F O A I E I L U S T R A T Ă P E N T R U FAMILIE A P A R E D E D O U E ORI P E L U N A

N O T E DE CĂLfiTORIE ( U R M

In Veneţia plouă mult. Sînt dimineţi de frig umed, de cernut mărunt de apă, care ţi se pare nesfirşită. Ceaţa învăluie marea şi norii cenuşii, cari se leagă şi se desfac sus, dau lagunei o înfăţişare tristă şi murdară. Aerul înnăduşitor e plin de mirosurile grele, pe care umezeala le opreşte de a se pierde. Fără de marele fermecător, soarele, toate par mucede, glodoase murdare.

lată însă o adeverată ploaie de miază-zi, o rupere a cataractelor cerului:

Grădina publică e plină de lume. Marinari de pe vase străine, femei în alb, cu frumuseţa delicată şi aristocra­tică, turişti răzimaţt pe balustrada de piatră, privind acea mare albastră, care e tot aceea, dar veşnic alta. Supt unul din arborii de lingă intrare, obişnuitul bătrîn cu plete albe, care face propagandă unui grup de lu­crători fără lucru, şi, lingă basin, copiii scărmănaţi şi mînjiţî pe faţă, cari, între doue alergături nebune, privesc cu ochii mari atenţi la peştişorii ceî roşi, ce-şi mlă­diază în apă cozile supţii*) şi elegante.

Din spre Lido, un nor greii vine incet. Se aud cîte-va tunete, care par a veni de foarte departe, din adinci-mile orizontului. Şi vintul prevestitor al potopului, prinde a sufla rece ca gbiaţa, răscolind frunzele uscate ale cărărilor.

Sintem abia la poartă. într'o îngrămădire desperată, cînd cele d'intâiii picături largi înegresc răşchirat năsipul. Apoi e o prăpădenie, o revărsare de apă neînchipuită.

într'o clipă, peronul uneî biserici apropiate e plin, căci, trăsura neexistind, adăpostul trebuie căutat într'o casă. Nimeni n'are umbrelă, dar aceasta n'ar folosi de ca cît să supere pe vecini. Apa vine din toate părţile, cu vintul turbat, care o frămintă. In cîte-va momente, hainele noastre sînt ca ale unor înnecaţî.

A R E )

Şi ploaia cade neistovită. La doi paşi nu se vede nimic, de cît mişcarea apel ce se prăbuşeşte asupra stradelor, care sînt riuri. Unul mal nerăbdător lasă adăpos­tul, care ne fereşte aşa de puţin şi fuge nebun spre casă. Apoi altul şi altul. Podurile sînt sărite în trei paşi, picioarele îngheţate minîncă distanţa. In sfirşit... şi, pe cînd ajuns la raiul dorit cu atita patimă, al coperemîn-tuluî adăpostitor, aştepţi să ţi se deschidă uşa, peste stradele acuma cu totul deşerte, potopul se azvirle. cu un zgomot pe care înaltele mase de piatră ale caselor îl fac şi mal asurzitor.

* * De cîte ori se face seară, eşti sigur să auzi pe

«povera figlia». Individul cu acest nume e un fel de cerşetor bătrîn,

cu faţa înegrită de soare şi părul tuns scurt pe capul rotund ca o minge. Minele-i foarte lungi trec de ge­nunchi, pare-că, şi-î dau înfăţişarea unui oragutang: Poartă saboţi şi o haină care, din neagră ce a fost, a ajuns verde şi acuma bate simţitor in galben.

Se opreşte în mijlocul stradelei înguste, pîndind fe-reştile cu ochiu-î negru, foarte ager. Apoi îşi scoate politicos, spre cele patru colţuri ale lumii, pălăria lui descolorată şi fără formă. In sfirşit cîntă, jucînd in aceeaşi vreme un danţ grosolan şi necuviincios. Din versurile pe care le stropşeşte cu glasu-î răguşit de beţiv se înţelege numai din cînd in cînd acest refren de canţonetă sentimentală : «.povera figlia, povera figlia».

Un ban cade dintr'o fereastă şi bătrinul se face a nu-I găsi, cu strimbăturî foarte caraghioase, menite să îmbo­găţească recolta. Lumea ride şi alţi bani se aruncă. Cerşetorul e vesel şi faţa luî, minunat de mobilă, se face din ce în ce mai caraghioasă, mişcările mai artistic

73

ridicule: moşneagul are o mare ştofă de comediant, de sigur.

Gologanii aii contenit, dar «povera figlia» aşteaptă încă, apoi începe de la capăt cîntecu-î unic, O servi­toare aruncă apă : haina galbenă, capătă, atinsă, coloarea-î primitivă, din timpuri imemoriale. Cintăreţul se aruncă, cu o sehimonositură nouă, spre peretele opus, unde altă aruncătură de apă îl loveşte pe cap. E o veselie nebună la toate fereştile deschise. «Povera figlia» vrea să fugă, dar un lucrător tiner, pe care-1 îndeamnă ochii frumoşi de după obloane, ii taie calea. Cerşetorul nu mai ride, şi fuga lui umilită, între izbiturile bărbatului şi aruncă­turile de apă ale fetelor, înfăţişază cea mai adîncă umilire pe care o poate vedea cine-va: capul pe care l'a des­coperit spre a 'şi feri restul de pălărie, acest cap de nenorocit şi de degradat, e alb ca omătul.

* * *

Alţi cântăreţi, nespus de drăguţi aceştia. Doi copii, un băiat şi o fată, de opt până la zece ani. Amindoî sînt foarte frumoşi, cu ochii adinei şi nişte lungi gene negre, care sînt de o nesfirşită poezie. El ie îmbrăcat ca un elegant din vremea Imperiului: redingota neagră strinsă pe trup, pantaloni de catifea până la genuchî, pantofi cu fiong şi un cilindru cu fundul evazat, peste plete lungi. Ea are portul de grecoaică : un pieptăraş verde fără mînicî, o fustanelă învoaltă, papuceî galbeni cu virful ascuţit şi un fes pus pe o parte, cu canalul lung de fir bătându-î umărul. Ea cântă din gură o se­renadă şi el loveşte cu energie şi aplomb coardele unei ghitare. In aruncătura degetelor, în poza cilindrului, în accentul cînteculuî, cind el începe la rîndul lui, ie o ştrengărie de copil admirabilă. Ce potop de soldini se revarsă pe piatra stradelei! Artiştii mulţămesc şi, luin-du-se la braţ, foarte serioşi amindoî, pleacă înnainte, supt atîţia ochi înduioşaţi.

. * * *

Intr'o Duminecă Ia Lido. Vaporul ie cu desăvârşire plin: foarte mulţi copii şi străini, veniţi din alte oraşe ale Italiei, pentru băl. Ie una din zilele frumoase din Veneţia: aierul ie limpede şi răcoros, marea şi cerul absolut albastre.

In dreapta «.San Lassaro degli Armeni», unde aceştia, mekitariştiî, au tipografie, şcoală şi mănăstire, alte insule mai departe, ca nişte oraşe de marmură albă plutitoare pe un luciii netulburat.

Debarcaderul ie lângă un sîmbure de case: casinul,

staţia tramvaiului, cîte-va vile. Copiii staii în admi­raţie innaintea celor doi cai plictisiţi, cari aşteaptă ca trăsura să se umple de lume: doi cai, doi cai vii ! In animal, care nu se vede, neapărat, de cit Duminica sau în zilele de plimbare, printre gratiile porţii. în insula vecină a grădinii, unde, staţi trupe călăreţe.

Da, cai, şi alte creaturi extraordinare, între care foarte mulţi cinî. (Teneţianul nu ie deprins bine de cît cu pi­sica, animalul colţurilor întunecate şi umede, iubitoarea săriturilor peste canalurî şi rătăcirilor prin dedalul co-peremintelor de palate.)

Pe cînd, într'un sunet argintiu de clopoţei, tramvaiul porneşte, mă depărtez printr'o cărare strimtă, care des­parte grădini ţărăneşti, cu verdeaţa bine îngrijită şi îmbielşugată. Treci printr'un gard neîntrerupt de flori, cu înfăţişarea străină, cu care fluturi pe cari nu-I cunosc, se confundă aproape. Ie trecut de amiază şi supt căldură toată această ţară verde ie cu desăvârşire pustie.

Cărarea duce spre mare. Ie din ce in ce mai năsi-poasă, până când florile dispar şi vegetaţia ie închircită, rară, minjită de praf. De pe un vîrf de movilită năsi-poasă, marea se vede.

Nu apa liniştită a lagunelor, ci marea, marea liberă, capricioasă şi măreaţă. S'a stirnit un vînt destul de puternic şi priveliştea e fără pereche.

In fund, la atingerea cu cerul, o mică flotă de pescari se duce, ca un stol de mari păsări albe, plutind d'asupra apei, fără să mişte aripele ascuţite. Valurile albastre-întunecat, aleargă nebune spre ţerm, pe care-1 acopăr lacome, stropindu-1 cu spumă. Şi la retragerea lor pri­pită, crabi mărunţi, ca nişte painjeni extraordinari, se luptă să se ţie de dinsele, înnotînd din răsputeri. Cei mal mulţi rămîn pe năsipul jilav în care se cufundă, alăturea cu scoicile albe, violete, cu frumoasele eventalii vinete şi albe, care crănţăne sfărimindu-se supt picioare.

Ie aceeaşi mare şi sînt aceleaşi valuri care se năpus­tesc spre ţermul incrustat cu scoici multicolore, dar vremea trece fără s'o simţi. Şi soarele ie departe către Apus, cînd ne gindim la plecare: în fund Adriatica rosto­goleşte valuri de aur topit, care te orbesc.

Văzută de pe vaporul care se întoarce, Veneţia ie alta. In faţă, marmura grădinii regale, piaţa şi palatul ducal, trandafiriu ca un cer de dimineaţă înnainte de răsăritul soarelui. Peste oraş şi peste ape, ie o dumnezeiască şi solemnă linişte.

(Va urma) NECULAÎ IORGA

A C E L A Ş I R O S T Acelaşi rost de lucru Ca erî şi adî şi mâni, S'aprind în vatră focul, Să 'nvîrt fusul în mâni,

Me prinde dor de ducă Şi-o jale de a mai fi, Mi-aş rupe 'n doue furca Şi fusul Vas svîrli

+. .> .

Iar focul Vas aprinde Să ardă 'ncetinel... Bar nu pe vatră 'n tindă, Ci 'n pîepL. în piept la el.

MĂRIA CUNŢANU.

B A D E A I

— «Lasă, Stanco, nu mai plânge, că b u n e D-zeu; orii scăpa eu şi de focu ăsta, ş'apăî m'olu pune cu nădejde pe treabă, ş'om câştiga noi ce-om perde în t impu' cât oîu fi lipsă d'acasă. Mai e al'de taica, al'de neică Stoica al Joiţeî şi alţi creştini aî lui D-zeu, care s'o gândi să-ţî ajute şi ţie la m u n c a câmpului , ca să n u remâî de nevoie. Ce? par 'că n u m a i eu me d u c ? Nu vecii tu pe Stoian ai leichiî Catrini, care abia a făcut n u n t a la câjlejî şi, nici n u se gândeşte la ce-o să se întîmple; nu vedi pe nea Mateiu al leichii Luxandri , cu un cârd de copii, cum îi lasă cu nădejdea în D-zeu şi pleacă; n u vedi pe bîetu Florea al Măriei, care pleacă fără să-şî vadă odrasla, căci biată nevastă-sa îşî aşteaptă ceasu' să facă; n u vedi pe feciora' boierului şi al logofeteseî, că par 'că se duc la petrecere: de ce să remâiu eu atât de nevolnic şi să plâng par 'că mi-ar fi murit neamuri le ; ce-o vrea D-zeu cu no î ; doar n ' am omorît eu. pe m a m a ca să m'ajungă vr 'un blestem de s u s ; a muri t ea, că i se isprăvise zilele; r emâne ele alte neveste, care n 'au în ce tu rna apa din c iubăr ; dar tu, slavă 'Domnului, al pămîntu ' teu, aî căscioara ta, aî tot rostu ' şi n u eşti lipsită nici de n e a m u r i ; te-or ajuta ele când te-or vedea în vre o nevoe ! »

— «Aşa e, Badeo, dar vedi, mi se rupe inima când me gândesc c'oîu r emâne singură cu Bădiţă, într 'atâţîa d u ş m a n i ; nu vedi tu că par 'că le s tăm la toţi în ochi, fiind-că vrea bunul D-zeu ca pă­mîntu ' nost ru să facă bucate mai mul te ca al lor; dacă acu, că estî tu acasă, si tot nu-sî tine gura cu fel de fel de v o r b e : ba că fecîoru' boierului vine mereu pe la noî ; ba că Kir Iane se uită după mine când me duc la el în prăvăl ie; ba că Bădiţă al nos t ru nu seamenă de loc cu tine, si câte si mal câte!.... dar când o şti eî că tu aî plecat d'a­casă şi c'am remas eu s ingură : e în stare să-mî scoată fel de fel de ponoase, nu î-ar ma i răbda măîculiţa Domnului!....»

— «Apăî, tu n u ştii fa, că gura lumii e slo­bodă, n u m a i pămîntu ' o as tupă? Câte n u s 'aude de d'alde cucoane mar i de la oras, dar mi-te de-o nevastă de om sărac!.... Da ce-ţî pasă ţie de ce vorbeşte l u m e a ? Tu să-tî vedî de casa ta, de rostu' teu şi nimic mai mu l t : cine o vorbi, gura I-o amuţi.»

— «Ei, Badeo, eu î-aş lăsa în plata Domnului pe toţi, dar nu m e lasă eî pe m i n e : îmi ţine calea şi când me duc până Ia fântână, şi t rebue să se agate de mine. Le-aş răbda toate, cu dragă inimă, când aş şti că te întorci mâne-po îmâne acasă şi ţi le-aş spune ţie din fir până 'n aţă!.... Dar cine ştie când v'o da d rumu ' de la s tăpânire ; te po­meneşt i că m'o lua D-zeu până atunci de inimă rea şi remâiu ponosi tă de gura vrăşmaşilor. Şi-apoî, cum să-mî fie mie cald, când te ştiu pe t ine că te trudeşti prin ţări străine şi că te aştepţi la moar te de azi pe m â n e ? Dare'ar Dumnezeu să nu- i mal putrezească osu' cui a scornit şi cu resbelele astea!... Nu lasă pă creştin să-şl vadă de necazur i le lui şi de muncul i ţă câmpulu i ; îl ia din vatra luî, unde are nevastă şi copil, şi-1 duce p'alte tărîmurî ca să se împuşte cu duşmani i ; şi ăî mar i şed pe saltea si chefuesc, că doar n'o intra eî în foc!....*

— «Taci fa, nevastă, de ce vorbeşti cu păca t ? Nu vedi tu că s a sculat de la mic şi pân ' la mare , şi bogat şi sărac, ca să scape ţara de nevoie ? Ce? puţin foc e şi p'ăî mar i? Eî nu închid ochii mai reu de cât noî, că dac'o apuca să calce duş-manu ' pe pămîntu ' nostru, apăî ânteiu de eî s'agaţă, că are ce să le ia; da de la m i n e ce-o să i a ? Pămîn tu ' ? N'are ce să facă cu el, că pămîntu ' t rebue munci t ca să-ţî dea să m ă n â n c i ; lor le trebue rubele, pungi grase cu bani ca să se sa­ture, că aşa e tăcut o m u ' ; să aibă cât o avea, rămneş te la bunu ' altuia, că b a n u e ochiu' dra­cului. Tu nu ştii cum merg treburile!.... Noue n e spunea d-1 căpitan, că n u e nimic mai frumos de cât să mori pentru patriei...»

— «Ba e vorbă! Să-tî lasî malu ' teu — mult-puţin ce-a dat D-zeu — şi să mori p'în şean-ţurî!.... Da de ce nu mor ş'ăî mar i ca prostimea?.. . Fiind-că ştie să se păzească... îi trage cu gura mereu , şi când vede greu', dă bir cu fugiţii!... Uite, n u ştiu ce să zic, Badeo, — îerte-me Dumnezeu — dar mie mai că-mî vine să te îndemn să n u te duci de loc; fă şi tu coada pleaşcă, şi ce-o să-ţî facă?

— «Fugi, ispito, d 'aci ; cum aî crede tu că s'ar putea să fac una ca a s t a ; ce ? vreî să'nfund puş ­căria ? Audî vorbă de vo rb i t ; da n u poţi să scapî, măcar d'aî intra în gaură de şearpe!... Ba încă remâî de pomină din n e a m în neam!.... Par 'c 'aî audi mâne-poîmâne strigând după Bădi ţă : «Ăsta e fecioru' lu' ăla care a fugit de resbel»; cinste ar

fi pent ru numele meu asta ? Să n u te m a i aud, Stanco, cu vorbe d'astea, că să ştii că-mî cădi cu negru la inimă!.... Lasă mai bine să me duc. şi ce s'o alege de mine, s'o alege; d'o vrea ăl de sus să scap teafăr, oîii scăpa ; de nu, s ănă ta t e ; tu estî tîneră, te-oî mări ta cu altul care o avea noroc să scape!....»

— «0, Badeo, mai bine trage mî o pa lmă de cât să-mi vorbeşti a s a ; cum ai crede tu, ca as putea să me mări t cu altul, când eu am deschis ochii pe tine?.... Dacă ţî-e voia să te duci, du-te cu Dumnezeu ; m'oiu. ruga şi eu cu Bădiţă pent ru sănăta tea ta, şi d'o fi să scapi, om prăsnui ziua când t e i în toarce; de nu, îmi fac seama singură şi dau pe Bădiţă de suflet!....»

— «Dumnezeu să ne poarte de grijă Ia toţ i ; fă şi tu aşa cum te-o tăia capu' şi cum te-o lăsa inima. Eu m'oiu gândi şi 'n somn la voi. Remâneţ i cu bine, si să ne vedem sănătoşi!....»

Şi după repetate îmbrăţişări şi sărutări , Badea se despărţi de Stanca, care avea pe Bădiţă în braţe !....

II

Ajuns Ia regimentul din care făcea parte, Badea se regăsi cu camaradiî sei de arme, cu leatul seu, şi căută să-şî mai ascundă mâhni rea de care era co-prins. Disciplina casărmeî, care era adînc întipărită în Badea, redeşptă în el ardoarea de altă-dată, şi u i tând — sau mai bine zis — fiind nevoit să uite lăcrămile ce lăsase în urmă-î, acasă, se hotărî şi de astă-dată a se pune cu nădejde pe miliţie, si în câteva zile redeveni iarăşi ceea ce fusese: soldatul model, vrednic şi inteligent, din care causă i se dădu din nou funcţia de fruntaş care o avu­sese până la liberare.

Instrucţia reservistilor se u r m a cu mul tă activi-tate, ast-fel că în câteva septămânî, aceştia lucrau tot atât de bine, dacă n u mai bine chiar, de cât contingentele cari formau armata permanentă .

Fiind totul g a t a : armată , provisiuni, e t c , se aş­tepta numa i ordinul Cei Set plece spre Dunăre.

Comandanţ i i de trupe, primiseră instrucţiuni, ca până la sosirea ordinului, să suspende orî-ce ser­viciu, şi să puie musicile şi lăutarii să cânte, ca trupele să se distreze, avend în mijlocul lor pe toţi oficeriî respectivi.

Cu modul acesta, credeau i descreţi frunţile m u l t o r a : înveselind pe unii, îmoărbă tând pe alţii, şi făcend să uite mâhnirea de care erau coprinşî parte dintr înşi l

Fruntaşul Badea, căuta a fi printre cei d'ânteiu şi la petrecere ca şi la slujbă. El se băga în mij­locul celor cari păreau mai trişti, îi lua de m â n ă

şi-î trăgea cu de-a sila la horă, ca să joace. Unii dintre aceştia, se mai î ndemnau vedend pe Badea atât de voios, şi se pr indeau alături cu dînsul la j oc ; alţii — cari eraîl ma i chinuiţi de dorul de-acasă — nu-î prea trăgea in ima să joace, şi se mai împotriveau puţin, când Badea venea la dînşiî. Ba, Iordache Călin, îl înt împină cu cuvintele acestea:

— «Lasă, don fruntaş, n u mai me lua, zeu, la joc, că nu-mi arde mie d 'asta; mi-am lăsat toate baltă acasă, în voia Domnului , şi am venit aci să stau de petrecere?.... Vine tocma vorba a ia : «Ţara plânge de tătari şi neică-mî bea cu lăutari». Ce inimă să am eu de joc, când ştiţi că biată nevas tă-mea stă acasă de gât cu patru copilaşi, şi n 'are nici u n sprijin de nicăerî. Ba, hoţu ' de primar, care mî-e d u ş m a n de moarte , pentru o bucată de pămînt, se bătea cu pumnii în piept când am plecat, că mî-o face el a c u m ; când m'oiu întoarce — dacă m'oîîi ma i întoarce — am să-mi găsesc nevasta şi copiii în bătătură, căci are să le ia si cenuşa din vatră !...»

— «Tare eşti prost, mă i leat. dacă-ţi ma i faci in imă rea — respundea Badea — ; credî tu că eu. n u mî-am lăsat malu ' pe m â n a altuia ? Şi atâta sumedenie de lume, n'o fi avend fieste-care u n colţ de pămînt Cel Scl~ 1 muncească , si nevastă cu copii ? Dar ce-î faci nevoii dacă te cere ? Ce, adică-tilea, dac'oî fi trist, o să-ti dea drumu 'acasă ? Fă-ti curaj, m ă Iordache, că b u n e Dumnezeu : om scăpa noi şi d 'as ta ; am făcut-o noi trei ani de-a binele, dar mi-te acum. când a m mai păscut-o odată, n 'o să scăpăm teaferi în trei luni?. .»

— «Ce vorbeşti, D-ta, Don fruntaş, cu trei lun i ; mie mi-e teamă că n 'om scăpa nici în trei a n i ; n 'audî D-ta că duşmanu ' a venit p â n la graniţă, şi că azî-mâne ne porneşte, sărucuţ de maica noastră, să dăm pept cu el ? ...»

— «Ei, şi ce te vaeţî aşa, m ă Iordache, par 'că eşti muie re? Ce-o să fie ? 0 să dai pepl cu el şi o să se aleagă î n t r u n fel: or lae, or bă l ae ; da' mul t n 'o să ţie, că e cheltuială, leat; ce credî tu, că puţine parale trebue să ţii alâta liotă pă cheltuială?»

— «Ei, Doamne, D-le fruntaş ce vaeţî D-ta stăpâ­nirea ? Ea are de unde scoa te : din spinarea mea, dîntr 'a D-tale, dîntr'a ă lu ia ; d'aia te vaetî?»

— «Ba nu, leat, da n'aî audit şi pe Don Căpi­tan, cum ne spunea la frunt. ca să nu ne temem, că ne dă drumu'acasă cât de c u r î n d ? . . . »

—• «Ei, măre , ce-o să zică si Dumnealui, Ctt sâ ne facă inimă b u n ă ? Nu-î vine să ne z i c ă : «Ve duc la moar te băeţî», că, de, aşa-î ordinu' de la ăi ma i mari, ca să ne facă cura j ; da n u vedî D'mneata că p a r c ă sînt ploaţî to ţ i : şi don locotinent, şi don căpitan şi don m a i u r ; n u m a ' don colonel p a r c ă e ma i vesel niţel, că, de, ştie c'o să stea mai departe de foc ; da noi săraci i ! . . .»

«Ia taci din gură mă, Iordache, n u mai te

văicări a ş a ; ia vino încoa să ne pr indem amîn-doî, tocma colo lângă don Căpitan. . .»

Şi Badea luă pe Iordache de m â n ă şi ma i mul t fără voia luî, îl prinse în horă, iar acolo, în faţa căpitanului, îî strigă: «Aide leat, dacă te-aî prins în horă, joacă».

Căpitanul bătu pe Badea pe umeri şi-1 dădu de exemplu celora-Falţi soldaţi.

* *

Timp de câteva zile, tot serviciul milităresc se reducea numa i la mâncare , beutură. jocuri şi cântece, lucru care înveselise pe ceî maî întristaţi, iar pe ceî maî ageamii îî făcea să z ică :

— «Asa da maî înţeleg si eu miliţie, să tot o faci; da nu cum e a când am fâcut-o n o i : dîn cruci si dîn dumnezei nu mal esiai toată ziulica; ş'apăî la istrudie, val mamă , te întorceai cu făl­cile bu rdu f . . . »

— «Da la tehorie — respundea altul — n u ştii ce bajocură e ra? Vedeai pe câte u n copil de căprar, volintir, că dacă greşeai, te punea, — om în toată firea, cu mus ta ţ a cât vrabia la gură, — să stal într 'un picior înaintea ălor-1'alţi, şi să chemi lampa cu dej tu' orî să mişti picior u' ridicat, ca şi cum aî învîrti la tocilă ! . . .»

— «Da la noî în cumpanie—-zicea altul — era u n afurisit de ciorbar, sergent, care când intra de zi, îşi bă tea joc în fel şi chip de bieţii sol­daţi. Ian ascultaţi ce făcea: Când era aproape să ne culcăm, numa ' ce-1 vedeai că striga cât îî lua gu ra : «Treci la ispecţieleat, cu picioarele la mar­ginea patului, să vedem care n u te-a'i spălat pe picioare», şi cu o curea de la centiron în mână , vai maica celuia care-1 găsea murdar . — Apoi n u m a ' ce striga iar : «Adu o s trachină de apă u n u » ; da până să ne încăl ţăm noî, orî să ne îmbrăcăm — că de multe orî e ram desbrăcaţl — , n u m a ce-I abătea bâzdâcu, şi începea să s t r ige: «Asa. care va să zică n u vrei să te duet nicî unu, aî ? ia să-mî scoateţi lingurile din rani ţă si să ve duceţi cu toţii la fântână şi sâ-mî căraţi apă cu lingura până mî-oţl umple s t rachina cu apă ca să me s a t u r » ; şi ne trimitea, măre , toată cum-pania, goî, cum eram, tocma în vale la fintână, împreună cu un căprar după noî, care ne lua la goană cu cureaua, de se vărsa toată apa din lin­gură pân ' la casarmâ!....»

— Mă, da' reu îşi bătea joc de vot — se mira altul — si voi de ce nu riclamaU la oiîtiru' de serviciu, or la aghiotant?»

•— «Ce săr ic lamî , m ă ; da' maî aveaî pă u rmă traiu cu afurisitu' ? ş'apăî ofiţiru' de serviciu se culca de la apel, şi aghiotantu ' să 'nfunda la cantină cu câte u n volintir nou, care avea ceva parale de cheltuială. Pa s de reclamă, de!.... Nu stiî tu că pân ' la D-zeu te omoară sfinţii ?...,»

— «Ba să zici, l ea t ; n 'aveaî ce-î face. D a ' a c u ' e prosteala dracului de miliţie; n u vedî tu cum joci la rînd cu ăî mari!....»

— «Eî, măre, joacă şi eî de nevoie, n u de dragu' vostru» — respunse Iordache Călin, care ascultase şi el cele spuse, şi se amestecase ne-pofltit în vorbă.

— «Ia tacî din gură mă, nea Iordache — îl între­rupse unul — n u maî tot vorbi în pus t iu ; pe tine când te vede omu' tot văîcărindu-te te vede. Nu vedî tu că s'a slăbit miliţia, n u maî e cum e r a ? Unde vedeai tu pe căprar, or măcar pe fruntaş, că dă voie soldatului să-şî aprindă ţigara de la e l ; tre­buia să te duci în poziţie la el, şi să strigi cât să-1 sperii: «Trăiţi don fruntaş, îmi dat voie ca să aprind şi eu ţigara la D-ta», şi numa ' ce-1 vedeai că-ţî respunde:« Eî, răcane, ţî-a ieşit mămăl iga din bur tă de vii să aprind! ţigara la mine?» Da acu', aî vedut pă don fruntaş Badea Niculae, cum venea el singur să-ţl dea ţigară când te vedea că n'aî şi cum te lua cu de-a sila să joci în horă cu el? Unde mal era înainte a ş a ? Şi chiar pânea şi ra­chiu', n u vedî ce regulat ţi le d ă ; pe câtă vreme atuncî, abia apucai dîn joi în paştî câte-un cio-fâlc: ba că erai în gardă, ba că te trimetea de corvoadă cine ştie unde când se împăr ţea rach iu ; şi când îl apucai, val mamă!.... abia-ţî udaî gura, că hoţu ' de căprar băga dejtu' în ciofâlc şi când îl scotea r emânea niţel rachiu în fund, cât îţî udaî gura, şi ăla val de el cum era : maî mul t apă de cât rachiu; că de, sergentu' de zi da majuruluî, da la sergenţi câte 3 — 4 ciofâlce, da la căprari câte 2 — 3 ; de unde era să se maî ajungă pentru toţi ? Maî punea şi el apă şi se făcea rachiu, după ce-1 maî boteza şi sergentu' de la aprovisionare, si cantineru' care-1 vindea, si mal stiti si eu cine!.... da acu', par 'că maî e de D-zeu: simţ! că îaî ceva în gură ; n'o fi el tocma cum spune la tehorie, tăria 16 grade, da tot n u e ca atuncî!....»

— «Proşti maî sînteţî măi băeţl, — respunse Iordache care ascultase zîmbind tot ce spusese camaradul seu — n u vedeţi voi că toate astea sînt făcute din făţărnicie, ca să ve ademenească şi să credeţi că d'acu înainte lumea e a voastră şi că don căpitan o să mănânce dintr 'un cenac cu voî ?!... E ! h e ! o să se schimbe căciulile ia r ; ia să-s! facă treaba cu noî, să vedetî, tot asa o să fie când s'o întoarce de la resbel? Acu n 'are ce-şî face capului, că de, a audit şi eî că ăî care se poartă reu cu soldaţii, le sboară capu ' în resbel maî ânteiu lor şi apoi la duşmani!.... In inima lor tot reî au remas, si cât o fi lumea, tot asa are să remâe!...»

— «Fie mă, nea Iordache, că al dracului mal eşti t u ; n u m a ' ţine-ţî gura că o s'o păţeşti cu vorbele tale — respunse unul din camarad! — că n'o să fie militiea tot asa, o stim noî, dar vorba

e că acum n u e cum a fost; că s'o schimba iar, asta e iar altă vorbă ; dar ce-o să n e ma i pese noue cum o fi, dacă noue ne dă drumu ' când ne-om întoarce! — dacă ne-om maî întoarce ! »

— «Aşa e, măi leat, — respunse Badea Niculae, care veduse şi audise toate din apropiere — : faceţi şi voi ca m i n e : ce-o fi pă urmă, om vedea !...»

III

Zilele de petrecere se sfârşiră şi e le ; ordinul de plecare sosise ; inimele slabe se întristară iară.

Fruntaşul Badea, — căruia i se încredinţase con-ducerea unei căprarii, — se arăta din ce în ce maî harnic. Oamenii seî erau în tot-d 'a-una cei maî bine echipaţi şi cei dânteiu gata în executarea ordinelor.

Porniţ i în marş , şi comandându-se «pas de voie», Badea mergea tot cântând. Căpitanul în a cărui companie se afla Badea, se m â n d r e a cu u n ast­fel de soldat, si-1 arăta mereu maiorul ai, care hotărî a-1 trece în avant-gardă, spre a maî înviora pe cei de acolo.

După doue zile de marş , în care s'a păstrat po­pasurile foarte regulat, trupele aii ajuns fîe-care l a ' p u n c t e l e unde erau destinate.

Regimentul din care făcea par te Badea, era orîn-duit printre cele d'ânteiu care să intre în luptă. Colonelul dete ordin unui oficer ca să plece cu o escortă, compusă din cei maî inteligenţi oameni , în recunoascerea posiţiilor. Se înţelege, că printre aceştia fu ales şi Badea. După comunicarea resul-tatuluî, se făcură pregătiri spre a începe primul

atac. La această veste, Badea dădu u n ţipăt de bucurie, aruncându-ş l chipiul în sus, ca şi cum s'ar fi dus la o petrecere. Acest curaj învioră pe cei ma î mulţi, şi când primiră ordinul de atac, soldaţii se repediră ca leii în tabăra inamică. Cu u n curaj de nedescris, Badea se lupta ca u n smeti, şi cum inamicul era înfrînt şi aproape înjumătăţit, colo­nelul dete ordin să se dea ultimul atac de ex­terminare. Fără a maî ţ ine seamă de comandele ce se dau, Badea, din ce în ce maî aprins, ajunse până la port-drapelul inamicului, şi cu ajutorul altor camarad! reuşi a'l smulge din manele acestora. In acest m o m e n t se sună încetarea lupte i : inami­cul era învins!...

Badea, care se înferbîntase peste mesu ră îşi scoase batista ca saşi ma i şteargă şiroaele ce-î curgeau pe obraji; când se uită la batistă, era roş ie : fusese lovit de u n glonţ!... Si ca ori-ce om care se înfîoară când vede sânge curgend din corpul seu, Badea se simţi mal slab, şi rugă pe camaradi l seî se-1 ţie, ca să n u cadă jos. In acest momen t sosiau. şi ambulanţele . Fu urcat într 'una, împreună cu drapelul luat.

Vestea despre curajul şi i sbânda lui Badea, ajunse, se înţelege, la cunoşt inţa oficerilor cari formau statul major. Şeful acestuia dădu ordin a se aduce imediat Badea la reşedinţa comanda­mentului , unde fu decorat cu Virtutea militară şi numi t sergent. Apoi se dădu ordin a fi căuta t şi îngrijit de cel mai b u n medic.

(Va urma) DlMCION.

M A G D A L I N A

Luna adî e numai pată, Cerul a<ţî e numai nor, Şi tu tor ci îngândurată Vistd teu fermecător.

Ştiu de mult, o Magdalină, Te am sărit cu furca 'n prag Ştiu că inima-ţî e plină Şi ţie sufletul pribag.

Că se schimbă ca şi norii Cu seninul peste văl, Jalea, farmecul, fiorii Şi nădejdea 'n ochii tei.

Cal teii suflet Magdalină Flacără 'n al seu avînt Precum fâlfâe-o lumină La suflarea unui vînt.

Al teii suflet e ca spuma Şi cu-o lacrămă-l topeşti... Ah, în sarbădul de-acuma Dragoste ca din poveşti.

— &̂g=« MARIA CUNŢANU

DEPARTE... IN LUME... — «Petre!. . . T o t în ăst sat vei avea mormîn tu l» . Pe t ru rîde cu poftă, Iar mama iuî se 'ntristează

mal mult de nepăsarea lui : de sub genele-î be-t r îne curg lacrimi de durere. Din cinci bradî de feciori, mândria casei eî şi-a satului , Pet ru îî remăsese numai ; dar el acum o părăsise de bună voie, pentru tot-d 'a-una şi fără ca ochii lui ironici să lăcrimeze. Unde sînt zilele şi nopţile, în care ea veghea, cu ochiî umedî ca să-1 scape de vre-o boală, cu ochiî mari şi plini de bucurie ca să-1 adoarmă ? Unde sînt, să-1 arate lui, cât îî este dator eî ?

De acum casa eî, rîvnită de toţi sătenii, va fi lipsită cu to tul de chipurî t inere, vesele, mândre şi frumoase ; grădina eî, nefîind îngrijită stăruitor, se va usca t r i s t ; paserile-şî vor părăsi cuiburile lor gingaşe şi pline de vieaţă, neav,end frundiş şi nici admi ra to r i ; vaca va rage melancolic fără mângâeri le l u i ; caii vor amorţ i în grajdur i ; Griveî va lăcrima urlând dureros de dorul lu i . . . . ; dar ea ? ! Ea va plânge, va plânge mult . Nu mult , căci va muri în curînd... în lacrime.

Drept vorbind, to t ea-1 de vină, căci numai după stăruinţele ei, se 'nvoi omul ei, să-1 t r imeată la oraş în şcoală.

Maî bine n 'ar fi fost ziua, mai bine anul în care a plecat la oraş, o h ! maî bine nu l-ar fi avut , maî bine nu s'ar fi născut ea ! Aşa-şi zice biata mamă.

Cu toate acestea el plecă cu planuri bune, lău­dabile. Dar se 'ntoarse cu ele sfârîmate pentru o singură dorinţă. Audise el şi citise despre oamenii celebri, îl lăudase pe el şi-î admiră talentul de pictor profesorul lui de desemn, remânea ca să studieze arta maî de aproape şi Iată-1 om celebru, căci el avea talent şi se 'ncredea în el.

Şi-acum, când pleacă pentru acest scop, nimic nu-1 impresionează, nimic nu-1 în t r i s tează; nici lacrămile mamei sale, nici dispreţul tatălui seu, nici casa în care-şî lasă toată copilăria lui nevi­novată şi-şî păstrează numai o amintire sură, care ajunge la betr îneţe ideal ; nici flăcăii, nici tetele din sat, nici cei betrînî , nici culmile stîncoase, aco­perite cu păduri fermecătoare şi pline de isvoare melancolice, nici valea acoperită cu lanuri d 'aur şi unde isvoarele, care şerpuesc în zigzaguri pe toată întinderea ei, împrejurul apelor argintoase fac ca să se 'ntrerupă murmuru l lor, ş'apoî, împreunate , s 'aruncă furioase în undele Zomoşiţei , ce curge maî furioasă şi murmură azi şi maî melancolic, maî ta re .

. . .Departe n văi coboară tânguiosul glas de clopot (!)

Nimic.. . nimic... nimic !... El sade rezemat de un scaun, mângâind pe

Griveî, care-î l inge cu pasiune mâna. Mama lui şeade 'n faţă-î plângând ; tatăl stă cu

spatele la el, fumându-şî luleaua nepăsător. El a ţ inut la copiii seî, a ţ inut mult , şi maî

ales la Petru. Când eşîa cu el prin sat, păşîa rar şi cu demni ta te ; iar când cineva i-1 lăuda, or i fetele satului se uitaii galeş după dînsul, pe el îl podideau lacrămile de bucurie. Suferise mult de perderea celor-l-alţi ; dar fuse fericit până mal ieri, căci se mângâiase cu Pe t ru : nu se mai gîndea la cei duşi din lume, îî ui tase. Şi cum să nu-1 fi uitat ? Pe t ru era cel maî voinic, maî frumos, maî deştept, maî vesel, mai sprinten, mai bun călăreţ de cât toţ i ceî-l-alţî flăcăi din sat... Dar bine a zis ăla : «Părinţi i str ică pe copii».

Nimeni nu vorbeşte. Abia s'aude plânsul înfundat al mamei , jalnicul suspin al lui Griveî, ori , din când în când, muge tu l vaceî.

Paserile neşt iutoare, au început jocul lor sbur-dalnic ciripind vesel. Cerul e plin de nori cenuşii, goni ţ i d 'un vînt călduros de vară, pămîntul e încă umed de ploile din zilele t recute , culmile, împreunate cu norii , stau de strajă în dreapta satului, şi Zomoşiţa trece pe dinaintea casei lui Pe t ru zgomotoasă şi repede, aducând murmuru l el din păduri întunecoase care să pierde din ce în ce maî mult în vale. Cursul ei se perde din când în când printre lanuri şi iese prin altă parte, de a-I crede, că-î alt rîii. Şi cum îî place eî, să-şî răscolească un­dele, pe cari la fîe-care coti tură le aruncă din mal în m a l ! Şi undelor eî cum le place, să legene ca­denţat sălciile de pe maluri !..

Dar colo pe mal lângă teiul cel mare se vede o fată frumoasă.

Ea şeade fără să facă vre-o mişcare, privind ţintă în apă.

Cine să fie ?... E Visa Mariiicăî, cu care Pe t ru se plimba în fie-care seară pe malul Zomoşiţei . Mergeau, vorbind tainic, din dreptul casei lui şi până la teiul cel mare unde se odihneau şi do­vedeau prin sărutări , to t ce-şî spuneau pe d rum.

. . .Martoră e luna, mar tore sînt stelele.

S'aude din depărtare glas de clopot şi tocmai pe malul Tro tuşu lu i se vede o haraba suind. Iat-o trece podul de piatră, coteşte, o Ia pe malul Zo­moşiţei şi vine spre Rugineş t i . Merge încet, a lene ; Iar harabagiul scapără din amnar .

«Hee.. he. . 1 Greii e la deal moş Lazăre !» str iga Ştefan al Iloaeî.

De l-ar audi Lazar şi-ar grăbi mersul , ca nu cumva flăcăul sâ-1 spue satului şi muşteri i lor.

S'a audit şi în casă sunetul clopotului, căci harabaua a ajuns în dreptul Vişei. Ea sărmana a sărit în sus speriată când audi sgomotul şi acu şade cu spatele la moş Lazăr, care s'a oprit şi-î spune g lume de flăcău.

Sună clopotele cailor, care duc harabaua cu cea mai mare iuţeală. In haraba pe lângă Lazăr mai e Petru , care nici acum nu-î impresionat.

Mă-sa l'a blestemat să-şî albă mormmîn tu l în

R u g i n e ş t i ; tatăl lui a tăcut, vaca a mugi t , caii au nechezat, Griveî i-a lins mâna şi s'ar fi dus după el de nu Tar fi ţ inut Ştefan al Iloael, un vînt puternic a scuturat livada, iar Vişa lui, care n'a primit nici un semn, nici o vorbă, nici o sărutare , şade rezemată de un arbore strîngendu-şî cu manele încrucişate peptul ce palpită, şi pri­vind cu ochi mari , speriaţi şi plini de lacrimi cum el... el iubitul eî din nenorocire , se duce, u rma t de blestemul mâ-sel, departe, departe. . . în lume, în lume. . . STEFĂNESCU E . V ICTOR.

F U R T U N A Şi 'n apus şi 'n răsărit Ceru-î copleşit De nori primejdioşî şi haini.

Sboară croncănii de-a valma speriaţi, Zădufu-î fierbinte şi ţipă 'necaţî

Grabnic vestind vijelie. Sînt elementele 'n răsvrătire Gata 's de luptă — şi rea peire

Lumeî prezic cu mânie.

Patru sînt fraţii ce-î cheamă vînt Tus-patru pornit-au jos pe pămînt

Rescolindu-l în unghiuri cu zarvă. Oştiri strîng grămadă de nori spulberaţi, Şi vin dând năvală de gloate urmaţi,

Vuetu-i mare în slavă.

De crâncen resboiu şi-au găsit prilej Şi lumea o băntue 'n mare vîrtej.— Pârjol fac în cale şi tot năpustesc Câmpia o rade, copaci prăvălesc,

Piscuri din creştet sdrumică, Codru îl prinde de chică,

De urlă 'nfierat ca de spasmuri sgârcil In neagră pleavă şi praf tăvălit.

Rîuri şi mări biciuite Valuri prăsesc în clipite—

Namile uriaşe, — ce s'aude răcnind Ca din guri de balauri,—de prăpăstii isbind

Călători apucaţi de năpaste.

Stratul de nori acum duşmănos Cerul albastru întreg Ia ros

Mânia şi ciuda-l îneacă. In capete cum s'au încăerat Văzduhul se sfîşie tot sângerat

Lăsând săgeata să treacă.

Pornită-î cu foc potopitor Şi 'n groaznic urlet tănit uşor

Mugeşte turbatu 'n osândă. Injgheabă oştirea, şi-o adună la sfat Savînlă şi 'n droaie, pornind spulberat

Bubuie şi iadu 'n isbândâ.

Făleţul de om, de frici doborit, în rugi umilite, cu chip mohorît

Cerşeşte la zei milostenie. Pribeagul pustiu în drum prosternat In voia Domnului, rob s'a lăsat

Pentru suflet cerînd slobozenie.

Şi clopotul tremură jalnic sunând, Clopotniţa scârţie 'n ţîţîni clătinând,

1 reotul aiasmâ aduce. Bâjbăie 'n pripă norodu-adunat In vîrfod bisericiî-un trăsnet a dat

Şi praf s'a făcut sfînta cruce.

Şi cerul se sparge acum biruit Mai aprig duşmanu-î de moarte lovit

Văzduhul svâcneşte cu ropot. Şivoiu cade ploaia stîrnită din nor Şi pietri de ghiaţă aruncă din sbor

Uriaşid sfîrşindu-se 'n sgomot.

Din greu pămîntul adine a oftat, De ceasul reu sa simţit des legat,

Stratul de nori se resfiră. Şi uraganul nătăvălos Spre mează-noapte porneşte ciudos Durduind, la blesteme 'nşiră.

Cum vijelia s'a potolit S'a pironit In azur,—soarele vecinie stăpân al luminii.

MĂRIA BAIULESCU.

N A A V U T P A R T E

Da şi jivorniţă ca aceea, nu maî apucasem nicî-o-dată. Maî ales spre zarea ce duce spre Fistici, te rupea la inimă, nu alta. Aducea aşa câte un virtej de omăt şi numa ţi-arunca în iată, de te înâduşa. Gerul aspru îrigea obrajii. Era în zori. Soarele nu se ară tase . Cerul era îmbrobo­dit în nori albineţî şi scămoşiţî.

In văzduh, o vînzolealâ de fulgi, de-ţî lua ochii. Caii spintecau cu anevoe troianul. Erau bleaşcă de apă. Când sania dădea cu bourul în vr 'o rădăcină, ori în vr 'un bolovan înghieţat, sărea, de ne hurduca şi maţele în noî.

Când am ajuns la poala pădureî, jivorniţă pare că mai contenise. Pe d'asupra copacilor, numaî, trecea câte un vaet sec, de-o tr isteţe înduioşitoare. Copacii negri desfrunziţi, păreau dungi închise, t rase pe un fond alb.

Am mers o bucată aşa la vale, pe lângă poala pă­dureî, apoi făcând în stânga, am intrat în plinul codrului.

De amîndoue părţile drumului, copacii ne făceau streajă. Aici omătul cade agale, legănându-se lenos prin aer.

Drumul duce în Buda şi din Buda spre Negreşti. Ge­nele mi-s bătute în omăt, abia ved şi cum îs încotoşmat ta re , nu me pot întoarce de cât cu tot t rupul. La o vreme ca asta, dacă n'aî o haină maî plinuţă, te îea benga de frig.

Calea e grea. C'o septămână înainte omeţiî se desghieţase... dru­

murile curgeau una cu pârâile. A ţ inut aşa ca vr 'o doue dile şi într 'o noapte, numa

dă un puiu de ger, de sleeşte apele din mers. Omătul a început să cadă iar, peste ghieţuş, aşa că acuma, dru­mul era lunecos şi caii cum nu erau potcoviţi cam de multişor, lunecau de maî să se desghine. Ţi se rupea inima de milă, cum le maî umblau picioarele în toate părţile.

Ne-am dat pe jos. Eu ţineam de dinapoia săniuţei şi omul ducea caii

de dârlog. Mergeam maî mult tîrîş. Povrînişul se lăsa în loc, drept în jos. De amîndoue părţile, drumul îşi înalţă malurile ţesute

în rădăcinile groase ale copacilor. Calea s'a mâncat tot câte o leacă, până ce a r emas acuma ca un fund de pariu de adâncă. încă un pripor şi scăpăm Ia loc maî t răgănat . Peste vîrîurile copacilor lunecă vîntul vijîind dureros. Crengele, pline de policiu, în atingere, par oase uscate ce se lovesc între ele. Am ajuns pe tăpşan,

Caii suflă greu, de pe eî se ridică un nouraş de aburi. Pornim din nou.

— Maî e m u l t ? — O văgăună numa, da cea maî a dracului. Potcoa­

vele, în atingere cu rădăcinile ce şerpuiau drumul, dă­deau sunete ce răsunaă straşnic în inima codrului. Caii s t rănutau puternic. Abia se pot opri în potcoavele tocite.

Şi hîrtopul se lasă drept în loc. Ameţeşti când pri­veşti tocma în fundul lui. Ca să nu lunec, me agăţ de crengile copacilor ce înclină peste drum. Picioarele-mî fug înainte iar corpul remâne spînzurat de cracă, bălă-lăind greoîu în aer .

Greu drum. Cum mergeam aşa, maî cat odată înapoi. Prin ploaia de fulgi, zăresc un corp de piatră, p lan ta t

aşa în pămînt , pe marginea ridicată a drumului. Se cu­noştea că-î pusă de mână de om.

•— Ce-î aceea bade ? — Ehe... poî ţine loc de cruce dragă doamne. — Da cine-î îngropat acolo ? — Aici i-o poveste întreagă... da-î mult de atunci,

eram încă ţingău t îner în vremea aceea... şi cum căta să-mî spue istoria maî departe, numa iată că picioarele de dinapoi ale calului din dreapta lunecă sub el şi că-dend pe şedut, a mers aşa tîrîş o buca tă bună . Am scă­pat noî teferi şi din primejdia ceea. In vale au hodinit caii. Ardeam de dor să aud sfârşitul poveste! începute. Omul ostenit resufla cu greu. Eu u i tasem de toate.

— Eî, apoi — C e ? — Cu peat ra ceea, ce-a fost ? Şi omul îşî scoate căciula din cap, maî trecea mâna

aşa prin per, apoi remâne pe gânduri, cerând par 'că se rescolească cenuşa trecutului. In urmă, îşî pune căciula 'n cap şi începe hotărî t : «Poî,.... este o vorbă 1 tot reul purcede de la pahar şi de Ia muere.

Acu, Ia noî în sat, t răea un gospodar bunişor, nu aşa de cuprins, dar nici de mâncarea cânilor nu era el. Avea însă o îemee de cât... nu-î maî găseaî păreche. Nu a tâ t de frumoase, pe cât de şmecheră.

Cam umbla ea aşa,... huşî-marginea. A zăbzît'o el o-dată, de doue ori — a tăcut . La urmă a maî luat 'o cu vorbe b u n e : că nu-î frumos

pentru o gospodină... a ş . . vorbea butucilor. Nu remăsese bâeţan în sat, pe care să nu-1 fi avut de ibovnic.

A bătut-o el, a maî a lungat-o— degeaba. De la o vreme nici măcar n'o pândea, că dă... maî lesne ţi-I să păzeşti un cârd de Iepuri de cât pe-o muiere. Om muncitor, n 'am ce zice, dar ce folos, că el c'o mână aduna şi ea cu

zece înprâştiea. Până într 'o vreme, a luat şi darul b e ­ţiei si de-aci se ticăloşise cu totul sermana. De unde până unde, se pripăşeşte pe la noî un om, aşa... ca să nu spun minciuni... o îi avénd 30 de ani. Dealtmintrelea..-frumos el, spătos, plin de miez, se cunoştea c'a fost t răi t bine românu pe une-o fost.

Sluja la boeriî din sa t . Cum se face, că numa s'ajunge cu femeea bietului

creştin celuia. Că numa aista remâsese nevînturat de ea. Muerea dracului dă de gustul bărbatului istuîa şi nu

se lăsa de el în rup tu capului. Bărbatu-so cuminte, îşi căta de treabă. O lăsa pe ea în boii ei. Voea să vadă şi el, la ce ca­

păt o se ajungă. închidea din ochi şi înghiţea noduri. Trebue să fie la v'o doue-zecî de ani de-atunci. Era aşa prin postul Sîntă Măriei.

Omu, lasă nevasta acasă şi el porneşte la Negreşti cu boiiî de vînzare. Când pleacă, îi dă în grijă, să-şi bage minţele'n cap... aş... toa tă ziua aceea n'a mai ieşit din crîşmă.

Lumea zice, c'a s ta t şi ibomnicu ei aşa cam până la toacă, pe urmă, după ce şi-aii şoptit ceva la ureche, el a plecat.

Ea ci-că cânta şi cinstea toa tă lumea. L'a mâncat fript cânele şi păcat de D-zeii, că era o mândreţă de om.

A doua zi, a venit veste în sat că Iordache a Săra-riului e mort în codrii Budei.

S'a luat lumea aşa buluc şi s'a pornit să-1 vadă, că fusese om bun şi te doare inima când audî câte-ceva de românu voinic, cuminte şi cu îndemn la t reabă .

M'am amestecat şi eü pr int re oameni. Nu ne dumeream anume cine să-î îi pus capăt zilelor.

Ia vedi, mai delavale de t rupul cel de pea t ră «şi omul ara tă cu mâna într 'acolo», l'aü găsit întins pe iarba împroşcată cu sînge.

Şi fiind-că din adîncul drumului nu prea vedeam, m'am înălţat pe aripa săniuţei.

«Amar îl mai hâcuise. Pieptu lui era tot potricălit de mpunsăturî de cuţit. Şi cum căzuse pesemne cu capul de rădăcina copacului, îi crăpase tîmpla din stânga. . . ori că l'o îi pălit cu ceva acolo, — nu ştiu. Cămeşa lui era scoar ţă de sânge.

Şedea aşa întins, cu capul sub el... căciula căcluse ceva mai la vale.

- — Şi nu s'a aflat cine l'a r ă p u s ? — S'a pornit cercetarea. Baba, m a m a mortului , ştiea

că noră-sa se are de bine cu pribagul cela şi prepune că el l-ar fi omorît.

La judecată, după ce l'a mai chinuit, a spus şi el că muerea l'a pus la cale să-1 omoare, să-î îee banii de pe boi şi pe u rmă să t răească cu ea.

Haide, că jandarmii vin să umfle şi pe muere . Când colo, pe ea o găsesc spânzura tă în podul căsoaeî. Ori­cum, to t necuratul , era să aibă par te de ea,... cruce de aur cu noî şi cu toa tă lumea» şi aici omul face câteva cruci mari şi cu grabă.

— Da cu banii ce-a făcut t â lha ru l ? — Ochiul dracului? . . . ehehe . . Na avut parte. Când a venit doctorul şi-a pus să-1 desbrace pentru

a-1 dispinteca, a găsit în opinca din piciorul drept doue hârti i de câte o sută şi pa t ru gălbănaşî bătuţi , — paralele de pe bo i : Acu ori c ă de frică, ori că nu i-a venit prin gând, da tâlharul n'a căta t şi 'n opincă.

Soarele'obosit, spălăcit, se ară tase tînjitor intr 'un ochîîi de nour. Vremea se mai liniştise. îmi era frică de pă­dure. Am pornit. Când vedeam că se luminează înainte simţeam că mi se îea tot greul de pe suflet.

Curseştt-Vaslul IoAN ADAM

M 1 0 8 U N E A U A ( G O E T H E

Pajiştea îmbălsămată de parfum de floricele Stă tăcută la audul păstoriţei dulce cânt, Dar cu fruntea înălţată, un boboc de micşunele In spre dînsa îşi îndreaptă capul clătinat de vînt.

*Ah ! — gândeşte micşuneaua — de m'ar rupe sin cosiţa-l «Ar voi să me aşede, cu mirosu-mî parfumat «•Câtva timp aş îmbăta-o, aşedată'n cămăşuţa-î «Şi simţi-i voîă răsuflarea lângă pieptu-î descheiat.

Păstoriţa în spre dînsa cu pas iute nainteasă Peru-i flutură pe spate, ochii negri scânteiază Şi grăbită far' să vadă... drept pe floare a călcat.

A călcat-o. Micşuneaua la pâmînt este sdrobită Şi de moartea-l nemiloasă, nu pare de loc mâhnită Căci piciorul păstoriţei, moarte mal dulce i-a dat.

CONST. MODESTC.

sub marginea pădurii

Boii pasc pe lângă car ;

Din pădure geme rar

Sgomotul săcuril...

Yed, în sori, cum merg s'adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum şi hohotesc

Ca nişte nebune.

Albe poartă 'n mâni cofiţe; Albe rochii fluturând Fug pe dealuri scuturând

Roua din cosiţe.

E Duminică. Din vale Se ivesc răsleţî flăcăi, Toţi îşi fac pe-ascuns din văi

Cătră codri cale.

Sus senin şi jos verdeaţă... Ce cuminte-î să trâeştî, Când ţi-e dat să stăpâneşti

Numai o viată.

Mai de mult... ah, toate-acestea Mai de mult s'au întimplat — Să nu 'ntrebî ce-a mai urmat

Când s'a 'nchis povestea! *)

G. COŞBUC

C I N S T E A C A S E I

Intr'o seară din luna Ianuarie, când e gerul Bobotezei şi Carnavalul, în odăiţa unei mahalale retrase din Bu­cureşti, un tîner student de o constituţie delicată, cer-cela cu un deosebit interes unul dintre numeroasele volume, ce se aflau respândite pe o mescioară, pe fereastră şi chiar pe pat. Cărţi erau şi prin pat, odăiţa fiind foarte modest mobilată.

Pe când tinerul, la lumina oscilatoare a luminării, citea cu atenţie, de o-dată viscolul sgudui fereastra aşa de tare în cât studentul se şi sculă după scaun zicend: &al dracului viscol». Apoi, după ce puse un lemn în sobă, se îndreptă cătră fereastră, căutând să străbată cu privirea pătura de zăpadă, ce se depuse pe geamuri. Nereuşind, se trinti in pat, şi cu capul rezemat pe o mână, după un moment de gândire, clătinând din cap cu o expresie de amărăciune, începu ăst monolog:

«Mai bine că nu ved afară, căci poate privirea mi s'ar fi oprit pe uriaşele locaşuri, unele năpădite d'avuţi trîndavî, care benchetuesc cu nepăsare şi unde adesea vre-o orhestră face să nu se mai audă sgomotul visco­lului; iar altele, năpădite de postulanţi cu dosare de re­comandaţii.

«Mai bine că nu zăresc vr'un bordeiu, unde poate nişte copilaşi, tremurând de frig aşteaptă un codru de pâne şi scot gemete de groază la fle-care şuerat de viscol».

Un sgomot de paşi îl făcu să întrerupă monologul şi mirându-se de o visită la ora aceasta şi pe o aşa vreme> se duse Ia uşe, când intră, acoperit de zăpadă şi gâfâind, colegul seti Teodor Iliescu.

— Bună seara, Alexandre, zise noul venit, mişcând picioarele ca un urs şi scuturându-se de zăpadă.

— Bună seara Teodore; dar ce e asta ? îl întrebă Alexandru, ajutându-i să se scuture.

— Ce să fie, respunse Teodor. Am alergat în toate părţile să me împrumut 20 lei, ca să me" duc astă-seară

la bal mascat şi n'am găsit. Ultima speranţă deci mi-e la tine.

— Nu pot, dragă Teodore, căci n'am de cât 3 lei, cu cari mâne o să cumpăr 100 klgr. lemne. Me mir că nu ţl-a mai remas a zecea parte din cei 200 lei, trimişi săptămîna trecută de părinţii tei.

— Apoi de, Alexandre, eii nu sînt ca tine aşa de retras; şi n'aş putea trăi o săptămîna cu o sută de lei, iar nu o lună, cum faci tu, cu mica-ţî retribuţie. îmi plac petrecerile grozav şi mai ales acum caut să profit de libertate, până nu me 'nsor.

— Ce, vrei să te căsătoreşti ?! Studiile nu ţi le-ai terminat şi nu ţî-aî aranjat nici o

posiţie socială. — Da, vreaii să mS 'nsor, căci am găsit un chilipir

Este fata unui milionar. — Cum, e dispus să ţî-o dea?! — Dar ce, fără voe nu se poate ? — Cum asta? — Cum aii mai făcut şi alţii. Am să fug cu fata şi apoi, până nu-mî va da tată-

săti vre-o câteva sute de mii, nu me căsătoresc cu "ea. — Să nu faci lucrul ăsta Teodore. Alexandru • nu termină bine cuvîntul, când sgomotul

d'afară produs de viscol, făcu ca ambii să întoarcă ca­petele spre fereastră.

— Grozavă vreme, dise Teodor. — Ei Teodore! Un viscol mai tare ca ăsta am vedut

acum 2 ani, de când însă am rămas şi c'o impresie tristă.

— De ce? — Ca să-ţi explic, ar trebui să-ţî fac o poveste lungă — Apoi, Alexandre, pentru că nici tu n'aî cu ce să

me împrumuţi, am să staţi la tine astă-seară, când tot­odată să-mi faci povestirea, dându-mi şi o cafea, căci

*) Fragment din poesia «Pe deal», din volumul de curînd apărut: «Fire de Tort».

ştiu că tu, cu ce poţi, cu ce nu poţi, cauţi să ai câte ceva d'ale gospodăriei.

— Bine, dise Alexandru şi pregătindu-se să facă ca­felele, începu povestirea :

«Anul trecut, tot prin Ianuarie, deşi afară ningea, m'am dus la spital să iau nişte medicamente, de care aveam necesitate. Cum ajung acolo, ved în sală oare-carî pregătiri d'o îmormîntare, ceea-ce m'a făcut curios. Un ţăran, c'o înfăţişare mâhnită, şedea retras intr'un colţ. 11 întreb pe dinsul, cine a murit şi de ce boală, iar el îmi respunde:

— «A murit o fată; dar ca să ştii de ce boală, ar fi «să-ţî spun multe lucruri».

Atunci curiositatea mi se mări şi mai mult şi aşe-dându-me pe o bancă lângă dinsul, îl rugai să-mi spue acele lucruri, ori cât de multe ar fi.

Ţăranul, după ce oftă, îşi mişcă puţin căciula şi apoi începu ast-fel:

— «Dascălul din sat de la noi avu un băiat, pe care-1 chema Dinu.

«Băiatul ăsta, se vede a fost blestemat, căci cum s'a născut a murit muma sa. Când îî veni timpul, dascălul dete pe băiat la şcoala din sat, după isprăvirea căreia socotea să-1 dea la şcolile din oraş, căci el se bucura mult, vedând că Dinu nu e prost.

«La şcoală Dinu nu se ţinea de carte şi după câţiva ani de dile, vedend tată-săii că nu tace nici o ispravă, după îndemnul preotului şi al mai multora, îl dete la meşteşug şi anume la un rotar vestit din sat, la care veneau muşterii din toate satele vecine.

Aci păru la început că o să facă ceva; însă când ajunse cam de vre-o 15 ani, nu-I plăcea de cât s'asculte poveştile flăcăilor, cari se strîngeati pe la hanuri, să se arate in toate firoscos, să nu mal asculte nici de tatăl său, nici de preot şi în fine de nimeni, să se ţie de gâlcevurl, mal ales cu rotarul, şi alte multe.

Toate astea făcură ca rotarul să spue dascălului de mat multe ori, că dacă Dinu nu s'o ţine de lucru, îl goneşte.

Nu trebui însă ca Dinu să fie gonit, căci el într'o zi se făcu nevedut, lăsând un răvaş tatălui seu, în care-î ser ia să nu-'l caute în zadar, căci el s'a săturat la ţară şi se duce să-şî caute alţi stăpîni pe la oraş.

Dascălul, atât de mult fu mâhnit de lucrul ăsta, că după ce boli vre-o jumătate de ah, muri, lăsând preo­tului să dea, ce bruma strînsese, nenorocitului şeii fiu;

dacă o mal veni vre-o dată. După vre-o 5 ani de zile, Dinu trebuind să tragă la

sorţi, veni să-şî ia actele. După ce află de moartea lui tată-seti, căută să ia pe lângă acte şi puţinii! bani ce 'î rămăsese în păstrarea popi, socotind însă ce se cheltuise pentru pomeni.

După vre-o 3 zile, când să plece, făcu un chef cu flăcăii, cărora le spunea câte în lună şi în soare, că a rămas de pomină.

Fapta lui Dinu a scârbit pe multă lume, mal ales că

el chefuia cu banii răposatului, de moartea căruia aflase aşa de curind.

Dinu, făcând armata, căută ceva parale şi din întim-plare prin oraş întîlnind vara trecută pe arendaşul de la noi, intră ca isprăvnicel.

La multă lume din sat venirea lui Dinu a făcut plăcere, căci el ştia să joace şi să chefuiască bine; dar şi la multă lume le-a făcut neplăcere, ştiindu-1 viţios.

Mal toţi flăcăii şi fetele cătaii pe întrecute să vor­bească cu Dinu, căruia nu-'î mai tăcea gura, arătând ce bine este de petrecut în oraş şi că el tot acolo o să se întoarcă.

El puse ochii pe Mariţa, fata Iui loan Câmpeanu, om cu dare de mână, care a fost de maî multe ori primar şi care era cunoscut pentru bunătatea, cinstea şi cu-vîntul luî neschimbat. Nea Ion Câmpeanu n'ar fi dat fata după Dinu, pentru toată lumea.

Dinu insa îşî făcuse planul, căcî el nu juca la horă şi nu vorbea de cât cu Mariţa, care se bucura mult vedend că cele-l'alte fete nu maî pot de necaz.

Nu trecu mult şi Mariţa ajunse că în fie-care zi nu se simţea liniştită, până ce nu vedea pa Dinu.

Pe la sf. Nicolae, Mariţa fugi cu Dinu, care ceruse bani stăpînuluî şeii să-'şî ia haine, când se făcu nevă­zută şi punga vizitiului cu vre-o 4 poli.

Satul întreg numai de cât avu cunoştinţă de fuga Măriţi cu Dinu.

Mulţi, cari pismuiau pe Nea Ion, se bucurau de această veste; dar şi multora le părea răii.

Din causă că Câmpeanu nu se maî arătase prin sat de la fuga fii-si, într'o seară aproape de Crăciun, pornesc spre casa luî, dorind să ştiu ce mal face el şi leliţa Floarea femeea lui. Pe când mergeam grăbit ca să scap de zăpada, ce îmi ajungea până la genuchî, de o-dată o femee îmbrobodită îmi Ieşi înainte şi după ce me uitai cu băgare de seamă, recunoscui pe Mariţa, care se schimbase mult şi care imî zise cuvintele astea:

— Nene Niţă, du-te acasă şi spune părinţilor mei, că îî rog de iertare şi dacă vrea să mă mai vadă cu viaţă, să dea jumătate din averea lor, că Dinu numai aşa mă ia de nevastă, Alt-fel eh nu mă pot întoarce acasă.

Eu mişcat de încrederea el, îî spusei că tocmai la tată-seu me duceam şi-'î spusei să aştepte, că me întorc cu răspunsul.

Când intru în casă la Câmpeanu, găsesc numai pe leliţa Floarea, care era culcată în pat şi galbenă ca turta de ceară gemea într'una.

— Bună seara, leliţă, îî zisei eu. — Bună seara, Niţă. — Dar ce aî, orî eşti bolnavă? — Ce să am, zise ea, începând să plîngă; nu ştii că

am rămas fără copil? — Taci leliţo şi ascultă-me. Nu isprăvii vorba şi Nea Ion intră. El nu-şî maî ră­

sese barba ca şi după morţi. Ochiî-î> eraţi turburi şi încruntaţi.

— Da ce vint te aduce pe Ia noî Niţă, îmi zise el întinzendu-mî mâna

— Am venit să văd ce mai faceţi, căci prin sat nu te-aî mai arătat.

— Cum să me arăt, după ruşinea asta"? — Hei, nene Ioane, de câte-ori nu s'a mai întîmplat

d'astea. Apoi cătând să ved ce gând aii, le spusei că o să me

duc spre Bucureşti; şi întrebai, dacă o ti să me întîinesc cu cei fugiţi, să le spun ori nu, să se întoarcă, că-î face Măriţi zestrea jumetate din averea lor?

Câmpeanu c'un glas înfuriat atunci zise: — Cum credi c'aş putea primi înapoi p'aceea care a

mînjit cinstea casei ? Nu-mîjrebue ! Eu o socotesc ca şi moartă.

D'odată Mariţa, care, ascunsă 'n tindă, ascultase tot, albă ca varul, se ivi în uşe şi c'un glas întrerupt nu zise de cât:

— Moartă o să şi fiii! Şi cu iuţeala de fulger cătă să-şi bage'n piept tot

cuţitul, ce-1 ţinuse sub scurteică. Toţi c'un ţipăt ne repezirăm şi Nea Ion smunci cuţitul,

ce pe jumetate pătrunsese tînărul piept al Măriţi, acum plin de singe şi care ca şi moartă ar fi cădut jos, dacă n'o prindeam in braţe. După ce o pusei jos, căutaî repede apă să spăl rana singur, căci şi leliţî îi venise reu, iar nea Ion nemişcat, cu uitătura aţintită şi cu fălcile încleş­tate murmura într'una :

— «Ah Dinule, Dinule...» După ce oprii sîngele şi aşteptai pe Floarea, strigai

cătră Ion: — Bepede la Bucureşti! Dinsul Ieşi fuga şi sculând slugile înhamă 4 caî la

căruţă, în care culcarăm în grabă peste saltele pe Mariţa, acoperind-o cum se putea mal bine; iar.eâ, leliţa şi nea Ion ne suirăm în căruţă, spunând slugi să mâne în goana mare spre un spital din Bucureşti.

Câmpeanu pe drum arătându-mî cuţitul încă plin de singe, îmi zise încet :

— De n'o scăpa fata, cu ăsta omor pe Dinu. Eii aproape înlemnit, cătai să-î schimb gîndul, însă

el tăcea. Ajungând pe la miezul nopţii Ia spital, după ce spuserăm

întîmplarea, îngrijitorul ne primi şi după ce Mariţa fu dusă într'o sală mare, veni în grabă un doctor şi dom­nişorii *).

Sîngele începuse iar să curgă şi doctorul după ce'l opri după multă muncă, cercetând rana cu băgare de seamă, vorbea cu domnişorii, clătinând mereu din cap.

Nea Ion, înlrebând de se va scula fata, i se respunse ccdac'o vrea D-deil, poate».

Atunci el, după ce se uită câtva timp la fie-sa, plecă A doua zi de dimineaţă, întorcendu-me acasă, veduî

în sat o ferbere mare. După ce întrebai, mi se spuse că Dinu, care venise

seara cu Mariţa, a fost ucis în hanul unde conăcise, de Ion Câmpeanu, care apoi singur se duce la subprefectură de spuse ce a făcut.

Când am audit asta, era să cad jos şi întristat, trecând pe la banul cu pricina, pornii spre casă

Acum câteva zile venii iar în Bucureşti să ved ce mai face bolnava şi de-î trebue ceva leliţî, la care nu putea veni nea Ion, fiind închis până la judecată.

Mariţa n'a putut scăpa şi erî nenorocita fată a murit»* Niţă mai oftând odată sfîrşi cu următoarele cuvinte: clacă, domnule, câte nenorociri din pricina unui ne­

trebnic, care şi-a bătut joc de cinstea unei case, a unor oameni atât de cum se cade».

După ce mulţumii lui Niţă de povestire, m'am dus deam luat medicamentele, pentru care venisem. Când să plec din curtea spitalului, aud nişte ţipete, şi întorcendu-mă, ved după un cosciug cum Niţă cătasă sprijine o femee, care trebue să fi fost Floarea, muma Măriţi.

Acest lucru m'a impresionat aşa de tare, in cât nu ştiţi cum am ajuns acasă, cu tot viscolul care era mal năbădăios ca cel d'astă seară. Mult timp n'am putut uita povestirea lui Niţă şi de câte ori viscolul şueră, mi se pare că ved pe Floarea.

Cum vedî, dragă Teodore, nu trebue ca cineva să se joace cu cinstea unei case, căci iată ce urmări poate să aibă uşurinţa. Deci gândeşte-te.

— AI dreptate, Alexandre. Povestirea asta me pre­dispune Ia o revisiune a planului cu fata milionarului. Pentru că viscolul a încetat şi pentru că ora e înaintată, me duc acasă să me gândesc ce este de făcut.

Apoi Teodor plecă, urând noapte bună lui Alexandru, care cu bucurie observă, că povestirea lui influenţase mult pe amicul său.

N . IONESCU-GULIAN

*) Studenţii în medicină.

P R E U M B L A R E A DE

GUY DE MAUPASSANT

Când moş Leras, comptabil la d-niî Laboute et Comp., ieşi din prăvălie, rămase câteva momente orbit de stră­lucirea soarelui care apunea. Lucrase toată ziua la lu­mina galbenă a becului de gaz, în odaia din dosul pră­văliei, care dedea în curtea adincă şi s tr imtă ca un puţ Odăiţa în care îşî petrecea de 40 de ani zilele, era aşa de întunecoasă, în cât chiar în toiul vereî abia se putea lipsi de a o lumina de la 11 până la 3 ore. Aici era tot-d : a-una umed şi rece, şi gazurile acelui soiu. de groapă în care se deschidea fereastra, intrau în odaia întune­coasă, o umpleau de un miros de mucegăiţi şi de o pu­toare de canal.

D-l Leras, de 40 de ani , venea în fie-care dimineaţă la 8 ceasuri în această închisoare şi stătea acolo până la 7 seara, plecat pe registrele lui şi scriind cu o sîr-guinţă de bun funcţionar.

Câştiga acuma 3,000 de franci pe an, şi începuse cu 1.500. Rămăsese bechear, mijloacele sale nepermiţându-'i să se însoare. Şi fiind-că nu se bucurase nicî-o-dată de nimic, nu dorea lucru mare. Din când în când, totuşi, plictisit de munca luî monotonă şi neîntreruptă, el exprima o dorinţă p la tonică: «Să am c incimi i de livre rentă , aş şti eu să trăiesc bine».

Insă nu trăise nicî-odată bine, fiind că nu avusese nici-odată de cât leafa luî lunară .

Viaţa luî trecuse fără întîmplărî , fără emoţiunî şi aproape fără speranţe. Facul ta tea de a visa, pe care o are orî-ce om, nu se desvoltase nicî-odată, la dînsul, din pricina mediocrităţii ambiţiunilor sale.

Intrase la 21 de ani la d-nil Laboufe et Comp. Şi aici rămăsese până acum.

L a 1856, perduse pe tată-seîi, iar mama luî â murise la 1859, şi de atunci, nu i-se întîmplase alt-ceva de cât că la 1868 trebuise să se mute, din pricină că proprie­tarul vruse să-î urce chiria.

In fie-care zi, deşteptătorul luî, îl făcea să sară din pat fix la 6 ceasuri.

Totuşt de două ori această maşină se stricase, în 1866 şi în 1874, fără ca să fi ştiut vre-odată în ce mod. Se îmbrăca, îşî făcea patul, str îngea prin odaie, scutura fotoliul şi ştergea praful de pe scrin. Toate aceste trebî duraţi la el un ceas şi jumetate . P e u rmă îeşia de acasă, cumpăra un corn de la brutăr ia Laboure, care cunoscuse 11 patroni diferiţi fără ca dînsa să-şî schimbe numele, şi pleca la biurou mâncând pe drum.

Aşa dar, în t reaga lui existenţă se petrecuse în biroul s tr imt şi întunecos tapisat cu aceiaşi hârt ie . Intrase acolo de tînër, ca ajutor d-lui Brument, cu dorinţa de a-1 înlocui.

II înlocuise şi nu mai aştepta nimic. în t reaga culegere de amintir i pe care o fac ceï-1-altï

oameni în cursul vieţii, evenimentele neaşteptate, dra­gostele dulci saû tragice, călătoriile aventuroase, toate întîmplările unei existenţe libere, îi rămăseseră necu­noscute.

Zilele, săptămânile, lunile, anotimpurile, anii', s emănau între dînsele. La acelaşi ceas în fie-care zi, se scula, pleca, sosea la biurou, dejuna, pleca, prânzea şi se culca, fără ca ceva să fi în t rerupt vre-odată, regulari tatea mo­notonă a aceloraşi fapte şi a aceloraşi gândur i .

Odinioară îşi privea mus ta ţa blondă şi perul buclat în mica oglindă rotundă lăsată de predecesorul seu. Acuma, îşi contempla în fie-care seară, înainte de a pleca, musta ţa albă şi fruntea pleşuvă în aceiaşi oglindă. Pa t ru ­zeci de ani se scurseseră, lungi şi repedi, pustii ca o zi tristă, şi asemănători ca ceasurile unei nopţi rele! Patru­zeci de ani din care nu rămăsese nimic, nici măcar o amintire, nici măcar o nenorocire, de la moartea păr in­ţilor săi. Nimic.

Astăzi, d-l Leras rămase orbit, la uşa din stradă, de strălucirea soarelui care apunea; şi în loc de a se duce acasă, el avu ideia de a face o mică plimbare înainte de prînz, lucru care i-se întîmpla de 4 saû de 5 ori

pe an .

Ajunse pe bulevard unde furnica o mulţ ime de lume sub arborii înverdiţi. E r a o seară de primă-vară, una din acele seri calde şi dulci care tu rbură inimile de o beţie de viaţă.

D-l Leras mergea cu pasul lui şovăitor de bătrîn ; mergea cu veselie în ochi, fericit de bucuria universală şi de aerul cel răcoros şi mirositor.

Ajunse la Champs-Elysée, şi-şi u r m ă drumul , reînsu­fleţit de zefirul blând, care-1 întinerea.

Tot cerul era aprins şi Arcul de triumf, tăia cu masa lui neagră fondul strălucitor al orizontului, ca un uriaş în picioare în mijlocul unu i incendiu. Când ajunse lângă acest monstruos monument , bëtr înul comptabil simţi că-î era foame, şi intră la o cârciumă ca să prân­zească.

I se aduse în faţa prăvăliei, pe t rotuar , un picior de

miel, o saladă şi nişte sparanghie l ; d. Leras prânzi cum nu prânzise de mult . Udă brânza de Brie, cu o jumătate de sticlă de Bordeaux fin ; pe u rmă bău o ca­lea, lucru care i-se întâmpla foarte rar, şi pe u r m ă un păhărel de şampanie bună.

D u p ă r c e plăti, se simţi foarte vesel, foarte sprinten, puţin ameţit chiar. Şi-şî z ise: «lată o seară plăcută. Am să-mi urmez plimbarea până la in t rarea pădure! de Boulogne. Asta o să-mî facă bine».

Plecă din nou. Un cântec vechili, pe care-1 cânta odi­nioară una din vecinele luî, îi revenia mereîi în minte-.

Când pădurea înverdeşte Iubitul med îmi şopteşte : Hal dragă să respirăm, > u h bolta de verdeaţă. De dragoste să ne'mbătăm Să trăim dulce viaţă.

îl murmura în t r 'una , începen-du-1 mereu de la capăt. Noaptea se coborîse d 'asupra Parisului, o noapte fără vînt, o noapte caldă-D-l Leras u r m a aleia din Bois de Boulogne şi privea cum treceau tră­surile. Acestea soseau, cu ochii lor scânteitorî, una după alta. lăsând să se vadă o clipă, o pereche îm­brăţişată, femeia în rochie deschisă, bărbatul îmbrăcat în negru.

E r a o lungă procesie de îndră­gostiţi, sub cerul înstelat şi ardă-tor. Veneau mereîi, tinereţi. T re ­ceau, treceau, întinşi în t rasară , muţ i strînşî unul de altul, perduţî în visuri în emoţiunea dorinţei, în înfiorarea îmbrăţişări i apro­piate. Umbra caldă părea plină de să ru tă r i car! sburafi, înotaţi-Toţ i acest! oamenî îmbrăţ işaţ i , îm­bătat! de aceiaşi a ş t ep ta re , de acelaşi gând, împrăşt iau figuri de iubire în jurul lor. Toate aceste t răsuri , pline de mângâier i , aruncau în o suflare lină şi turbură toare .

D-l Leras puţin obosit de mers , se aşedă pe o bancă pentru a privi cum treceau aceste t răsur i încărcate de iubire. Şi aproape îndată, o femeie veni la dînsul şi se aşedă pe bancă lângă el.

— Bună seara, domnule, zise ea. El nu-î răspunse. Ea reluă ; — Lasă-mă să te iubesc, d r a g ă ; o să vedî ce gen­

tilă sînt. El îî r ăspunse : — Te înşeli, doamnă. Ea ii luă b r a ţ u l : — Hai , nu face p ostii, ascultă.. . Se ridicase şi se depărta cu inima strînsă. Puţ in maî

încolo o altă femeie se apropia de dînsul.

trecerea lor ca

— Vrei să şed! puţiu lângă mine, dragă ? — Pent ru ce te ţii de meseria asta ? îî zise el. Ea se uită drept în faţa luî şi cu o voce schimbată,

răguşită, răutăcioasă, îî răspunse : — Nu o fac doar de plăcere. El s tărui cu o voce înduioşată : — Da ce te împinge la asta V — Eî drace, doar trebuie să trăiesc, răspunse ca aspiri .

Şi plecă cântând.

Domnul Leras rămase turburat . Alte femei treceau pe lângă dînsul, poîtindu-1.

I se părea că deasupra capului săîi se întindea ceva negru, ceva înspăimântător de dureros.

Se aşe.jă din noii pe o bancă. Trăsuri le treceau în­t r 'una . «Maî bine făceam de nu veneam», se gândi el, «iată-mă cu totul neliniştit. Şi începu să cugete la

toate dragostele vindute sau pă­t imaşe, la toate sărutări le vin­dute saîi date de bună-voîe, car! îi defilau pe dinainte. Amorul nu-1 cunoştea de loc. Nu avusese în viaţa lui de cât 2—3 femei, din întîmplare, prin surprindere, mij­loacele luî nepermiţendu-i nimic neobişnuit. Si se gândea la viata pe care a dus-o, viaţă aşa de deo­sebită de a celor-Falţi, viaţă aşa de întunecată, aşa de tristă, aşa de pustie.

Sînt fiinţe carî în adevăr n'aQ noroc. Şi de od ită, ca şi cum un văl des s'ar fi rupt , el zări mise-ria, nesfîrşitul, monotonia nenoro­cită a existenţei sale; miseria t re ­cută, miseria presentă şi miseria vi i toare: zilele din u rmă la fel cu cele d in t î l ; nimic înaintea-î, nimic în urmă-'i, nimic împrejurul luî, nimic în inimă, pretut iudenea nimic.

Trăsur i le cont inuau a defila. In trecerea repede a trăsurilor, zărea din când în când, cele două fiinţe tăcute şi îmbrăţoşate , se părea că pe dina­in tea-! trecea lumea întreagă, îmbăta tă de bucurii, plă­ceri şi fericire. Numai el era singur, s ingur, cu desă­vârşire singur. Şi s ingur va fi şi mâne, şi vecinie va fi s ingur , cum nimeni nu maî e.

Se ridică şi făcu câţiva paşi, dar ar fi făcut un drum lung pe jos, se apropiată.

Ce aştepta? Ce spe ra? Nimic ! Se să fie bun lucru ca la betrîneţe să găseşti când vil acasă, copii' mici carî gângăvesc. E plăcut să îmbătri-neştî, când aî înjuru-ţî copii, fiinţe carî îţî datoresc viaţa, carî te iubesc, te desmeardă şi-ţi spun cuvinte încântă­toare şi naive, care îţî încăldesc inima şi te mângâie.

Şi gândindu-se la odaia luî pustie, la odăiţa-î tr istă

D R A C U L !

ostenit ca şi cum aşedă pe o bancă

gândea că trebuia

şi goală unde nimeni afară de el nu intra vr 'o dată, un simţemînt de desnădejde îî strînse inima. Această odaie îi apăru şi mai urî tă încă de cât unicul şeii bi­rou- In odaia luî nu venea nimenea şi nici o voce de om nu se audea într ' însa, era mută , moartă . S'ar zice că păreţii păstrează ceva din oamenii cari trăesc între dînşiî, ceva din apucături le, din figura şi chiar... din vorbele lor. Casele locuite de familii fericite sînt mult ma i vesele de cât ale nenorociţilor.

Gândul de a reintra s ingur-s ingure l în odaia acea pustie de amintir i ca şi viaţa luî, îl înspăimîntă. Şi ca şi cum ar fi v ru t să mai întârzie, se ridică şi dând peste aleea din pădure, intră într ' însa ca să se culce pe i a rbă . .

Adî în jurul luî şi de-asupra, pretutindenea un mur­m u r nelămurit , imens, continuu, format de zgomote deosebite şi nenumăra te , un m u r m u r surd când apropiat când depărtat , o palpitaţie a vieţii vagă şi e n o r m ă : su­flarea Par isului , care respira ca o fiinţă uriaşă.

Soarele sus pe cer, arunca un val de lumină peste Bois-de-Boulogne Câteva t răsur i începeau să c i rcule ; călă­reţii soseau veseli.

Intr 'o alee deşartă, o pereche mergea la pas. Tînera femeie ridicând ochii, zări de odată ceva negru printre ramuri .

Mirată si neliniştită, ea zise ridicând m â n a : — Ia uite-te... ce-I asta ? Şi scoţând un strigăt, cădu

în braţele tovarăşului ei, care trebui s'o culce pe pămînt .

Păzitorii chemaţi îndată, deslegară cadavrul unu i bă­t rân , care se spânzurase cu ajutorul betelor.

Se constată că moartea data "de cu seară. Hârti i le găsite asupra luî, a ră tau că era contabil la d. Laboufe & comp. si că se numea Leras .

Moartea se atribui unei sinucideri, ale cărei pricini erau necunoscute - Vre-un acces subit de nebunie ?

Trad, de C. R A M U R Ă .

N E Î N D U P L E C A T A ( G O E T H E )

Din nou natura moartă acuma reînvie, Plecat-a iarna aspră, venit-a în câmpie Drăguţa primăvară, cu zîmbelu-l gingaş Ce-aduce bucurie în or şi ce locaş.

O jună păstoriţă frumoasă, răpitoare Cântând o doină dulce, cu-o voce 'ncântătoare încet îşî mână turma, cântând mereîi aşa: — Sosit-a vremea bună, tra la la la la la

Thyrsis, păstorul vesel, ascultă în tăcere La glasul ei cel dulce, ascultă cu plăcere Şi lângă dânsa vine, rugând-o dacă vrea Ca pentru-o sărutare, trei miei frumoşi să-î dea La rîde şi-apoî pleacă, nevrend a-l asculta

Cântând din nou refrenul tra la la la la la.

Un altul maz departe îî zice, de voeşte Să-î dea o sărutare, căcî dînsu-î dărueşte O panglică frumoasă, brăţări şi un inel Dar dînsa nu răspunde, uitându-se la el, Ci rîde şi iar pleacă, nevrend a-l asculta Cântând din nou refrenul tra la la la la la.

Un altul călră dînsa, privind-o lung în ochi S'apropie şi zice: iEu nu-ţî dau miei, nici rochi, «Ci pentru sărutarea ce-tî cer îţi voi dădea * Chiar din minutul ăsta, îţi dau inima mea*. Dar ea nimic din toate, nimic nu vrea să ia Şi cântă încet refrenul, tra la la la la la.

CONST. MODESTII.

L U P T A G E N I I L O R SCHIŢE DIN VfAŢA DE ŞCOLAR

Zică cine ce o zice, dar clasă ca a noastră to­tuşi nu era în în t reg g imnas tu l ! Nu-I vorbă, prin multe încercări am t rebui t să t recem şi mul te perfecte am trebuit să înveţâm, până să ajungem ia perfecţia, la care ne-am ridicat. In zadar predică scriptura, că viaţa e un examen, căci noi şt iam — şi prin amară experienţă am câştigat această convingere — că examenul nu-I viaţă, ci e moar­tea şcolarului şi mul ţ i dintre ceî «examinaţi» deveneau pentru noi «exanimaţi».

Crud e când intră în stejar Năprasnica săcure,

dar e mal crud când vine t impul examenelor! Din 127 câţi fuseserăm în clasa întâia g i m n a -sialâ, am mal rămas într 'a cincea numai 3 6 iar în t r 'a şeaptea ne-am ales numai cu 9 inşî, dintre cari 3 repetau clasa. Dar ce era de făcut? Con­tra scrisului sorţii nu te poţi opune, mal ales când soarta coincide cu persoana profesorului, iar scrisul el, cu scrierea notelor rele ! Puţ ini am remas din mulţ i câţi fuseserăm, dar aceşti puţini eram tot unul şi unul . Şi să nu ve speriaţi când ve voiu spune, că dintre 9 inşî, cinci eraii genii ! Vorbă mare am grăit , ştiu, dar nu fără dreptate , căci clasa noastră 'era în t r ' adever genială şi eu pe acele t impuri adoram din resputerî pe genii (chiar şi cu accentul pe prima silabă).

Dar ca nu care cumva să credeţi , că vre-un simţ şovinist de colegialitate, saii preocupaţiunî personale m'aii mânat la această solemnă decla-raţ iune şi mi-aii s tors aceste cuvinte de laudă, voiu să enumăr pe degete pe cel 5 genii de «mari speranţe» şi de un splendid vi i tor».

Degetu l cel m a r e : Niţă B 'agă . Nu doară pentru că era cel maî mare în t re

genii clasei îl amintesc pe el la locul prim, căcî ştiu eu bine că genial i tatea nu o putem mesura noî mărgini ţ i ! de minte , ci o fac aceasta n u ­mai pentru aceea, că privind la degetul cel mare al mâneî mele găsesc că seamînă întru-câtva cu amintirea persoanei ce se leagă de numele Niţă Braga. Iată o fidelă descriere a lu i :

Statura: Mic şi gros .

Obrazul: Forma unghie i degetu lu i . Ochii: Culoarea numelui . Nas: Cu «zwicărî». Gură: Berechet . Profesiune: Poet . Semne caracteristice: Un petec vărgat la locul

unde pentru un s tudent pantalonii sînt mai ex­puşi ruperi i .

Biografie: S ingurul fecior al unui fabricant de sodă. Născut la Rusalii şi cu talent poetic, încă din fragedă t inereţe începu să facă poesiî. încă în vîrstă de 7 ani făcu ta tălui şeii o poesie la ziua numelui . O citez în în t regimea eî".

Foae verde ca o fragă, Ta t ă dragă, Ştefan Braga, Să trăestî, să 'mbetrînestî, To t în sodă şi sirup, Haide tată să te pup!

Şi l'a pupat tatăl şeii de sute de ori cu la­crimi de bucurie în ochi şi l'a tr imis la şcoală cu cuv in te le :

«Am să me puiu, dragul taichiî pe sodă şi cu sudoarea feţii mele am să fac zi şi noapte sirup, ca să te facî tu om mare şi să nu zică nimenea că eu nu ţi-am ajutat după cum am p u t u t ! » .

La şcoală mergea băiatul regula t şi t recea din clasă în clasă, după cum îî era «scris» în cartea «sorţii». Dar acasă lucra mereu la desvoltarea spiritului seu poetic, şi până când ta tă l şeii pre­gătea, zi şi noapte, precum promisese, băutura ce muză, fiul seu cu Muza îşi îndulcea orele traiu­lui. Vremea trecea şi t înerul poet făcea pro­grese continue. Era de-abia în clasa a doua gim-nasialâ şi ştia de-aros tul în t reaga poetică a lui Gion, în clasa a treia învăţase jumăta te din poetica lui Manliu, lăsând «Altera pars» pe maî târziu. Deci nu-î mirare , că deveni poet în în t regul înţeles al cuvîntuluî . De la ode familiare trecu la poesiî eroice, şi la epigrame şi ajunse atât de departe, în cât la vîrsta de 16 ani în­cepu să scrie chiar şi versur i pes imis te! După ce a păşit odată pe calea poesiilor lirice, nu-I maî rămânea alt-ceva de cât să s e a m o r e z e z e ! Şi sosi şi t impul svîcnirilor de inimă.

Odată mergea cu amicii seî Nae Aţă şi An­drei Cârlig (a căror biografie e maî jos) pe strada

«Gândacilor» şi vorbiaii de amor , care este o necesitate pentru un artist , pentru product iv i ta ­tea operilor de artă. Şi cum discutau ei înflăcă­raţi , aud deodată in apropierea lor o voce atât de dulce şi atât de fermecătoare în cât la inimă

«Cum de il poţi iubi, eu nu m'aş putea amo­reza de cât de un artist».. . .

— «Dar e atât de frumos», respunse o a doua voce de fată, «şi mâne vine la mine, căci îmi serbez ziua naşterii . Vei veni şi tu Olimpio !»....

«Da, de câţi ani eşti?» «De 1 5 » . «Eu sînt mai betrînă, în 2 Aprilie voiţi fi

de 16» «La revedere». Şi Olimpia intră pe poartă . Braga, fără să-şi dea seama de ce, simţi că

se înroşeşte şi se întoarse sfios în spre partea din care au<fise vorbele celor doue amice. Un înger în t rupat în fată era aceea care în Aprilie avea să împlinească 16 ani, tocmai aşa, precum şi-o imaginase el în ale sale poesiî.... Deasupra porţii în care intrase ea, era bătut numerul casei 1 1 7 . . .

A fost de ajuns atâta pentru un poet sen t i ­mental ca Braga, pentru ca să strice pe fie-care septemână 4 pene şi ca să umpie de st ihuri câte un conţ de hârt ie. . . . Nu ştia dacă ea îl obser­vase şi se îndrăgost ise de el, dar nici nu-i t re­buia să ştie, căci amorul lui era platonic, în cât acest lucru, atât de însemnat pentru alţi amore-saţî, era pentru el fără nici o valoare. Nu era oare de ajuns pentru el, ca să şt ie că şedea în strada «Gândacilor» No . 1 1 7 , pentru ca să se preumble toată ziua pe acea stradă, numerân-du-şî paşii?...

Şi paşii erau fără soţ A ş a i-s'a p ă r u t . . . II cunoşteau căţeii toţi, Iar ea ? L'a cunoscut ?

Aceasta n 'o ştia Braga, căci de câte-orî trecea pe lângă casa ei, simţia cum i se sue sângele la inimă şi în loc să ridice capul spre fereastra «El» şi-1 pleca şi mai tare spre pămînt, pentru ca nu cumva ce ? . . . Nu ştia nici el.

O chema Olimpia! Şi oare nu era destul pentru Braga să ştie atâta pentru ca să facă în fie-care zi câte-un acrostih, care se putea începe cu es -elamaţia «O!» Scrisese atâtea acrostihuri , în cât ne mai aflând cuvinte, cari să se înceapă cu litera L, trebui să ia dicţionarul într 'a jutor . Dar limba română e săracă la litera L şi bietul poet fu silit să se lase de acrost ihuri . Aceasta însă nu-1 împiedica ca să dedice toate cele-l-alte poesiî Olimpiei şi în zelul Iui, merse aşa de departe, în cât îî dedică şi vre-o 2 0 de ep ig rame!

Dar pe când poesiile luí aveau drept motiv preamărirea lunei lui Aprilie, a stradei «Gândâ-ceilor» şi a Olimpiei, cu care în poesiî ajunsese atât de departe , în cât se «preumblaü îmbrăţişaţi» la lună, numai ei doi, şoptindu-şi vorbe fericite, într 'o zi aduse de la preumblarea sa obicinuită, un sent iment noü şi puternic acasă: gelosia ! Pe strada ei întîlnise pe Cârlig şi îl observase, da, nu mai încăpea nici o îndoială, îl observase cu ochii lui proprii , că se uitase la casa No. 1 1 7 !

De atunci era prada gelosieî şi poesiile l u i : o colecţie de oftări şi suspine

* * *

Degetul a ră tă to r : Nae Aţă. Statură: Mijlocie. Obrazul: Demn monumen t al originei noastre ,

nu după teoria lui Pe t ru Maior, ci a lui Darvin . Ochii: Miopi. hasul: Cu narea s tângă mai mare de cât cea

dreaptă. Gura: Scylla şi Charybdis pentru prăjituri şi

pentru fluidităţi «inspiratoare». Profesiune: Cântăreţ , de alt-fel funcţionează şi

ca bătăuş. Semne caracteristice: In vîrs tă de 15 ani a

mâncat în 1 5 minute 1 s plăcinte fără în t rerupere . Biografie: Al 14-lea copil al cantorului din Ca­

liceşti. Teor ia eredităţii s'a validitat la el mai ales în ceea-ce priveşte formaţiunea gâtlejului , acomodat pentru tonur i frumoase şi pentru înghi ­ţ i tur i repezi . La 6 ani a büut o jumeta te de litru de vin «ex», drept recompensă de la ta tă l seü, pentru că a zis «Tată l nostru« în t r ' un suflet. La 7 ani a cădut din mérul vecinului. La 12 ani a t rebui t să cânte în strană în locul tatălui seü, fiind-că acesta de bucurie, că nevastă-sa l'a cinstit la bătr îneţe cu un al 17-lea copil, t rei zile n'a mai eşit din cârciumă. Debutul luí a fost încoronat cu succes, căci t inérul protejat al Caliopiei a ş t iut să-şi însuşească toate calităţile, prin cari îşi crease părintele seü renumele . Intre altele aceea, că lăsa aminurile să circuleze t o t pe narea stângă a n a ­sului şi nu uitase să dea tonuri lor nici acel t imbru al sfinţeniei, care să manifesta la tatal-séü în mirosul de rachiu. Cu r 3 ani veni în oraş la gimnasiü după ce sfîrşise o cură de lungirea urechilor, în calitate de ucenic la un papucar. La gimnaziu începu să-şi validiteze to t mai mul t «Eu-1» seü de artist . Cu 15 ani compuse o polcă. In deosebi pentru tactul 2 / 4 avea o mare aplicare şi de mult îl muncea un gând gen ia l ; Să pună în­treaga le turghie a luí loan Gură-de-aur pe tactul a-cesta, săvîrşind ast-fel o polcă monstruoasă. Ta len­tele sale îî asiguraseră de mult stima colegilor, pe care de alt-fel şi fără acele talente şi-o putea câş­tiga, căci era cel mai tare şi mai bătăuş din clasa

în t reagă . Principiul şeii era, ca şi al Iul Horaţ, când acesta remâsese pe d r u m u r i : «Haine de rupt nu am, haide deci sâ me bat b

încă de pe timpul, pe când era în sat la şcoală la tatăl s eu , Aţă avea câteva drăguţe şi ca amant stetea fără rivali, mulţumită muşchilor sSî bine desvoltaţî . De când ajunsese la oraş, gustur i le sale se rafinaseră şi nu-i mai plăcea de Catrina şi de Mâriuca din Caliceşti. Acum îi t rebuia un amor mai artistic, mai artificial, căci acum nu mai era simplu cântăreţ , ci era art ist . Şi ast-fel îl surprindem şi pe Aţă discutând despre amor, ca necesitate a productivităţ i i operilor de artă. Şi lui i-a cădut t ronc la inimă Olimpia în acelaş moment , în care se amoreseazâ şi Braga şi Cârlig în ea, şi din acelaş motiv uşor de ghici t . Olimpia era frumoasă şi îşi exprimase dorinţa a-şl afla de adorator pe un artist — şi aceasta chiar în mo­mentul , când cei 3 pr ieteni discutase despre amor ! Era de sigur un joc al sorţii acesta ! Şi el îşi marcase vorbele Olimpiei, şi el ştia numerul casei şi mai espert de cât Braga în ale iubireî, cunoscu îndată că acel numer îî schimbase pe cei 3 prieteni în trei r iva l i !

* * *

Degetul mijlociu: Andreiu Cârl ig. Statură: Representarea infinitului. Obrazul: Oul lui Columbus. Ochii: Pe rpe tuum mobile. Nasul: Busolă (cu vîrful spre nord) . Gura: Bun de — Profesiune: Pic tor . Semne caracteristice: Ureşte mucurile de ţ igări

pe podini şi cu o dibăcie demnă de admirat le t ranspune în regiuni mai înalte.

Biografie : Biografia junelui Andreiu se aseamînâ mult cu biografia lui Shakespeare. Punctul de asemînare este acesta: Nici despre copilăria unuia nici a celul-l'alt nu ştim aproape nimic. De mumă-sa ştia numai atâta că murise de mult , iar pe tatăl seu nu l'a cunoscut de loc. E deci foarte greii a decide de la care părinte moştenise darul ptc-tureî . Din primul deceniu al existenţei sale îşi aducea aminte Cârlig numai de 3 neînsemnate episoade: 1) Câ a înghi ţ i t un puiu de şopârlă. 2 ) Că dascălul îî smulsese odată un mânunchiu de per din cap (locus delicti se cunoaşte şi acum). 3 ) Acelaş dascăl 1-a făcut cunoscut cu No. 2 5 , a cărui noţ iune fu silit să şi-o câştige în t r ' un mod foarte dureros ( locus delicti — nu l'am putut cerceta) .

Aceste trei episoade în sine nu sînt de nici o valoare, arâtându-se ca un fenomen foarte obi­cinuit la copiii de vîrsta Iul. Dar cele doue din urmă, dacă ' ce rce t ăm causa lor, sînt pentru un biograf de cea mai mare valoare. Mănunchiul de

per smuls de mâna barbarutuî dascăl, de sigur că n'a ajuns în nici un medalion, d a j el a fost o jertfă pe altarul ar tei . Causa directă a smulgere! lui a fost, câ dascălul a tras prea tare , iar causa indirectă a fost, că junele Cârlig îl desemnase pe dascălul pe tablă. Se vede câ talentul lui a fost încă de atunci foarte desvoltat , căci nu ne putem închipui, ca dascălul sâ se fi înfuriat, dacă au ar fi semănat desemnul în faptă cu el. De asemenea nici nuelele de sigur câ n 'au ajuns în nici un museu, dar ele încă aii fost rupte pe altarul ar te i . Causa directă a rupere! a fost că li s'a cercat prea adese-orî una după alta elasticitatea, iar cea indirectă, câ artistul nos t ru desemnase de astă dată pe doamna dăscăliţă. Din aceleaşi con-siderante, pe cari le-am expus mai sus, putem deduce şi îu faţa acestui fapt, că geniul lui Cârl ig să manifesta încă din fragede t inereţe . înghi ţ i rea şopârlei a remas până în ziua de azi înt împlare, care nu se poate aduce în legătură cu geniul băiatului .

Afară de istoria tabloului tras de per a nuelelor şi a şopârlei, nu mai ştiu nimica despre t inereţea lui. Ca conşcolar al nos t ru era foarte apreciat de clasă şi pentru un tablou, care simbolisa examenul , tu remunera t cu o cutie în t reagă de mucur i de ţ igă r i .

E de prisos să mai spunem cum stetea el cu «chestia animală», precum numea el amorul . Şi în memoria lui se în t ipă r i se ră : Nr. 117, 24 Aprilie, strada Gândacilor ; iar în inimă, chipul Olimpiei şi gelosia.

•X

* * Degetu l inelar : Costică Ionescu. Statură : Bine îmbrăcată. Obrazul: 2 0 c m . / i ^ cm. Ochi: vioi. Nas: Vedî Eminescu Satira III, epitetul cu -

vîntu lu î Grecotei . Gura : Pu ru r i cu un surîs ironic pe ea. Profesiune : Jurnalist . Semne caracteristice : Punga lui se bucura de o

frecuentare mare de parale. Biografia : S'â născut în Bucureşti ca fecior de

bani gata . Părinţii lui îl resfâţau, împlinindu-l tot ce cerea şi ast-fel creşterea lui fu foarte rea. Când era de 6 ani, avu de guvernan tă pe o Englesoaicâ, care prin s ta tura eî lungă îţi făcea aceeaşi impresie, pe care ţî-o face o poesie de Coşbuc citită fără a observa in terpuncţ iunea . In guvernul acestei guvernanente minis tru pre­şedinte era Costică, cu alte cuvinte : făcea şi acuma ce voia. Dupe ce băga în oftică pe En­glezoaică, primi de crescătoare pe o Franţuzoaică, dar cu toate că guvernu l se schimbă, minis t ru l preşedinte remase to t acelaşi, iar soarta guver -

nanteî şi a altor 3 cari urmară, fu aceeaşi ca a bietei Englezoaice. Părinţ i i ne mai putând 'o scoate la cale cu el, îl internară în t r 'un pension de copii. Aici Ionescu era în elementul lui şi să mira el de copilăria sa, în care fusese băiat aşa de treabă. In curînd deveni corifeul clasei. Când era vorba de vre-o năsdrăvânie, el era birou de informaţiune. Ast-fel prin fel de fel de drăcii îî succese în curînd să scoată peri albi tu tu ror pro­fesorilor. Amintesc câteva fapte de ale lui, cari denotă isteţime şi spirit de invenţ iune. Profesorul de istoria naturală îî dăduse notă rea. «Cu bine îî voiu resplăti reul ce mi-l'a făcut», zise Costică conşcolarilor seî şi ştiindu-1 pe profesor amator mare de flori, îî oferi ora vii toare un t r a n ­dafir roşu, de o frumuseţe, precum rar se vede în vreme de iarnă şi pe care Ionescu îl procu­rase cu banî scumpi. Cu o lăcomie nespusă îşî cufundă profesorul nasul între foile de trandafir şi mirosi odată din resputerî . In t r 'o clipă nasul lui deveni o maşină de s t rănuta t , pentru că Costică din «nebăgare de seamă» umpluse roza cu paprică.

Profesorul de latină nu putea suferi gândacii . Lui Costică îî era necaz pe el, pentru că îşî răsucea meretî mustaţa s tângă, iar cea dreaptă o lăsa să atârne în jos. De aceea hotăr î să îi joace o festă. Culese o mul ţ ime de gândaci de Maiu (cărăbuşi) îi ascunse în sobă. lăsând numai re-suflătoarea de la uşă deschisă, aşa că numai unul să poată ieşi odată afară. In decursul prelegereî profesorul de odată îngălbeni, căci un cărăbuş aflând portiţa ieşi şi sbura tărbăcit prin clasă. «Daţi-1 afară ! Daţi-1 afară !» ţipă el. Elevii atâta aşteptară şi în curînd din ora de latină se alese o producţiune de atleţi, cari săreau peste bănci. De abia fu însă prins gândacul şi apăru un altul şi un al treilea. Profesorul observând isvorul cărăbuşi­lor chemă pe di rec torul şi ambii deschiseră uşa so­bei. De-o-dată un roiu de gândaci dând de lumină sburară din sobă şi se opriră prin barba şi perul profesorului. Numai prin intervenţia părinţilor putu scăpă Ionescu cu o pedeapsă neînsemnată, care însă nu fu în stare să-1 facă să înceteze cu năs-drăvăniile sale.

Aşa spre pildă profesorul de cântări avea obi-ceiti să stea şi după sunetul clopoţelului, care anunţa sfîrşitul orei . Ionescu găsea, că nu există un chin mal mare în lume, decât să fii silit să stal liniştit în t impul , în care al dreptul de a sări prin clasă. In curînd inventă un mijloc contra

rfeuluî obiceiu al profesorului. Cumperă un clo­poţel care suna ca al şcoaleî şi învelindu-1 în bum­bac, îl înţepeni sub catedră. Prin o sîrmă îl aduse apoi în legătură cu banca, în carea şedea el şi de câte-orî se plictisea în ora de cântări t răgea de clopoţel. Sunetul clopoţelului părea că vine din depărtare şi deşi profesorul se mira cât de iute trece t impul, neavend ciasornic, ieşia mai nainte de sfîrşitul orei .

Pe profesorul de matematică îl urea Ionescu pentru că era miop şi nervos la culme. De aceea hotărî să-şî' resbune pe el. O dată luă patru coji de nucă şi le puse sub picioarele scaunului de pe catedră, Iar pe scaun puse buretele plin cu apă. Profesorul se lăsă greoîu , pe scaun, dar de-odată se audi o detunătură şi ca aruncat de o saltea cu resort sări profesorul în sus, ţ inendu-se cu mâna de locul unde se udase. Efectul fusese mai stră­lucit, de cum şi-1 închipuise Costică.

E de prisos să mal enumer alte fapte ale lui, din cari numai banii părinţilor l'au scos cu faţa curată.

Dar după ce nu mal era per negru pe capul profesorilor, se satură Costică de pension şi pre-vedetor cum era din fire, decise să facă ultima dră­cie, care de mult îl preocupa şi după care era s igur că nici banii , nici protecţia nu-i mai face posibilă intrarea în pension. După ce făcu o păpuşe mare de paie, se strecură cu ea în t r 'o noapte în cance­laria directorului . Aici o îmbrăcă în hainele lui de lucru, lipi de capul păpuşii masca directorului tăiată din tabloul, care-1 representa în mărime naturală, lucrat în uleîu de un pictor străin, îî puse fesul în cap şi îl spîndură de uşa cancelariei.

A doua zi, după ce gus tă un m o m e n t succesul întreprinderi i sale, o luă la sănătoasa.

Ta tă l seu, ne mai ştiind ce să facă cu el, îl tr imise în Ardeal la o şcoală, unde audise, că şco­larii sînt strict ţ inuţ i . Ast-fel ajunse Costică Ionescu colegul nostru şi una din capacităţile genialei noastre clase. Ca prin minune se schimbă de-o-dată carac­terul seu şi el deveni cel mai aşedat copil, iar prin zelul seu şi prin ager imea sa, îî succese în curînd să devină primul în clasă. Ca rest din tre­cutul lui plin de aventur i , îî remăsese numai aceea, că redacta o foaie umoristică, în care satirisa pe unul şi pe altul.

(Va urmai SEXTIL PUŞCARIU.

NOAPTE DE VARĂ

Intre dealuri cufundate doarme satal cufundat

Ca un putu de rîndunică în ciubuţu-î tupilai ;

Din coşare 'nbălsămate cu miros de fin cosit Tremură încet taianga... ca un dulce aiurit...

Iar cVasupra stă de veghe luna, credincios străjer. Şi încet... să nu-l deştepte, itinbăpe'ristelatul cer.

Ce lumină se ţâreşte colo'n margine de drum ? Cine oare mat veghează pe când toate dorm acum ?

Geboşatele căsuţe cu argint suflate par Ce se 'nşirue ca 'n oaste pe un şleau albit cu var.

Esie-o mamă ce se roagă lâng'al eî flăcău iubit,

De trei zjlc bietul zace căci drăguţa t-a murit !

S. CUJBĂ.

P O V E S T E A R A B Ă

Era pe timpul când mii' de pelerini visitau mormîntul lui Mubamed.

Renumita moschee din Meca, numită Belth-Allak, vedea defilând pe Musulmanii evlavioşî, sosiţi din toate părţile.

In curtea templului trei arabi discutau asupra genero-sităţiî, ce un prietin are dreptul a pretinde de la noi. Fie-care cita exemple de virtuţi sublime, fie-care punea în rîndul întâia ca model de generositate pe câte un arab venerabil, cunoscut prin dărnicia sa; unul prefera pe Giafar, altul pe Saad şi al treilea pe Abdallah.

Discuţia deveni furtunoasă şi nevoind a ceda nici unul din eî, încăpăţînaţii se învoiră în cele din urmă, pentru a aplana cearta, ca să trimită câte un amic din partea fie-căruia dintre el, ca să pună la încercare pe cel trei şeicl.

Cel dintâiu se duse la cortul celebrului Abdal lah, pe care-1 întâlni tocmai când voia să plece, îmbrăcat în humusul şeii roşu şi avend în cap şeişla cu turban alb.

«O fiu al luî Muhamed ! — strigă ispititorul apropiindu-se de dînsul — eu am perdut tot ce am avut, nu am nici ce e de trebuinţă pentru vieaţă, fără sclavi, fără bani : ce să me fac... ?

— Destul, te voiu ajuta eu — respunse şeicul fără întîr-ziare — ia cămila mea încărcată cu aur, care me aşteaptă la uşa locuinţei mele, şi doi sclavi cari să te servească.

Trimisul să întoarce satisfăcut şi repoartă succesul seu prietenilor cari l'au însărcinat cu această misiune.

Al doilea trimis se duse în oraş ca să caute pe Giafar-Găsindu-1, se apropie de el cu faţa întristată, plângendu-se amar de nenorocirea ce l'a ajuns: «Hoţii — zise el — m'au despoiat de tot ce aveam şi suferinţa îmi este cu atât mal grea, că me aflu în oraş strein.»

«Ia dar, aceste şease mii de piese de aur, pentru a te

despăgubi, ţine această puşcă frumoasă a mea cu damasc pentru ca să te aperi cu ea, şi această flissa în teacă de piele. Iţi maî dau şi calul meu favorit, aşa de sprinten şi de superb, şeaua de catifea cu flori de aur ; el va fi pentru tine maî mult de cât o avere, îţi va fi prietin cre­dincios» — respunse înţeleptul Giafar.

In curtea templului cel trei litiganţî la fie-care răspuns adus de trimişi îşi reîncepeau disputa lor ; plecarea celui de al treilea misionar îf mal linişti câtăva vreme

Acesta era un arab tîner şi frumos de douăzec i de ani şi ceva, un tip frumos al eleganţei musulmane, cu faţa lungăreaţă şi bronzată de o fineţă distinsă, ochiî negrii, expresivi, umbletul mândru, îmbrăcat într'o manta lungă, albă.

El găsi pe betrînul Saad sedând jos pe covor, cu co­ranul pe genuchî, el cetia, iar sclavii îl serviau um­blând fără sgomot.

«Salamalek *)! zise tînerul încrucişând manele pe piept. — Bine al venit, fii binecuvîntat de Allah, respunse

cu gravitate stăpînul.

— «Fiu evlavios al lui Muhamed, — continuă noul venit, — sînt de curînd sosit în oraş ; am venit în pe­lerinaj şi n 'am mijloace de traiu, n 'am nici un adăpost şi nici un prietin ; n'aî putea să mă ajuţi cu ceva ?»

Ilustrul şef la aceste vorbe ridică capul şi să uită la strein El fu surprins vedend înaintea sa un tîner aşa de volnic ajuns în starea de a cere pomană ; el stete pe gânduri câtva timp şi apoi zise :

«Fiul meu, un o m de etatea ta nu trebue să aştepte nimica de la alţii, el trebue să lucreze pentru cinstea sa .

* j Expresiune de salutare.

pentru renumele seu şi pentru familia sa. Nu se maî găseşte pămînt de arat, nici pene de struţ, nici curmale în oaze ? Eşti înghieţat, nu maî aî nici poftă să te odihneşti ? Vei lăsa tu oare pe cel-I-alţi să asculte strigătele vesele ale femeilor tinere care joacă în cadenţă din degete pe gura lor rîdîtoare, iar eî încălicaţî pe caii lor superbi cari sboară furioşi departe în pulbere şi 'n fum?»

Bătrînul Saad însufleţindu-se se sculă şi continuă: «As­cultă, burnuşele sboară, pulverea să ridică şi se 'ngroaşă, puştile cad în cadenţă în manele abile. După caravanele lungi şi obositoare, vine odihna, vine plăcerea, vine viaţa bine înţeleasă. Tinere, îmbată-te de aceste plăceri, galo­pează pe nisipul galbin în urma palanckinelor*) de unde femeia adorată te admiră ; oferă-î tesaurele din ţara ta, câştigă prin talentul teu caşmirele fine, armele şî mă-tasuri le; pune sub picioarele el pielea lustruită a hienei ori a leului, în sfîrşit, bate-te, fiul meu, contra Rumilor când atacă patria ta, întrbuinţează-ţl inteligenţa şi forţele

«Tu n'al adăpost, continuă Saad cu bunătate, împarte cu mine pe al meu, tu n'aî amici, eu voiţi fi amicul teu, tu n'aî avere, aşteaptă, eu îţi voiu da de-ajuns. Eu îţi voiîi da un tesaur din care vel scoate curajul care te va

*) Lectice

consola în necazuri şi te va face să surîdf, când vel fi maî sdruncinat »

Vorbind ast-fel, bătrînul arab luă de mână pe fiica sa, frumoasa Kai'sa, mărgăritarul orientului. Soarele strălucitor lumină mărgăritarul, care strălucia.

Tînărul arab o privia exstasiat. El admira perul el bogat care dispărea în îndoiturile gandurahulul atât de fin în cât prin ţesătura sa se vedeau umerii eî de coloarea trandafirului. Ochiî frumoşi aî tinerel fete erau umbriţi şi plecaţi în jos ; buzele îî erau roşite de sucul plantei pe care îl sugea, talia sveltă era strînsă într'uu brîu colorat şi înstelat de aur. Faţa curată a frumoasei Kaisa era în­cadrate într 'o ghirlandă de zechinî,şi braţe lesale , degetele sulegete, şi urechile erau încărcate de brăţare, strălucitoare iar bonetul de catifea violetă schinteia în fluturi de aur.

Betrînul tată îl lasă un moment ca să guste cu privirea plăcerea acestei vedenii, şi suridind îl zise:

«Omule ! ea e a ta, Iacă tesaurul visat, o fată cu­minte şi supusă şi credincioasă; roagă-te, lucrează şi iu­beşte, crede-mă, într'acestea se găseşte adevărata fericire»

In curtea moscheii Beith-Allah din Meca, cel treî arab nu să maî dispută; ei recunoscură în unaminitate, că bă­tnnul Saad s'a arătat cel maî înţelept şi cel maî generos.

(După Mărio de Bert) BREB,

D A R U L L U I S T A N C 1 U ( S N O A V A )

Cumperase Stanciu o casă, în care să se adă­postească la vreme de betr îneţe , — s i nu maî umble cu cortul în spinare ca cei din neamul şeii — şi de bucurie, dădu de veste la rudele şi prietenii seî, că are să-şî s t r îngă toate neamu­rile şi cunoscuţii , când s'o plăti de datorie, şi are să le dea la fie-care câte un dar.

Bucuria fu mare între toţ i dânciuciî, şi rînd pe rînd veniaii la Stanciu ca să-i ureze să stă­pânească casele sănătos.

Dar t impul trecea şi ziua mult dorită nu maî sosea, căci Stanciu nu-şl achitase încă datoria.

Cei cari aveaii nevoe de cămaşe, pantaloni sau botini , nu-şl maî cumperaii, t răgend nădejde să capete de la Stanciu.

Uni i , mal nerăbdători , veniaii să afle cam ce' daruri o să se împartă , şi care maî de care lin­guşea pe Stanciu, ca să-î aibă în mai de aproape băgare de seamă la împărţ irea darurilor, şi S tan­ciu le spunea la toţ i că are să fie mul ţumiţ i de ce vor căpeta ...

In sfârşit, ziua a tâ t de mul t aşteptată de peste patru-zecl de ţ igani , sos i : Stanciu se plătise de

datorie şi dădu de veste că în ziua cutare are să împartă darurile, chiar în casa cu i rpe ra t ă ! . . .

Nerăbdarea tu turor se mări, şi rînd pe rînd se întrebau în t re dînşiî, dacă au vedut vre-unul pe Stanciu venind de la t î rg cu căruţa încărcată de daruri . Dar nici unul nu veduse acest eveniment, lucru ce-î tăcu să creadă că Stanciu le va îm­părţi bani in loc de obiecte.

Se adunară cu toţi i în ziua şi ora hotăr î tă , şi se făcură roată în curte , căci nu încăpeau în ca să : venise to ţ i cu copii, căţei şi purcei ! . . .

In sfârşit Stanciu iese din tindă cu un sac plin în mână.

Inima tutulor se umplu de bucurie , credend că sacul e plin cu bani.

Dar care nu le fu mirarea, când vedură pe Stanciu băgând mâna în sac şi împărţ ind la fie­care câte o lulea de pămînt ! . . .

Ţ igani i vedendu-se ast-fel păcăliţi, plecară mâh­niţi, vorbind între dînşiî cu necaz :

«Nu era barem plină cu t u tun ! . . . » .

DlMCION.

Inpeştera Carpafilor, Mergând d'tm ceas mai bine Vedi templul Pacinaţilor Ce cade în ruine.

Aici se fac misterele De babe blestemate. Ce scot la morţi arterele Şi hîrcile uscate.

Aici se fierb şi oasele In vase aurite, Aici s'adun Frumoasele Când nu mai sint dorite...

Iar liliecii nopţilor Ce av. aicea locid Ascunşi in liîrca morţilor Voesc să stingă focul.

O babă, ce oroarele Uscaseră în lume Tot rescolea vîlvoarele Şoptind încet un nume.

[Milinea şi Buba, do D. BolintineanuJ

VÎNDETORUL DE MINTE

Minte, minte, hai la minte.... In Salonic e zi de tîrg. Negustori din toate păr­

ţile, de toate neamuri le si îmbrăcat! în tot felul de cos tume : unul cu fes şi turban, altul cu haine â la franca, alţii cu ha ine albe şi faţa neagră, alţii cu fesul str îmbat pe-o ureche şi cu funda, cât coada calului, cădută pe umere. Fustanela albanesă rivalisează cu salvării turceşti si iubenul levantinului cu căciula tătarului.

E sgomot surd; limbele sînt amestecate ca la turnu-Babi lonuluî : toţi strigă, toţi vînd şi n imeni nu cumperă.

Dintre toţi negustorii însă, u n Grec, negustor ambulant , cu manele la spate, sau mai bine zis, mai în jos de spate, ţipa mai tare, ascuţit şi pe n a s : «Minte, minte, ha i la m i n t e ! . .

Lumea se strîngea pe lângă dînsul şi-1 întreba, unde-î este marfa? El îşi areta cu degetul scăfîrlia pleşuvă, dându-le să înţeleag acolo este m a r f a ce vrea să vîndă. Totî fac haz de el si-î cer în glumă, să le dea minte de 5 parale, de u n gologan...., o litră, u n chi lo . . . .

—• « 0 minte, D-lor —• zicea Grecul cu min tea— costă 100 de lei; poftiţi cumperaţî , că ved că aveţi trebuinţă, că cine n 'are minte e dobitoc, şi cine e dobitoc e prost, şi cine e prost e Bulgar...

Dineu al lui Stanciu Groze, lucra de mulţi ani în R o m â n i a la Strehaia — El era născut în Dihova, în Macedonia şi acum se întorcea a c a s ă prin Sa­lonic cu 150 de franci prefăcuţi în lire turceşti. In Salonic se opri câteva zile, cu scop să speculeze în ceva cihp banii, să mai câştige câţiva groşi. Ca toţi tîrgoveţiî s t răbătu şi el toate colţurile tîr-gului, căscă gura la toate lucrurile şi trăgea cu urechea la toate daraverile. Audis i el cum Grecul îsî r ecomanda marfa si se simţi ofensat, când acesta zise că bulgarii sînt proşti. De ce tocmai Bulgarul să fie prost şi de ce tocmai el să fie Bulgar?

El are câteva lire în săculeţ, de ce nu si-ar cum-pera ba rem u n dram de minte ? Căci — gândia el — mintea creşte şi el are cap destul de mare unde să crească.

—• «Cât costă, D-le, u n d ram de m i n t e ? întrebă Bulgarul Dineu pe Grec.

— «0 sută de groşi — respunse Grecul, •— bani plătiţi îna in te!

— «Na, trei lire şi dă-mî trei d ramur i de min te ! Grecul luă trei lire şi-1 chîamă la o parte.

Bulgarul credea că are să scoată din buzuna r vre-o sticluţă în care era mintea bine astupată. El audise chiar în România , că sînt babe fermecătoare care au duhuri de diavoli închise în sticluţă, şi cam

| aşa u n lucru credea şi despre minte, că, adică, este J închisă în sticluţă, în formă de duh ne vedut.

Grecul să aplecă la urechea lui Dineu şi-î z i se : «In toată viaţa ta să nu umbli pe căi

mărginaşe, ci să ţii drumul drept, drumul de tară. Aceasta este u n dram.

«Nu întreba nici odată despre lucruri care nu-ţi aduc folos. Aceasta este al doilea d ram de minte.

«Nu-ţi da sfatul nici odată muierii. Aceasta este al treilea dram de minte. Ch i t ! . . .

Grecul dispăru prin mulţ ime, iar Bulgarul r ămase nedumeri t . Sticluţa cu mintea ca'n pa lmă şi trei lire perdute.

— Bine zice Grecul — gândia el — Bulgarul tot prost.

Nu spuse la n imeni întîmplarea, ci plecă spre Bitolia cu banii câţi îî ma i remaseră.

Pe d rum se întovărăşi cu alţi Bulgari, cari veneau şi ei din România , cu câţiva bani lângă piele. Ei mergeau pe jos cu ferestraiele şi cu securile în spinare. Trecură Vardarul şi după cale de u n ceas ajunseră la o pădure. Prin mijlocul păduri i era o cărare, pe care mergând cineva îşi scurta d rumul cel puţin cu jumeta te de ceas. Toţi Bulgarii pără­siră şoseaua şi apucară cărarea, singur Dineu ţ inu şoseaua, pe lângă toate insitenţele tovarăşilor seî de drum. Nu spuse el causa încăpăţinăril sale, desi el îsî da seama bine de ceea ce face:

«In toată viaţa ta să nu umbli pe căi mărginaşe, ci să ţii drumul drept, drumul de ţară» ast-fel îî zise Grecul, şi el vrea să facă o î nce rca re . . . .

Inoptase bine când Dineu ajunse la hanu l din apropriere de C I . . . El întrebă de hangiu dacă au trecut pe-acolo cinci Bulgari aşa ş i -aşa?

Hangiul îî aretă pe o laviţă într 'un şopron doi individ! .cu faţa plină de sânge, car! dormiau. 11 spuse că hoţi! le-au Ieşit înainte în pădure , pe trei î-au omorît şi le-aii luat banii, iar aceştia do! aii scăpat din m â n a lor ca prin urechile acului şi s'au ales n u m a i cu câteva sgârieturî de cuţit. Să întrista Dineu de nenorocirea tovarăşilor seî, dar se şi bucură în sufletul lu! că n 'a dat banii de giaba Grecului; se bucura, că a constatat în ca­pul Iul cel mare u n d ram de minte şi că este mal puţin bulgar, cu a treia parte. Şi acel d ram de minte făcea mal mul t decât 100 de groşi, căci î-a scăpat paralele, ce le maî avea, î-a scăpat vieaţa.

A doua zi des de dimineaţă plecă la d rum cu ce! doi tovarăşi răniţi de hoţî, cărora le spunea, ca altă dată să nu lase d rumul drept, că de—pe

drum umblă lumea, e drumul bătut şi nu prea îndrăsnesc hoţii...., n u spunea însă nimica despre dramul de minte cumpera t la Salonic, căci îşî zicea e l : «de ce să n u dea si eî bani ca mine să-sî cumpere şi eî minte».

Pe înserate ajunseră toţi trei în piaţa din mar­ginea oraşului Bitolia, înaintea casărmilor mar i şi rosiî. 0 mul ţ ime de Turci cu fesuri roşii si cu tur-bane albe erau grămădiţ i pe câmpia de sub dealul dela câşlaia.*) Cel trei Bulgari întîlniră cu privirea doue capete omeneşt i înfipte în p a r i . . . .

Era ramazanul, postul m a r e al Turcilor. In aceasta lună Turcii n u m ă n â n c ă nimica ziua,

nici n u fumează. Toată z iua o petrec în post şi rugăciuni. Hogii fanatisează pe credincioşii luî Mu-hamed contra ghiaurilor, îar aceştia la ieşirea lor din giamie, dacă întîlnesc în calea lor vre-un ghiaur cu ţigara în gură, îl spintică cu cuţitul. Creştinii stau ascunşi prin casele lor. Era înainte de resboiul ruso-româno-turc , si basibuzuciî comiteau crimele cele mai îngrozitoare în contra creştinilor, fără să fie traşi la respundere de j u s t i ţ i e . . . .

Cele doue capete erau alor doi creştini, cari, sub petext că sînt hoţi, au fost decapitaţi în piaţa dela câşlaia şi capetele lor se infipseră în pari, îar mul ţ imea m u s u l a m a n ă se desfăta privindu-le.

— «Hai să vedem ce e acolo» propuse unul dintre cei doi Bulgari răniţi. Dineu însă apucă mar­ginile, căci îşi aduse aminte de sfatul Grecului din Salonic : «JVw întreba nici odată despre lucruri cari nu-ţi aduc folos». Ceîa'lalţî doi Bulgari însă,

( se amestecară în mul ţ ime şi întrebară despre pricina . celor doue capete. Atâta le t r ebu i : basibuzuciî îî r apucară la moment , îî desbrăcară de haine, găsiră

săculeţele cu lirele şi le puseră n u m e că sînt hoţi. Un ţigan adus cu sila de turci înaintează t r emurând

• cu securea; capetele celor doi Buigarî curioşi cad după doue sau trei lovituri de secure şi înlocuesc pe cele din pari.

Dineu vedu din depărtare tot ce să pet recuse; îşî făcu cruce cu limba, necutezând a face cu mâna , şi-şi u r m ă drumul maî departe întristat în sufletul seu pentru nefericirea tovarăşilor sei, dar şi vesel, că n 'a dat de giaba Grecului doue lire. Se simţia aproape cu m i n t e ; nici n u se cunoştea b i n e : era doue părţi Grec şi n u m a i o par te Bulgar.

Dineu ajunse în Dihova. Maî avea trei lire în săculeţ. Mamă-sa mur ise si Dineu remase singur s ingure]: n 'avea nici rude nici cunoscuţi , căci plecase de mult în România . Cum era să trăiască singur ca cucul. îşi propuse să se însoare şi se însura. Din cele trei lire dete u n a la socrii pent ru mireasă, cu u n a şi jumăta te făcu nunta , şi cu cincî-zecî de groşi cumpără cele trebuincioase în casă. După

*) Câşlaie = casarmă

isprăvirea nunţ i i se apucară împreună cu nevasta sa de m u n c a câmpulu i pe moşia luî Avdi-paşa. Harnici şi el şi nevasta , într 'un an de zile îşî aveau stărişoara lo r : o căsuţă, o vacă şi u n purcel. Trăia bine cu nevasta, şi deşi ţ inea minte sfatul Grecu lu i : <Nu-ţî da sfatul nici odată muierii», totuşi el se sfătuia cu nevasta, asculta de dînsa, şi cu toate acestea, de u n an de zile n u i-se întîmplase nimic reu. «Ascrintit-o Grecul cu al treilea dram de minte» îşi zicea el — «şi mi-a furat o liră».

Totuşi Grecul n'a scrîntit-o. Intr'o zi Dineu se duce în Bitolia la proprietarul

moşiei, Avdi-paşa, în afaceri de ale moşiei. Tocmai în faţa belediei*) vede ' în mijlocul unei

mulţ imi de oameni adunaţ i , u n individ cu pălărie, care sta în picioare într'o trăsură. îl cunoaşte : e Grecul din Salonic, care-i vîndnse minte. Grecul n u maî vindea m i n t e : era dentist. Pe cine-1 durea u n dinte, o măsea , se urca în trăsura dentistului şi pentru u n altlîc îl scăpa n u n u m a i de dintele cu pricina ci de toţi dinţii de pe-o parte. Dintr 'un borcan cu n u ştiu ce doctorii picura pe degete câteva picături, ungea dinţii pacientului, îî punea o nucă între dinţi şi-I trîntea u n p u m n sub falcă şi — operaţia era gata. Pacientul îşi scuipa din gură farîmăturile de dinţi ca cojile de alună.

«Şarlatanule» —• îî strigă D i n e u — « m i - a î furat o liră!»

— «Cine! cine!» întreba lumea curioasă. Dineu arăta cu [degetul pe Grec şi istorisi cu.

glas tare asistenţilor toată întîmplarea. Grecul auzi, şi la r îndul luî strigă din c ă r u ţ ă :

«Vino ncoace, stupido (Grecul cunoştea din toate limbile câte-ceva) a m să-ţi maî daiî un d ram de minte gratis». Şi cum Dineu sta la îndoială, Gre­cul se scoborî din t răsură, îl luă de m â n ă şi-i şopti la ureche câteva v o r b e . . . .

Grecul aduna la altlîcî si dinţii muşteriilor cădeau 3 > i

în fărîmăturî pe jos . Dineu tăcu din gură şi plecă după afaceri.

* * Era în luna luî Octombrie. Dineu lipsea de vre-o

cinci zile de-a casă : se dusese la Gratsko cu carul cu postavuri de la fabrica din Dihova, ca se le încarce pe tren la gara de acolo. Nevastă-sa îl aştepta din zi în zi. După opt zile sosi tocmai la mezul nopţ i i Nevasta ieşi afară spre înt împinare. El aşedă boii în grajd, apoi se întoarse la car şi ridică de sub fin din car un sac plin cu ceva. Nevastă-sa se apropie de el, pipăe sacul *şT-şî trage m â n a repede cu spa imă: sacul era plin de sânge şi în lăunt ru simţi ceva rece. Dineu, galben la faţă şi resuflând greii, luă sacul la spinare, se aplecă la urechea Marnei (ast-fel se n u m e a nevastă-sa)

•) ISeledie = primărie

şi-i şopt i : «Am omorît u n om icî în marginea pădurii , i-am luat paralele. Noi să-1 îngropăm u n d e v a ; dar să n u me spui la nimeni, că am să te îmbrac în altlîcî*), din cap până în picioare!»

— «St...» făcu Marna, punend degetul la gură, şi plecă repede se caute casmaua .

II îngropară aşa cum era în sac în dosul casei. A doua zi Marna cătră Dineu: «Hai în Bitolia la zaraf să-ml cumperi altlîcî!»

— Mai aşteaptă câteva zile, d ragă ; poate zaraful m e întreabă, de u n d e am atâţia bani, şi pune m â n a pe noi.

— «Aşa, tu nu vrei să-mi cumperi altlîcî, lasă, lasă!....

— Ce lasă, lasă ? nu cumva vrei să me spui ? — «Dacă nu-mi cumperi , să ştii că te spuiu!.,. Atunci Dineu îi cârpi o palmă sdravănă. Atâta îî trebui Marnei : fuga în sdradă str igând : «Hoţule,pungaşule, omorîtorule, vrei s a m e omorî

şi pe mine, cum al omorît pe cel ce l'ai îngro­pat în dosul casei ? !....

Vorba rea se duce ca fulgerul. Chiar în ziua aceea nizamenii **) prind pe Dineu şi-1 leagă cot la cot si-1 duc la seraiul vechili din Bitolia în închi-soarea preventivă. In Turcia judecata se fa.eeăla turca: în trei zile Dineu e condamna t la moarte .

Executarea avea să se facă chiar pe locul unde era în gropat cadavrul, adică în dosul casei lui Dineu. Dineu recunoscuse crima din capul locului şi desgroparea era să se facă de-o-dată cu execu­tarea.

Marna s'a căit de ceea ce-a făcut; acum însă era prea târziu.

Ţiganul cu securea era de faţă; butucul aşeda t : se aştepta n u m a i desgroparea cadavrului. Marna

*) Altlîc = monedă turcească care valorează cincî groţl sau un franc

**) Nizamenii = jandarmii

asista de s i lă ; ea plângea, pe când Dineu zîmbea. Sacul cu cadavrul e înaintea condamnatulu i . Să fac formalităţile judecătoreş t i :

— «Cunoşti sacul acesta, Dineu Grozie, întrebă procurorul pe c o n d a m n a t ?

— «Da, effendim, e sacul meu. şi fiind-câ acum trebue să mor, daţi-mi voie să spun şi eu o vorbă!»

Era cea din u rmă dorinţă, si 'i-se acordă. — Un Grec din Salonic mî-a vîndut minte de

trei lire. Nu vreau să îngrop mintea cu mine în p ă m î n t : vî-o dăruesc v o u e :

«Ţineţi drumul drept», «nu întrebaţi des­pre lucruri ce nu ve aduc folos» «şi mai cu seamă « n u v e d a ţ î s f a t u l m u i e r i i » .

—• «Eu n u sînt vinovat, căutaţi în sac si ve 3 »

veţi convinge. Am omorît u n câne şi l 'am pus in sac ca să p u n la probă pe nevasta mea. Pen t ru o pa lmă ea m'a spus la lume, mî-a pus capul în primejdie de moa r t e . . . »

Dineu a tăcut, sacul s'a desfăcut şi din el scoa­seră la iveală u n câne mort .

Totî asistenţii rîseră. Totuşi Dineu fu condamna t la o amendă de u n medgid*) pent ru că a omorît cânele....

* * Astăzi Dineu e betrîn si se zice că e mil ionar

i

în Brăila. Nu se ma i numeş te Dineu Grozie, ci Dinulis Grosopulos. Are trei băieţi cari u rmează la şcolile greceşti. Marna sî-a schimbat si ea nu-mele în Marghiola şi, de când cu desgroparea cânelui până astă-zi, n u mai întreabă nici u n secret dela Dinulis.

Grecul, negustor de minte, dentist etc. etc. astăzi e samsar în Bucureşti .

Breb.

*) Medgid = cinci franci.

F E L D E F E L {Reproducerea interzisă fără învoirea editorului)

V A R I E T Ă Ţ I

P r i m u l dicţ ionar. Chinezii aii fost ceî dintâiu, cari aii avut idea de t rebuinţa unuî dicţionar. Pa-out-she care trăia pe la anul 1000 înainte de Chr. a compus un dic­ţionar conţinând aproape 40.000 de caractere maî cu seamă hieroglife nedescifrabile şi foarte primitive. Alt dicţionar a fost scris in limba lat ină de Varro, care a t ră i t de la 146 până la anul 28 înainte de Chr.; acest dicţionar se numia iDe lingua latina. P r imul dicţionar polyglot, în opt limbi, a fost scris de Ambroso Cdepini, un nobil din Venezia pe la anul 1300.

Folosu l floareî soarelui . In Rusia, India, China şi de curînd în Germania şi Italia se cultivă floarea soarelui (Hel ianthus annuus) pe estinderî enorme, din causa uleiului care se produce din sîmburiî eî. Acest ulehi dacă este bine rafinat, se întrebuinţează chiar pent ru mâncare , maî mul t însă pentru luminat şi pentru pre­pararea săpunului unde este escelent. Tă ta r i i fierb sîm­buriî şi 'î mănâncă . In Rusia se întrebuinţează cu mare succes la îngrăşarea găini lor şi altor păserî şi s'a do­vedit că contribue toarte mult la producerea ouelor. Frunzele uscate se aştern vitelor în loc de pae, iar co­toarele uscate produc o cantitate mare de alcalin. Plan"

taţiunî cu floarea soarelui apără ţ inuturile de friguri epidemice. Numele florii se t rage de la asemănarea eî cu soarele şi nici decum—precum se susţine falş,—că s'ar ntoarce mereu cu faţa după razele soare lu i

Şoarec i i ş i mus ica . Se ştie că şoarecii, ba şi alte animale, se simt atrase de musică. James de Fenell spune, că de câte orî copiii din clasă cântau psalmi, maî mulţ i şoarecî îeşiau din găurile lor şi se plimbau prin clasă. Un ofiţer care fusese închis in Bastille, ceruse voie să cânte cu harpa , ca să-î maî t reacă de urît. Cu mirare observă cum o mulţ ime de şoareci ieşiaii la iveală de câte-orî cânta, ba chiar păianginii 'şi părăseau pânzele şi se apropiau până când făcea musică; îndată ce înceta, dispărea cu toţii. In Magazin of Natural History se spune că cârmaciul unei corăbii stirpea şoarecii şi guzgani i a t răgendu-î cântând cu fluerul şi ast-fel din trei în trei ceasuri p răpădea câte 20—30 din aceste animale.

Cine a în trebu in ţa t î n t â i u m e s u r i l e ş i c â n t a r u l ? Cea dintâiu pomenire despre măsură se face în Genesă XXII, 15, 16, când Avraam a măsurat lui Ephron Hit t i te 400 de măsuri de arginţ i pent ru câmpurile luî Mac-pelah. Apoi Iov se roagă să i se mesoare m cântar drept, iar în cartea Leviţilor ne învaţă «măsură dreaptă, cum­păna dreaptă». Şi Egipteni i ştiau de măsuri pen t ru că pe zidurile piramidelor şi în criptele lor se găsesc chipuri, în care zeii smt zugrăviţ i cumpănind sufletele morţilor, ast-fel că se poate deduce,, că din cele maî vechi t impuri de civilisaţiune cumpenile şi mesurile aii fost întrebuinţate-

Lătra tu l câni lor . . Gardinev, în revista Music of Nature, susţine că cânii nedomesticiţî în s tarea lor săl­batică nu latră nici odată, numai ur lă saîi mîrie. Se zice că câniî sălbatici din .Australia nu s 'aud nici odată lătrând, iar câniî pe care-î dusese Columbus în lumea cea nouă, cu încetul se selbătăciră 'şl u i tară lă tratul . Se presupune ast-fel că cânii domesticiţi şi-aii apropriat lă­t ra tul prin silinţele lor de a imita vorba omenească, aşa că-şî păstrează lătratul ca rasă, până când este în atin­gere cu omul.

De unde v ine p r o v e r b u l : «Fie-care ş t i e u n d e i s t r înge ghiata». Acest proverb se găseşte la maî multe popoare şi este scos din scrierile luî Pdutarch. In opul «Viaţa luî Emilian Paulus» istoriseşte despre u n Roman, care t răia rău cu soţia sa. Toţi prietenii îl în­trebaţi care este causa. N u este c ins t i tă? Nu e frumoasă? Ca răspuns el îşi ridica piciorul şi le a ră ta încălţămintea luî, care era nouă şi bine făcută. «Vedeţi» zise el, «ce bună este şi pare făr' de nici un cusur, cu toate acestea numai eu ştiţi unde mă strînge». Cu alte cuvinte numai cel păţit ştie necazurile luî.

Mărimea corpului o m e n e s c d imineaţa şi seara .— Cumcă omul crescut este maî scurt seara decât dimi­neaţa, puţini vor fi ştiind, şi totuşi aceasta este ş t i in ţ i -ficeşte probat. Dr. Merkel a ţ inut o conferinţă la congresul

german de chirurgie, în care şi-a desvoltat observările sale la măsurarea corpurilor omeneşti. Conferenţiarul, a observat, mesurându-se pe sine însuşi , că dimineaţa, în pat, era cu cinci centimetri mal mare decât seara stând în picioare. O bună parte a acestei diferenţe vine în socoteala scoborîri î încheieturilor ce se intîmplă în mo­mentul când corpul se înd rep tează în sus şi greutatea părţilor de de-asupra corpului apasă asupra celor maî de jos. La încheieturile de la genunchi a observat Merkel ast-fel de scoborîre, încât causară o diferenţă de un mi­l imetru .

Cum cresc arbori i . — U n preut din Danemarca a făcut observaţii interesante în privinţa creşterii arborilor. El măsura regulat în fie-care zi diferiţii arbori din gră­dina sa şi a ajuns la resultatul interesant, că arborii au în t r 'un an trei perioade de creştere. Maî în tâ ia cresc în lungime, adică ramuri le şi crengile se desvoltă şi se întind mereh în lungime. Aceasta se intîmplă în lunele luî April şi Maiu, când arborele îşi întrebuinţează toate forţele numai spre acest scop, iar tulpina rămâne sta­ţionară. In Iunie însă şi până la jumătatea luî Iulie, când ramurile şi crengile cele nouă s'aîi desvoltat pe deplin, arborele întrebuinţează nut r imentul absorbit prin rădăcini, numai pentru îngroşarea tulpineî, iar ramuri le şi crengile nu maî cresc. După acest t imp urmează pe­rioada de repaus, care durează până în pr imăvara anului următor .

L u m i n a ş i efectele eî. De mult t imp s'a admis că în na tură există trei feluri de raze, anume : raze luminoase raze calorifice şi raze actinice. Revista americană «Cos-mopolitan Magazine» face~în ult imul eî număr oare-carî observaţiunî foarte interesante cu privire la aceste trei feluri de raze. P â n ă acum se presupunea că razele actinice produc o acţiune chimică asupra plăcilor fotografice, iar razele luminoase, fiind de o na tu ră deosebită, afectează numai ochiul. * Cu toate acestea s'a constatat că razele cari produc

vederea au şi proprietatea de a încăldi un corp şi de a influenţa o placă fotografică. Cu alte cuvinte, toate razele, fie ele hVninoase, calorifice sau actinice, posedă proprietăţi similare. Pr in u rmare , t rebue să admitem că nu există undulaţ iunî speciale ale eterului, cărora să li se dea. denumirea de lumină. Cea ce înţelegem prin cuvîntul lumină, nu este în realitate de cât un fenomen fisiologic care nu există în afară de ochii noştri.

Ce este o placă fotografică? O composiţiune chimică, instabilă, care se poate modifica

fie printr'o presiune mecanică, fie prin căldură, fie prin undula t iuni le eterului .

Lung imea undei ce modifică o placă, a t î rnă de natura stratului impresionabil al acestei plăci însăşi . Ea nu este aceeaşi pentru un fruct sau pentru piele. Cu toate acestea tăbăcitul pielei şi colorarea fructelor nu sînt in realitate de cât nişte adevărate procedeurî fotografice.

Electricitatea fiind propagată în aer sub formă de unde asemănătoare cu acelea ale lumineî, insă maî largi de cât ele, t rebue să presupunem că toate efectele lumineî pot fi obţinute şi cu aparate electrice convenabile.

Cu alte cuvinte, dacă undele electricităţii sînt prea mari pentru ca să poată fi prinse de ochiul nostru, totuşi ele sunt capabile să descompuie productele chimice întocmai precum le descompune lumina soarelui.

Se cunoaşte o experienţă de laboratoriu care constă în punerea unei monede pe o lamelă de sticlă şi trecerea câtorva scântei dintr 'o maşină electrică prin corpul acelei monede. Ridicându-se apoi moneda de pe lamela de sticlă, aceasta din u rmă pare că n'a încercat nici o modifi-catiune.

Totuşi , dacă suflăm pe suprafaţa lamelei de sticlă, vedem că în aburii de pe dînsa rămâne desemnată imaginea acelei monede. Scânteile electrice, cari aii s t răbătut prin monedă aii imprimat icoana ei pe suprafaţa sticlei.

In u r m a aceasteî experienţe s'a presupus că s 'ar putea obţine o probă fotografică înlocuind lamele de sticlă cu o foaie de hâr t ie sensibilă.

Experienţele făcute au demonstrat adevărul acestei presupuneri . Pe o foaie sensibilă s'a pus o medalie de aur, apoi totul s'a aşedat într 'o cutie, care s'a închis în aşa mod în cât să nu paotă străbate nici o rază de lumină în interiorul ei. Scânteile electrice s 'aă produs printr 'o maşină sistem Holz.

Undele determinate prin trecerea electrodelor maşineî aii fost destul de scurte ca să afecteze suprafaţa fotogra­fică, care s'a putut desvolta pe u r m ă după procedeul ordinar.

C â n d vo i ţ i s ă fiţî d e ş t e p t a ţ i ? — Aceasta este între­barea portarului ori a chelnerului, de care cu greii scapă cineva la un otel, şi în fie-care otel bine organisat sînt anumite disposiţiunî pent ru deşteptarea pasagerilor. Por­tarul ori chelnerul trece în t r 'un registru orele, la cari pasagerii din diferitele camere vor să fie deşteptaţi.

Deşteptarea este o chestie de cea maî mare importanţă, n u numai pentru cei ce sînt în voiaj, ci şi pentru ceî ce sînt siliţi de afacerile şi ocupaţiunile lor, a se scula des de dimineaţă, ori, în mod excepţional, a părăsi patul la o oră ne obicinuită. Mulţi oameni sînt obicinuiţi a se scula la anumită oră şi nu simt nici o g reu ta te ; alţii iarăşi se deştaptă s inguri la orî-ce oră voesc.

Sînt însă mii de oamenii, cari dorm ca morţi , chiar şi când, afaceri importante depind de deşteptarea lor. Pen t ru aceşti oameni, de sine înţeles, deşteptarea este de mare folos.

L a cea dintâiu exposiţiune din Londra, la a. 1851, era expus u n pat deşteptător mecanic. Cel ce întrebuinţa acest pat fixa un regulator, şi la t impul fixat patul îi dădea o isbitură puternică, în u r m a căreia să deştepta. Pent ru individ! cari dorm grea, patul era ast-fel construit, în cât salteaua, nu numai le dădea o isbitură puternică, ci tot odată să str îngea în sul, ast-fel că somnorosul nu mal avea pe ce se culca.

Ca să nu maî vorbim de alte mijloace mecanice de deşteptare, e destul să amint im de ciasornicele cu deş­teptător, care astă-zî ori şi cine poate să-1 aibă pent ru un preţ băgatei, spre a constata că cu deşteptarea este încopciată o industrie în t reagă; ba îa oraşele mari , mulţi oameni îjî câştigă pânea numai cu meseria deş­teptării .

Cine a călătorit prin Turcia în luna lui Ramadan, când Musulamanh postesc ziua şi mănâncă numai noaptea, va şti, că o m u l ţ m e de ţ igani cutreeră după mezul nopţii mahalalele turceşti cu nişte tobe enorme, cu cari fac un sgomot asurditor, spre a deştepta pe Turci la mâncare. Drept răsplată pentru deşteptare, turcoaicele după două săptămâni de Ramazan, le dau ţiganilor batiste, haine, bani şi alte darur i , pe cari le poartă ca nişte trofee în rude lungi, cân tând :

«Iki aftâ ramazan Daa iki gheler bajram»*)

In oraşele mar i există guardişt î de noapte, cari aii tot odată şi însărcinarea (plătită, bine 'nţeles) de a deştepta pe bru tar i cari îşi încep lucrul foarte de dimineaţă. Acelaş lucru se înt implă şi cu. lucrătorii şi meşteşugarii cari vor să se scoale des de dimineaţă. In oraşe unde DU sînt guardiştî de noapte, cum e d. e. în Paris , există corporaţiunî de deşteptători, cari câştigă frumoase parale cu această meserie. 21 Barberat, în cartea s a : La Bo-heme de travail, relatează lucruri interesante despre cor-poraţiunea deşteptătorilor. El sînt oameni săraci, cari pentru câteva centime pe zi se însărcinează a deştepta pe lucra­torii, cari trebue să se scoale dimineaţa de t impuria . Eî trec pe dinaintea caselor abonate la deşteptare şi sbiară, flueră şi strigă, fireşte, nu spre bucuria şi plăcerea veci­nătăţi i , care să deşteptă din somn fără să aibă zor.

Administraţ ia căilor ferate din Par is are şi ea deştep­tătorii eî, cari cutreeră oraşul în toate cartierele şi deşteaptă pe conductorii trenurilor şi pe fochişth locomo­tivelor, spre a se duce la serviciu. Eî au de a supraveghia tot odată dacă individiî pe cari i-aii deşteptat, s'au sculat într 'adevăr : nu să depărtează deci până nu să arată la fereastră. In cas contrar, când adică individul respectiv nu se ara tă la fereastră cu tot sgomotul ce-1 fac, eî deş­teaptă numai de cât pe un suplinitor.

La ţară , unde nu sînt cunoscute ceasornicele deştep­tătoare, nici nu exişt i deşteptători plăt i ţ i anume , cocoşul serveşte ca deşteptător, şi fiind-că la ţ a ră lumea trăeşte cu mul t maî regulat ca la oraş, fiind-că se culcă maî de vreme, de-aceea şi somnul oamenilor pe vremea cân-tatuluî cocoşilor nu este aşa de adînc, încât să nu să deştepte când cântă cocoşul.

Dar de unde are cocoşul facultatea de a cânta mult maî înainte de răvărsatul zorilor, şi încă tot-d 'a-una la

*) DouS săptămâni de ramazan. Inoă dou6 şi vine bairamul (pastele turceşti)

aceeaşi oră ? încă din t impuri le cele mai vechi învăţaţii şi-aii bătut cap i i cu această întrebare. Un silesian «Ma-gister Praetor ius», care scrise în a. 1577 o carte despre tot felul de lucruri ne explicabile, scrie cu toată serioşitatea şi despre cocoş u rmătoare le :

«Pliniţi, distinsul naturalist , cum arată cărţile sale de Historia mundi, spune că cântecul cocoşului este influenţat de cursul stelelor şi cu deosibire de soare, care în anumite intervale de t imp stimulează coardele vocale ale cocoşului. Alţi naturaliştî , între cari şi Josephus Caesar Scaliger, tatăl lui Iulius Iustus Scaliger, scrie: cântecul cocoşilor se dato-reşte naturei şi temperamentului cocoşilor. Aceste două opi-niunî ale numiţilor învăţaţi de sigur nu sînt a se înţelege senso diviso sed conjuncto; precum să întîmplă fluxul şi refluxul în rîul Gange clin Ost-lndia cu mult mai înainte de-câ t în locurile de a c i : tot aşa se întîmplă şi cu cântecul cocoşului».

Acum ştie cititorul, de ce cocoşul cântă la t imp determinat! Cel mai modern mod de deşteptare este cu tolefonul,

care are loc — fireşte — numui pe la acele case, cari sînt în legătură prin sîrme telefonice cu s t a ţ i u n a a centrală. Cine voeşte a fi deşteptat, telefonează înainte de culcare ora, la care vrea să fie deşteptat, şi în minutul convenit soneria aparatului sună îngrozitor până când omul este silit să sară din pat spre a opri soneria. Deşteptarea cu telefoane se face numai în oraşe, unde este serviciu te­lefonic şi noaptea.

D E - A L E C A S E I

Cum se p r e p a r ă c ia iul . In «Science pradiqtie» citim o notă interesantă despre prepararea ciaiuluî.

De regulă, orî-cine ştie, că spre a obţine ciaiu bun, trebue să se verse apa clocotind peste câteva l inguri de ciaiă puse pe fundul ciainicului. Procedeul acesta însă este pe cât de defectuos pe a tâ t şi de vătămător s ănă tă ţ i i ; căci opărirea aceasta are ca efect de a extrage din ciaiu acidul tanic ce conţinea şi de-a produce o băutură amară, ce nu se poate bea decât punând mult zahăr şi cremă. Ciaiul ast-fel preparat e periculos pent ru nervi şi pentru digestiune, şi procedeul t rebue calificat ca barbar ; el nu se usitează decât la clasele de jos diu Anglia, la cari nimeni nu vrea ceaiîi de cât de coloare neagră şi foarte amar .

N u numai atâta, dosa de o l inguri ţă pentru cafea este prea multă pentru o ciaşcă de ciaitt şi n 'aduce profit de cât doară spiţerilor şi băcanilor, carî-îl vinde ; în realitate o l ingură este suficientă pentru a fftee douî litri de băutură excelentă, cu aroama cea mai plăcută şi mai întări toare. Ia tă deci cum trebue să se prepare ciaiul bun :

* Incăldiţi mai întâia ciainicul, care va fi de preferinţă de faianţă ori barem de porcelan, dar nici odată de me­tal, şi care va fi cât să poate de curat . Pune ţ i în el doue l inguri de ciaiă din foile de ciaiti, la nici un cas însă mai m u l t ; tu rna ţ i peste el apă încăldită până aproape de gradul fierberii, totuşi nu clocotind (95—97° C ) . Mai repetăm, cu nici un chip să nu se întrebuinţeze apa

clocotind, căci disolvă taninul şi face ciaiul amar . Ţineţi-1 ast-fel acoperit 60 — 80 secunde (cu ciasornicul în mână) pe u rmă strecoraţi-1 în t r 'un v a s de sticlă. Mai tu rna ţ i încă odată apă peste ciaiul rămas, de as tă dată însă va sta 2 minu te acoperit, şi pe u r m ă se strecoară !n sticlă. Această operaţiune se poate repeta de 6—8 ori de-a rîndul, lăsând însă să stea acoperit tot cu un minut mai mult , ast-fel că a 8-a oară va sta 8 minute . Ciaiul strecorat în sticle, dacă nu se consumă tot odată, se poate conserva 8 zile, punendu-1, după ce s'a răcit şi s ' a astupat bine. în pivniţă. Când să serveşte, se adaugă puţină apă caldă pentru a-I încăldi. Ciaiul ast-fel pre­parat din bună calitate — bine 'n ţeles — are o coloare roşie ori galbină limpede, şi n u este de loc amar . Aroama lui este delicioasă şi are un gust bun, încât nici nu- i vine omului să mai pună zahăr ori lapte. Cu toate că n u m a i puţină cantitate de foi de ciaiu se în t rebuinţează , totuşi băutura este destul de tare spre a mulţumi gustul celui mal delicat amator.

Cum s e c o n s e r v ă carnea . Alt mijloc mai bun de a conserva carnea proaspătă în t impul vereî nu e, de cât a t î rnarea cărnii , înfăşurată într 'o pânză curată , în coş (hornoiii) şi de preferinţă ia coşul în care s'a făcut iarna foc de lemne.

Pentru a scoate mirosul şi gustul neplăcut al peştelui, al pasărilor şi peste tot al cărnurilor, cari încep a putredi, trebue să le presari cu cărbuni prefăcuţi în pulbere, să le fierbi câteva minute şi pe u r m ă să le speli cu apă curată. Cu modul acesta ori cine poate să se convingă, că cărnuri le şi—ati perdut mirosul greii şi pot fi între­buinţate fără teamă în bucătărie .

Noţ iun i meteoro log ice . Coţofanele umblă d e regulă în perechie, când vedi numai u n a , să ştii că t impul are să se strice, va ploua, va fi f r ig; când din contra vedjî amîndouă coţofanele, t impul va fi frumos, călduros. Ţă­rani i din Franţa observă aceste semne meteorologice cu mare băgare de seamă, în tocmai c u m ţ ă ranu l r o m â n observă umbletul porcilor, cari , dacă aleargă seara, va fi t imp urît şi întors.

Francesul zice despre coţofană :

<Une pie an printemps = 0 singură coţofană primăvara Antene mauvais temps* — Aduce timp urît.

Acest proverb nu e tocmai iraţional. Când nu se v e d e decât o coţofană din cele două îoperechiate, cari de re­gulă umblă împreună, e semn că t impul începe a se răci şi a să face ploios, şi coţofanile presimţind aGeasta, una va s ta la cuib pe ouă ori pe puî pentru ale ţine căldură, iar cea-l 'altă s ingură se duce să caute hrană . Din contra, dacă t impul e plăcut, amîndouă coţofanele se pot îndepăr ta de la cuib, fără frică, că le răcesc ouăle ori puii.

Distracţ ie . Jocu l c u c i r e ş e . Lua ţ i o carte de visită, faceţi într ' însa două tăietur i în lungime, paralele (A—B şi C — D ) d u p ă cum se ara tă în figură. Din cele două tăieturi va resulta o bandă mică prinsă la amîndouă capetele de

corpul biletului. De asupra acestei bande , în depărtare de doue sau trei linii, faceţi o gaură ovală (E) T r a g e ţ i sp re . voî banda (F), ast-fel că biletul va lua o formă semi-cir- i culară; introduceţi-o .cu o m â n ă în g a u r a ovală (E), iar mijlocul bandei, pe care îl prindeţi cu cea*l altă mână îl t rageţ i binişor- până ce în t reagă banda tixce prin gura ovală .(E). In această posiţiune banda presintâ în dosul b i l e tu lu i forma unu i inel. L u a ţ i acum doue cireşe cu codile unite, introduceţi în inel una dîn ele, pe urm,^ treceţi codile cireşilor î m p r e u n ă cu banda prin gaură în faţa b i le tului şi-1 potriviţi pe' aceasta bice, cum a fost maî înainte., P r o p u n e ţ i cuiva ;să scoată de acolo cireşele fără să rupă codile ori biletul. Dacă el nu vâ întrebuinţa mijlocul în t rebuinţa t de voî pen t ru a Ie fixa de banda biletului, nu va reuşi nici odată. In lipsă de cireşe se pot întrebuinţa doue globuleţe legate de capetele unui fir de a t ă .

G H I C I T O R I

0 o

I L U S T R A Ţ I I L E

Amato r i i de m u s i c ă . Cine nu iubeşte muşica ? Ea ndulceşte suferinţele, însufleţeşte veselia, îmblândeşte inima sălbatică, înflăcărează inimele spre curaj, spre vitejie. Mu. sica t ranspoartâ pe om într'o lume ideală, îl degajează pentru un moment de materie, îl face să se uite pe sine> necazurile sale, îl face să se identifice pentru un moment cu idealul omenîreî, cu frumosul.' Cine nu iubeşte musica ? Toţi oamenii ascultă cu plăcere musica, toţi admiră pe artist. Copilul ia instrumentul musical în mână şi face încercarea, să cânte şi el. Uri sunet, 'fie şi nearmonios )

îl face să-î salte inima de bucurie, amorul propriu îî e satisfăcut: el se crede artist. Şi are să devie artist exer-citându-se mereu. Nu credem însă ca oamenii noştri! din ilustraţie să ajungă departe . Cu toate că are un" bun maestru care îî bate tonul din deget şi îHfîueră din gură, cu toate că citeşte notele cu ochii şi cii gura, nu va face mari progrese, căci vorba acea : «Calul bătrîn nu-1 înveţf în buestrus. Cât pentru dînsul, îl ajunge şi cât ş t ie : tot ce face omul singur, îl pare bine făcut, şi de ar zice o mie de critici, că nu cântă bine, el tot nu-î crede, căcî cine nu ştie cum sînt criticii....

Dracu l . Tătă-so 'î-a adus de la tîrg lucru m a r e : o cutie cu un buton, pe care când apeşi cu degetul iese dracul în persaonă, cu păru sburlit cu gura căscată şi cu gâtul de şarpe. Nicu face mare haz. Nu-î v o r b ă — s e cam sperie el când... hop — iese de odată dracul din cu­tie, şi fără să vrea, se dă un pas indărât, cască şi el gura uitându-se la gura dracului, dar în schimb, las că are să-î bage în draci p e Tudor şi pe Ionel, băeţl dîn vecini. Are să fugă după eî până să se ascundă în gaura şoarecelui.

I. Ş A R A D A

Numele unu! rege cu titlul şeii.

Poet elin.

Mare pianist şi com-positor.

Locuitor dinti'un oraş al Italiei.

Numele unei tragedii a unul poet elin.

Numele unul poet fran­cez.

Numele unul principe.

Nume de femeie.

Scrieţi în cele 81 de pătrate litere din care să resulte numele arătate alăturea de pătrat. Pătratele verticale şi orizontale cari formează o cruce, ne daii numele unei piese teatrale a unul poet renumit, care a fost de mal multe ori aplaudată pe scena teatru­lui din Bucureşti.

II. Ş A R A D A

Cu trei silabe, bun de mâncare; cu douo, la cântare ; cu una când te plimbi pe mare.

III. E N I G M Ă

In foc nu sînt în aer da Tn apă 'ml place mult mal bine, Cam ş'un frăţior cu mine, Cu capul gol eu, el căciulă Poartă în cap. — Nul faceţi hulă — Aşa-I crescut, vedi dumnia-ta.

Breb.

{ D e s l e g a r e a ghic i tor i lor din No. 17

Enigma : Luminarea.

unghiu :

-

tri- C A L A I s

A R A G 0

L A M A

A G A

' I 0

S

Cinel-cinel: Când are iepurele durere de dinţi':

Tipografia GUTENBERG, Joseph Gobi, S trada Doamnei , 23. Bucuresc î .