăcini. Pe aceste soluri s-au păstrat făgete monodominante.

Rendzinele parţial sînt ocupate de păduri şi tufărişuri, predominînd asociaţiile ierboase petrofite. Avînd în vedere grosimea redusă şi consistenţa scheletică, aceste soluri nu pot fi valorificate şi folosite în agricultură, cu excepţia păşu-natului.

Vertisolurile. Rocile argiloase, cu conţinut ridicat de argilă fină, posedă anumite proprietăţi specifice, care modifică condiţiile bioclimatice zonale. Aceste roci se deosebesc prin permeabilitate redusă, modificarea volumului în funcţie de starea de umiditate: în stare umedă gonflează, iar în stare uscată se consolidează, devin dure şi crapă.

Argilele grele se opun cedării apei higroscopice. În asemenea roci apa precipitaţiilor pătrunde anevoios, de obicei prin crăpături, prin care descind şi părticelele de sol humificat din partea superioară a profilului. La fundul crăpăturilor se acumulează sol humificat, stagnează apa şi se produce gonflarea.

Deoarece solul humificat gonflează mai intens, roca dintre crăpături poate fi împinsă spre suprafaţă. Astfel, în profilul vertisolului se produce o rotaţie („învîrtire” - de aici provine noţiunea „vertic”), iar pe elementele structurale apar feţe de alunecare - slickenside.

Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie ierboasă, pe roci argiloase grele, cu conţinut mare de argilă fină. Solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşiu-închis, uneori cu nuanţe verzui, cu o structură bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Profilul se diferenţiază slab în orizonturi.

Vertisolurile se divizează în două subtipuri: molice şi ocrice.

Vertisolurile molice se formează pe argile fine în condiţii de stepă, îndeosebi sub vegetaţie ierboasă specifică. Pedogeneza, sinteza şi acumularea substanţelor humice decurg în orizontul superior. Caracterele vertice se evidenţiază şi în orizontul A, care are şi caracter molic - culoare cenuşie-negricioasă, elemente structurale.

Conţinutul de humus în partea superioară a profilului dovedeşte că vertisolul molic s-a format sub influenţa unei asociaţii de vegetaţie ierboasă. Textura argiloasă explică profunzimea redusă a profilului, nivelul carbonaţilor fiind condiţionat de regimul hidric periodic percolativ.

În cazul cînd caracterul vertic este pronunţat numai în orizontul B, solurile respective se evidenţiază la nivel de subtip, denumirea tipului fiind determinată de caracterul orizontului A.

Vertisolurile ocrice, după grosimea profilului (A+B), sînt moderat profunde, cu textură argiloasă. În structura profilului se evidenţiază caractere de eluviere (A) şi iluviere (B) slab pronunţate, reacţia solului fiind slab acidă.

Solul este slab humifer, cu structură specifică, vertică, cu slicken- side. Vertisolurile ocrice s-au format în anturajul pădurii, dar sub o vegetaţie ierboasă cu arbuşti. În pofida texturii argiloase, regimul hidric al solului este percolativ, profilul fiind „spălat” de carbonaţi.

Vertisolurile ocrice contactează cu solurile cenuşii vertice, formate pe aceeaşi argilă fină, cu trecere bruscă în solul zonal (brun luvic), format pe lut nisipos. Vertisolurile se deosebesc prin proprietăţi fizice nefavorabile: în stare umedă gonflează, iar în stare uscată devin dure, fisurate. Valorificarea acestor soluri, ocupate în principal de fineţe, este anevoioasă, cu consecinţe negative.

Solurile hidromorfe se formează în condiţiile unui surplus periodic sau stabil de umiditate, condiţionat preponderent de apele freatice. Stagnarea apei în profil condiţionează procese anaerobe cu consecinţele respective - reţinerea descompunerii sau conservarea reziduurilor organice, turbificare, gleizare etc.

În funcţie de regimul hidric care predomină, solurile hidromorfe se divizează în trei tipuri: cernoziomoide, mocirle şi turboase.

Solurile cernoziomoide reprezintă primul stadiu al hidromorfismului. Se formează la limita exterioară a mocirlelor, la contact cu solul automorf, zonal. Sînt răspîndite în condiţii de stepă şi silvostepă, pe terenurile unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală.

Orizontul A este de tip molic - bine humificat şi structurat. Orizontul B are caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau de nivelul ridicat al apelor freatice. Se divizează în două subtipuri - tipice şi levigate.

Solurile cernoziomoide tipice au nivelul apei freatice variabil, care depinde de regimul precipitaţiilor, anotimp etc. însă în partea inferioară a profilului persistă caractere condiţionate de prezenţa apei - pete ruginii, carbonaţi etc. Conţinutul de humus scade treptat spre adîncime. Structura orizontului A este grăunţoasă sau nuciformă, determinînd caracterul molic.

Suma cationilor variabili este relativ mică, conţinutul de magneziu sporit, uneori depăşindu-1 pe cel al calciului. În partea superioară a profilului se conţin carbonaţi, săruri solubile. Reacţia solului este slab bazică.

Solurile cernoziomoide levigate se formează în condiţii asemănătoare cu cele tipice, deosebindu-se printr-un regim hidric mai stabil şi percolativ.

Solurile cernoziomoide sînt permanent sau periodic umede în partea de jos a profilului (nivelul apei freatice 100— 200 cm) şi spălate de carbonaţi. Complexul de cationi variabili se deosebeşte prin predominarea magneziului, ceea ce reprezintă un caracter specific.

Sînt ocupate, de regulă, de fineţe sau păşuni, parţial au fost valorificate şi incluse în asolamentele de cîmp şi plantaţii pomicole. Productivitatea acestor soluri deseori depăşeşte productivitatea solurilor zonale cu care contactează (diferite subtipuri de cernoziom), însă depinde de regimul hidric.

Surplusul de umiditate, condiţionat de ridicarea nivelului apei freatice, deseori nu permite efectuarea la timp a însămînţării şi a lucrărilor agrotehnice. Unele masive de soluri cernoziomoide au fost desecate prin sisteme de drenaj tubular acoperit.

Mocirlele. În cadrul solurilor zonale automorfe pe alocuri se formează mici areale cu caracter evident hidromorf. În aceste locuri stratele de argile impermeabile, ce suportă roca parentală, reţin apele, dînd naştere aşa-numitor „ochiuri” sau pelicule acvifere.

Acestea se pot forma şi în arealele cu exces de umiditate, condiţionat de nivelul ridicat al apelor freatice. Aici se creează anumite condiţii care modifică direcţia pedogenezei zonale. Stagnarea apei la diferite adîncimi conduce la anaerobioză, care condiţionează procesele de reducere, de înmlăştinire, de turbificare a rămăşiţelor organice.

În aceste condiţii se formează mocirlele. Ele sînt răspîndite în zonele de stepă şi silvostepă, ocupînd suprafeţe relativ mici în cadrul diferitor subtipuri de cernoziom. Mocirlele au un orizont acumulativ molie cu caracter hidric, adică periodic umed, cu conţinut ridicat de humus, structură grăunţoasă mare.

Orizontul de tranziţie este mlăştinos, anaerob cu sau fără caractere gleice sau turbice. Mocirlele se divizează în trei subtipuri în funcţie de predominarea proceselor hidromorfe - tipice, gleice, turbice.

Mocirlele tipice se formează pe podişuri (în mici depresiuni) şi pe pante unde apele freatice se menţin în profilul solului. Nivelul lor variază, însă caracterul hidromorf se menţine permanent. Vegetaţia spontană este preponderent hidrofilă.

Mocirla se deosebeşte, în special, prin prezenţa apei freatice în profilul solului şi a unor caractere hidromorfe (pete ruginii, gleice, turbice) pronunţate.

Mocirlele gleice se formează în areale asemănătoare cu cele tipice, prezentînd un regim anaerob mai avansat. În partea inferioară a profilului se evidenţiază strate gleizate.

Mocirlele gleice sînt permanente în condiţii anaerobe, partea inferioară a profilului avînd caractere gleice-oxi- doreducere, marmorizare, gleizare. Conţinutul de humus este redus, complexul variabil relativ mic, raportul dintre cationi variabil.

Mocirlele turbice se deosebesc prin prezenţa stratelor cu substanţe organice semidescompuse, turbificate. Construcţia verticală a acestor soluri este diferită după grosime, textură, alternarea stratelor.

Mocirlele turbice au constituţie morfologică diferită, spaţial variabilă. De regulă, ocupă partea centrală a arealului mocirlei, aflîndu-se în stare subacvatică. Reprezintă arii umede cu exces de umiditate, ocupate de asociaţii de plante hidrofile.

Valorificarea şi folosirea acestor soluri în scopuri agricole este posibilă doar prin efectuarea lucrărilor de drenaj.

Solurile turboase. În condiţii anaerobe, reziduurile organice practic nu se supun „prelucrării” (din cauza lipsei pedofaunei) şi cu greu se descompun. Anaerobioza conduce la conservarea reziduurilor organice în stare semidescompusă, acestea acumulîndu-se sub formă de turbă.

În Moldova reziduurile organice turboase se dispun sub formă de strate în unele soluri hidromorfe, de regulă, în condiții subacvatice.

Depresiunile, care în lunci sînt ocupate de stufarii şi alte asociaţii hidrofile prezintă bariere naturale care rețin deșerurile organice în timpul viiturilor, condiționînd acumularea şi conservarea lor.

Procesul turbificării este complicat şi durează milenii, concomitent cu evoluția luncilor. Strate turboase se formează atît în părțile superioare, cît şi în cele inferioare ale luncilor rîurilor şi afluenţilor lor.

Strate turbificate se întîlnesc în mocirle și soluri aluviale. Alternarea stratelor turboase cu strate aluviale minerale este condiţionată de dinamica şi variabilitatea regimurilor aluviale.

Un interes deosebit prezintă straturile turbice depuse în lunca din cursul inferior al Nistrului. Asemenea acumulări turbice, a căror grosime constituie cîţiva metri, reprezintă o rarietate ecologică.

Solurile turboase se divizează in două subtipuri: tipice şi gleice.

Solurile turboase tipice au un profil foarte diferit, prezentînd o alternare de strate turbice, mai mult sau mai puţin descompuse, de culoare neagră, cenuşie sau brună.

Se deosebesc prin nivel sporit de higroscopicitate (8-10%) şi un conţinut sporit de substanţă organică (turbificată). Reacţia solului este neutră la suprafață si acidă spre adîncime. Stratele turbice deseori sînt scoase la suprafaţă prin săparea canalelor de desecare.

Solurile turboase gleice se deosebesc printr-un profil gleic, preponderent în partea inferioară, unde predomină stratele minerale.

Solurile turboase sînt ocupate de mlaştini cu vegetaţie hidrofilă (stuf, papură, rogoz).

Soiurile halomorfe sînt condiţionate de pezenţa sărurilor solubile în rocile parentale. Sărurile se pot acumula în profil la suprafaţa solului sau pot fi „spălate spre adîncime„.

Se divizează în două tiruri: soloneţuri şi solonceacuri.

Soloneţurile pe teritoriul Republicii se formează în zonele de stepă şi silvostepă pe roci argiloase, iniţial salinizate. Sînt răspîndite fragmentar, în

formă de areale mici, care contactează cu cernoziomuri soloneţizate, avînd o suprafaţă specifică.

Procesele pedogenetice, care conduc la formarea soloneţurilor şi soloneţizarea altor soluri, sînt foarte complicate, îndeosebi mecanismele lor şi reacţiile fizico-chimice.

În urma pedogenezei, în complexul adsorbativ, paralel cu cationii bivalenţi (calciu şi magneziu), se include şi sodiul. Acest cation modifică componenţa şi structura particulelor coloidale.

Humusul, reacţionînd cu sodiul, devine solubil (humatul de sodiu) şi în comun cu particulele de argilă fină este transportat în orizontul inferior. Aici particulele coloidale peptizează, formînd un strat iluvial, cu conţinut ridicat de argilă fină şi sodiu variabil.

În stare umedă acest orizont gonflează, devine compact, uneori plastic. În stare uscată se divizează în blocuri columnare sau prismatice, în partea superioară semirotunde, pudrate cu Si02, laturile acoperite cu pelicule de humat de sodiu.

Orizontul superior are caracter eluvial (solodizat), fiind lipsit de o parte de argila fină, însă cu conţinut majorat de Si02. Deseori acest orizont are o grosime doar de cîţiva centimetri, este albicios, cu structură slab pronunţată, glomerular-lamelară.

Grosimea totală a profilului (A+B) rar depăşeşte 50-60 cm. Sub orizontul iluvial soloneţizat se evidenţiază stratul de acumulare a carbonaţilor, mai jos - a ghipsului.

Soloneţurile se divizează în două subtipuri - molice şi hidrice. Soloneţurile molice se formează în condiţii de stepă pe roci argiloase, iniţial salinizate, în cadrul cernoziomurilor tipice care pot fi soloneţizate la diferit grad.

Din aceste considerente, asemenea soloneţuri au fost numite cernoziomice sau stepice. Compoziţia soloneţului se caracterizează prin conţinut redus de humus, coraport specific al cationilor schimbabili, prezenţa sodiului, care constituie 20-35% din sumă.

În partea inferioară a profilului, reziduul mineral al sărurilor solubile depăşeşte 1%. Este evidentă diferenţierea texturală a profilului.

Soloneţurile hidrice contactează cu arealele solurilor hidromorfe, fiind şi ele influenţate de apele freatice. Regimul hidric este foarte variabil, fiind condiţionat de nivelul şi componenţa apelor freatice.

Pe soloneţurile hidrice se instalează vegetaţie palustră halofită. Apa freatică se opune levigării carbonaţilor. Conţinutul de sodiu în profilul solului (A+B) poate depăşi 30% din sumă.

Textura indică o evidentă acumulare a argilei în orizontul B. Soloneţurile hidrice se deosebesc printr-un grad diferit de salinizare în diverse forme (vinişoare, pete), preponderent în orizontul de tranziţie. Gradul de salinizare poate depăşi 1% şi atunci solul poate fi numit soloneţ-solonceac.

Soloneţurile, fiind răspîndite fragmentar printre cernoziomuri, au fost valorificate în comun. Ele se deosebesc prin structura bulgăroasă, culoare cenuşie-albicioasă şi productivitatea redusă comparativ cu solul zonal predominant.

Solonceacurile. În cadrul solurilor zonale, solonceacurile se evidenţiază sub formă de pete albe sau gălbui, preponderent lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie specifică halofită. Solonceacurile se formează sub influenţa apelor freatice mineralizate. Evaporarea apei conduce la acumularea la suprafaţă şi în profil a sărurilor solubile.

După regimul şi nivelul apelor freatice, solonceacurile se divizează în molice şi hidrice. În limitele acestor subtipuri, solonceacurile se deosebesc după conţinutul de săruri solubile.

Solonceacurile molice se formează în condiţii de stepă în cadrul cernoziomurilor tipice. Se deosebesc prin culoarea negricioasă, condiţionată de humus, şi lipsa apelor freatice în profil. Sărurile solubile formează la suprafaţa solului o crustă albicioasă-gălbuie, iar în profil se evidenţiază sub formă de vinişoare albe (sulfaţii).

Solonceacurile molice sînt relativ drenate, nivelul apelor freatice - mai jos de 100 cm. Orizontul A, deşi saturat cu săruri (>1%), are, totodată, caracter molic, cernoziomic. Conţinutul de humus în stratul superior constituie 2,5-4,0%, suma cationilor variabili - 25-50 m.e./100g sol, reacţia este neutră.

Solonceacurile hidrice se formează în ansamblu cu solurile hidromorfe, fiind condiţionate de apele freatice mineralizate. Sînt răspîndite fragmentar în regiunile de stepă şi în luncile rîurilor. În ultimul caz se formează pe strate aluviale.

Profilul solonceacului este străbătut de vinişoare albe de săruri, în partea inferioară se evidenţiază zona capilară. Conţinutul humusului şi carbonaţilor în profil poate fi diferit, reacţia preponderent alcalină.

Solurile dinamomorfe iau naştere în depresiuni sub influenţa proceselor deluviale şi aluviale, foarte rar coluviale, sau pe pante în urma transformării tehnogenetice a învelişului de sol iniţial.

În aceste soluri nu se evidenţiază orizonturi genetice, profilul lor fiind supus în dinamică diferitor procese naturale sau tehnologice. Se deosebesc prin geneza şi conţinutul materialului, care formează solul dinamomorf, metoda de transportare şi sedimentare etc.

În urma eroziunii, la bazele versanţilor şi în văi se depun strate de sol neselectat (deluviu). În luncile rîurilor, apele viiturilor selectează materialul iniţial, care se resedimentează (aluviu).

Intervenţiile tehnologice se pot solda cu crearea unui înveliş de sol specific, replantat (antropic).

Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul particulelor de sol neselectate, transportate de torentele de scurgere.

Profilul solurilor deluviale constă din strate de material solificat (humificat, structurat), mai mult sau mai puţin transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sînt preponderent profunde , humificate şi s tructurate .

În funcţie de caracterul materialului iniţial, solurile deluviale pot fi molice sau ocrice.

Solurile deluviale molice constau din material cernoziomic transportat de pe pantă la baza versantului, fară a fi selectat textural. Acest material păstrează textura şi componenţa substanţială iniţială. Deoarece pe versanţi continuă eroziunea, stratele mai recente sînt tot mai puţin humifere şi mai carbonatice.

Deseori solurile deluviale se aseamănă cu un profil cernoziomic răsturnat. Acest fenomen demonstrează efectul dublu negativ al eroziunii, în văi şi vîlcele, ca urmare a unui surplus de umiditate condiţionat de scurgerile superficiale, pe stratele deluviale se instalează o vegetaţie ierboasă bogată şi variată, care majorează conţinutul de humus.

Solurile deluviale ocrice se formează în văile şi vîlcelele din Podişul Codrilor pe contul solurilor brune şi cenuşii erodate de pe versanţi. Sînt diferite după construcţia morfologică, alternarea stratelor, textură.

Majoritatea solurilor deluviale au fost valorificate fiind folosite în asolamente şi plantaţii multianuale, cu toate că în urma ploilor torenţiale ele deseori sînt inundate. Văile prezintă canale naturale de scurgere şi ar fi preferabilă folosirea lor în această calitate.

Solurile deluviale cu profiluri profunde dispun de rezerve considerabile de sol fertil şi pot fi folosite pentru ameliorarea solurilor erodate şi replantarea terenurilor nivelate.

Solurile aluviale sînt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe depunerile aluviale recente. Ele sînt diferite după construcţia morfologică, componenţa substanţială, textură, regimuri etc.

După caracterele esenţiale diagnostice, solurile aluviale se divizează în cinci subtipuri: molice, stratificate, hidrice, vertice şi turbice.

Solurile aluviale molice sînt relativ slab influenţate de regimurile luncii. Stabilitatea regiunilor şi vegetaţia foarte diversă a luncii au condiţionat formarea profilurilor molice, humifere, deseori bine structurate.

Solurile aluviale molice se formează, de regulă, pe părţile relativ mai drenate ale luncilor. Conţinutul de humus în stratul superior poate varia de la 3 pînă la 10%, reducîndu-se spre adîncime.

Structura este grăunţoasă sau nuciformă mică şi medie, bine pronunţată. În partea inferioară a profilului se pot evidenţia caractere hidrice (pete ruginii), mai rar gleice.

Nivelul apei freatice este mai jos de l m şi foarte rar se ridică în profil. Solul este preponderent carbonatic, reacţia neutră, conţinutul de săruri solubile pînă la 0,3%.

Regimurile solurilor aluviale molice depind de situarea lor, de gradul lor de drenare. Regimul hidric al acestor soluri permite substituirea vegetaţiei ierboase şi instalarea pădurilor de luncă, mai întîi a sălcişurilor, apoi a plopişurilor şi, în sfîrşit, a stejărişurilor.

Solurile aluviale stratificate reprezintă cea mai tînără formaţiune din luncile rîurilor. Se formează de-a lungul albiilor unde generează mici grinduri. Profilul lor prezintă o alternare de strate aluviale diferite după textură, culoare, structură.

Deşi diverse după construcţia morfologică, textură, aceste soluri prezintă depuneri recente şi se află în dinamică în funcţie de regimul hidric al luncii. în solurile stratificate, apele freatice se află la diferită adîncime.

Acestea se deosebesc după gradul şi tipul de mineralizare, ceea ce poate condiţiona salinizarea solurilor. Pe solurile stratificate se instalează diferite comunităţi vegetale, inclusiv sălcişuri.

Solurile aluviale hidrice se formează în condiţii, preponderent, subacvatice, ocupînd cele mai joase porţiuni ale luncilor. Vegetaţia naturală este hidrofilă - papură, stuf, rogoz. Profilul solului este foarte diferit, construcţia morfologică avînd deseori caractere gleice.

Solurile aluviale vertice se formează în luncile rîurilor pe sedimente argiloase fine. Au caractere specifice de soluri vertice: în stare umedă gonflează, în stare uscată crapă.

Profilul are o construcţie vertică, bulgăroasă, dură, cu feţe de alunecare. Pe aceste soluri creşte o vegetaţie palustră specifică. Solurile se află predominant în stare subacvatică.

Solurile aluviale turbice. Pe unele sectoare ale luncilor, ca urmare a stagnării apelor, în solurile aluviale, reziduurile organice în condiţii anaerobe se descompun doar parţial, acumulîndu-se în stare turbificată.

Solurile aluviale turbice reprezintă rarităţi pedologice şi se formează în condiţii specifice, cu grad înalt de hidromorfism.

Solurile antropice reprezintă amestecuri de orizonturi de sol sau de sol şi rocă maternă. Se formează în procesul aplicării tehnologiilor de nivelare şi desfundare a solurilor puţin profunde, de terasare a pantelor, de replantare a terenurilor etc.

Profilul solurilor antropice nu include orizonturi genetice şi constă din strate de componenţă diferită. Solurile antropice se divizează în două subtipuri: molice şi ocrice.

Solurile antropice molice se formează în procesul desfundării cernoziomurilor moderat şi puternic erodate, recultivării sau replantării terenurilor nivelate etc.

Aceste soluri pot fi diverse în funcţie de provenienţă, tehnologii etc. În calitate de replant pot fi folosite şi stratele superficiale ale solurilor deluviale molice.

Caracteristic subtipului este materialul cernoziomic care constituie stratul superficial. Componenţa substanţială a solurilor antropice molice poate fi variabilă. Este diferit şi conţinutul de humus, carbonați, cationii variabili, pH etc.

Solurile antropice ocrice se formează pe contul orizonturilor solurilor brune şi cenușii. Sînt rispindite pe versanţii Podişului Codrilor şi pe alocuri pe Podişul Nistrului.

Profilul solului prezintă strate de sol cenușiu sau brun, care contactează cu roci, sau cu diferite amestecuri de sol-rocă. Ordinea stratelor şi alternarea lor pot fi diferite.

Solurile antropice ocrice prezintă un obiect tehnogenetic transformat, a cărui construcţie nu este condiţionată de factori pedogenetici naturali. Stratele de sol se deosebesc de rocă prin culoare, structură, componență.

Conţinutul de humus este redus (1-2%), în stratele amestecate pot fi prezenţi carbonaţi.

3. Regionarea pedogeografică și utilizarea solurilor.

Regionarea pedogeografică.

În teritoriul Republicii Moldova se evidențiază trei zone pedogeografice: zona de silvostepă deluroasă a Cîmpiei Moldovei de Nord cu soluri cenuşii şi cernoziomuri argiloiluviale, levigate şi tipice moderat humifere; zona pădurilor Podişului Codrilor, cu soluri brune şi cenuşii, şi zona de stepă a Cîmpiei Moldovei de Sud, cu cernoziomuri tipice slab humifere şi carbonatice.

În cadrul zonelor se evidenţiază 8 districte pedogeografice cu diferite particularități care condiţionează specificul învelișului de sol. Cele 8 districte se divizează în 14 raioane, 7 subraioane în cadrul cărora se evidenţiază 80 de microraioane pedogeografice, care constituie 8 grupe geoecologice.

Zona de silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord include trei districte: silvostepa propriu-zisă, care ocupă regiunile deluroase - Podişul Moldovei de Nord, Poduișul Nistrului şi Cîmpia Prutului de Mijloc: stepa Bălţilor şi stepa Cîmpiei Nistrului Mijlociu.

Districtul silvostepei deluroase a Cîmpiei Moldovei de Nord (1) înconjoară Stepa Bălților, fiind limitat de fluviul Nistru şi Prut, la nord de frontiera cu Ucraina.

Sub păduri s-au format soluri cenuşii albice, tipice şi molice) şi cernoziomuri argiloiluviale. Vegetaţia ierboasă a pajiştilor şi pratostepelor a contribuit la formarea cernoziomurilor, preponderent levigate şi tipice moderat humifere.

Pe terasele tinere ale Nistrului şi Prutului, pe teritoriile cu altitudini asemănătoare teraselor, pe rocile loessoide s-au format cernoziomuri tipice slab humifere şi carbonatice. Pe lanţul de calcare (toltre), care traversează nord-vestul districtului, s-au format rendzine scheletice.

În cadrul districtului se evidenţiază patru raioane pedogeografice.

Districtul stepei Cîmpiei Moldovei de Nord (Stepa Bălţilor) (2) este reprezentat de un singur raion pedogeografic cu trei subraioane. La sud districtul se mărgineşte cu Podişul Codrilor.

În Stepa Bălţilor predomină cernoziomurile tipice (45%) şi cele levigate (14%), pe culmile dealurilor Rădoaia şi Ciutuleşti s-au păstrat mici loturi de stejăriş pe soluri cenuşii tipice şi molice. în cadrul cernoziomurilor tipice şi levigate sînt răspîndite fragmentar soluri cernoziomoide şi mocirle, iar în prezenţa apelor freatice mineralizate - solonceacuri.

Pe dealurile Ciulucurilor şi Soloneţului sînt frecvente soloneţurile, pe rocile calcaroase din văile rîurilor Răut, Camenca, Căinar etc. s-au format rendzine.

Districtul stepei Cîmpiei Nistrului Mijlociu (3) ocupă partea de nord a Transnistriei, fiind situat, în principal, pe terasele din stînga Nistrului. Aici, din luturi argiloase loessoide, s-au format cernoziomuri tipice slab humifere şi carbonatice, care ocupă aproximativ 50% din suprafaţa districtului.

Asemenea soluri se formează în condiţiile stepelor de graminee. Pe malurile abrupte ale Nistrului şi ale afluenţilor lui, pe blocurile calcaroase dezgolite, s-au format rendzine scheletice (6,7%).

În partea de vest a districtului pătrund cîteva dealuri, ramificaţii sudice ale Podişului Podoliei. Pe soluri cenuşii molice (1%) şi cernoziomuri argiloiluviale (2,3%) se întîlnesc cîteva masive de păduri de stejar.

Cu aceste soluri contactează cernoziomurile levigate (11,2%) şi tipice moderat humifere (16,5%).

După componenţa învelişului de sol (predomină cernoziomurile car- bonatice - 29%), acest teritoriu se deosebeşte de silvostepă Podişului Nistrului, de aceea a fost evidenţiat în calitate de district reprezentat de un singur raion pedogeografic.

Zona pădurilor Podişului Codrilor se divizează în două districte. Unul include Podişul Codrilor, celălalt - periferia Codrilor (partea de sud şi de vest).

Districtul pădurilor Podişului Codrilor (4) ocupă nucleul zonei centrale, contactînd la nord cu Stepa Bălţilor, la est cu Dealurile Rezinei, la sud-est cu districtul silvostepei, la sud-vest cu Cîmpia Moldovei de Sud, la vest - iarăşi cu districtul silvostepei.

Districtul include două raioane pedologice. Aici predomină solurile brune şi cenuşii, care s-au format sub pădurile de fag şi gorun. în cadrul districtului se manifestă zonalitatea verticală, care condiţionează prezenţa solurilor brune (tipice şi luvice) în intervalul altitudinilor 300-430 m.

Solurile cenuşii, reprezentate de patru subtipuri (albice, tipice, molice şi vertice), sînt răspîndite în intervalul altitudinilor 140-320m. Componente specifice ale învelişului de sol sînt solurile vertice şi solurile hidromorfe (cernoziomoide şi mocirlele).

În raionul colinelor Codrilor, cu toate că şi el tinde spre silvostepă, sînt răspîndite pe larg solurile cenuşii (38%), cernoziomurile ocupînd doar poalele versanţilor şi terasele rîurilor.

Districtul silvostepei periferiei Codrilor (5) se atribuie la două masive, teritorial izolate, reprezentate de două raioane pedogeografice. Acestea ar putea fi unite cu o fîşie îngustă, care de fapt există în realitate, însă este întreruptă de văi.

Pe hărţile pedologice detaliate limitele acestor unităţi sînt foarte complicate, ca urmare a intercalării arealelor solurilor caracteristice diferitor zone, legităţii invaziei etc.

Teritoriul districtului înconjoară Podişul Codrilor dinspre sud-est şi vest şi are caracter general de silvostepă. în învelişul de sol al districtului predomină cernoziomurile reprezentate de toate subtipurile.

Acestea s-au format pe părţile inferioare ale versanţilor dealurilor şi pe terasele rîurilor, pe roci luto-argiloase şi loessoide, sub diferite asociaţii floristice (stejărişuri, stepe, pajişti). Solurile cenuşii ocupă areale mici, preponderent pe culmile dealurilor, mai rar pe versanţi.

Zona de stepă a Cîmpiei Moldovei de Sud înconjoară ca un semicerc zona pădurilor Podişului Codrilor. Aripile de nord-vest şi nord-est contactează cu limita sudică a silvostepei zonei pădurilor Podişului Codrilor şi a Cîmpiei Moldovei de Nord, ocupînd terasele rîului Prut şi ale fluviului Nistru.

Cîmpia Moldovei de Sud este neomogenă: partea de nord, în care pătrund dealurile periferiei Podişului Codrilor, reprezintă o silvostepă xerofită cu fragmente de păduri de gorun, înlocuite spre sud de stejar-pubescent, iar partea de sud şi de sud-est este o stepă de păiuş-năgară.

Zona de stepă a Cîmpiei Moldovei de Sud se divizează în trei districte. Districtul silvostepei xerofite a dealurilor Cîmpiei Moldovei de Sud (6) reprezintă o regiune de trecere a silvostepei în stepa propriu-zisă.

Răspîndirea fragmentară a pădurilor, preponderent din stejar-pubescent, pe culmile dealurilor, la sud, şi pe versanţii nordici condiţionează caracterul silvostepic. În partea de vest a districtului se evidenţiază Colinele Tigheciului cu altitudinea maximă de 301 m, iar în partea de nord-est dealurile împădurite Puhoi, masivul de gîrniţă Hîrbovăţ.

Restul teritoriului este o stepă de graminee. Pe teritoriul districtului predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi carbonatice. Solurile cenuşii se întîlnesc sub pădurile de gorun cu alte specii de foioase. Apele freatice condiţionează formarea solurilor cernoziomoide, a mocirlelor. Districtul se împarte în două raioane şi un subraion.

Districtul stepei Cîmpiei Sud-Basarabene (7) ocupă limitele de sud şi de sud-est ale ţării, fiind constituit din două fragmente, izolate de o porţiune de teren care aparţine Ucrainei.

Este cea mai sudică regiune, fiind parte a stepei de păiuş-năgară cu pelin, cu cernoziomuri preponderent carbonatice şi tipice, slab humifere, care ocupă aproximativ 70% din teritoriu.

Rar se întîlnesc fragmente de cernoziomuri levigate, tipice moderat humifere şi vertice. în lunci sînt răspîndite solurile aluviale. Districtul include un raion pedogeografic cu trei subraioane.

Districtul stepei Cîmpiei Nistrului Infe rior (8) la nord contactează cu zona de silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord, ocupă partea de sud a Transnistriei şi reprezintă limita sud-estică a ţării. Include un singur raion pedogeografic.

Învelişul de sol este omogen, fiind reprezentat de cernoziomuri carbonatice şi tipice slab humifere, care împreună ocupă cca 70% din teritoriu. Pe malurile abrupte ale Nistrului, pe rocile calcaroase, s-au format rendzine scheletice. Solurile aluviale stratificate, hidrice, vertice sînt răspîndite în lunca din partea stîngă a Nistrului.

Regionarea pedogeografică constituie baza pentru efectuarea altor regionări speciale (pedoameliorative, agroecologice etc.). Hărţile regionării sînt utilizate în scopuri practice la diferite niveluri de organizare a economiei, în diverse ramuri şi domenii de activitate, care folosesc solul în calitate de mijloc de producţie sau în alte scopuri.

Utilizarea solurilor.

Specificul învelişului de sol al Republicii Moldova, predominarea cernoziomurilor, au condiţionat valorificarea a peste 3/4 din suprafaţa totală a terenurilor. Variabilitatea solurilor oferă posibilitatea dezvoltării ramurilor tradiţionale ale agriculturii şi industriei alimentare.

Eficienţa folosirii fondului funciar este condiţionată de diferiţi factori, inclusiv de aprecierea şi de respectarea în activităţile agricole a pretabilităţii şi a calităţii solurilor, protejarea potenţialului lor productiv.

Pretabilitatea şi bonitarea solurilor.Solul poate fi folosit pentru cultivarea diverselor specii de plante agricole. Însă pretabilitatea solurilor diferă de la o cultură la alta. Soluri universale practic nu există.

De exemplu, în condiţiile Moldovei culturile pomicole necesită, de regulă, soluri fertile. Yiţa-de-vie, din contra, preferă soluri carbonatice, cu un conţinut mus. Aşadar, pretabilitatea solurilor este diferenţiată, raportată la o anumită cultură, soi, portaltoi etc.

Multe proprietăți ale solurilor reprezintă factorii limitativi, care reduc productivitatea culturilor și trebuie luaţi în considerare la etapa aprecierii calităţii şi pretabilităţii solurilor, în deosebi pentru plantarea culturilor pomiviticole.

Pentru aprecierea calităţii solurilor se efectuează bonitarea. Calitatea solului reprezintă o noţiune convenţională, comparativă, care permite aprecierea sumară a unor proprietăți favorabile, a potenţialului productiv.

Acest potenţial este condiţionat nu numai de conţinutul de humus şi elemente nutritive, dar şi de procesele care au loc in sol, de proprietăţile fizice atc. În scopul elaborării unui sistem de indici, care ar permite evaluarea mai mult sau puţin integrală a potenţialului productiv al diferitor soluri, au fost stabilite dependența recoltei diferitor culturi de conținutul de humus, de grosimea profilului, de conţinutul de carbonaţi, textură, eroziune, salinizare etc.

Rezultatele acestor cercetări au permis calcularea unor indici cantitativi care exprimă integral calitatea solurilor. Acest procedeu este numit bonitarea solurilor. În calitate de etalon a fost luat cernoziomul tipic moderat humifer, care a fost apreciat cu 100 de puncte.

Celelalte soluri, în funcţie de caracteristicile şi componența lor, au obţinut numărul respectiv de puncte. Bonitarea solurilor a fost efectuată in funcţie de caracteristica lor şi de productivitatea pentru diferite culturi aparte - griu, porumb, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, culturi de cîmp etc.

Nota de bonitare stă la baza cadastrului, a fondului funciar şi la stabilirea impozitului și a preţului de vînzare-cumpărare a terenurilor agricole.

4. Procesele degradaţionale ale solurilor.

Folosirea în decurs de secole, lucrarea sistematicâ a solurilor au condiţionat anumimite procese distructive (destructurarea, dehumificarea, tasarea, poluarea și au activizat alte procese naturale (eroziunea, alunecările de teren), care influențează negativ proprietăţile solurilor, conduc la diminuarea potenţialului productiv, la degradarea lor.

Destructurarea. Una din calităţile deosebite ale solului este structura specifică foarte diferită în orizonturile genetice. Se disting structurile grăunţoasă şi glomerulară ale cernoziomului, în decursul pedogenezei, elementele texturale iniţiale (fracţiunile granulometrice) se includ în formaţiuni coloidale, interacţionează cu substanţele organice formînd elemente structurale de diferite dimensiuni, forme etc.

Fiecare unitate taxonomică de sol, fiecare orizont genetic prezintă caractere morfologice distincte, inclusiv structurale. Valorificarea solului a contribuit la farîmiţarea agregatelor, conglomeratelor structurale din stratul superior.

Structura stratului arabil al solului devine prăfoasă, în stare umedă uşor se tasează, iar în stare uscată formează bolovani, bulgări, la suprafaţă apare crusta.

Destructurarea reduce permeabilitatea, favorizează activizarea proceselor erozionale, înrăutăţeşte proprietăţile solurilor. Valorificarea solurilor de la prima brazdă condiţionează descompunerea rapidă a reziduurilor organice şi a humusului.

În continuare, mineralizarea humusului devine mai puţin intensivă, însă în lipsa administrării îngrăşămintelor organice continuă.

Dehumificarea. În solurile valorificate se reduce diversitatea şi cantitatea pedofaunei care se hrăneşte cu reziduurile organice, transformîndu-le în substanţe humice.

În lipsa pedofaunei, reziduurile organice devin sursă de energie pentru microfloră, care le descompune direct în C0 2

şi H20. în asemenea condiţii, descompunerea reziduurilor organice, inclusiv a substanţelor humice, depăşeşte sinteza humusului, ceea ce creează un bilanţ negativ al acestuia în solurile valorificate.

În Republica Moldova dehumificarea solurilor s-a produs în decurs de decenii, căpătînd un caracter sistematic, extrem de dăunător fertilităţii solurilor. Conform calculelor, rezervele de humus se reduc anual cu aproximativ 0,51/ha.

Bilanţul humusului în solurile fondului arabil este permanent negativ, chiar şi în cazul administrării îngrăşămintelor organice.

Tasarea. Solurile destructurate uşor se supun tasării care cu timpul afectează nu numai stratul arabil, dar şi orizonturile subiacente.

Tasarea solurilor se produce în urma efectuării diferitor lucrări şi depinde atît de masa agregatelor, cît şi de frecvenţa lucrărilor. Stratul arabil tasat se afinează în timpul aratului, însă în stratul subiacent densitatea solului este permanent în creştere.

Problema tasării solurilor este foarte actuală în pomicultură şi viticultură, deoarece lucrările necesare se efectuează aici prin trecerea agregatelor printre rînduri, practic pe aceleaşi urme, în unele cazuri de cca 10 ori într-un sezon.

Eroziunea solurilor. Precipitaţiile abundente, caracterul torenţial al ploilor în perioadele calde ale anului condiţionează formarea scurgerilor superficiale. Apa de ploaie nu reuşeşte să pătrundă în solul déstructurât şi tasat, şi în formă de torente se scurge pe suprafeţele înclinate ale pantelor.

Solul déstructurât, slab consolidat, dispersează şi, împreună cu apa, se scurge pe pantă - se produce eroziunea de suprafaţă sau în adîncime.

Eroziunea de suprafaţă. În urma eroziunii, solurile de pe pante se „decapitează”. Mai întîi, eroziunii sînt supuse orizonturile de suprafaţă. Solurile devin slab, apoi moderat şi puternic erodate.

În funcţie de gradul de eroziune, se reduce grosimea profilului solului, cantitatea de humus, se înrăutăţesc proprietăţile fizico-chimice ale solului.

Astfel, solurile slab erodate sînt lipsite de partea superioară a orizontului A, moderat erodate - totalmente de orizontul A (în stratul arabil parţial este inclusă partea superioară a orizontului B).

Solurile puternic erodate sînt lipsite de 3/4 din profil (A+B). Gradul de eroziune depinde de mai mulţi factori. Solurile virgine foarte rar se supun eroziunii, fiind protejate de covorul vegetal natural.

Eroziunea solurilor valorificate, intensitatea ei depind de caracterul precipitaţiilor, gradul de înclinaţie, textura şi modul de folosire a solului.

Mai activ sînt supuse eroziunii solurile uşoare (nisipoase, luto-nisipoase), lipsite de vegetaţie sau ocupate de culturi prăsitoare, situate pe pante abrupte.

Structura morfologică a solurilor erodate depinde de tipul genetic al solului. Majoritatea solurilor brune sînt ocupate de păduri naturale care s-au păstrat pe Podişul Codrilor.

Pe versanţii cu înclinaţii mai evidente şi pe pantele abrupte, unde pădurile naturale au fost defrişate, eroziunea de suprafaţă se produce cu intensitate diferită.

Solurile cenuşii erodate sînt răspîndite pe versanţii regiunilor deluroase ale zonei de silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord şi în Codri. Cernoziomurile, fiind totalmente valorificate, sînt cele mai expuse eroziunii.

Cernoziomurile bogate în humus se caracterizează printr-o structură grăunţoasă, glomerulară, bine pronunţată, dură, hidrostabilă, cu proprietăţi fizico-chimice favorabile, stabilă antierozional. Datorită acestor proprietăţi cernoziomul se opune eroziunii.

Cu toate acestea, eroziunea odată declanşată progresează. Treptat scad grosimea profilului şi conţinutul de humus, creşte conţinutul carbonaţilor.

Eroziunea afectează preponderent cernoziomurile tipice slab humifere şi carbonatice, cu textură lutoasă loessoidă.

În funcţie de gradul de eroziune scade potenţialul productiv al solurilor, nota de bonitare. Productivitatea solurilor slab erodate scade cu 20-30%, a solurilor moderat erodate cu 40-60%, puternic erodate cu 60-80%. Corespunzător se reduce nota de bonitare şi pretabilitatea solurilor pentru majoritatea culturilor agricole.

Eroziunea liniară sau în adîncime. Scurgerea de suprafaţă se poate concentra în torente, care deplasează pe pantă părticulele solului.

Astfel apar formele liniare de eroziune: şiroaie, rigole, ogaşe şi ravene. În lipsa măsurilor antierozionale, formele liniare distrug învelişul de sol pe pante. Ravenele se ramifică transformîndu-se în sisteme de ravene.

Formele liniare de eroziune - şiroaiele - afectează stratul arabil (adîncimea pînă la 20-25 cm). Densitatea lor depinde de starea solului în timpul ploilor torenţiale, de învelişul vegetal (cultura agricolă), de direcţia lucrării solului, de înclinaţia pantei, de textura solului.

Majoritatea şiroaielor pot fi lichidate prin arătură, însă, în unele cazuri, eroziunea liniară străbate stratul arabil, şiroaiele se adîncesc şi progresează în urma ploilor torenţiale.

Astfel, unele şiroaie, străbătînd stratul arabil, afectează orizontul subiacent şi se transformă în rigole . Rigolele ating adîncimea de 30-40 cm, lăţimea de 40-50 cm, cres cînd în lungime de-a lungul pantei.

Rigolele, cu timpul, se transformă în ogaşe care ajung la adîncimea de peste 1 m şi lăţimea de 1,0-1,5 m. În lipsa măsurilor de reglare a scurgerilor superficiale, ogaşele se pot transforma în ravene sau rîpe cu dimensiuni de zeci de metri.

Viteza de creştere a ogaşelor şi ravenelor se măreşte evident cînd eroziunea liniară străbate profilul solului şi afectează roca subiacentă cu textura uşoară (nisipoasă, luto-nisipoasă).

O formă specifică sînt ravenele de depresiune, care se formează la fundul văilor, în regiunile deluroase. Ravenele de depresiune pot atinge dimensiuni impunătoare, deoarece torentul de scurgere acumulează apa precipitaţiilor de pe întreg bazinul - partea superioară a văii.

Formele liniare de eroziune rar afectează solurile brune, care, de regulă, sînt ocupate şi protejate de păduri. Mai des sînt afectate de eroziunea liniară solurile cenuşii, însă cel mai des cernoziomurile, îndeosebi în regiunile deluroase.

Viteza de creştere a formelor liniare de eroziune depinde de multipli factori, avînd caracter regional.

Eroziunea diminuează recoltele şi potenţialul productiv al solurilor, reduce biodiversitatea. Ea prezintă un proces ireversibil: solurile erodate, practic, nu pot fi readuse la starea iniţială, deoarece pentru aceasta se cere timp - secole şi milenii.

Folosirea în continuare a solurilor erodate impune o atitudine specială. În fond, în condiţiile Moldovei agricultura trebuie să fie antierozională - organizarea specială a terenurilor agricole, lucrarea solurilor cu respectarea măsurilor antierozionale etc.

Alunecările de teren. Alunecările de teren se produc în regiunile deluroase, unde în structura geologică alternează strate de roci permeabile (luturi nisipoase, nisipuri fine), potenţial acvifere şi impermeabile (argile grele).

Stratele acvifere, suportate de argile impermeabile, situate deasupra bazelor locale de eroziune, conduc, în anumite condiţii, la destabilizarea versanţilor şi producerea alunecărilor de teren.

Alunecările de teren distrug structura morfologică, amestecă orizonturile genetice, modifică regimurile hidrice şi compoziţia solurilor. Se formează un relief specific, care modifică substanţial regimul hidric al terenului. Cu timpul, se schimbă integral direcţiile pedogenetice. Se formează un complex de soluri hidrolitomorfe, deformate, nestabile.

Poluarea solurilor. Acest fenomen are diferite aspecte, capacităţi şi consecinţe. Se constată, mai cu seamă, poluarea cu diferite substanţe chimice (pesticide, fertilizanți etc.).

Folosirea sistematică a zemii bordoleze contribuie la acumularea de cupru în solurile plantate cu vii, gazele de eşapament majorează conţinutul de plumb în solurile de-a lungul şoselelor etc.

În preajma localităţilor se acumulează gunoiul de grajd, amestecat cu diferite materiale, care este împrăştiat pretutindeni. Difuzia deşeurilor prezintă o problemă ecologică serioasă, deoarece afectează solurile, contribuie la poluarea lor.

Proprietatea de absorbţie a cernoziomurilor poate asigura o autopurificare a solurilor, dar numai în cazul respectării regulilor de administrare a substanţelor chimice, reglementării depozitării, prelucrării şi utilizării deşeurilor.

Transformarea tehnogenetică. În unele cazuri solurile sînt supuse diferitor transformări esenţiale, ca urmare se modifică sau se distruge totalmente construcţia verticală a profilului, se amestecă orizonturile genetice.

Solul nu mai reprezintă baza ecosistemului natural, devine un obiect artificial cu proprietăţi impuse de tehnologiile aplicate.

Starea solurilor şi proceselor pedologice sînt influenţate radical de efectuarea desfundării. Se consideră că desfundarea este strict necesară pentru înființarea plantaţiilor viticole şi pomicole, deoarece creează condiţii mai favorabile pentru dezvoltarea materialului săditor şi asigură productivitatea lui.

Însă în procesul desfundării se produce afînarea adîncă și amestecarea

orizonturilor genetice (A, B uneori şi C). Orizontul superficial A - cel mai humificat şi structurat - este transferat în adîncime. La suprafaţă este scos orizontul B - cu conţinut redus de humus şi structură grăunţoasă mare, puţin hidrostabilă sau prismatică dură.

Anume acest orizont va constitui stratul arabil lucrat activ și sistematic. El se supune foarte ușor tasării, eroziunii.

Lecția 8.

Flora Republicii Moldova.

1. Flora actuală a Republicii Moldova.

Flora actuală a Republicii Moldova numără 5 538 specii de plante, dintre care plante superioare - 2014 specii, plante inferioare - 3 524 specii. În ecosistemele naturale şi antropizate, diversitatea plantelor superioare este dominată de magnoliofite (plante cu flori) - cca 1 830 specii, urmate de briofite (muşchi) – 158 specii, pteridofite - 17 specii, ecvisetofite - 8 specii şi gimnosperme (pinofite) - 1 specie.

Cele mai numeroase sunt unele familii de plante cu flori: Asteraceae, Poaceae, Fabaceae, Rosaceae, Lamiaceae şi Cyperaceae. Dintre ele 129 specii sînt plante arborescente, din care 3 specii de liane 81 specii de arbuşti şi 45 de arbori. Plantele inferioare sînt reprezentate de alge - 3 400 specii şi licheni - 124 specii.

Arealele speciilor din flora republicii cuprind teritorii situate spre nord-est, nord şi nord-vest (specii holarctice, palearctice şi europene), spre vest şi sud-vest (specii mediteraneene, balcanice şi panonice), spre est (specii pontice, sarmatice şi euroasiatice de sud).

Elementul geografic palearctic predomină în toate districtele geobotanice. Răspîndirea elementului european scade pe măsura deplasării spre est, iar cel mediteraneean se întîlneşte în partea de sud-vest a Codrilor şi în districtul silvostepei.

Elementul sarmatic şi cel pontic alcătuiesc o parte însemnată a florei din districtele de stepă. Pe teritoriul republicii cresc un şir de plante relicte terţiare (din genurile Quercus, Fagus, Carpinus, Crataegus, Cotinus, Acer, Swida, Berberis, Trapa, Typha, Phragmites, Nym- phaea, Nuphar) şi cuaternare (din familiile Asteraceae, Poaceae, Lamiaceae etc., precum lopăţeaua-renascentă (Lunaria rediviva), coroniştea-elegantă (Coronilla elegans), limba-cerbului (Phyllilis scolopendrium), vonicerul-pitic (Euony- mus nana) etc.).

În flora republicii lipsesc plantele endemice, însă este prezent elementul subendemic reprezentat de specii foarte rare: drobişor-tetramuchiat (Genista tetragona), albăstriţă-Tirke (Centaurea thirkei), albăstriţă-Angelescu (C. angelescui), vonicer-pitic etc.

Unele specii - fagul-silvatic (Fagus sylvatica), stejarul-pubescent (Quercus pubescens), carpenul (Carpinus betulus), bujorul-străin (Paeonia peregrina) etc., - se află la hotarul arealelor lor naturale.

În funcţie de bogăţia floristică, ecosistemele formează următorul şir: forestiere (peste 850 specii), urmate de cele

de luncă (cca 650 specii), de stepă (peste 600 specii), petrofite (cca 250 specii), acvatice şi palustre (cca 160 specii). Diversitatea impunătoare de specii şi grupe ecologice este determinată de variabilitatea biotopică, caracterizată

prin diverşi indici de temperatură, umiditate şi reacţie a solului. Numărul de specii spontane din ecosistemele naturale scade treptat, iar numărul celor adventive şi ruderale creşte rapid.

Prezenţa plantelor invazive în ecosistemele naturale din republică denotă tendinţa de sinantropizare a florei.

Ciupercile (Fungi) constituie un regn aparte de organisme eucariote inferioare microscopice (micromicete) sau cu corpurile sporifere de dimensiuni mari (macromicete).

Sînt organisme străvechi, ale căror rămăşiţe au fost depistate în sedimentele din strate siluriene şi devoniene (cca 395-345 miln. de ani în urmă).

Pe teritoriul Republicii Moldova se întâlnesc cca 1200 specii de ciuperci, dintre care peste 400 specii de macromicete (363 specii de bazidiomicete şi 52 specii de ascomicete).

Majoritatea speciilor populează biotopii ecosistemelor forestiere. Circa 70 specii sînt ciuperci comestibile. Cauza principală a diminuării diversităţii ciupercilor este factorul uman (distrugerea şi poluarea habitatelor).

Algele (Algae). În ecosistemele acvatice şi în cele terestre din Republica Moldova au fost identificate peste 3 400 specii de alge. În algoflora acvatică predomină algele bacilariofite, clorofite, cianofite şi euglenofite, iar în cea edafică şi aerofilă, algele clorofite, xantofite şi cianofite.

Cianofitele (Cyanophyta) sînt reprezentate de cca 440 specii, dintre care aproximativ 250 sînt caracteristice ecosistemelor acvatice, iar 200 sînt edafice.

Criptofitele (Cryptophyta). În republică au fost depistate 5 specii de alge din acest filum. Prezenţa criptofitelor în apele stătătoare, lacuri şi rîuri este un indice al poluării acestora cu substanţe organice.

Dinofitele (Dinophyta) sînt alge microscopice, unicelulare, mobile în stare vegetativă, cu structură dorsoventrală a celulei. În algoflora republicii sînt prezente 10 specii din acest filum.

Crisofitele (Chrysophyta) sînt alge microscopice, unicelulare, coloniale şi pluricelulare. În cazul înmulţirii moderate, algele aurii joacă un rol important în ecosistemele acvatice, servind ca sursă de hrană pentru vieţuitoarele planctonice şi ca indicatori ai apelor curate.

În algoflora bazinelor acvatice din Republica Moldova au fost depistate 25 specii de crisofite. Diatomeele (Diatomeae) sînt organisme coloniale sau unicelulare de dimensiuni microscopice, în formă de

filament, de panglică, de steluţă, de evantai etc. Ecosistemele acvatice şi cele terestre din ţară sînt populate de cca 700 specii de diatomee.

Cele mai răspîndite sînt coloniile de forma unei steluţe sau panglici: As- terionella formosa, Diatoma elongatum, Synedra actinastroides, Nitzschia holsatica etc.

Xantofitele (Xanthophyta) se deosebesc prin structura amiboidală, monadală, cocoidală, palmeloidă, filamentoasă etc. a talului. În republică au fost atestate cca 160 specii de heteroconte, dintre care 30 vegetează în apă, celelalte pe solurile umede.

Euglenofitele (Euglenophyta) sînt organisme acvatice planctonice, unele fiind prezente şi în comunităţile de alge bentonice, un număr mic de specii se întîlnesc şi în sol. În bazinele acvatice din Republica Moldova au fost depistate cca 200 specii de euglenofite din genurile: Trachelomonas, Euglena, Phacus, Lepocynclis şi Strombomonas.

Clorofitele (Chlorophyta) reprezintă cel mai bogat filum de alge, numărînd cca 25000 specii. În algoflora republicii au fost identificate cca 750 specii. Cel mai des se întîlnesc reprezentanţii clasei Chlorococophyceae.

Harofitele (Charophyta) au talul pluricelular, asemănător cu unele plante superioare (cu ecvisetaceele). În Moldova au fost înregistrate cca 10 specii de harofite.

Lichenofitele (Lichenophyta) sau lichenii reprezintă un grup arhaic de organisme, ale căror rămăşiţe au fost depistate în stratele scoarţei terestre din era mezozoică (cca 200 mii. de ani în urmă). Populează cele mai diverse habitate - stîncile, scoarţa arborilor, suprafaţa construcţiilor, solul.

În republică au fost atestate 124 specii de licheni din 50 genuri, 26 familii, 7 ordine şi o clasă. Preferă ecosistemele forestiere şi petrofite din zona Codrilor şi din nordul republicii.

Din ordinul Pyrenocarpales au fost identificate 9 specii din 5 familii, care cresc pe suprafaţa pietrelor, a solului, mai rar pe substrat lemnos; din ordinul Arthoniales - 8 specii din 2 familii; din ordinul Graphidales - o specie din familia Graphidaceae; din ordinul Cyclocarpales, cel mai numeros, 101 specii din 16 familii.

Lichenii sînt bioindicatori ai gradului de poluare a mediului.Briofitele (Briophyta) sau muşchii sînt consideraţi pionieri vegetali, întrucît primii populează locurile dezgolite:

pămînt, stînci, pietre, nisip, lemn etc., contribuind la formarea stratului de humus, la menţinerea umidităţii solului şi la îmbogăţirea atmosferei cu oxigen.

În Republica Moldova sînt înregistrate 158 specii de briofite: 15 de muşchi hepatici (Marchantiopsida), reunite în 11 genuri şi 10 familii, şi 143 specii de muşchi frunzoşi (Bryopsida), din 28 de familii şi 9 ordine ce aparţin la 81 de genuri.

Ecvisetofitele (Equisetophyta) sînt plante superioare sporifere fără flori, dar care au tulpină, lăstari, rizomi (împărţiţi în internoduri şi noduri), frunze reduse, dispuse verticilat şi concrescute sub formă de teacă.

În flora Republicii Moldova se întîlnesc 8 specii de ecvisetofite din clasa Equisetopsida.Pteridofitele (Pteridophyta) sau ferigile sînt plante superioare sporifere străvechi fară flori, ce uimesc prin

diversitatea de specii, dimensiuni şi răspîndire largă. În republică se întîlnesc 17 specii de ferigi, ce aparţin ordinelor Ophioglossales, Polypodiales, Salviniales şi Cyatheales.

Din ferigile primitive, în Moldova creşte o singură specie - grăitoarea-comună (Ophioglossum vulgatum), iar dintre ferigile cosmopolite - feriguţa-comună (Polypodium vulgare) din ordinul Polypodiales.

Ordinul Cyatheales este reprezentat de speciile din familia Asplenia- ceae, care au frunzele sectate sau întregi, cu sori pe partea inferioară, acoperiţi de induzie sau nuzi.

Pinofitele (Pinophyta) sau gimnospermele. Sunt plante cu sămînţa golaşă, ele reprezintă un grup de plante superioare străvechi fară flori care au apărut în perioada devoniană.

În prezent sînt cunoscute cca 700 specii de gimnosperme. În flora spontană a Republicii Moldova se întîlneşte doar o specie de gimnosperme din clasa Gnetopside: cîrcel-bispicat (.Ephedra distachya). Speciile de pin (Pinus sp.), molid (Picea sp.), larice (Larix sp.), ienupăr (Juniperus sp.), tuia (Thuja sp.), brad (Abies sp.) etc., se cultivă.

Magnoliofitele (Magnoliophyta) sînt reprezentate de 2 clase Magnoliopsida sau Dicotiledonate şi Liliopsida sau Monocotiledonate. La clasa Magnoliopsida se referă majoritatea plantelor superioare din flora spontană a Moldovei: peste 1450 specii din 95 familii şi 460 genuri.

Populează toate tipurile de ecosisteme naturale terestre (forestiere, de stepă şi de pajişte), palustre şi acvatice. Întrunește arbori, arbuşti, semiarbuşti şi ierburi (perene şi anuale), mai rar liane lemnoase şi erbacee, această clasă constituie cel mai numeros grup de plante.

Clasa Liliopsida, cel mai evoluat grup de plante, este reprezentată în flora spontană a ţării de 301 specii de plante vasculare, răspîndite în toate tipurile de vegetaţie. Sînt unele din componentele principale ale comunităţilor vegetale din stepe şi din lunci.

2. Flora fosilă.

În limitele rîului Prut, ale fluviului Bugul de Sud şi ale Mării Negre au fost depistate peste 60 de aflorimente noi cu resturi fosilizate de strobili, fructe, seminţe, amprente foliare, megaspori etc. În baza acestora au fost descoperite cca 500 de taxoni fosili dintre care 155 de specii de plante fosile noi pentru ştiinţă.

Rezultatele obţinute au permis descrierea etapelor şi fazelor procesului evolutiv al florei şi vegetaţiei est-europene pe parcursul ultimilor 13 miln. ani, elaborarea concepţiei Cronoflora-Cleome cu statut de geotip floristic nou pentru neogenul euroasiatic.

Pe teritoriul republicii, de asemenea, au fost identificate un şir de aflorimente fosile, printre care: Bursuc (Floreşti), Naslavcea (Ocniţa), Ghidighici (mun. Chişinău), Moscovei (Cahul), Lopăţica (Cahul), Bravicea (Călăraşi) etc.

Rămăşiţele de seminţe, fructe şi frunze din aceste aflorimente au făcut posibilă descrierea a cca 80 specii fosile, noi pentru ştiinţă. Studierea materialelor paleocarpologice şi paleoihnofoliologice a arătat că unul dintre cele mai bogate aflorimente miocenice din Europa de Est este cuibul fosilifer Bursuc, numărînd cca 160 de taxoni, 40 descrişi ca noi pentru ştiinţă.

Pentru acest complex paleofloristic este specific numărul considerabil al elementelor subtropicale şi tropicale, cum ar fi reprezentanţii familiilor Taxodiaceae, Cupressaceae, Myricaceae, Mastixiaceae, Symplocaceae, Sapindaceae, Oleaceae, Rutaceae, Buxaceae etc., precum şi reprezentanţii unor genuri dispărute din flora actuală a Terrei (Eoeuryale, Limnocarpus, Diclidocarya etc.).

Complexul paleofloristic al sarmaţianului inferior din bazinul de nord-vest al Mării Negre prezintă un şir de particularităţi ce ţin atît de compoziţia floristică, ponderea elementelor fitogeografice şi a grupelor ecologice, cît şi de prevalarea elementelor paleofloristice, ca fiind componente ale cronoflorelor majore presarmaţiene.

În componenţa florei sarmaţiene inferioare din această regiune au fost depistate amprentele foliare ale Mastixia

microphylla Kolak, dovadă a faptului că această floră aparţine tipului cronofloristic „Mastixia”.Printre plantele fosile inferior-sarmaţiene nu au fost identificaţi taxoni specifici vegetaţiei continentale stepice şi

silvostepice. Reprezentanţii acestor biomuri apar în componenţa florelor mai tinere, evoluînd în epocile următoare şi răspîndindu-se pe larg în limitele Europei actuale.

Modificările paleogeografice şi paleoclimatice, mai cu seamă continentalizarea climei, au cauzat dispariţia destul de rapidă a elementelor subtropicale şi tropicale din flora sarmaţianului inferior, însă unele elemente au reuşit să se menţină în componenţa complexurilor succesive miocenice, atingînd limitele inferioare ale sarmaţianului superior (Persea, Cassia, Sapindus, Cedrella, Apocinophyllum).

Flora sarmaţianului mediu şi superior a fost studiată în baza resturilor microscopice şi amprentelor foliare a 143 specii de plante vasculare din genurile Portulaca, Chenopodium, Arenaria, Humulus etc.

Un şir de specii ale acestor genuri sînt prezente şi în flora euroasiatică actuală. Climatul sarmaţianului mediu și superior poate fi caracterizat ca tipic continental, cu amplitudinea de temperatură mai vastă decît a sarmaţianului inferior, destul de arid şi cu precipitaţii anuale medii de pînă la 700 mm.

Flora meoţianului include cca 130 specii. Printre particularităţile specifice ale acestui complex floristic se numără, pe de o parte, lipsa în componenţa lui a coniferelor arhaice (Sequoia, Taxodium, Glyptostrobus) şi a foioaselor sempervirescente, frecvente de regulă în florele mai vechi, iar pe de altă parte, prezenţa râşinoaselor relativ tinere (Abies, Picea), foioaselor (Rosaceae, Betulaceae, Aceraceae) şi erbaceelor, actualmente comune in flora locală (Boraginaceae, Solanaceae, Lamiaceae, Asteraceae etc.).

Prevalarea speciilor de arbori (Liriodendron, Ficus, Betula, Alnus, Carpinus, Tilia, Padus, Cerasus, Acer etc.), arbuşti (Berberis, Hemiptelea, Swida, Sambucus etc.) şi liane Clematis, Vitis, Ampelopsis, Rubus etc.) denotă răspîndirea vastă în meoţian a fitocenozelor forestiere de foioase temperate cu caracter mezofil.

După structura compoziţională, exigenţele ecologice şi morfologice, pădurile meoţiene aveau tangenţe cu cele europene actuale.

Flora terţiarului (sarmaţian-meoţian- ponţian) din bazinul de nord-vest al Mării Negre, după componenţa taxonomică, particularităţile bioecologice şi fitogeografice, dinamica ponderii elementelor paleoendemice generice şi specifice, nu a fost omogenă.

În dezvoltarea evolutivă a florei terţiarului sînt clar delimitate verigile principale. Conform raportului cantitativ şi calitativ al speciilor, în special al diverselor grupuri de plante, după particularităţile corologice, momentul apariţiei şi durata existenţei lor în limitele terţiarului, aceste verigi nu sînt identice. Ele edifică anumite etape şi faze ale procesului dezvoltării lumii vegetale din teritoriul respectiv.

Flora est-europeană actuală îşi are originea în flora miocenului superior. Formarea nucleului generic al florei actuale, în special a componentelor arborescente şi de arbuști din fitocenozele forestiere de foioase temperate, începe încă în sarmaţianul inferior prin supravieţuirea şi expansiunea în continuare a speciilor de Quercus, Carpinus, Acer, Ulmus, Sorbus, Swida, Berberis, Cotinus, Populus, Salix, Vitis etc.

Nucleul floristic la nivel generic al fitocenozelor erbacee terestre se reliefează mai tîrziu, către sfîrşitul sarmaţianului, mai ales în meoţian şi ponţian, în ale căror complexuri floristice apar primii reprezentanţi ai genurilor Polycnemum, Chenopodium, Cleome, Silene, Euphorbia, Teucrium etc.

Originea şi etapele evolutive ale florei actuale a Europei de Est se înscriu în limita ultimilor 13 miln. de ani.

3. Regionarea geobotanică.

Teritoriul Republicii Moldova are o structură etajată: dealuri, pe ai căror versanţi cresc păduri, cîmpii cu stepe, iar în văi - lunci. După structura landşafturilor, teritoriul republicii se împarte în trei părţi: de nord, centrală şi de sud.

Pentru fiecare este caracteristic un anumit tip de vegetaţie. Astfel, în partea de nord este dezvoltată vegetaţia silvică şi cea de stepă în care predomină mezofitele. Vegetaţia silvică monodominantă de stejar cu cireş ocupă cca 90% din suprafaţa pădurilor naturale din această

zonă. Învelişul ierbos din aceste păduri este reprezentat de specii de pratostepă. În văile rîurilor, pe versanţii abrupţi cu calcare, este prezentă vegetaţia azonală petrofită, iar de-a lungul albiei rîurilor - vegetaţia de luncă.

Regiunea Centrală a republicii reprezintă un teritoriu ridicat cu multe dealuri şi pante cu diferite expoziţii. Neomogenitatea reliefului condiţionează diversitatea vegetaţiei comunităţilor de gorun, fag, stejar, dintre care multe se află la hotarele estice de răspîndire.

Sudul Republicii Moldova se caracterizează printr-o scădere evidentă a altitudinii. Aici predomină pădurile de stejar pubescent şi cele de stejar cu porumbar. Condiţiile naturale au favorizat şi dezvoltarea comunităţilor vegetale de

stepă, în văile rîurilor s-au răspîndit comunităţi dominante de halofite.Este semnificativă diversitatea floristică şi a comunităţilor de plante din bazinele acvatice, iar vegetaţia lacurilor

din văile Prutului şi Nistrului are o compoziţie floristică specifică. Flora bazinelor acvatice de acumulare este destul de săracă.

Regionarea geobotanică pe districte, raioane şi microraioane evidenţiază şi stabileşte hotarele unităţilor taxonomice geobotanice cu vegetaţie omogenă şi face posibilă caracterizarea vegetaţiei zonale şi a celei intrazonale. Pe teritoriul Moldovei sînt evidenţiate 9 districte, 13 raioane, 3 subraioane şi 22 de microraioane:

- Districtul pădurilor de foioase din Codrii Moldovei Centrale: raionul pădurilor de fag-carpen şi gorun-carpen; raionul pădurilor monodominante de gorun (microraionul pădurilor de stejar pubescent Codreanca-Sadova; microraionul cu vegetaţie petrofită Trebujeni-Goian-Vatra; microraionul cu vegetaţie de luncă);

- Districtul silvostepei din stînga Prutului: raionul silvostepei din stînga Prutului cu vegetaţie petrofită (microraionul cu vegetaţie petrofită Teţcani-Bălăsineşti; microraionul cu vegetaţie petrofită Feteşti; microraionul cu vegetaţie petrofită Gordineşti-Brînzeni; microraionul cu vegetaţie petrofită Stolniceni-Văratic; microraionul cu vegetaţie petrofită Camenca-Cobani; microraionul pădurilor de gorun Zăbriceni-Volodeni); raionul silvostepei din stînga Prutului cu vegetaţie de luncă inundabilă (microraionul cu vegetaţie inundabilă din lunca Prutului (Balatina-Pruteni));

- Districtul pădurilor de gorun cu carpen de pe Podişul Nistrului : raionul pădurilor de gorun cu carpen de pe Podişul Nistrului; subraionul cu vegetaţie petrofită nistreană (microraionul cu vegetaţie petrofită Saharna);

- Districtul pădurilor de stejar cu cireş din nordul Moldovei: raionul pădurilor de stejar cu cireş din nordul Moldovei (microraionul dumbrăvilor cu mesteacăn Rosoşeni; microraionul cu vegetaţie de luncă inundabilă a rîurilor mici); subraionul cu vegetaţie petrofită de pe terasele din dreapta Nistrului (microraionul cu vegetaţie petrofită de pe terasele din dreapta Nistrului);

- Districtul pădurilor de stejar din stînga Nistrului : raionul pădurilor de stejar din stînga Nistrului; subraionul cu vegetaţie petrofită de pe terasele malului stîng al Nistrului (microraionul cu vegetaţie petrofită de pe terasele malului stîng al Nistrului);

- Districtul pădurilor de stejar-pubescent: raionul pădurilor de stejar-pubescent (microraionul dumbrăvilor de gorun Tigheci; microraionul gorunişurilor cu cărpiniţă Zloţi; microraionul cu vegetaţie de luncă inundabilă din valea Prutului);

- Districtul Stepei Bălţilor de păiuş-năgară: raionul pratostepelor şi al stepelor propriu-zise Drochia (microraionul luncilor inundabile propriu-zise din văile rîurilor Căinar, Cubolta şi din cursul superior al Răutului); raionul stepelor propriu-zise şi al luncilor halofite (microraionul luncilor inundabile sărăturoase din văile rîurilor Ciulucul Mic, Ciulucul Mijlociu, Ciulucul Mare);

- Districtul Stepei Bugeacului de păiuş-năgară : raionul stepelor propriu-zise şi al pajiştilor de luncă halofite (microraionul vegetaţiei luncilor inundabile ale Nistrului; microraionul luncilor inundabile ale rîurilor mici); raionul stepelor subdeşertice de pelin-bărboasă;

- Districtul stepelor de păiuş-năgară din sud-estul Moldovei : raionul stepelor de păiuş-năgară din sud-estul Moldovei.

Geografia fizică a Republicii Moldova

Lecția 9.

Fauna Republicii Moldova.

1. Originea şi etapele evolutive ale faunei actuale din Republica Moldova. 2. Nevertebratele. 3. Vertebratele. 4. Resursele piscicole.

1. Originea şi etapele evolutive ale faunei actuale din Republica Moldova.

Teritoriul Republicii Moldova, sub aspect paleozoologic, este foarte bogat şi interesant, fiind considerat muzeu sub cerul liber. Acest fapt îl confirmă cele peste 340 descoperiri de reminiscenţe scheletice de animale nevertebrate şi vertebrate din depozitele diferitor perioade şi ere geologice, mai cu seamă din erele mezozoică şi neozoică.

Primele atestări despre descoperirea unor resturi fosile de animale (moluşte şi mamifere) sînt menţionate în

lucrările savanţilor străini din a doua jumătate a sec. XIX. La mijlocul sec. XX, în Moldova erau deja cunoscute zeci de localităţi fosilifere cu resturi de animale, mai ales de moluşte, ostracode, reptile şi mamifere, de o deosebită valoare ştiinţifică.

Unele dintre ele (Calfa, Anenii Noi), Cimişlia, Găvănoasa, Pelinei, Văleni (Cahul), Dermengi (Taraclia), Etulia (UTA Găgăuzia), Taraclia (Căuşeni), Vîlceaua Colcot din oraşul Tiraspol ş.a.), în urma cercetării aprofundate, au devenit cunoscute savanţilor din întreaga lume.

Începînd cu anul 1963, cercetările asupra foraminiferelor, briozoarelor, ostracodelor, moluştelor, reptilelor, păsărilor şi mamiferelor au căpătat amploare.

Cele mai vechi resturi scheletice de animale din Republica Moldova - moluşte bivalve, moluşte cefalopode (amoniţi, belemniţi), foraminifere, reptile (ihtiozaur) - ţin de depozitele erei mezozoice.

În depunerile eocenului din era neozoică au fost descoperite cochilii de moluşte bivalve şi gasteropode, foraminifere, mai cu seamă numuliţi, ostracode, resturi scheletice de arici-de-mare, bureţi etc.

Bogata faună a miocenului superior este reprezentată de diverse grupe de animale: foraminifere, briozoare, coralieri, moluşte, reptile, păsări şi mamifere. Punctele fosilifere miocene din preajma localităţilor Caracuşenii Vechi (Briceni), Şaptebani (Rîşcani), Naslavcea (Ocniţa), Pocşeşti (Orhei), Chişinău (Petricani, Otovasca etc.), Calfa (Anenii Noi), Cimişlia, Taraclia ş.a. sînt cunoscute departe de hotarele Republicii Moldova.

În fauna pliocenului dominau moluştele de apă dulce, reptilele şi mamiferele. Fosile ale acestor animale au fost descoperite în mai multe localităţi din sud-vestul şi centrul republicii (raioanele Anenii Noi, Cahul, Căuşeni, Cimişlia, Taraclia ş.a.).

Fauna pleistocenului şi holocenului este cunoscută atît din depozitele aluviale, cît şi din staţiunile oamenilor preistorici. În pleistocenul inferior au vieţuit diverse moluşte de apă dulce, ostracode, reptile şi mamifere, dovadă servind cochiliile şi osemintele de la Chirca (Anenii Noi), Cişmichioi (UTA Găgăuzia), Hagimus (Căuşeni), Salcia (Taraclia) etc.

În pleistocenul mediu, pleistocenul superior şi în holocen predominau ostracodele, moluştele de apă dulce, moluştele terestre şi mamiferele, ale căror resturi scheletice au fost descoperite în foarte multe localităţi de pe întreg teritoriul republicii.

În holocenul mediu apar majoritatea animalelor domestice actuale (cîinele, calul, porcul, vitele cornute mari, vitele cornute mici).

Diversitatea faunei. Pe teritoriul Republicii Moldova au fost atestate pînă în prezent cca 17 500 specii de animale. Nevertebratele

terestre sînt reprezentate de cca 15 mii specii, aparţinînd următoarelor grupe sistematice: insecte (cca 14 mii specii), nematozi, oligochete, arahnide, miriapode, moluşte.

În ecosistemele acvatice ale Moldovei vieţuiesc cca 2 mii specii de nevertebrate, printre care 650 specii de protozoare, 485 de rotifere, 335 de insecte, 320 de crustacee, 125 de viermi inelaţi, 90 de moluşte etc.

Vertebratele sînt reprezentate de cca 460 specii, inclusiv: cca 80 specii şi subspecii de peşti, 12 specii de amfibieni, 14 specii de reptile, 281 specii şi subspecii de păsări şi 73 specii de mamifere.

Clasa păsărilor este cea mai numeroasă dintre vertebrate, iar clasa insectelor dintre nevertebrate.Diversitatea lumii animale a Republicii Moldova este determinată de poziţia ei la interferenţa a trei zone

biogeografice (pădurile de foioase central-europene, silvostepa mediteraneeană şi stepa est-europeană), formînd o zonă de tranziţie între elementele faunei de silvostepă europeană şi cele ale faunei stepei asiatice continentale.

Prezenţa în spaţiul interfluvial Nistru-Prut, la distanţe mici unele de altele, a mai multor tipuri de ecosisteme naturale (silvice, de stepă, de luncă, petrofite, acvatice), diferite ca origine, a condus la diversificarea considerabilă a lumii animale. Aici limitele de vest ale arealelor unor specii de animale vertebrate şi nevertebrate se suprapun cu limitele de est ale altor specii, ceea ce le face adesea vulnerabile.

Diversitatea faunei a fost influenţată şi de factori antropici, precum defrişarea pădurilor, desecarea bălţilor, valorificarea stepelor, luncilor etc. Evoluţia faunei continuă să fie influenţată şi de modificările climatice globale şi cele regionale. Schimbarea climei are o influenţă directă şi indirectă asupra lumii animale.

Influenţa directă este mai puţin accentuată, fiindcă animalele, spre deosebire de plante, pot să se adapteze la unele modificări prin mecanisme comportamentale şi ecofiziologice.

2. Nevertebratele.Protozoarele (Protozoa). Consumînd substanţe organice, protozoarele contribuie la circulaţia substanţelor şi

energiei în ecosistemele acvatice şi terestre, la autoepurarea apelor poluate. Datorită particularităţii de a reacţiona prompt la schimbările mediului ambiant, sînt utilizate la determinarea

stării sanitaro-biologice a bazinelor acvatice, la controlarea eficienţei funcţionării instalaţiilor de epurare a apelor reziduale.

Totodată servesc drept hrană pentru alte organisme mai superioare, inclusiv alevinii de peşti. Formele fosilizate au format în scoarţa terestră depozite enorme de roci biogene (cretă, calcar etc.), folosite în diferite scopuri practice şi ca indicatori în determinarea stratelor petrolifere.

În lume sînt cunoscute cca 70 mii specii de protozoare, pe teritoriul ţării fiind atestate cca 2 mii specii din cinci clase: Sarcodina, Mastigophora, Sporozoa, Cnidosporidia şi Ciliophora.

Sarcodinele pe teritoriul republicii numără cca 500 specii acvatice, pedobionte, parazite printre care: ameba-comună (Amoeba proteus), ameba-dizenterică (Entamoeba histolytica), Difflugia corona etc.

Mastigoforele sînt reprezentate în fauna republicii de cca 200 specii, inclusiv forme parazite, precum lamblia-intestinală (Lamblia intestinalis).

Sporozoarele sînt, în exclusivitate, organisme parazitare. Provoacă malaria, coccidioza, dizenteria etc. Reprezentanţi tipici ai clasei sînt Eimeria bovis, sarcocistul-bovin (Sarcocystis bovicanis), toxoplasma-gondi (Toxoplasma gondiî) etc.

Cnidosporidele, de asemenea, sînt forme parazitare. Un reprezentant tipic al clasei este mixosoma-cerebrală (Myxosoma cerebralis).

Ciliatele sînt cele mai evoluate protozoare. Pe teritoriul Republicii Moldova au fost identificate cca 650 specii. Printre cele mai studiate specii se numără parameciul-pantofior (Paramecium caudatum), Stylonichia mytilus, Vorticella convallaria etc.

Spongierii (Spongia). Din cele cca 5 mii specii (majoritatea marine, dulcicole fiind doar 250 specii) în fauna actuală a Republicii Moldova se întîlnesc doar cîteva specii de bureţi obişnuiţi, cel mai răspîndit fiind buretele-de-apă-dulce (Spongilla lacustris). Se întîlneşte mai frecvent în fluviul Nistru şi în lacurile de acumulare Dubăsari şi Cuciurgan.

În ultimul timp s-a constatat o tendinţă de scădere numerică a efectivului de spongieri din cauza poluării habitatelor. Ca organisme filtratoare participă la epurarea apei, dar provoacă şi daune, pătrunzînd în conductele de apă.

Celenteratele (Coelenterata). În hidrofauna republicii sînt prezente trei specii de hidre (Hydra vulgaris, H. oligactis, H. viridis) şi o specie ponto-caspică colonială, Cardilophora caspia, care se întîlneşte în cursul inferior al Nistrului şi în lacul Cuciurgan.

Hidra-de-apă-dulce (H. oligactis) este cea mai răspîndită în Moldova. Se întîlneşte în toate tipurile de ecosisteme acvatice, mai aproape de malul acestora, în desişurile de plante acvatice.

Viermii plaţi (Plathelminthes). Sînt răspîndiţi în apele dulci, marine şi în solul umed. Cele mai multe specii sînt paraziţi ce periclitează viaţa altor animale, inclusiv a omului. Se atestă reprezentanţi a patru clase.

Din Turbelariate, în ecosistemele acvatice din Republica Moldova pot fi întîlnite: planaria-albă (Dendrocoelum lacteum), Mezostoma ehrenbergi, Polycelis cornuta, Planaria torva, Planaria gonocephala.

Monogeneele, specii de viermi ecto- şi endoparaziţi, parazitează, în marea majoritate, pe branhiile şi pe suprafaţa corpului peştilor (Dactylogyrus vastator, Gyrodactylus katharineri, Ancyrocepha-lusparadoxus ş.a.) provocînd daune gospodăriilor piscicole. Parazitismul are un caracter specific.

Trematodele. Pe teritoriul ţării sînt atestate cca 190 specii, endo- şi ectoparaziţi ai peştilor, păsărilor şi mamiferelor: viermele-de-gălbează (Fasciola hepatica), paramfistomul-rumegätoarelor (Pöramphistomum cervi), opistorcul-felinelor (Opisthorchis felineus), Echinostoma revolutum etc.

Cestodele. În republică au fost atestate peste 200 specii de cestode acvatice, terestre şi amfibionte, care, în anumite condiţii, parazitează la om şi animale (tenia-porcului (Taenia solium), tenia-boului (Taeniarhynchus saginatus), ligula-intestinală (Ligula intestinalis), echinococul (Echinococcus granulosus etc.).

Viermii cilindrici (Nemathelminthes) se caracterizează prin forma cilindrică a corpului cu o simetrie bilaterală. În fauna republicii se întîlnesc reprezentanţi a trei clase.

Gastrotrihii. în Republica Moldova a fost depistată o singură specie din această clasă - Chaetonotus maximus.Nematozii. Aproape jumătate din speciile înregistrate în republică parazitează la animale şi om (Ascaris suum,

Trichoce- phalus trichiurus, Strongyloides papillosus, Dictyocaulus filaria, Trichinella spiralis etc.). Celelalte sînt forme libere, care populează solul sau bazinele acvatice, şi forme fitoparazitare (Heterodera

schachtii, Meloidogyne incognita, Xiphinema index, Ditylenchus destructor etc.), provocînd daune culturilor agricole.Rotiferele. Pe teritoriul Republicii Moldova sînt atestate cca 485 specii, care populează absolut toate

ecosistemele acvatice.Viermii inelaţi (Annelida). Majoritatea sînt organisme bentale, sedimentofile, mai puţin fitofile şi petricole. Se

grupează în trei clase.Polichetele. În apele Republicii Moldova vieţuiesc două specii de polichete foarte asemănătoare sub aspect

biologic: Hypaniola kowalewskyi şi Hypania invalida. Oligochetele. În apele republicii trăiesc peste 100 specii de oligochete care servesc ca hrană pentru peşti. Unele

specii sînt indicatori biologici ai gradului de poluare organică a rîurilor şi a lacurilor, în apele fluviului Nistru au fost depistate 83 specii, în rîul Prut - 52, în lacul de acumulare Dubăsari - 80 şi în lacul Cuciurgan - 60.

Solul este populat de peste 90 specii de oligochete, preponderent enchitreide şi lumbricide (rime) (cca 47 specii). Populaţii mari de rime habitează în ecosistemele de pădure (efectivul pînă la 75 ex./m2), în perdelele forestiere din vecinătatea cîmpurilor.

Prin săparea galeriilor, rimele asigură aerisirea şi structura microgranulară a solului, respiraţia rădăcinilor plantelor şi a microfaunei.

Hirudineele (lipitorile). În hidrofauna Republicii Moldova sînt înregistrate peste 20 specii de lipitori, cele mai răspîndite fiind Erpobdella octoculata, Glossiphonia complanata, Haemopis sanguisuga, Hemichlepsis marginata, Helobdella stagnalis, Piscicola geometra.

Unele specii de hirudinee sînt gazde intermediare pentru diverşi paraziţi, participînd astfel la răspîndirea unor boli periculoase ale animalelor. Lipitoarea-medicinală (Hirudo medicinalis) este folosită în medicină pentru tratarea bolilor cardiovasculare, în oftalmologie, în neurologie, farmacologie etc.

Briozoarele (Bryozoa). Sînt animale preponderent sedentare, coloniale. Din cele trei clase de briozoare, în apele Moldovei se întîlnesc şapte specii din clasa Phylactolaemata, ai cărei reprezentanţi se deosebesc prin coroana de tentacule în formă de potcoavă şi epistomul situat deasupra gurii.

Mai răspîndite în rîuri şi lacuri sînt: Plumatella repens, Cristatella mucedo, Plumatella fungosa etc.Fiind organisme filtratoare, briozoarele facilitează autoepurarea apei, de asemenea, servesc drept hrană pentru

alte organisme. Coloniile lor formează cruste pe construcţiile hidrotehnice, în apeducte, împiedicînd funcţionarea acestora.

Moluştele (Mollusca). În fauna ţării sînt răspîndiţi reprezentanţi a două clase de moluşte.Gastropodele. În hidrofauna Republicii Moldova se întîlnesc cca 60 specii de melci, cei mai răspîndiţi sînt

vivipara-de-nămol (Viviparus contectus), limneea-obişnuită (Lymnaea stagnalis), alveola-de-rîu (Theo- doxus fluviatilis), litogliful-obişnuit (Lithoglyfus naticoides) etc.

În fauna terestră se întîlnesc 70 specii, cele mai răspîndite fiind: melcul viţei-de-vie (Helix pomatia), chihlimbarul (Succinea putris), limaxul-de- cîmp (Deroceras agrestis), melcul-de-livadă (Cepaea vindobonensis) etc.

Bivalvele. În ecosistemele acvatice ale republicii sînt atestate cca 30 specii de bivalve, dintre care mai răspîndite sînt scoica-de-rîu (Unio pictorum), scoica-ovală (Unio crassus), scoica-de-baltă (Anodonta cygnea), dreisena-de-rîu (Dreissena polymorpha), sferişoara-de-rîu (Sphaeriastrum rivicola), hipanisul-pontic (Hypanis pontica) etc.

Moluştele sînt indicatori în determinarea gradului de poluare a apelor. Filtrînd cantităţi enorme de apă, contribuie la autopurificarea acesteia (dreisena-de-rîu, scoica-de-baltă, sferişoara-de-rîu).

Unele specii produc mari daune plantelor agricole (melcul-viţei-de-vie, limaxul-de-cîmp, limaxul-mare (Limax maximus)), construcţiilor hidrotehnice şi navale (dreisena-de-rîu), sînt gazde intermediare pentru unii viermi paraziţi ai omului şi animalelor (limneea-obişnuită, melcul-cartuzian, scoica-de-rîu, sferişoara-de-rîu).

Artropodele (Arthropoda). Sînt cel mai numeros grup de animale (cca 2 mii. specii) adaptate la cele mai variate condiţii de viaţă: uscat, apă (marină şi dulcicolă), subteran (grote, peşteri), regiunile gheţarilor etc. În fauna republicii se întîlnesc reprezentanţi a patru clase de artropode.

Crustaceele (Crustacea). În hidrofauna Republicii Moldova numără 320 specii. Cele mai reprezentative sînt ordinele: Phyllopoda (95 specii), cu cele mai răspîndite specii: Diaphanosoma brachyurum, Daphnia magna, Daphnia longispina, Moina macrocopa, Bosmina longirostris, Chydorus sphaericus, Leptodora kindti etc.; Copepoda (105 specii), popular se numesc ciclopi.

Cele mai cunoscute fiind specile: - Eudiaptomus gracilis , Acanthocyclops vernalis, Ciclops vicinus, Ectinosoma abrau etc.; - Branchiura (3 specii), paraziţi ai multor specii depeşti, unul fiind numit popular păduchele- crapului (Argulus

foliaceus); Podocopida (61 specii), reuneşte crustacee mici, cele mai răspîndite specii fiind: Condona rostrata, Condona neglecta, Cypridopsis vidua etc.;

- Mysidacea (7 specii), cu cele mai prolifice specii: Limnomysis benedeni, Paramysis lacustris şi Katamysis

warpachowskyi; - Cumacea (6 specii), reprezentative fiind două specii: Pterocuma pectinata şi Pseudocuma cercaroides; - Isopoda, cu speciile: Asellus aquaticus şi Jaera sarsi; - Amphipoda (32 specii), printre care speciile: Gammarus kischineffen- sis, Dikerogammarus haemobaphes,

Chaetogammarus ischnus, Pontogammarus robustoides, Corophium chelicorne; - Decapoda (2 specii: racul-de-rîu (Astacus lep- todactylus) şi creveta-estică-de-rîu (Macrobrachium

nipponense), aclimatizată în lacul Cuciurgan).Arahnidele (Arachnida). Reprezentanţi ai arahnidelor sînt scorpionii, păianjenii şi căpuşele sau acarienii. În

Republica Moldova habitează 125 specii de arahnide. Cei mai numeroşi şi mai frecvent întîlniţi sînt reprezentanţii ordinelor Acariformes (acarienii sau căpuşele) şi Aranei (păianjenii).

În ultimele decenii, mai multe specii de acarieni şi-au schimbat statutul din specii faunistice în dăunătoare din cauza utilizării exagerate a produselor chimice pe bază de sulf, care s-au dovedit a fi benefice pentru acarieni, stimulînd prolificitatea femelelor.

Agricultura mondială, inclusiv a Republicii Moldova, anual suportă pierderi considerabile de pe urma acestor acarieni de dimensiuni microscopice, dar cu o capacitate de reproducere şi de adaptare impresionantă.

Cele mai dăunătoare şi mai greu de combătut sînt speciile de acarieni care parazitează pe plantele din spaţiile protejate (sere) şi cele care atacă organele generative ale plantei.

Majoritatea speciilor de aranei sînt prădători iscusiţi (peste 40 specii în Republica Moldova). Cea mai răspîndită specie este păianjenul-cu-cruce (Epeira diademata).

În republică habitează arahnide şi din ordinele Pseudoscorpiones, Opiliones şi Parasitiformes, reprezentate de un număr neînsemnat de specii cu un efectiv redus.

În Republica Moldova şi pe plan mondial arahnofauna este mai puţin studiată din cauza modului de viaţă deosebit.

Miriapodele (Myriapoda) sînt nevertebrate cu aspect de viermi, de culoare castaniu-închis sau deschis, cu multe picioare scurte sau lungi, foarte mobile, care asigură o deplasare rapidă.

Se întîlnesc frecvent pe terenuri cu detritus bogat, în sol, în litiera pădurilor, în lemnul putred, sub pietre şi arbori prăbuşiţi, în crăpăturile stîncilor, în parcuri. Miriapodele în totalitate evită lumina şi ariditatea.

În Republica Moldova sînt cunoscuţi reprezentanţii subclaselor Pauropoda, Symphyla, Diplopoda şi Chilopoda.După natura hranei, miriapodele se împart în carnivore şi vegetariene. Din miriapodele carnivore face parte

miriapodul-forficat (Lithobius forficatus), care trăieşte deseori în încăperi, unde se hrăneşte cu insecte, păianjeni etc. Un reprezentant al miriapodelor vegetariene este polidesmoida-netedă (Polydesmus complanatus), care trăieşte

prin frunzişul pădurilor, hrănindu-se cu plante în putrefacţie, ciuperci etc. Alte miriapode vegetariene - Scolopendrella immaculata - se hrănesc cu rădăcinile plantelor de cultură (graminee, sfeclă, castraveţi etc.).

Insectele (Insecta) reprezintă cel mai numeros grup de artropode, constituind cca 90% din totalul artropodelor existente pe Terra (cca 1,5 mii. specii) şi 65% din numărul de specii animale.

Anual sînt descoperite 1500-2000 specii noi de insecte, mai ales din zonele tropicale. Insectele sînt adaptate la cele mai variate condiţii de viaţă. Le întîlnim pe vîrf de munte sau în peşterile adînci, în desişurile pădurilor sau în cîmpiile deschise, în tundră sau în deşert, în pîraie, lacuri sau heleşteie, în părul mamiferelor, în penele păsărilor, în locuinţe, în depozitele de alimente, printre cărţi etc. În Republica Moldova sînt cunoscute cca 14 mii specii de insecte din 31 ordine.

Libelulele (Odonata) trăiesc lîngă apele dulci. În Republica Moldova au fost identificate 42 specii de libelule. În toate tipurile de ecosisteme acvatice poate fi întîlnită libelula-roşie-ca-sîngele (Sympetrum sanguineum), iar în cîmp libelula-galbenă (Sympetrum flaveolum).

Ca specie rară în fauna autohtonă poate fi menţionată libelula-imperială (Anax imperator), iar două specii - Coenagrion lindeni şi C. mercuriale - au fost incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova.

Ortopterele (Orthoptera). În Republica Moldova, la etapa actuală sînt cunoscute cca 170 specii de ortoptere. Unele sînt dăunători ai culturilor agricole, de exemplu coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), greierul-de-stepă (Gryllus desertus), cosaşul-verde (Tettigonia viridissima), cosaşul-viţei-de-vie (Ephippiger ephippiger).

Pînă în sec. XX, în sudul ţării apăreau periodic stoluri enorme de lăcuste-călătoare (Locusta migratoria), care nimiceau toată vegetaţia, provocînd uneori foametea.

În prezent apar focare de înmulţire în masă a lăcustei-italiene (Calliptamus italicus) care aduce pagube considerabile culturilor agricole.

Blatoidele (Blattoidea) sînt reprezentate pe teritoriul republicii de speciile: gîndacul-negru-de-bucătărie (Blatta

orientalis) şi gîndacul-cafeniu-de-bucătărie (Blattella germanica).Mantodeele (Manthodea). Din acest ordin face parte călugăriţa (Mantis religiosa).Heteropterele sau ploşniţele (Hemiptera). În Republica Moldova au fost evidenţiate 570 specii de heteroptere

adaptate la viaţa în diferite medii: fundul bazinelor acvatice este populat de scorpionul-de-apă (Nepa cinerea) şi ranatra (Ranatra linearis), volumul de apă de la suprafaţă - de zeci de specii din familiile Corixidae, Naucoridae, Notonectidae etc., iar suprafaţa apelor de către fugăi (Gerris thoracicus) - insecte cu picioare lungi din familia Gerridae.

Dintre speciile de ploşniţe terestre dăunători ai culturilor agricole sînt ploşniţa-cerealelor (Eurygaster integriceps), insectă foarte periculoasă pentru grîu şi orz, ploşniţele-cruciferelor (Eurydema) - pentru cruciferele de cultură.

Ploşniţa-de-pat (Cimex lectularius) parazitează pe porumbei şi păsări domestice, dar poate ajunge şi în locuinţele omului, provocînd disconfort şi t boli grave.

Homopterele (Homoptera). Din acest ordin fac parte cîteva subordine: Cicadele, Psilidele, Aleirodidele, Afidele, Coccidele. În Republica Moldova au fost semnalate 350 specii de cicade, dintre care multe dăunează culturilor agricole.

Arborilor şi arbuştilor din păduri şi din pepinierele silvice le aduc daune semnificative cicada-roşie (Tibicina haematodes) şi cicada-boviformă (Stictocephala bubalus). Printr-o coloraţie deosebită se distinge cercopa-cu-pete-roşii (Cercopis sanguinea).

Psilidele sau puricii-de-plante sînt insecte dăunătoare. Pe teritoriul republicii au fost atestate 86 specii. Pe lîngă daunele directe aduse plantelor prin sugerea sevei, puricii-de-plante creează un mediu favorabil pentru alţi dăunători ai plantelor (eliminînd o parte din seva suptă sub formă de lichid dulce lipicios, ce acoperă frunzele).

Unele specii (Psyllabwci), în timp ce sug seva, introduc în ţesutul plantei substanţe care iniţiază formarea galelor.

Aleirodidele sau musculiţele-albe-de- plante sînt insecte mici (pînă la 2 mm), care, hrănindu-se cu seva plantelor, provoacă îngălbenirea frunzelor, necroze şi alte dereglări fiziologice. Sînt puţin studiate, în Moldova fiind semnalate numai 12 specii, printre care şi musculiţa-albă-de-seră (Trialeurodes vaporariorum) - dăunătorul principal al castraveţilor şi roşiilor din sere.

Afidele sau păduchii-de-plante numără în Republica Moldova peste 500 specii. Păduchii-de-plante prezintă un grup de insecte fitofage sugătoare, de dimensiuni mici (1-3 mm), dar foarte prolifice. Deseori formează colonii din zeci şi sute de indivizi.

Rolul păduchilor-de-plante în natură şi în viaţa omului este atît negativ, cît şi pozitiv. Sugînd seva plantelor, afidele reduc sau chiar stopează dezvoltarea lor, fiind considerate dăunători periculoşi ai culturilor agricole: filoxera-viţei-de-vie (Viteus vitifolii), păduchele-negru-al-sfeclei (Aphis fabae), afidele prunului (Hyalopterus pruni, Brachycaudus prunicola) etc.

În acelaşi timp, afidele elimină un lichid îmbogăţit cu glucide, folosit ca hrană de unele insecte folositoare: furnici, himenoptere parazitare, albine etc.

Coccidele (păduchii-ţestoşi-de-plante) sînt reprezentate în Republica Moldova de 12 specii. Majoritatea sînt dăunători ai culturilor agricole, unele specii se utilizează la producerea lacurilor şi vopselelor.

Gîndacii (Coleoptera). În fauna Moldovei sînt înregistrate cca 2 mii specii, cele mai reprezentative fiind următoarele: gîndacul-păros (Epicometis hirta); gîndacul-de-bronz (Cetonia aurata); meloida-siriacă (Mylabris syriaca); calosoma-mirositoare (Calosoma sycophanta) şi carabida-violacee (Carabus violaceus), insecte folositoare care trăiesc prin păduri şi grădini.

Prima se hrăneşte cu omizi, iar cealaltă cu viermi, larve de insecte şi cu limacşi; buburuza (Coccinella septempunctata), un coleopter mic. Adulul şi larva se hrănesc cu păduchi-de- plante, protejînd astfel culturile agricole; buhaiul-de-baltă (Dytiscus marginalis) şi boul-de-baltă (Hydrous piceus) sînt coleoptere mari. Adulţii şi larvele se hrănesc cu melci, mormoloci, cu puiet de peşti etc.; rădaşca (Lucanus cervus) este cel mai mare coleopter de la noi.

Preferă pădurile de stejar, larva săpînd galerii în lemnul putrificat de stejar; nasicornul (Oryctes nasicornis) este un gîndac de talie mare.

Trăieşte prin păduri, larvele atacă lemnul tulpinilor arborilor; croitorii (familia Cerambycidae) vieţuiesc prin păduri, larvele sapă galerii în trunchiurile şi ramurile arborilor; cărăbuşul-de-mai (Melolontha melolontha) este cel mai cunoscut dintre coleoptere.

Adultul se hrăneşte cu frunzele arborilor, iar larva, cunoscută sub numele de viermele-alb, trăieşte în sol 3-4 ani, timp în care se hrăneşte cu rădăcinile plantelor; cărăbuşul-cerealelor (Anisoplia austriaca) preferă lanurile de grîu şi orz.

Adultul se hrăneşte cu boabele din spic, iar larva, ca şi cea a cărăbuşului-de-mai, timp de 3 ani devorează

rădăcinile plantelor; adultul gărgăriţei-sfeclei (Tanymecus palliatus) atacă sfecla şi floarea-soarelui, iar în timpul invaziilor şi alte culturi; femela gărgăriţei-mazării (Bruchus piso- rum) depune ouăle pe păstăile de mazăre. Larvele se dezvoltă în interiorul lor, unde pătrund după eclozare.

Fluturii (Lepidoptera). În republică se întîlnesc 1200 de specii. Printre cele mai răspîndite specii de fluturi se numără: fluturele-melită (Melitaea athalia); albăstriţa (Everes argiades); fluturele-catifelat (Maniola jurtina); fluturele-nalbei (Pyrgus malvae); cotarul-de-iarbă (Ematurga atomaria)-, fluturele-urzicar (Aglais urticae); satirida-brună (Lasiommata megera); fluturele-scaieţilor (Vanessa cardui); fluturele-ochi-de-păun-de-zi (Inachis io); coada-rîndunicii (Iphiclides podalirius) şi mahaonul (Papilio machaon) au aripile viu colorate; albiliţa-verzei (Pieris brassicae) preferă grădinile de zarzavat, adultul hrănindu-se cu nectarul florilor, iar omizile cu frunze.

Omizile au culoarea verde, asemănătoare frunzelor, din care cauză se observă cu greu; nălbarul (Aporia crataegi) este cel mai obişnuit fluture. Uneori omizile lui fac ravagii în pădurile de foioase şi în livezi, devorînd mugurii şi primele frunze.

Este unul dintre dăunătorii principali ai pomilor fructiferi; fluturele-cap-de-mort (Acherontia atropos) se hrăneşte cu seva ce se scurge din crăpăturile scoarţei arborilor, iar omida pe cartof; răchitarul (Cossus cossus) este întîlnit prin zăvoaie.

Omizile sale se hrănesc cu frunzele de răchită, de unde şi numele fluturelui; fluturele-ochi-de-păun-de-noapte (Saturnia pyri) este cel mai mare din Europa.

Omida sa este verde, cu puncte albastre pe părţile laterale ale corpului; buha-semănăturilor (Agrotis segetum) este un fluture de talie mijlocie. Omizile sale atacă tulpinile şi frunzele tinere de grîu; molia-de-făină (Ephestia kuehniella) se întîlneşte în depozitele de făină sau cereale.

Omizile acestui fluture, în afară de făină şi cereale, consumă şi seminţe de leguminoase, fructe uscate etc; fluturele-de-mătasă (Bombyx mori) este domesticit pentru obţinerea gogoaşelor pe care le produce în stadiul de pupă.

La fabrica de mătasă de pe gogoaşe se deapănă firele, care apoi sînt ţesute, obţinîndu-se pînza de mătasă. Larvele fluturelui, care şi ţes gogoaşele, sînt cunoscute sub numele de „viermi-de-mătasă”, iar creşterea lor se numeşte sericicultură.

Himenopterele (Hymenoptera). Pe teritoriul Republicii Moldova sînt prezente cca 5 mii specii, printre care: albina-meliferă (Apis mellifera), gărgăunul (Vespa crabro) - cel mai periculos dăunător în apicultură, albina-valga (Xylocopa valga), bondarul-de-piatră (Bombus lapidarius), viespea-de-hîrtie (Polistes gallicus).

Dipterele (Diptera). Fauna Moldovei cuprinde peste 3 mii specii de diptere, însă numărul lor real este cu mult mai mare, ele fiind la noi puţin studiate. Cele mai răspîndite diptere sînt: musca-de-casă, ţînţarii, tăunii ş.a.

Dermapterele (Dermaptera) sînt reprezentate pe teritoriul republicii de urechelniţă (Forficula auricularia) şi de alte specii.

3. VertebrateleCiclostomatele (Cyclostomata) erau răspîndite pe larg la sfîrşitul silurianului şi devonianului. Pînă în zilele

noastre au ajuns cîteva specii, una dintre care se întîlneşte şi în apele ţării noastre: chişcarul-de-rîu (Lampetra fluviatilis). Poate fi întîlnit în fluviile Nistru şi Dunărea, în rîul Prut. Locurile preferate sînt apele neadînci ale rîurilor cu curgere lentă şi fund mîlos.

3.1. Peştii (Pisces). Pe Terra sînt atestate cca 20 mii specii sau cca 50% din toate vertebratele. Cei mai răspîndiţi sînt peştii osoşi (cca 11 mii specii).

Ihtiofauna Republicii Moldova include cca 80 specii şi subspecii de peşti din 12 ordine. Acipenseriformele sînt prezente cu şase specii: morun (Huso huso), viză (Acipenser nudiventris), cegă (Acipenser ruthenus), nisetru-pontic (Acipenser guelden- staedti colchicus), păstrugă (Acipenser stellatus), poliodon (Polyodon spathula); Clupeiformele - cu trei specii: gingirica (Clupeonella delicatula), rizeafca-de-Dunăre (Alosa caspia nordmanni), scrumbia-de-Dunăre (Alosa kessleri pontica); Salmoniformele - cu cinci specii: ştiuca (Esox lucius), lostriţa (Hucho hucho), păstrăvul-indigen (Salmo trutta) etc.; Anguiliformele - cu o singură familie de specii dulcicole - Anguillidae. În apele Moldovei este prezentă o singură specie - anguila (Anguilla anguilla); Cipriniformele - cu 42 specii: ocheana (Rutilus rutilus heckeli), mreana-vînătă (Barbus meridionalis petenyi), crapul (Cyprinus carpio), zvîrluga (Cobitis taenia) etc.; Siluriformele - cu două specii: somnul (Silurus glanis) şi somnul-american (Ictalurus punctatus); Ateriniformele - cu o specie - aterina (Atherina mochon pontica); Gadiformele - cu o specie - mihalţul (Lota Iota); Gasterosteiformele - cu două specii: ghidrinul (Gasterosteus aculeatus) şi osarul (Pungitius platigaster); Singnatiformele - cu o singură specie - acul-de-mare (Syngnathus nigrolineatus); Perciformele - cu 15 specii, printre care: bibanul-soare (Lepomis gibbosus),

şalăul (Stizostedion lucioperca), guvidul-de-baltă (Neogobius kessleri) etc.; Scorpeniformele - cu două specii: zglăvoacă (Cottus gobio) şi zglăvoacă-răsăriteană (Cottuspoecilopus).

După originea zoogeografică, ihtiofauna republicii este compusă din 10 complexuri faunistice: - boreal de şes (ştiucă, şalău, ocheană, biban-soare, babuşcă (Rutilus rutilus), ţigănuş (Umbra krameri), văduviţă

(Leuciscus idus), batcă (Blicca bjoerkna), biban (Perca fluviatilis), clean (Leuciscus cephalus), ghiborţ (Gymnocephalus cernuus), fufa (Leucaspius delineatus), clean- mic (Leuciscus leuciscus), ocheană-mare (Rutilus frisii), caracudă (Carassius carassius), sabiţă (Pelecus cultratus), lin (Tinca tinca));

- boreal submontan (lostriţa, scobar (Chondrostoma nasus), grindel (Noema- cheilus barbatulus)); - ponto-caspic de apă dulce (nisetru-pontic, păstrugă, poliodon, cegă, viză, avat (Aspius aspius), obleţ (Alburnus

alburnus), plătică (Abramis bra- ma), cosac-cu-bot-turtit (Abramis sapa), morunaş (Vimba vimba vimba), roşioară (Scardinius erythrophthalmus), mreană (Barbus barbus), mreană-de-Nipru (Barbus barbus borysthenicus)), pietrar (Zingel zingel), zboriş (Gymnocephalus acerinus), fusar (Zingel streber));

- ponto-caspic de mare (gingirică, guvid-de-baltă, osar, rizeafcă-de-Dunăre, scrumbie-de-Dunăre, moacă-de-brădiş (Proterorhinus marmoratus), ciobănaş (Neogobius fluviatilis), mocănaş (Neogobius gymnotrachelus), stronghil (Neogobius melanostomus), caspiosomă (Caspiosoma caspium), umflătură (Benthophilus stellatus));

- terţiar-de-şes (morun, crap, somn, somn-american, zvîrlugă, caras-argintiu (Carassius auratus gibelio), ţipar (Misgurnus fossilis);

- preasiatic (beldiţă (Alburnoides bipunctatus rossicus)); - chinezesc de şes (boarţă (Rhodeus sericeus amarus), murgoi-bălţat (Pseudorasbora parva), sînger

(Hypophthalmichthys molitrix), novac (Aristichthys nobilis), cosaş (Ctenopharyngodon idella), scoicar (Mylopharyngodon piceus), porcuşor-de-Nistru (Gobio gobio sarmaticus), porcuşor-de-nisip (Gobio kessleri kessleri), porcuşor-de-şes (Gobio ablipinnatus), porcuşor-de-Dunăre (Gobio kessleri antipai));

- nord-boreal de apă dulce (mihalţ); - nord-boreal marin (ghidrin); mediteraneean (ac-de-mare, aterină). Istoric, ihtiofauna s-a format în următoarele complexuri faunistice: - boreal de şes, terţiar de şes şi ponto-caspic. Reprezentanţii acestor complexuri sînt specii aborigene, cum ar fi:

pietrarul şi ţigănuşul - endemici ai Dunării şi Nistrului, lostriţa şi fusarul - endemici ai Dunării, guvizii şi acul-de-mare - endemici ai bazinului Mării Negre etc.

Restul speciilor de peşti au pătruns în bazinele acvatice ale Moldovei din alte complexuri faunistice menţionate mai sus. Circa 80% din ihtiofauna republicii o constituie peştii inofensivi, care se hrănesc cu vegetaţie acvatică, moluşte, viermi, crustacee, larve de insecte acvatice.

Peştii participă la formarea productivităţii biologice secundare a bazinelor acvatice, sînt indicatori biologici ai gradului de poluare a bazinelor acvatice, agenţi de epurare a apelor şi consumatori ai resurselor vegetale şi animale. La rîndul lor, peştii servesc drept hrană pentru multe animale vertebrate, inclusiv pentru om.

3.2. Amfibienii (Amphibia). În Republica Moldova sînt răspîndite 12 specii de amfibieni, apartenente la două ordine - Caudata şi Ecaudata.

Ordinul Caudate (Caudata) este reprezentat prin două specii - tritonul-comun (Triturus vulgaris) şi tritonul-crestat (Triturus cristatus). Date concrete despre prezenţa celei de-a treia specii - Salamandra salamandra - lipsesc, de aceea prezenţa ei în republica noastră este incertă.

Din Ecaudate (Ecaudata) se întîlnesc 10 specii din 5 genuri: genul Bufo cu două specii: broasca-rîioasă-brună (Bufo bufo) şi broasca-rîioasă-verde (Bufo viridis); genul Pelobates cu o specie - broasca-brună-de-cîmp (Pelobates fuscus); genul Bombina cu două specii: izvoraşul-cu-abdomen-galben (Bombina variegata) şi izvoraşul-cu-abdomen-roşu (Bombina bombina); genul Rana cu patru specii: broasca-de-iarbă (Rana temporaria), broasca-roşie-de-pădure (Rana dalmatina), broasca-mare-de-lac (Rana ridi bunda) şi broasca-mică-de-lac (Rana lessonae) şi genul Hyla cu o specie: brotăcelul (Hyla arborea).

Speciile din genul Rana, în funcţie de coloritul lor general, formează grupul broaştelor brune (broasca-de-iarbă, broasca-roşie-de-pădure) şi grupul broaştelor verzi (broasca-mare-de-lac, broasca-mică-de-lac).

Majoritatea speciilor populează întreg teritoriul republicii şi numai trei specii (izvoraşul-cu-abdomen-galben, broasca-de-iarbă, broasca-roşie-de-pădure) sînt întîlnite doar în raioanele de nord şi cele centrale, pe unde trece hotarul sud- estic al arealului acestor specii.

Cu excepţia broaştelor verzi, amfibienii din republica noastră iernează în sol. Tritonul-crestat, broasca-rîioasă-brună, broasca-de-iarbă, broasca-roşie-de-pădure şi brotăcelul sînt specii preponderent silvice, de aceea ele au cea mai

înaltă densitate (20-164 ex./ha) în pădurile Codrilor Centrali şi în cele din lunca Prutului şi Nistrului. Celelalte specii de amfibieni sînt răspîndite în cei mai diverşi biotopi: de la bazinele acvatice stătătoare şi lin

curgătoare (broasca-mare-de-lac, broasca-mică-de-lac, izvoraşul-cu-abdomen-galben, izvoraşul-cu-abdomen-roşu, tritonul-comun) şi pînă la sectoarele de stepă (broasca-rîioasă-verde).

Unele specii de amfibieni s-au adaptat la viaţă şi pe terenurile valorificate de către om: broasca-mare-de-lac, broasca-mică-de- lac, broasca-rîioasă-verde, tritonul-comun, tritonul-crestat, izvoraşul-cu-abdomen-roşu.

Amfibienii contribuie la menţinerea echilibrului ecologic al ecosistemelor acvatice şi terestre. Datorită capacităţii lor de a reacţiona la acţiunea diferitor substanţe nocive din mediu, amfibienii sînt folosiţi în scopuri de monitorizare ecologică şi de bioindicaţie.

Broasca-rîioasă-brună, izvoraşul-cu-abdomen-roşu şi broasca-mare-de-lac distrug vătămătorii culturilor agricole, iar speciile silvice (tritonul-crestat, broasca-rîioasă-brună, broasca-de-iarbă şi broasca-roşie-de-pădure) consumă anual pînă la 176 kg/ha de nevertebrate, dintre care peste 40% sînt dăunători ai pădurilor.

În Moldova au fost distruse sau grav afectate habitatele naturale ale multor specii de amfibieni, fapt care a condus la reducerea esenţială a efectivului acestora. Aşa specii ca tritonul-comun, tritonul-crestat, brotăcelul, izvoraşul-cu-abdomen-galben, broasca-de-iarbă, broasca-roşie-de- pădure se află în declin ecologic continuu (efectivul lor în ultimii 20 de ani s-a redus de 2-3 ori), iar broasca-brună-de-cîmp a fost inclusă în Cartea Roşie a Republicii Moldova la categoria speciilor critic periclitate.

3.3. Reptilele (Reptilia) din Republica Moldova sînt reprezentate prin 8 specii de şerpi şi 5 specii de şopîrle din ordinul Scuamate (Squamata) şi o specie din ordinul Broaşte-ţestoase (Testudines).

Majoritatea populaţiilor locale de reptile sînt situate la periferia arealelor speciei şi se caracterizează printr-o fragmentare accentuată a ariei de răspîndire şi un grad înalt de vulnerabilitate.

Biodiversitatea actuală a reptilelor din republică, care a început să se formeze încă în pliocen, este constituită din specii, centrele de provenienţă ale cărora se găsesc în:

bazinele mediteraneean (broasca-ţestoasă-de-baltă (Emys orbicularis), şopîrla-verde (Lacerta viridis), şarpele-lui-Esculap (Elaphe longissima));

ponto-caspic (şopîrla-de-Crimeea (Lacerta taurica), şopîrla-multicoloră (Eremias arguta), şarpele-de-apă (Natrixtessellata), şarpele-cu-patru-dungi (Elaphe quatuorlineata), şarpele-cu-abdomen-galben (Coluber jugularis) şi vipera-de-stepă (Vipera ursini));

Europa Centrală (şopîrla-apodă (Anguis fragilis), şopîrla- ageră (Lacerta agilis), vipera-comună (Vipera berus), şarpele-de-alun (Coronella austriaca), şarpele-de-casă (Natrix natrix)).

După caracterul distribuţiei, speciile de reptile din fauna republicii pot fi împărţite în două grupuri - specii larg răspîndite, al căror areal cuprinde întreg teritoriul republicii (şopîrla-apodă, şopîrla-verde, şopîrla-ageră, şarpe- le-de-apă, şarpele-de-casă), şi specii cu areal limitat (broasca-ţestoasă-de-baltă se întîlneşte în bălţile din cursurile inferioare ale Prutului şi Nistrului, în sectoarele cu ape lin curgătoare ale rîurilor mici (Botna, Ichel, Răut, Cubolta), în lacurile naturale şi în bazinele artificiale; şarpele-cu-abdomen-galben, şarpele-lui-Esculap, şarpele-cu-patru-dungi, şarpele- de-alun, vipera-de-stepă).

Din ecosistemele naturale caracteristice pentru Moldova, cele mai importante pentru menţinerea diversităţii reptilelor în condiţiile actuale sînt văile Nistrului, Prutului şi afluenţilor lor, sectoarele de pădure şi stîncăriile, care asigură condiţii de trai pentru majoritatea speciilor de reptile.

Reptilele din republica noastră se caracterizează printr-un spectru trofic îngust: şarpele-de-alun este herpetofag, şarpele-de-casă consumă amfibieni, iar şarpele-de-apă se hrăneşte cu peşti.

Pentru celelalte specii spectrul trofic este mai diferenţiat, însă şi la ele se observă o predilecţie faţă de unele sau alte animale. Majoritatea reptilelor au un rol important în reglarea efectivului dăunătorilor la periferia agrocenozelor.

Astfel, 70% din raţia şopîrlelor sînt speciile de nevertebrate dăunătoare (insecte - 81,5%, arahnide - 18,0% ş.a.). în unele ecosisteme, reptilele servesc ca verigi în formarea şi funcţionarea focarelor de paraziţi - purtători şi transmiţători ai unor boli periculoase pentru om şi animalele domestice.

3.4. Păsările ( Aves ) Diversitatea de specii. Pe teritoriul republicii au fost înregistrate 281 specii şi subspecii de păsări din 17 ordine.

Cele mai numeroase ordine sînt Paseriformele (104), Charadriiformele (43), Falconiformele (31), Anseriformele (28), Ciconiiformele (13), Gruiformele (10), Piciformele (9) şi Strigiformele (8).

Speciile clocitoare (din numărul total de specii clocitoare), prevalează printre reprezentanţii ordinelor

Paseriforme (44,7%), Falconiforme (10,7%), Ciconiiforme (7,5%), Anseriforme (6,9%), iar condiţii mai favorabile pentru reproducere (cota speciilor clocitoare din numărul total al speciilor din ordinul respectiv) au Ciconiiformele (92,3%), Piciformele (88,9%) şi Strigiformele (87,5%).

În ultimele cinci decenii numărul speciilor clocitoare s-a redus de la 64 la 58,5%. Speciile migratoare predomină în ordinele Anseriforme şi Charadriiforme.

Oaspeţi de iarnă sînt: şorecarul-încălţat (Buteo lagopus), şoimul-călător (Falco peregrinus), şoimul-de-iarnă (Falco columbarius), cocoşarul (Turdus pilaris), sturzul-de- vîsc (Turdus viscivorus), sturzul-viilor (Turdus iliacus), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), cinteza-de-iarnă (Fringilla montifringilla), mătăsarul (Bombycilla garrulus) etc.

Pe parcursul sec. XX, în legătură cu modificările structurale ale ecosistemelor naturale şi influenţa factorilor antropici, nu-şi mai fac cuib pe teritoriul republicii mai multe specii de răpitoare de zi, precum gaia-roşie (Milvus milvus), codalbul (Haliaeetus albicilla), hoitarul (Neophron percnopterus), acvila-de-munte (Aquila chrysaetos), acvila-de-stepă (Aquila nipalensis), acvila-ţipătoare-mare (Aquila clanga), ulianul-pescar (Pandion haliaetus) etc., şi două specii de Gruiforme: spurcaciul (Otis tetrax) şi dropia (Otis tarda).

În aceeaşi perioadă avifauna republicii s-a îmbogăţit cu cîteva specii: ciocănitoarea-de-grădini (Dendrocopos syriacus), guguştiucul (Streptopelia decaocto), cănăraşul (Serinus serinus) şi fazanul (Phasianus colchicus), aclimatizat în scopuri cinegetice.

Dintre înotătoare, la cuibărit sau la pasaj, pot fi întîlniţi reprezentanţii ordinelor: - Gaviiformes (2 specii); - Podicipediformes (5 specii); - Pelecaniformes (4 specii: pelicanul-comun (Pelecanus onocrotalus) şi pelicanul-creţ (Pelecanus crispus) se

hrănesc vara în delta Dunării, cormora- nul-mare (Phalacrocorax carbo) şi cormoranul-mic (Phalacrocorax pygmaeus) cuibăresc;

- Ciconiiformes (13 specii din 3 familii: Ardeidae (stîrcii), Ciconiidae (barza-albă (Ciconia ciconia) şi barza-neagră (Ciconia nigra)); Threskiornithidae (ţigănuşul (Plegadis falcinellus) şi lopătarul (Platalea leucorodia)); Anseriformes (28 specii: două de lebede, lebăda-de-vară (Cygnus olor) şi lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus); patru de gîşte - gîsca-de-vară (.Anser anser), gîrliţa-mare (Anser albifrons), gîsca-cu-gît-roşu (Branta ruficollis), gîrliţa-mică (Anser erythropus); 22 specii de raţe şi ferestraşi).

- Falconiformes (păsări răpitoare de zi) este reprezentat de 31 specii: acvile (8 specii), şoimi (7 specii), ereţi (4 specii), vulturi (3 specii, toate accidentale), şorecari (3 specii), ulii (3 specii), găi (2 specii) şi uliganul-pescar;

- Galliformes de 3 specii de vînătoare: potîrnichea (Perdix perdix), prepeliţa (Coturnix coturnix) şi fazanul (Phasianus colchicus);

-Gruiformes de 10 specii: cocorul (Grus grus), dropia (Otis tarda), cristelul-de-cîmp (Crex crex) şi cîteva specii de cristeţi de talie mai mică, care populează zona de litoral;

-Charadriiformes (păsări de ţărm, limicole) de 43 specii din familiile: Charadriidae (nagîţul (Vanellus vanellus), prundăraşii, ploierii); Scolopacidae (fugacii, becaţinele, culicii, sitarii, fluierarii, bătăuşul (Philomachus pugnax), Lebadă-de-vară (Cygnus olor), Şoim-călător (Falco peregrinus), Ciuf-de-pădure (Asio otus); Recurvirostridae (cioc-întors (Recurvirostra avosetta), piciorongul (Himanto himantopus)); Glareolidae (ciovlica-ruginie (Glareola pratincola)), Laridae (pescăruşii); Sternidae (chirighiţele, chirele), întîlnite mai frecvent primăvara şi toamna la pasaj în zona de ţărm cu ape mici;

-Columbiformes de 5 specii de porumbei; -Cuculiformes de o specie - cucul (Cuculus canorus); -Strigiformes de 8 specii (bufniţe, răpitoare de noapte) din familiile Tytonidae (o specie) şi Strigidae (7 specii).

Cea mai mare specie este buha (Bubo bubo), iar cea mai mică ciuful-pitic (Otus scops); -Caprimulgiformes de o specie - caprimulgul (Caprimulgus europaeus), adaptat la modul de viaţă nocturn; -Apodiformes de o specie - drepneaua-neagră (Apus apus), pasăre insectivoră, care îşi dobîndeşte hrana din

zbor; -Coraciiformes de 4 specii: pescăruş-albastru (Alcedo atthis), prigorie (Merops apiaster), dumbrăveancă

(Coracias garrulus), pupăză (Upupa epops), păsări cu penaj viu colorat, originare din zona subtropicală; -Piciformes de 8 specii de ciocănitori larg răspîndite, majoritatea sedentare şi numai capîntortura (Jynx torquilla)

este oaspete de vară, migrînd la sfîrşitul verii în zonele calde; -Passeriformes de 104 specii din 23 de familii: ciocîrlii, rîndunele, codobaturi, fîse, sfrîncioci, silvii, muscari,

piţigoi, sturzi, vrăbii, cinteze, presuri, mătăsar, grangur (Oriolus oriolus), graur (Sturnus vulgaris), ochiu- boului (Troglodytes troglodytes), brumăriţă-de-pădure (Prunella modularis), boicuş (Remiz pendulinus), ţiclean (Sitta

europaea), cojoaică-de-pădure (Certhia familiaris) etc.Repartizarea speciilor de păsări după biotopi. Pe teritoriul republicii se întîlnesc cîteva tipuri de complexuri

de biotopi, populate de anumite specii de păsări. - Complexul de biotopi arborico-arbusticoli include pădurile din Codrii Centrali, pădurile insulare din zona de

nord, din luncile şi de pe versanţii fluviului Nistru, rîurilor Prut şi Răut, perdelele forestiere etc. Aici, în diferite anotimpuri, se întîlnesc la cuibărit, la pasaj şi ca oaspeţi de iarnă cca 110 specii de păsări. Pe

lîngă speciile arboricole (ciocănitori, piţigoi, muscari, silvii, sfrîncioci, presuri, granguri), care îşi fac cuiburile în arbori şi arbuşti, unde se şi hrănesc, se întîlnesc şi specii terestre-arboricole - pitulici, mierle, acvile, măcăleandru (Erithacus rubecula), caprimulg, graur, şorecar-comun (Buteo buteo) etc.

Acestea îşi fac cuiburile în arbori sau pe sol, iar hrana şi-o dobîndesc de pe sol. în pădurile de luncă, în colonii mixte, cuibăresc şi cîteva specii de stîrci (stîrcul-cenuşiu (Ardea tinerea)), stîrcul-de-noapte (Nycticorax nycticorax), egreta-mică (Egretta garzetta)).

Din speciile periclitate şi vulnerabile, în păduri cuibăresc 8-9 (viesparul (Pernis apivorus), acvila-ţipătoare-mică (Aquila pomarina), acvila-pitică (Hieraaetus pennatus), ciocănitoarea-neagră (Dryocopus martius), ghionoaia-verde (Picus viridis), porumbelul-de-scorbură (Columba oenas) etc.), iar unele din ele (acvila-de-munte, gaia-roşie, şoimul-dunărean (Falco cherrug) etc.) apar în perioada de migraţiune.

-Complexul de biotopi acvatici şi pa- luştri. Bălţile din cursurile inferioare ale Nistrului şi Prutului sînt populate, în diferite perioade ale anului, de cca 110 specii.

Aici frecvent se întîlnesc stîrcii (stîrcul- cenuşiu, stîrcul-de-noapte, egreta-mică, stîrcul-galben (Ardeola ralloides), stîrcul- pitic (Ixobrychus minutus), buhaiul-de-baltă (Botaurus stellaris) etc.), pescăruşii, chirighiţele, chirele, cormoranul-mare, lişiţa (Fulica atra), găinuşa-de-baltă (Gallinula chloropus), corcodelul-mare (Podiceps cristatus), raţa-mare (Anaspla- tyrhynchos), raţa-pestriţă (Anas strepera), raţa-cu-cap-castaniu (Aythya ferina) etc.

Vara aici se hrănesc zeci şi sute de exemplare de pelican-comun, mai puţine de pelican-creţ. În stufăriş cuibăresc lăcarul- mare (Acrocephalus arundinaceus), lăca- rul-mic (Acrocephalus schoenobaenus),

piţigoiul-de-stuf (Panurus biarmicus) etc. În aceşti biotopi cuibăresc şi specii incluse în Cartea Roşie a Moldovei: lebăda-de-vară, stîrcul-galben,

cormoranul- mic, lopătarul, ţigănuşul, barza-neagră, cristelul-de-cîmp, raţa-roşie (Aythya nyroca), egreta-mare (Egretta alba), ciuful- de-cîmp (Asio flammeus).

Din limicole, în perioada de cuibărit, în bălţile din sudul republicii se întîlnesc într-un număr redus ciocul-întors, piciorongul, fluierarul-cu-picioare-roşii (Tringa totanus), prundăraşul-gulerat-mic (Charadrius dubius), mai frecvent cuibăreşte nagîţul.

-Complexul de biotopi din ecosistemele agricole. Pe parcursul sec. XX în acest complex, format din terenurile ocupate de culturi agricole şi păşuni, au încetat să-şi facă cuib spurcaciul, dropia, acvila-de-stepă (Aquila nipalensis), specii incluse în Cartea Roşie a Moldovei. Sporadic mai cuibăresc ereţii.

Dintre speciile cu un potenţial adaptiv mai mare se întîlnesc: prepeliţa, graurul, pupăza, prigoria, dumbrăveanca, ciocîrlanul (Galerida cristata), cîneparul (Carduelis cannabina), pietrarul-sur (Oenanthe oenanthe), ciocîrlia- de-cîmp (Alauda arvensis), presura-sură (Miliaria calandra) etc.

Livezile sînt populate de cca 25 specii de păsări insectivore (silvii, muscari, sfrîncioci, codobaturi etc).-Complexul de biotopi din localităţi. Avifauna localităţior rurale şi a celor urbane este destul de variată. În sate

se întîlnesc 20-30 specii de păsări, iar la oraşe 90-100. Printre speciile comune se numără: vrabia-de-casă (Passer domesticus), vrabia-de-cîmp (Passer montanus),

rîndunica (Hirundo rustica), lăstunul-de- casă (Delichon urbica), florintele (Carduelis chloris), sticletele (Carduelis carduelis), cioara-de-semănătură (Corvus frugilegus), stăncuţa (Corvus monedula), cioara-grivă (Corvus corone cornix), coţofana (Pica pica), cinteza (Fringilla coelebs), cucuveaua (Athene noctua), capîntortura (Jynx torquilla), piţigoiul-mare (Parus major), grangurul, graurul, cîneparul, barza-albă, ciocănitoarea-de- grădini etc.

Pe la mijlocul secolului trecut din Asia Mică a sosit guguştiucul, iar prin anii ’80 din stîncăriile de pe cursul mediu al Nistrului codroşul-de-munte (Phoenicurus ochruros).

În bazinele acvatice din oraşe, cu vegetaţie emersă (stuf, papură, rogoz), cuibăresc lişiţa, găinuşa- de-baltă, stîrcul-pitic, lăcarul-mare, raţa-mare etc.

Complexul avifaunistic urban continuă să se îmbogăţească cu specii de păsări din mediul natural.-Complexul de biotopi din stîncării (surpături de coastă, rîpi) ocupă părţile superioare şi de mijloc ale malurilor

priporoase şi calcaroase ale Nistrului, Prutului Mijlociu, Răutului Inferior şi ale unor afluenţi ai acestora. În învelişul ierbos, în arborii şi arbuştii care acoperă complexul îşi găsesc hrană şi adăpost cca 23 specii de

păsări arboricole şi arboricole-terestre, printre care: codroşul-de-munte, cucuveaua, prigoria, pupăza, graurul, presura-sură, presura-de-grădini (Emberiza hortulana), porumbelul-de-stîncă (Columba livia) etc.

Mai rar se întîlnesc buha, hoitarul, drepneaua-neagră, vînturelul-mic (Falco naumanni), huhurezul-mic (Strix aluco). În prezent aceşti biotopi sînt mai puţin afectaţi de activitatea omului.

Rolul păsărilor în natură. Păsările joacă un rol important în menţinerea echilibrului ecologic în natură prin combaterea dăunătorilor în agricultură şi silvicultură, răspîndirea seminţelor plantelor spontane etc.

Un aliat fidel al omului în lupta cu dăunătorii sînt cele 58 specii de păsări insectivore, întîlnite în republică. Unele din ele (cucul, capîntortura, măcăleandrul, codroşul-de-pădure, silviile, grangurul, piţigoiul-mare,

piţigoiul-albastru (Parus caeruleus), ciocănitoarea-pestriţă-mare (Dendrocopos major), privighetoarea-de-zăvoi (Luscinia luscinia) etc.) sînt comune pentru păduri şi livezi.

Terenurile deschise sînt frecventate de pupăză, prigorie, dumbrăveancă, pietrar-sur, lăstun-de-mal (Riparia riparia), codobatură-albă (Motacilla alba), fîsâ-de-cîmp (Anthus campestris), fîsă-de-pădure (Anthus trivialis), codobatură-galbenă (Motacilla flava) etc.

Răpitoarele de zi şi bufniţele contribuie la nimicirea rozătoarelor (şoareci, popîndăi). De exemplu, vînturelul-roşu (Falco tinnunculus) se hrăneşte în principal cu şoareci-de-cîmp; ciuful-de-pădure - cu şoareci-de-cîmp, şoareci-de-pădure; acvila-ţipătoare-mică - cu popîndăi.

Păsările răpitoare (hoitarul, codalbul, gaia) exercită rolul de sanitari ai naturii, hrănindu-se cu cadavre şi animale bolnave.

Păsările ihtiofage (stîrcii, pescăruşii, chirighiţele, chirele, cormoranii, pelicanii, corcodeii) uneori sînt acuzate de distrugerea resurselor piscicole. Cercetările au demonstrat că pe lîngă peşte, în mare parte bolnav, ele se hrănesc cu insecte acvatice, moluşte, amfibieni etc. Peste 35 specii de păsări acvatice (gîşte, raţe, limicole), terestre (fazanul, prepeliţa, potîrnichea) şi arboricole (porumbeii) sînt obiectul vînatului sportiv.

3.5. Mamiferele (Mammalia)

Diversitatea de specii. Teritoriul republicii este populat de 73 specii de mamifere din 42 genuri, 17 familii şi 6 ordine.

Ordinul Insectivore (Insectivora), evolutiv cel mai vechi, este reprezentat de 8 specii din 5 genuri şi 3 familii: Erinaceidae cu o specie - ariciul-comun (Erinaceus europaeus), Taîpidae, cu specia cîrtiţa (Talpa europaea), şi Soricidae cu 6 specii (chiţcan-comun (Sorex araneus), chiţcan-mic (Sorex minutus), chiţcan-cu-abdomen-alb (Crocidura leucodon), chiţcan-mic- cu-dinţi-albi (Crocidura suaveolens), chiţcan-de-apă (Neomys fodiens), chiţcan-mic-de-apă (Neomys anomalus)).

Ordinul Chiroptere (Chiroptera) - de 21 specii din 8 genuri şi 2 familii, 3 specii fiind descoperite de curînd (liliacul-urecheat-cenuşiu, liliacul-lui-Kuhl şi liliacul-pigmeu).

familia Rhinolophidae numără 2 specii (rinolofidul-mic (Rhinolophus hipposideros) şi rinolofidul-mare (Rhinolophus ferrumequinum)), care trăiesc în adăposturi subterane şi în construcţii;

familia Vespertilionidae cu 19 specii: noptar-Natterer (Myotis nattereri), noptar-de-apă (Myotis dau bentoni), noptar-Bechstein (Myotis bechsteini), liliac-cu-urechi-mari (Plecotus auritus), noptar-de-iaz (Myotis dasycneme), noptar-mare (Myotis myotis), noptar-cu-urechi-ascuţite (Myotis blythi), noptar-cu-mustăţi (Myotis mystacinus), barbastel-european (Barbastella barbastella), nictal-mic (Nyctalus leisleri), nictal-gigantic (Nyctalus lasiopterus), nictal-roşcat (Nyctalus noctula), pipistrel-pitic (Pipistrellus pipistrellus), pipistrel-Natuzi (Pipistrellus nathusii), liliac-urecheat-cenuşiu (Plecotus austriacus), liliac-pigmeu (Pipistrellus pyg maeus), liliacul-lui-Kuhl (Pipistrellus kuhli), vespertil-bicolor-comun (Vespertilio murinus), liliac-tîrziu (Eptesicus serotinus);

Ordinul Lagomorfe (Lagomorpha) este reprezentat de o singură specie - iepurele-de-cîmp (Lepus europaeus). Ordinul Rozătoare (Rodentia) este reprezentat de 24 specii din 17 genuri şi 6 familii: familia Sciuridae cu 3 specii (veveriţă (Sciurus vulgaris), popîndău-cu-pete (Spermophilus suslicus),

popîndău-comun (Spermophilus citellus)); familia Myoxidae cu 3 specii (pîrş-comun (Myoxus glis), pîrş-de-pădure

(Dryomys nitedula), pîrş-de-alun (Muscardinus avellanarius)); familia Dipodidae cu o specie, sicista-de-stepă (Sicista subtilis); familia Cricetidae cu 8 specii (grivan-cenuşiu (Cricetulus migratorius), hîrciog (Cricetus cricetus), bizam

(Ondatra zibethicus), şoarece-scurmător (Clethrionomys glareolus), şobolan-de-apă (Arvicola terrestris), şoarece-subteran (Microtus subterraneus), şoarece-de-cîmp (Microtus arvalis), şoarece-est-european (Microtus

rossiaemeridionalis)); familia Muridae cu 8 specii (şobolan-cenuşiu (Rattus norvegicus), şoarece-de-casă (Mus musculus), şoarece-

de-mişină (Mus spicilegus), şobolan-de-cîmp (Apodemus agrarius), şoarece-de-pădure (Apodemus sylvaticus), şoarece-de-pajişte (Apodemus uralensis), şoarece-gulerat (Apodemus flavicollis), şoarece-pitic (Micromys minutus));

familia Spalacidae cu o specie - orbetele (Nannospalax leucodon). Ordinul Carnivore (Carnivora) reprezentat de 13 specii din 8 genuri şi 3 familii: familia Canidae cu 3 specii (lup (Caniş lupus), vulpe (Vulpes vulpes), ciine-enot (Nyc- tereutes

procyonoides)); familia Mustelidae cu 9 specii (hermelină (Mustela erminea), ne- văstuică (Mustela nivalis), dihor-de-pădure

(Mustela putorius), dihor-de-stepă (Mustela eversmanni), nurcă-europeană (Mustela lutreola), jder-de-pădure (Martes martes), jder-de-piatră (Martes foina), bursuc (Meles meles), vidră (Lutra lutra)), 5 dintre care sînt periclitate şi vulnerabile;

familia Felidae cu o specie periclitată, pisica sălbatică (Felis silvestris). Ordinul Paricopitate (Artiodactyla) reprezentat de 6 specii din 4 genuri şi 2 familii: Cervidae cu 5 specii (căprior (Capreolus capreolus), cerb-nobil (Cervus elaphus), cerb-cu- pete (Cervus

nippon), cerb-lopătar (Cervus dama), elan (Alces alces)) şi Suidae cu o specie - mistreţul (Sus scrofa).La sfîrşitul sec. XX, în sudul republicii a apărut sporadic o specie alohtonă - şacalul.Repartizarea speciilor de mamifere după biotopiComplexul de biotopi arborico-arbusticoli. În ecosistemele silvice se întîlnesc 47 specii de mamifere.

Insectivorele preferă sectoarele umede de pădure din apropierea pîraielor, izvoarelor, lacurilor, sectoarele cu arbuşti, văile cu ierburi înalte.

Liliecii populează pădurile seculare cu arbori scorburoşi, care le servesc drept loc de reproducere. Unele specii iernează în scorburi, altele se retrag în peşteri, grote, stolne.

Rozătoarele se întîlnesc în pădurile seculare dese, poieni etc., unde ocupă etajul arboricol (pîrşii, veveriţa) şi cel terestru-subteran (şoarecii).

Carnivorele preferă etajele arboricol (jderii) şi terestru (pisica sălbatică, bursucul, vulpea), iar paricopitatele stejărişurile, gorunişurile şi făgetele, habitatele umede, poienile, liziera pădurii.

Complexul de biotopi de stepă şi de luncă. În aceşti biotopi se întîlnesc 33 specii de mamifere, printre care: cîrtiţa, ariciul- comun, iepurele-de-cîmp, popîndăul- cu-pete, popîndăul-comun, orbetele, şoarecele-de-casă, şoarecele-de-mişină, şoarecele-de-pădure, şoarecele-de-pajişte, şoarecele-est-european, hîrciogul, vulpea, nevăstuica.

Din acest tip de ecosisteme a dispărut dihorul-pătat, iar popîndăul-comun şi dihorul-de-stepă au devenit vulnerabili şi periclitaţi.

Complexul de biotopi acvatici şi paluştri (rîuri, lacuri, iazuri) ocupă arii limitate, asigurînd condiţii de reproducere pentru un număr redus de mamifere (5 specii): chiţcanul-de-apă, bizamul, şobolanul-de-apă, vidra, nurca-europeană. Pe lîngă speciile enumerate, care îşi construiesc vizuini în malurile apelor, aceste ecosisteme sînt frecventate în căutarea hranei (insecte mezofile, peşti, amfibieni) de lilieci, hermeline, mistreţi, cîini-enoţi etc.

Complexul de biotopi din stîncării. În aceşti biotopi, în zona de nord, de-a lungul Nistrului, Prutului şi a afluenţilor acestora, şi în cursul inferior al rîului Răut, se întîlnesc cca 10 specii de mamifere: rinolofidul-mic, liliacul-cu-urechi-mari, noptarul-cu-urechi-ascuţite, barbastelul-european, noptarul-de-apă, noptarul-de-iaz, noptarul-cu-mustăţi, jderul- de-piatră, popîndăul-cu-pete, popîndăul-comun.

Aceste ecosisteme mai sînt vizitate şi de vulpi, şoareci, microtine, iepuri, veveriţe, pîrşi etc.Complexul de biotopi cavernicoli. Se întîlnesc, de obicei, în cadrul ecosistemelor petrofite şi se formează în

locurile de extragere a unor zăcăminte, doar unele fiind naturale. Sînt populate de cca 17 specii de mamifere, în principal lilieci, care îşi găsesc aici adăpost şi loc de

reproducere. Se adăpostesc, de asemenea, vulpea, iderul-de-piatră etc. Complexul de biotopi din ecosistemele agricole. În agrofitocenoze pot fi întîlnite cca 25 specii de mamifere.

Predomină numeric rozătoarele (şoarecele-de-mişină, şoarecele-de-casă, şoarecele-de-pădure, şoarecele-de-cîmp, grivanul-cenuşiu etc.), ariciul, cîrtiţa, iepurele.

Uneori, în culturile furajere perene (lucernă, trifoi) se instalează popîndăul-cu-pete, se hrăneşte căpriorul, în lanurile cu porumb - mistreţul. Sub clăile de paie, în perioada rece a anului îşi găsesc adăpost chiţcanul-comun, şoarecele-pitic, şoarecele-est-european.

Complexul de biotopi din localităţi, datorită fenomenului de sinantropie (adaptarea animalelor la traiul în prezenţa omului), serveşte drept adăpost pentru unele specii precum: şoarecele-de-casă, şobolanul-cenuşiu, jderul-de-

piatră, nevăstuica, dihorul-de-pădure.

Originea zoogeografică a mamiferelor din republică. După originea zoogeografică, fauna de mamifere din republică este alcătuită preponderent din elemente europene. Astfel, pădurilor europene de foioase sînt caracteristice pisica sălbatică, jderul-de-pădure, jderul-de-piatră, dihorul-de-pădure, bursucul, nevăstuica, veveriţa, şoarecele-de-pădure, mistreţul, cerbul-comun etc.

Pentru stepa est-europeană sînt tipice speciile: popîndăul-comun, popîndăul-cu-pete, dihorul-de-stepă, şoarecele-pitic, hîrciogul, şoarecele-de-cîmp, şoarecele-est-european etc.

Specii palearctice sînt: chiţcanul-mic, şoarecele-de-casă, liliacul-cu-urechi-mari, căpriorul, vidra, nurca-europeană etc.

Din speciile mediteraneene fac parte rinolofidul-mare, noptarul-cu-urechi-ascuţite. Şobolanul-cenuşiu este o specie cosmopolită, iar bizamul - o specie nord-americană aclimatizată. Pe teritoriul republicii trece limita de est a arealului popîndăului-co- mun şi pisicii sălbatice, şi cea de vest a

popîndăului-cu-pete.Rolul mamiferelor în natură este incontestabil. Insectivorele şi liliecii prin devorarea insectelor participă

indirect la reglarea numărului de dăunători în agricultură (insecte fitofage, ţînţari etc.). Rozătoarele sînt veriga principală în lanţul trofic al multor specii de mamifere şi păsări răpitoare, iar prin

construirea galeriilor participă la aerisirea şi afînarea solului. Numai două specii de rozătoare sinantrope (şobolanul-cenuşiu şi şoarecele-de-casă) aduc daune omului,

consumînd rezervele din depozite, iar şoarecele-de-cîmp, în faza numerică de vîrf, dăunează culturilor agricole (grîne, ierburi perene).

Speciile de mamifere carnivore sînt reglatori ai numărului de rozătoare, iar de paricopitate obiect de vînătoare.

Resursele cinegetice. În trecutul istoric (cca 300-350 de ani în urmă) pădurile, care ocupau 25-30% din teritoriu, erau populate de bour, zimbru, urs, cerb-comun şi alte specii aborigene de talie mare, iar stepele sudice de calul-de-stepă (tarpan), antilopa-saiga, specii recent dispărute de pe globul pămîntesc sau întîlnite pe un areal restrîns. Cerbul-comun, dispărut la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX, a fost reaclimatizat în a două jumătate a sec. XX.

În această perioadă s-a înregistrat un declin şi în populaţiile de căprior şi mistreţ. Efectivul de mistreţi depăşea cu puţin o sută de indivizi, concentraţi în zona Prutului, numărul de căpriori fiind ceva mai mare. Pînă prin anii ’50 ai sec. XX, pe teritoriul republicii era prezentă dropia, care pe parcursul anilor a încetat să mai cuibărească, astăzi fiind întîlnită accidental în perioada de migraţiune. Spurcaciul, numit şi dropia-mică, a avut aceeaşi soartă.

Situaţia deplorabilă în care se găseau majoritatea speciilor de vînătoare a impus interzicerea vînatului celor cu efective reduse, urgentarea colonizării fondurilor de vînătoare cu specii dispărute (cerbul-comun) şi cu specii noi (cerbul- cu-pete, cerbul-lopătar, bizamul, cîinele-enot, fazanul) şi aplicarea măsurilor biotehnice pentru reproducere.

Măsurile de ocrotire a speciilor de vînătoare, întreprinse la mijlocul sec. XX, s-au reflectat pozitiv asupra populaţiilor de cerbi, căpriori, mistreţi. Primele colonizări cu forma hibridă de cerb, numit maralul-de-Ascania, au fost efectuate în anii ’60 ai sec. XX pe teritoriul ocolului silvic Lozova (Rezervaţia ştiinţifică „Codru”). în aceeaşi perioadă au fost puşi în libertate cerbul-lopătar şi cerbul-cu-pete.

În urma acestei activităţi, efectivul maralului-de-Ascania în anii ’90 ai sec. XX a atins cifra de cca 200 indivizi, al cerbului-comun - cca 450, al cerbului- cu-pete - 250, al cerbului-lopătar - 100. Mistreţul, în faza de vîrf a populaţiei, atingea densitatea de 20-25 indivizi la 1 000 ha, iar efectivul total se apropia de 4 mii de animale.

Densitatea căpriorului în unele tipuri de pădure de luncă era de 150-160 indivizi la 1 000 ha. O densitate de 50-60 animale la 1 000 ha a fost semnalizată mai frecvent în pădurile insulare cu suprafeţe de cîteva zeci şi sute de hectare. Efectivul maxim a ajuns la cca 9 mii de indivizi.

Odată cu trecerea la agricultura colectivă şi folosirea intensivă a lucrărilor de mecanizare şi de chimizare, au avut de suferit populaţiile iepurelui-de-cîmp, potîrnichii, fazanului.

În perioada de tranziţie de la forma colectivă la cea privată de gospodărire în agricultură, ecosistemele naturale şi antropizate, precum şi fauna de interes vînătoresc, au fost din nou periclitate.

Efectivele unor specii cinegetice s-au redus considerabil: cerbul de cca 10 ori, căpriorul şi mistreţul de 5-6 ori, iepurele-de-cîmp de 2-3 ori etc.

În prezent fauna cinegetică a republicii se compune din 8 specii de mamifere şi cca 35 specii de păsări. Ultimele, în special raţele, gîştele, culicii, prezintă interes deosebit în timpul pasajului de toamnă, cînd revin pe meleagurile noastre din zonele de nord într-un număr relativ mare.

Printre speciile de animale de vînătoare un loc deosebit ocupă mamiferele paricopitate. În urma cercetărilor efectuate au fost stabilite suprafeţele optimale pentru dezvoltarea normală a vînatului paricopitatelor.

Cerbul-comun are la dispoziţie cca 100 mii ha de terenuri forestiere, căpriorul - 400 mii ha de ecosisteme silvice şi deschise, mistreţul - cca 300 mii ha, inclusiv ecosistemele de baltă.

Ţinînd cont de densitatea optimală posibilă, apreciată de specialişti, aceste suprafeţe de terenuri de vînătoare ar putea fi populate de cca 2 mii de cerbi, 20 mii de căpriori şi 4 mii de mistreţi.

Rezultatele evaluărilor efectuate în ultimii ani demonstrează că efectivul cerbului-comun este de numai 160-170 indivizi şi formează două populaţii mai mult sau mai puţin viabile: în Rezervaţia ştiinţifică „Plaiul Fagului” (cca 100 de animale) şi la întreprinderea Silvică de Stat Bender (60-70 de animale).

Maralul-de-Ascania este o specie alohtonă şi nu prezintă interes, deoarece populează Rezervaţia ştiinţifică „Codru” în detrimentul speciei aborigene cerbul-comun.

Cerbul-cu-pete poate fi întîlnit în Codrii Centrali (întreprinderea Silvică de Stat Străşeni şi Rezervaţia ştiinţifică „Codru”) în număr de 170 indivizi, la întreprinderea Silvică de Stat Hînceşti, în Gospodăria Silvo-Cinegetică „Sil-Răzeni” şi în Rezervaţia ştiinţifică „Plaiul Fagului”.

În ultimii ani efectivul căpriorului se menţine la nivelul de 2200-2500 indivizi. Această specie a dispărut din majoritatea pădurilor insulare de pînă la 100 ha şi de pe terenurile agricole, aşa-numitul „ecotip de cîmp”, unde pînă în anii ’80 ai sec. XX erau concentrate 7-10% din efectivul total de căpriori. Căpriorul se reproducea şi în perdelele de protecţie, hîrtoape, la marginea lanurilor de porumb şi floarea-soarelui, în livezi bătrîne.

Mistreţul este specia cea mai prolifică, care poate să-şi restabilească rapid efectivul optimal. În prezent, numărul lui variază între 2 000 şi 2 300 indivizi. Distribuţia mistreţului în fondul cinegetic republican nu este uniformă.

Cea mai mare densitate se întîlneşte în unele fonduri silvice de vînătoare (Copanca-Leuntea, Sărata Nouă, Ţiganca etc.), unde se aplică măsuri biotehnice intensive (hrănirea complementară, amenajarea de scăldători-mocirle) şi se asigură paza animalelor.

Depăşirea densităţii optimale de mistreţi în ecosistemele silvice, înconjurate de terenuri agricole, cauzează daune culturilor agricole.

Iepurele-de-cîmp, vînatul preferat de majoritatea vînătorilor, este întîlnit frecvent pe terenuri deschise. Modificările intervenite în agricultură în ultimele două decenii, care au constat în reducerea impaciuiui chimizării și mecanizării, folosirea monoculturii pe suprafeţe mari, au favorizat mărirea efectivului de iepuri.

La sfîrşitul verii-începutul toamnei efectivul total oscilează între 80 şi 120 mii indivizi. În condiţii optimale numărul de iepuri ar putea atinge cifra de 200 mii indivizi. Evaluările efectuate de către specialişti demonstrează că în perioada de vînătoare se vînează cca 20% din numărul total de animale.

Prin braconaj sînt vînate cca 30% din efectiv. Cîinii vagabonzi şi sălbăticiţi, împreună cu vulpile, nimicesc peste 10% din efectivul total. În timpul iernii, un anumit număr de iepuri slăbiţi şi bolnavi pier.

Vulpea, specie de vînat cu blană, foloseşte în raţia sa cca 70% de rozătoare. Odată cu creşterea efectivului, care în ultimii ani a ajuns pînă la 8-10 vulpi la 1000 ha, s-a majorat pericolul de izbucnire a epizootiei de rabie (turbare).

Fazanul este o specie de origine subtropicală (Colhida), aclimatizată pe teritoriul republicii prin anii *60-70 ai sec. XX cu aportul Societăţii Vînătorilor şi Pescarilor, care a organizat o crescătorie de fazani în satul Talmaza. Timp de 30 de ani crescătoria a repartizat diverselor fonduri de vînătoare din Republica Moldova cca 150 mii păsări.

În anul 1979, în pădurile de la Copanca, Leuntea, Cioburciu, în Lunca Talmaza densitatea fazanilor era de 300-350 indivizi la 1000 ha. După calculele specialiştilor, capacitatea ecologică a fondului cinegetic permite existenţa unui efectiv optim de cca 250 mii fazani.

Potîrnichea, specie autohtonă, răspîndită pe tot teritoriul republicii, populează terenurile deschise şi mărăcinişurile. Pe parcursul mai multor decenii efectivul acestei specii se menţine la un nivel redus, care nu permite să fie vînată.

Stoparea creşterii numărului de păsări a fost cauzată de aceiaşi factori nocivi ca şi în cazul iepurelui-de-cîmp. În iernile geroase, cu multă zăpadă, potîrnichea duce lipsă de hrană. Pentru a mări efectivul acestei păsări este necesar a construi hrănitori, a combate dăunătorii.

Porumbeii (guguştiucul, turturica, porumbelul-gulerat). Guguştiucul trăieşte, preponderent, în localităţi, iar la sfîrşitul verii-toamna se hrăneşte pe lanurile cu floarea-soarelui.

În această perioadă şi porumbelul-gulerat apar pe teritoriul republicii într-un număr mai mare la pasajul de toamnă.

Păsările acvatice şi de baltă (gîştele, raţele, limicolele). Dintre speciile de gîşte prezintă interes gîsca-de-vară,

gîrliţa-mare; dintre raţe - raţa-mare, raţa-pestriţă, raţa-mică, raţa-cîrîitoare, raţa-cu-cap- castaniu etc.; dintre limicole - bătăuşul, becaţina-comună, sitarul-de-pădure, sita- rul-de-mal,fluierarul-cu-picioare-roşii, fluierarul-cu-picioare-verzi etc.

Gîsca-de- vară, într-un număr de 150-200 perechi, cuibăreşte în bălţile din cursul inferior al Nistrului şi Prutului, masa principală fiind observată la pasajul de toamnă.

În ultimele decenii, în urma modificării căii de migraţiune, pe meleagurile noastre trec stoluri de mii de gîrliţe-mari, care temporar se opresc pe bălţile şi lacurile din republică, devenind astfel obiect de vînătoare.

Gestionarea eficientă a fondului cinegetic după exemplul statelor europene (Cehia, Slovacia, Ungaria etc.) ar permite păstrarea diversităţii lumii animale şi obţinerea unei producţii înalte de carne dietetică.

4.Resursele piscicole.Fluviul Nistru şi rîul Prut cu lacurile de acumulare Dubăsari, Cuciurgan şi Costeşti-Stînca, lacurile Manta,

Beleu şi Cahul sînt principalele bazine piscicole ale republicii în care se păstrează genofondul speciilor de peşti valoroşi: Acipenseride (morun, nisetru, păstrugă, cegă), Ciprinide (mreană, morunaş, crap, plătică, sabiţă, clean, ocheană etc.), Clupeonide (scrumbie, rizeafcă), Percide (şalău, fusar, pietrar, ghiborţ, biban), precum şi din alte ordine (somn, ştiucă, mihalţ şi lostriţă).

Ihtiofauna bazinului Nistrului cu sistemul său accesoriu în limitele Republicii Moldova include cca 70 specii şi subspecii de peşti. Bararea albiei şi reglarea debitelor fluviului prin intermediul nodurilor hidrotehnice de la Novodnestrovsk (Ucraina) şi Dubăsari au determinat separarea în mod artificial a fluviului Nistru în cîteva sectoare cu ihtiocenoze specifice.

În fluviul Nistru (în tronsonul Naslavcea-Camenca) se întîlnesc 43 specii şi subspecii de peşti. Valoare economică au 9 din ele (cega, ştiuca, avatul, plătica, şalăul, morunaşul, mreana, somnul şi crapul), iar valoare economică mică 11 specii (babuşca, ocheana, carasul-argintiu, cleanul, scobarul, cosacul-cu-bot-turtit, roşioara, batea, bibanul, beldiţa şi caracuda), restul speciilor nu prezintă interes economic.

Lacul de acumulare de la Dubăsari. Iniţial, lacul era bazinul principal de îngrăşare, iar sectoarele mijlociu şi superior ale fluviului Nistru - bazine de reproducere naturală, lichidate ulterior.

În prezent, ihtiofauna lacului numără 40 specii şi subspecii de peşti. Interes economic prezintă 12 specii (cega, ştiuca, avatul, plătica, morunaşul, mreana, crapul, sîngerul, novacul, cosaşul, şalăul şi somnul).

Valoare economică mică au 10 specii (babuşca, ocheana, cleanul, scobarul, cosacul-cu- bot-turtit, roşioara, batea, bibanul, caracuda şi carasul-argintiu). Cantitatea de peşte pescuit a scăzut de la 55 t în anul 1989 pînă la 9,11 în anul 2007.

Ihtiofauna lacului de acumulare Cuciurgan pînă la izolarea lui de braţul Turunciuc, care asigura legătura lacului cu fluviul Nistru, se compunea din 46 specii şi subspecii de peşti. După edificarea barajului şi întreruperea căilor de acces a speciilor migratoare, semimigratoare şi a celor de rîu spre lac, componenţa specifică a ihtiofăunei lacului a suferit modificări considerabile.

În anii ’70-80 ai sec. XX din componenţa ihtiofaunei lacului au dispărut văduviţa, ghiborţul, scobarul, s-a redus considerabil valoarea numerică a celorlalte specii, precum ştiuca, plătica, ocheana, obleţul, batea, fufa, practic au fost eliminate din pescuit avatul, crapul, linul.

În perioada indicată a crescut efectivul unor specii autohtone - bibanul, guvizii şi carasul-argintiu, mai puţin a celor introduse - sîngerul şi novacul. Actualmente, ihtiofauna lacului Cuciurgan numără 34 specii şi subspecii de peşti, din care interes economic prezintă 12.

Cele mai întîlnite specii sînt carasul-argintiu, sîngerul şi novacul. Valoare economică mică au 7 specii, printre care roşioara, bibanul şi batea. A scăzut considerabil şi cantitatea de peşte pescuit în lac: de la 160,3 t în anul 1985 (dominante fiind speciile fitofage), pînă la 16,0 t în anul 1997.

În trecut, în sectorul inferior al fluviului Nistru se întîlneau 49 specii şi subspecii de peşti, în prezent 51. Interes economic prezintă 12 specii (scrumbia-de-Dunăre, ştiuca, avatul, plătica, morunaşul, mreana, crapul, sîngerul, novacul, cosaşul, şalăul şi somnul).

Ponderea speciilor valoroase după cantitatea relativă alcătuieşte 15,5%, mai frecvente fiind plătica şi scrumbia-de-Dunăre. Valoare economică mică au 12 specii (babuşca, ocheana, cleanul, scobarul, cosacul-cu-bot-turtit, roşioara, batea, bibanul, carasul-argintiu, rizeafea, linul şi sabiţa).

Comparativ cu anii 1951-1955, în prezent nu au fost identificate 8 specii de peşti (morunul, nisetrul, păstruga, păstrăvul-de-munte, anghila, cernuşca, ţigănuşul şi beldiţa). La limita dispariţiei se află 7 specii (cega, ocheana-mare, caracuda, cosaşul, pietrarul, mihalţul şi grindelul).

Sporadic în albia fluviului se întîlnesc 7 specii (văduvită, linul, boarţa, sîngerul, mreana, osarul şi acul-de-mare). În anul 2007, pescuitul industrial în acest sector al fluviului s-a redus de cca 8 ori (12,4 t), comparativ cu anul 1985, cînd s-au pescuit 98,5t de peşte.

Afluenţii Nistrului Inferior nu asigură condiţii vitale favorabile pentru majoritatea speciilor de peşti, baza furajeră fiind aici foarte săracă. Albia rîului Răut găzduieşte 21 specii şi subspecii de peşti.

Prezintă interes economic numai 6 din ele (crapul, sîngerul, cosaşul, novacul, ştiuca şi şalăul), care numeric sînt neînsemnate şi nu formează populaţii. În prezent, din ihtiofauna Răutului fac parte doar speciile fără valoare economică, dominante fiind murgoiul-bălţat, porcuşorii, moaca-de-brădiş şi boarţa.

Ihtiofauna rîului Ichel este dependentă de cea a fluviului Nistru. În trecut, Ichelul avea lunci largi inundabile cu apă curată de aceea sistemul său accesoriu prezenta un loc bun pentru reproducerea naturală a peştilor din fluviul Nistru. În prezent, ihtiofauna acestui rîu numără 17 specii de peşti.

Numeric predomină speciile de peşti fără valoare economică: murgoiul-bălţat, boarţa, fufa şi obleţul. Numai în zona de confluenţă cu fluviul au fost depistate exemplare unice de peşti valoroşi, cum ar fi crapul, novacul, sîngerul şi şalăul care migrează episodic din fluviul Nistru sau pătrund în albia rîului din heleşteie.

Rîul Bîc se distinge prin condiţii ecologice variabile din cauza folosirii intensive a apelor de către gospodăriile comunale şi întreprinderile industriale. Ihtiofauna rîului Bîc include 28 specii şi subspecii de peşti aparţinând la 7 familii.

În funcţie de incidenţa răspîndirii acestora, Bîcul a fost împărţit convenţional în trei sectoare: sectorul I - de la izvor pînă la oraşul Străşeni, unde predomină speciile depreciate: roşioara, porcuşorul, fufa, obleţul şi murgoiul-bălţat. Speciile valoroase (crap, caras, sînger, novac) pătrund din sistemul iazurilor şi parţial migrează în perioada revărsărilor de apă din lacul de acumulare Ghidighici.

Sectorul II se întinde de la Străşeni pînă la oraşul Chişinău. Aici, sub influenţa lacului Ghidighici, s-au format condiţii prielnice pentru reproducerea şi îngrăşarea peştelui.

Ihtiofauna acestui lac include 23 specii de peşti. Interes economic prezintă 8 specii - ştiuca, ocheana, plătica, şalăul, sîngerul, novacul, cosaşul, crapul. Valoare economică mică au 3 specii (babuşca, roşioara şi bibanul), nu prezintă interes economic 12 specii (obleţul, boarţa, murgoiul-bălţat, porcuşorul, zvîrluga, țiparul, moaca-de-brădiş, osarul, acul-de-mare etc.).

Lacul Ghidighici serveşte ca zonă de agrement pentru populaţia capitalei şi nu se utilizează pentru pescuitul industrial. Sectorul III cuprinde tronsonul situat între oraşul Chişinău şi confluenţa cu fluviul Nistru. În componenţa ihtiofaunei acestui sector predomină peştii fără valoare economică (obleţul, murgoiul-bălţat, porcuşorul, boarţa etc.) şi cu valoare economică redusă (babuşca, carasul-argintiu şi bibanul). Din specii cu valoare economică se întîlnesc în cantităţi extrem de mici crapul şi şalăul.

Ihtiofauna rîului Botna, după reglarea debitului rîului şi întreruperea migrării peştelui din fluviul Nistru, este destul de săracă. În rîu babitează 12 specii de peşti, majoritatea sînt specii depreciate şi nu prezintă interes economic. Valoare economică mică au doar babuşca, carasul-argintiu şi bibanul.

Din cauza instabilităţii debitelor şi a condiţiilor de viaţă pentru ihtiofaună, a cantităţilor neînsemnate de specii valoroase, în afluenţii fluviului Nistru nu se practică pescuitul industrial.

Ihtiofauna rîului Prut şi a sistemului accesoriu numără 44 specii şi subspecii de peşti. În albia sectorului mijlociu (tronsonul Criva-Corpaci) şi în afluenţii lui se întîlnesc 24 specii şi subspecii de peşti.

Interes economic prezintă 9 specii (ştiuca, crapul, avatul, plătica, şalăul, somnul, sîngerul, novacul şi morunaşul). Valoare economică mică au 7 specii (babuşca, carasul-argintiu, cleanul, scobarul, cosacul-cu-bot-turtit, batea şi bibanul).

Lacul de acumulare Costeşti-Stînca este populat de 26 specii şi subspecii de peşti. Interes economic prezintă 10 specii şi subspecii (ştiuca, avatul, plătica-de-Dunăre, morunaşul, crapul, sîngerul, novacul, somnul, cosaşul şi şalăul).

Valoare economică mică au 8 specii (babuşca, roşioara, cleanul, scobarul, cosacul-cu-bot-turtit, batea, carasul-argintiu şi bibanul), restul constituind speciile fară valoare economică (porcuşorul, obleţul, boarţa, ghiborţul, moaca-de-brădiş, ciobănaşul, guvidul-de-baltă şi zvîrluga).

Speciile mai frecvent întîlnite sînt plătica, carasul-argintiu, cosacul-cu-bot- turtit, avatul, şalăul, crapul, morunaşul şi somnul. Pescuitul industrial în lac este în continuă scădere: de la 15,4 t în anul 1985 pînă la 2,4 t în anul 2007.

În albia rîului Prut (tronsonul Costeşti-Leuşeni) şi în afluenţii lui principali (rîurile Camenca, Glodeanca, Şovăţ, Delia, Varşava, Călmăţui) a fost stabilită prezenţa a 30 specii şi subspecii de peşti.

Din totalul speciilor de peşti din tronsonul nominalizat, 9 prezintă interes economic (avatul, morunaşul, crapul, sîngerul, somnul, plătica-de-Dunăre, ştiuca, şalăul, mreana).

Valoare economică mică au 9 specii (roşioara, cleanul, sabiţa, scobarul, cosacul-cu-bot-turtit, batea, carasul-argintiu, bibanul, babuşca).

Nu au valoare şi sînt economic depreciate 10 specii (obleţul, boarţa, ghiborţul, zvîrluga, porcuşorul-de-şes, porcuşorul-de-nisip, moaca-de-brădiş, fufa, murgoiul-bălţat, ciobănaşul). Rar se întîlnesc asemenea specii valoroase ca plătica-de-Dunăre, somnul, şalăul, crapul şi morunaşul.

Sectoarele inferioare ale afluenţilor rîului, mai puţin supuse amenajărilor hidrotehnice şi a căror ihtiofaună comunică cu cea a Prutului, sînt populate de 12 specii şi subspecii de peşti, dominante fiind cele de porcuşor, murgoi-bălţat, boarţă şi biban.

În sectorul inferior al rîului se întîlnesc 37 specii şi subspecii de peşti. Pescarii licenţiaţi certifică pescuirea unor exemplare de păstrugă şi viză, însă în pescuitul recent aceste specii nu au fost identificate.

Prezintă interes economic 10 specii (cega, ştiuca, avatul, plătica, morunaşul, sîngerul, crapul, somnul, şalăul şi mreana); 9 specii au valoare economică mică (babuşca, cleanul, scobarul, cosacul-cu- bot-turtit, carasul-argintiu, sabiţa, roşioara, bibanul şi rizeafca-de-Dunăre).

Nu au valoare economică 15 specii (fufa, batea, obleţul, boarţa, porcuşorul-de-nisip, porcuşorul-de-şes, cleanul-mic, murgoiul-bălţat, ghiborţul, osarul, moaca-de-brădiş, zvîrluga, ciobănaşul, țiparul şi bibanul-soare).

Comparativ cu tronsonul Costeşti-Leuşeni, populaţiile speciilor valoroase de peşti în sectorul inferior al rîului Prut sînt cantitativ mai numeroase. Astfel, plătica-de-Dunăre alcătuieşte 5,2%, somnul - 4,7%, şalăul - 3,9 %, cleanul - 2,2%, morunaşul - 2,0%.

Componenţa ihtiofaunei afluenţilor sectorului inferior al Prutului depinde de speciile care populează rîul Prut şi de regimul lui hidrologic.

Ihtiofauna lacurilor Beleu şi Manta numără, corespunzător, 27 şi 23 specii şi subspecii de peşti. În lacul Beleu predomină carasul-argintiu şi obleţul, urmate de biban, boarţă şi batcă.

În lacul Manta domină carasul-argintiu şi bibanul, urmate de obleţ, babuşcă şi roşioară. Din speciile cu valoare economică sporită se întîlnesc doar şalăul, crapul şi avatul.

Primăvara, în perioada de reproducere, componenţa de specie şi incidenţa multor specii în ihtiofauna lacurilor se schimbă radical. Pescuitul industrial în lacurile Beleu, Manta şi Prutul Inferior a scăzut catastrofal de la 107,5 t în anul 1995 pînă la 0,2 t în anul 2002.

Ihtiofauna rîurilor mici din sudul Moldovei, care aparţin bazinului hidrologic al Dunării (Ialpug, Ialpugel, Salcia, Lunga, Lunguţa, Cahul, Cogîlnic, Ceaga, Babei, Căplani etc.), numără 26 specii şi subspecii de peşti.

În majoritatea rîurilor predomină speciile depreciate de peşti (fufa, murgoiul-bălţat, boarţa, moaca-de-brădiş, zvîrluga, porcuşorii, obleţul, bibanul-soare, guvizii, osarul etc.), care alcătuiesc peste 70%. Din speciile cu valoare economică mică pot fi menţionate doar carasul-argintiu şi bibanul, care constituie cca 22%.

Interes economic prezintă numai crapul, ştiuca, şalăul, episodic sîngerul şi novacul, în ultimele decenii, efectivul populaţiilor multor specii de peşti cu interes economic din bazinele naturale ale ţării s-a redus esenţial din cauza poluării intensive a ecosistemelor acvatice, pescuitului iraţional, braconajului etc.

Drept urmare s-a redus de cca 16,5 ori şi pescuitul industrial în aceste bazine: de la 413,1 t în anul 1985 pînă la 25,0 t în anul 2007.

În a doua jumătate a sec. XX, din numărul total de specii de peşti întîlnite în bazinele acvatice naturale ale republicii 12 sînt rare şi ameninţate cu dispariţia, printre care morunul, nisetrul-pontic, păstruga, lostriţa, ţigănuşul, ochea-na-mare, văduviţa, mreana-de-Nipru, mreana-vînătă, mihalţul, pietrarul şi fusarul.

Starea critică a populaţiilor speciilor de peşti pe cale de dispariţie impune redresarea situaţiei actuale prin reducerea acţiunii negative a factorilor antropici, prin protecţia eficientă a resurselor piscicole, implementarea metodelor şi tehnologiilor avansate de reproducere industrială a peştilor valoroşi în complexuri specializate moderne.