Garabet Ibrăileanu – critic şi istoric literarIonel Maftei

Critic, istoric literar, eseist şi romancier. A urmat şcoala primară la Bacău şi Roman (1879-1883),

gimnaziul la Roman (1883-1887), liceul la Bârlad (1887-1890). Între 1891-1895 e student la

Facultatea de Litere de la Universitatea din Iaşi. Încă din timpul studenţiei se face remarcat de

Alexandru Philippide, care îl cooptează în echipa de cercetători angajaţi de Academie în vederea

redactării Dicţionarului Limbii Române.

Tot între 1891-1895 publică, mai ales sub pseudonimul Cezar Vraja, numeroase articole politice şi de

critică literară în presa socialistă („Munca”, „Lumea nouă”, „Evenimentul literar”). Este profesor în

învăţământul secundar (mai întîi în Bacău, apoi în Iaşi, la Liceul Internat). Între 1904-1906

colaborează sporadic la „Noua revistă română” şi „Curentul nou”.

La 1 martie 1906 devine secretar general de redacţie (funcţie deţinută pînă în 1933) al nou-înfiinţatei

reviste „Viaţa românească”, avându-i ca directori pe C. Stere şi C. Bujor. Ajunge profesor suplinitor

de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere din Iaşi (din 1908),

titularizându-se mai apoi (1912), în pofida lui E. Lovinescu, după ce obţine titlul de doctor cu

teza Opera literară a d-lui Vlahuţă.

Volume publicate: Spiritul critic în cultura românească (ediţia I, 1909; ediţia a II-a, 1922), Scriitori şi

curente (ediţia I, 1909, ediţia a II-a, 1930), Note şi impresii (1920),După război – Cultură şi

literatură (Ediţia I, 1921; Ediţia a II-a, 1936), Scriitori români şi străini (1926), Studii literare (1930).

Personalitatea complexă a lui Ibrăileanu n-ar putea fi însă apreciată just dacă am ignora cursurile

sale (recuperate parţial în ediţia Piru, vol. VII, VIII, IX, Minerva, 1979-1980), care constituie de fapt,

aşa cum s-a remarcat, o foarte valoroasă operă de istorie literară, plină de idei originale şi de

interpretări adesea surprinzătoare.

Critica literară practicată de Ibrăileanu este, la început, doctrinară, mai întâi în descendenţa ideilor

umanitar-socialiste ale lui Gherea, pentru ca apoi să sprijine, la îndemnul lui  C. Stere, programul

poporanist, axat pe împlinirea „datoriilor uitate” faţă de norod. Dar, după război, autorul Spiritului

critic în cultura românească anunţă dispariţia poporanismului şi începe să practice o critică

impresionistă, de gust, atentă mai ales la valorile psiho-morale. Tot acum, Ibrăileanu optează explicit

pentru „critica complectă”, formulă care exprimă de fapt necesitatea relaţionării esteticului cu

celelalte valori, în vederea unei interpretări cât mai cuprinzătoare, cu largă deschidere antropologică.

În 1930 Ibrăileanu publică, după ani buni de reflecţie şi cercetare istovitoare, o excelentă ediţie a

poeziilor lui Mihai Eminescu, însoţită de comentarii foarte acribioase în presa culturală. Iar în 1933

apare Adela, carte apreciată de critică drept cel mai bun roman românesc de analiză psihologică.

Tot în 1933, bolnav, Ibrăileanu părăseşte redacţia „Vieţii româneşti”, revista fiind preluată de G.

Călinescu şi Mihai Ralea. Din 1934, retras cu totul din viaţa literară, criticul se stinge în sanatoriul

„Casa Diaconeselor”, din Bucureşti, pe data de 10 martie 1936. Trupul îi este incinerat, iar cenuşa

depusă la Cimitirul Eternitatea, din Iaşi.

* 75 de ani de eternitate

Personalitate complexă în literatura noastră – teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice, creator literar, profesor la Universitatea din Iaşi, G. Ibrăileanu s-a născut în ziua de 23 mai 1871, în Târgu Frumos, judeţul Iaşi, într-o familie de origine armeană.

Şi-a făcut pregătirea şcolară la Roman, Bârlad, apoi la Iaşi, unde a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie, Istorie şi Literatură, între anii 1890-1895. A lucrat ca profesor la liceul din Bacău, apoi, din 1900, la Liceul Internat din Iaşi, iar din 1908 până în 1934, a slujit Catedra de Literatură Modernă a Universităţii „Al.I. Cuza”.

Garabet Ibrăileanu a desfăşurat o activitate didactică şi literară de mare anvergură, impunându-se ca o personalitate de prim rang în viaţa culturală a laşului şi a ţării. A continuat strălucitele tradiţii ale Societăţii „Junimea” şi ale revistei „Convorbiri literare”, prin reunirea în jurul revistei „Viaţa românească” a scriitorilor de frunte ai epocii şi prin orientarea mişcării literare în direcţia reflectării realităţilor naţionale şi sociale contemporane. Opera critică a lui G. Ibrăileanu poate fi privită ca o sinteză a direcţiilor anterioare ilustrate de Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea. Întâia lucrare a lui G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească (1908), este un eseu sociologic. Volumele de critică literară Scriitori şi curente (1909), Opera literară a domnului Vlahuţă (1912), Note şi impresii (1920), După război (1921), Scriitori  români şi străini (1926), Studii literare(1930) conţin observaţii valoroase despre scriitori clasici şi contemporani. Un volum de aforisme privitoare la conduita  înţeleptului, Privind viaţa (1930) şi un roman de analiză a sentimentului iubirii, Adela (1933), clasic în literatura română, încheie activitatea creatoare a lui G. Ibrăileanu. S-a stins din viaţă la Bucureşti, în urmă cu 75 de ani, la 10 martie 1936.  Urna conţinând cenuşa sa a fost depusă la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Post-mortem, în 1948, Garabet Ibrăileanu a fost ales membru al Academiei Romane.