23.05.2014

Gara

Ma frang in interiorul unui organism. Necunoscut. Nefamiliar. De neexplicat. Ma sugrum in plina cunostinta de cauza. Reusesc sa ma omor si apoi abandonez cadavrul in trecutul incert. Ma ingrop.

Intr-unul din multiplele momente de cugetare, care se adanceste in propria fiinta intr-un mod apasator, imi recunosc dorinta. Caut o evadare. Un fel de scapare. O fuga. Apoi, imi aduc aminte si ce anume ma impiedica sa o urmez: cealalta…eu.

Ma oglindesc in tot ceea ce imi iese in cale in speranta ca voi reusi sa ma resuscitez. Nu stiu exact ce anume vreau sa mai vad si nu inteleg ce mormant caut sa mai profanez. Ma scufund intr-un plus de un alb sidef, si ma privesc incercand sa devin una cu el. Vreau sa dispar.

Gandurile, dorintele si starile bacoviene care ma tulbura, transformandu-ma in ceea ce nu am crezut ca voi ajunge vreodata, isi croiesc drumuri infinite in furie si oboseala acuta. Involuntar, ajung sa le cotropesc sau, in plina trezire, ele ajung sa ma posede incetul cu incetul. Cand mi-am construit bagajul nesupunerii si cand am plecat?

Ma ratacesc in intrebari cautand raspunsuri si ma autosabotez parasindu-ma in ideile abstracte ale propriei locuinte interioare. Ma impart si ma deschid precum carcasa unei casete uzate. Impresia ca am sa ma sparg in bucati ascutite de plastic imi surpa incercarile de a ramane impreuna; de a nu ma scinda in persoane total opuse. Ma arunc in golul dintre un scaun si o masa. Acel loc inexistent pentru majoritatea – un numar finit de fiinte ce ma privesc sceptic de cand mi-am descoperit zambetul.

Intr-o clepsidra a timpului, in care nisipul se traieste mereu la fel, ma trezesc in van. In fata cui ma sugrum si fata de cine fug? Cealalta – o entitate care ma bantuie dar care nu isi poate depasi conditia de fum risipit. O fantoma.

Ma astept intr-o gara pustie. Fericita. Speriata. Nu am sa ma mai intorc vreodata. Pleaca!