Gelu Ionescu

3
"Se vede după tomberon că teatrul se duce dracului" Despre teatrul lui Matei Vişniec se poate scrie o carte - adică o exegeză, o analiză amplă, o situare în diverse contexte. Nu numai pentru că autorul a scris mai mult de 30 de piese, de varii dimensiuni, piese traduse şi jucate în multe limbi şi pe multe scene ale continentului; nu numai pentru că în literatura română dramaturgii adevăraţi sînt "păsări rare", de fapt foarte rare; nu numai pentru că în anii comunismului nu prea înregistrăm mai mult de doi autori care ar fi fost apţi să "adune" o carieră de dramatug - adică Dumitru Mazilu şi Marin Sorescu; ci pentru că ne aflăm în faţa unei structuri dramatice formate, unitare (de fapt în faţa unei "opere", cuvînt de care mă sfiesc din mai multe motive: din superstiţie pentru viitorul autorului, din prudenţă faţă de acest cuvînt greu, definitiv, obligant; dar şi faţă de uşurinţa cu care e el folosit în jurnalistica şi critica din ţară, dar şi faţă de uşurinţa cu care scriitorul autohton se mîndreşte, umflîdu-şi "valoarea" din cine ştie cîte motive anexabile, pur şi simplu, unui supra-dimensionat orgoliu). Am citit cam acelaşi număr de piese, ştiu că Vişniec scrie teatru din 1977 - după propria-i mărturisire - dar accesibil publicului a fost mai ales după 1989 (cine le citeşte poate observa cu uşurinţă motivele). Dacă trebuie încadrat într-o descendenţă, atunci am spune că opera sa aparţine dramaturgiei "absurdului" - cuvînt care a făcut o mare carieră, cu mult mai mare decît merita şi pe care l-au suspectat mai mulţi "împricinaţi", cum ar fi Ionesco (în depărtare zărindu-se, dacă vrem, suprarealismul şi expresionismul). Din lipsa unui alt termen definitoriu şi pentru că aşa se obişnuieşte, menţin fără entuziasm această simplificatoare încardrare. E mult mai clar că teatrul lui Vişniec este, cu adevărat, una dintre exemplele cele mai reprezentative pentru postmodernismul naţional - chiar poate da, prin cîteva texte, dovada existenţei acestuia. Şi cuvîntul acesta, îmi stîrneşte (ca şi altora) o reacţie, pentru că el a fost atît de folosit de ignoranţi şi semidocţi, încît şi-a pierdut conţinutul definitoriu. Însă în cazul nostru el e indispensabil unei "încadrări". Absurd sau postmodern, teatrul lui Matei Vişniec, autorul lui, practică un principiu de creaţie care a fost formulat perfect nu de altul decît de Moliere: "Je prend mon bien ou je le trouve". Thomas Mann l-a adoptat şi el, cu voluptate, invocîndu-l, şi dacă ne mai gîndim bine vom găsi o serie de autorităţi ale literaturii mari care îl pot reprezanta; iar postmoderniştii - cei de valoare, numai la ei mă refer - l-au pus ca o deviză pe steagul lor (iată cum îmi mai vin în minte fraze donate nouă de bunăvoinţa realismului socialist...) Aşa dar putem asocia pe scena lui Vişniec amintiri din Beckett (devenit chiar personaj al unei piese, şi recunoscut ca... "maestru"), Ionesco, o altă înrudire aş zice inerentă, dar şi Pirandello, Brecht (numai rareori invocabil), chiar Maiacovski (dramaturgul satiric interesant), sau Georg Büchner, cel din Woyzech, Dürrenmatt (şi el un fel aparte de "absurd"), Mrozek, Heiner Müller dintre contemporani; poate şi "jocurile" de cuvinte, de loc nevinovate, ale poeţilor Christian Morgenstern şi Tudor Arghezi - ca să nu mai vorbim de părinţii aceestui tip de literatură: Kafka şi Gogol. (Enumerarea e totdeauna excesivă). Definesc prin aceste nume o "arie" literară, un tip de convenţie tetrală şi nu un fel de searbădă genealogie. Cît despre Maşinăria Cehov ea nu este numai o admirabilă piesă ce poate fi gustată mai ales de cei familiari, chiar foarte familiari, ai dramaturgiei lui Cehov, ci şi un fel de omagiu adus unei pasiuni ce o împărtăşesc. Fac o precizare - şi anume aceea că scriu despre teatru lui Vişniec fără a fi văzut vreo reprezentaţie, deci în lipsa, am înţeles de mult, uneia din condiţiile cele mai importante în aprecierea unui text dramatic. Şi încă una, anume că dacă aş pune cap la cap toate titlurile pieselor ce le-am citit aş epuiza o bună parte din spaţiul tipografic acordat. Titluri lungi, expresive, paradoxale, mereu incitante - autorul însuşi spune undeva că "titlul piesei este sacru". Aşa că mă voi mărgini să

description

teatr

Transcript of Gelu Ionescu

  • "Se vede dup tomberon c teatrul se duce dracului"

    Despre teatrul lui Matei Viniec se poate scrie o carte - adic o exegez, o analiz ampl, o situare n diverse contexte. Nu numai pentru c autorul a scris mai mult de 30 de piese, de varii dimensiuni, piese traduse i jucate n multe limbi i pe multe scene ale continentului; nu numai pentru c n literatura romn dramaturgii adevrai snt "psri rare", de fapt foarte rare; nu numai pentru c n anii comunismului nu prea nregistrm mai mult de doi autori care ar fi fost api s "adune" o carier de dramatug - adic Dumitru Mazilu i Marin Sorescu; ci pentru c ne aflm n faa unei structuri dramatice formate, unitare (de fapt n faa unei "opere", cuvnt de care m sfiesc din mai multe motive: din superstiie pentru viitorul autorului, din pruden fa de acest cuvnt greu, definitiv, obligant; dar i fa de uurina cu care e el folosit n jurnalistica i critica din ar, dar i fa de uurina cu care scriitorul autohton se mndrete, umfldu-i "valoarea" din cine tie cte motive anexabile, pur i simplu, unui supra-dimensionat orgoliu). Am citit cam acelai numr de piese, tiu c Viniec scrie teatru din 1977 - dup propria-i mrturisire - dar accesibil publicului a fost mai ales dup 1989 (cine le citete poate observa cu uurin motivele). Dac trebuie ncadrat ntr-o descenden, atunci am spune c opera sa aparine dramaturgiei "absurdului" - cuvnt care a fcut o mare carier, cu mult mai mare dect merita i pe care l-au suspectat mai muli "mpricinai", cum ar fi Ionesco (n deprtare zrindu-se, dac vrem, suprarealismul i expresionismul). Din lipsa unui alt termen definitoriu i pentru c aa se obinuiete, menin fr entuziasm aceast simplificatoare ncardrare. E mult mai clar c teatrul lui Viniec este, cu adevrat, una dintre exemplele cele mai reprezentative pentru postmodernismul naional - chiar poate da, prin cteva texte, dovada existenei acestuia. i cuvntul acesta, mi strnete (ca i altora) o reacie, pentru c el a fost att de folosit de ignorani i semidoci, nct i-a pierdut coninutul definitoriu. ns n cazul nostru el e indispensabil unei "ncadrri". Absurd sau postmodern, teatrul lui Matei Viniec, autorul lui, practic un principiu de creaie care a fost formulat perfect nu de altul dect de Moliere: "Je prend mon bien ou je le trouve". Thomas Mann l-a adoptat i el, cu voluptate, invocndu-l, i dac ne mai gndim bine vom gsi o serie de autoriti ale literaturii mari care l pot reprezanta; iar postmodernitii - cei de valoare, numai la ei m refer - l-au pus ca o deviz pe steagul lor (iat cum mi mai vin n minte fraze donate nou de bunvoina realismului socialist...) Aa dar putem asocia pe scena lui Viniec amintiri din Beckett (devenit chiar personaj al unei piese, i recunoscut ca... "maestru"), Ionesco, o alt nrudire a zice inerent, dar i Pirandello, Brecht (numai rareori invocabil), chiar Maiacovski (dramaturgul satiric interesant), sau Georg Bchner, cel din Woyzech, Drrenmatt (i el un fel aparte de "absurd"), Mrozek, Heiner Mller dintre contemporani; poate i "jocurile" de cuvinte, de loc nevinovate, ale poeilor Christian Morgenstern i Tudor Arghezi - ca s nu mai vorbim de prinii aceestui tip de literatur: Kafka i Gogol. (Enumerarea e totdeauna excesiv). Definesc prin aceste nume o "arie" literar, un tip de convenie tetral i nu un fel de searbd genealogie. Ct despre Mainria Cehov ea nu este numai o admirabil pies ce poate fi gustat mai ales de cei familiari, chiar foarte familiari, ai dramaturgiei lui Cehov, ci i un fel de omagiu adus unei pasiuni ce o mprtesc. Fac o precizare - i anume aceea c scriu despre teatru lui Viniec fr a fi vzut vreo reprezentaie, deci n lipsa, am neles de mult, uneia din condiiile cele mai importante n aprecierea unui text dramatic.

    i nc una, anume c dac a pune cap la cap toate titlurile pieselor ce le-am citit a epuiza o bun parte din spaiul tipografic acordat. Titluri lungi, expresive, paradoxale, mereu incitante - autorul nsui spune undeva c "titlul piesei este sacru". Aa c m voi mrgini s

  • m opresc numai asupra unor procedee, teme i tipuri de personaj recurente. Nu nainte de a numi cteva cicluri, tematice sau nu - i anume piesele explicit livreti (cu Cioran, Meyerhold, Cehov, Beckett i alte celebriti), ciclul "istoric-politic", n care rzboaiele de azi, mai cu seam ororile din conflictele armate din fosta Jugoslavie, ocup un spaiul scenic deosebit de dramatic pe care textul l servete; din alt punct de vedere, tema "ateptrii" este cea mai frecventat de autor, creia i se poate altura i cea a... delirului de fraze sau cuvinte care rmn mpreun numai prin legra subtil a absurdului lor. Nu este dect o ncercare de ordonare a ntregului n categorii care nu vizeaz valoarea pieselor i nici nu e unitar ca punct de vedere; ea este, pur i simplu, un fel de a decupa ntregul i a justifica o privire de ansamblu pe care o ncerc n cele ce urmeaz. Probabil c cel mai mare pericol care pndete i pe spectatorii pieselor lui Matei Viniec (ct i pe ai maetrilor modernitii) este cel al unei "suprainterpretri", cutarea zadarnic, de cele mai multe ori, a unor sensuri parabolice sau simbolice ascunse, a unor "chei" care s "explice" tot ceea ce se petrece sau s-a petrecut pe scen. (Pericolul nu e nou i nu e evitabil). Rareori un simbol sau o parabol se ntrevede - piesele numite mai sus "istoric-politice" excepteaz. Ambiguitatea se bucur de un spaiu enorm n acest teatru, att de intens nct ajunge i la parodirea ei - semn de bun "tehnician" al scenei i de manipulator al "mesajului", n marea majoritate a situaiilor inexistent chiar i pentru autorul nsui. Rmne de cele mai multe ori o valen liber a semnificaiei, cea pe care aciunea o prefer n dauna chiar a... semnificaiei unei replici, sensul migreaz i spulber sperana unei concluzii. Un fel de a gira un haos de moment, n-a spune un haos al lumii, al absolutului. Viniec are un sim al replicii cu totul virtuoz. Sigur c, aa cum am spus, tragedia jugoslav este explicit invocat, sau comunismul explicat bolnavilor mintali e terifiant i radical sarcastic; din viaa lui Cioran, cel din ultimii si ani, e constituit materia unei piese care vizeaz mai mult dect un caz; toate aceste piese snt deci "scene" care trimit la adrese directe (pe ci ndeobte nefolosite). Dar majoritatea pieselor e departe de a mulumi spectatorul care "vrea s neleag" (cum se zice n mod prostesc dar inevitabil), s i se fac un desen, s i produc o satisfacie logic. Alt procedeu: multe din personajele sale nu au nume ci doar o identitate vag, sau nesemnificativ, iau la ntmplare cteva exemple: omul cu violoncelul, el i ea, martorul, judectorul etc. E i acesta un mod de a relativiza sau reduce la minim "identitile" celor care apar pe scen. Cteva personaje recurente numite Gufi, Bruno, Grubi, snt sugestii clare la un "circ" ce tocmai se joac pe scen. Foarte interesant este faptul c deseori aciunea nu se desfoar numai pe...orizontal, cum ne-a obinuit tradiia, ci i pe vertical: prezene numeroase i cu totul inexplicabile i neidentificabile snt situate fie n tavan, fie n duumea i absorb toat atenia aciunii i a spectatorilor care vor rmne mereu nedumirii. Aceasta e i intenia lui Viniec - scopul e atins. n jurul misterului lor, care e i al "eroilor" ca i al nostru, se construiete un ntreg care, de cele mai multe ori, nu are nici nceput nici sfrit - e un segment ce vine i pleac n vid; cea mai mare parte din piese, de varii dimensiuni, rmne fixat n acest ax al nimicului. Uneori se apeleaz i la sal, ca n Pirandello, de pild, dar ncurctura nu se dezleag, ba chiar se amplific. Teatru n teatru, pies n pies - un drum pe care nu se ncumet oricine.. Un alt procedeu, cu mare i exasperant efect, este acela c personajele cer, obsesiv, o confirmare a spuselor lor printr-o repetiie interogativ (de felul: "Era cel mai bun numr al meu (de circ). Aa-i c era cel mai bun numr al meu?") De asemeni, pe urma altora dar cu virtuozitate, personajele vorbesc despre ceva ce nou ne rmne necunoscut, ine de un mister care, de cele mai multe ori, rmne pentru spectator impenetrabil. De altfel, ca i pentru autor, cum spuneam mai sus. Aciunea nu e, dect rareori, plicticoas pentru c Viniec are o inventivitate uimitoare; uneori ns mi se pare c, furat de efectele ambiguitii, se decide greu s pun un punct i s ne ofere un final ...pseudo-clarificator. Unele piese snt concepute n mod evident ca nereprezentabile - sau lsnd libertate regizorului s taie, s modifice cum vrea

  • el, cu singura condiie a rmnerii n regatul ambiguitii. Piesele aa-zis "istoric-politice" au o mare ncrctur de terifiant, de apocaliptic, sinistru i cruzime, crima i jalea snt prezene rvitoare. Alteori, gluma este nu o dat... sinistr, morbid, iar dramaticul se dizolv uneori complet n comic. Ajuns la acest cuvnt, nu cred c textele lui Matei Viniec au o explicit intenie comic, cum ar prea unora; cnd aceasta apare este pentru c un element dramatic e mpins att de departe n derizoriu, nct explodeaz n rs. Lovituri de teatru? da i nu: nu, pentru c logica desfurrii e mereu contrazis, ridiculizat. nvei s te atepi la orice n afar de o semnficaie precis sau o concluzie. Cum tim, i vidul de semnificaii are o semnificaie - mcar aceea a mecanismului scenic ce merge nainte hrnindu-se din... gol. Virtuoz n ambalarea derizoriului ce e servit spectatorului, cu fora insistenei i aglomerrii (nu de personaje, de "prezene" ci de replici) i a jocurilor gratuite sau ale nonsensului, teatrul lui Viniec e o performan demn s tenteze diferite nscenri - de unde i regretul meu de a nu a fi vzut vreuna. Canular, fars-tragic? n-a spune - lumea pieselor nu e "pe dos", cum se spune, ci fr fa i fr dos, un fel de absen... plin. Jocurile cu scena i plac autorului i le joac de cele mai multe ori cu uurin, cu o imaginaie sau ingeniozitate de admirat. Bineneles c nu toate piesele mi-au plcut egal, c repetiia poate fi i obositoare, la fel i o anume manier (s-ar putea fr?), c exist i exces i, din cnd n cnd, stagnri care ar putea fi lesne ndeprtate ntr-un spectacol. Tortura, labirintul chiar fr nici o ieire, nscenri ale sado-masochismului sau ale unui erotism subtil, scene n care jocul actorului arat chiar ceea ce spune replica, snt procedee (sau teme) care, chiar dac nu aparin conveniei-teatrale-Matei-Viniec, snt onorate cu aplomb, rareori producnd oboseal. Valiza este "obiectul", recuzita principal - i e cea mai indicat pentru a ascunde imprevizibilul. "Teatru descompus", "teatru modular", cum propune autorul, e o auto-caracterizare (cred)? M ntreb; cred c de mult teatrul se descompune i se recompune mereu, prin nsui faptul c permite orice - tim asta nu de mult, dei s-ar fi cuvenit s o tim de la Aristofan. Modular? da, cci ordinea unor scene poate fi modificat fr a mpiedica dezvoltarea aciunii. Piesele care mi s-au prut cele mai reuite - altfel zis, care mi-au plcut mai mult, (o niruire departe de a fi complet) poart titlurile: Mainria Cehov, Hotel Europa, Femeia ca un cmp de lupt, Caii la fereast, Angajare de clovn, Apa de Havel, Dinii, Cu violoncelul ce facem?, Spectatorul condamnat la moarte, Despre sexul femeii cmp de

    lupt.

    Gelu Ionescu