Finanțe

1.1. Conceptul și conținutul economic al finanțelor

Cuvântul „finanțe” s-a răspândit în Franța secolului al XVII-lea cu înțelesul de „bani și venituri publice destinate cheltuielilor statului”. S-a presupus ca acest cuvant s-a format și a evolutat din expresia latina financia pecuniaria, care înseamnă a încheia o tranzacție patrimonială prin plata unei sume de bani. Dictionarele actuale dau ca proveniență a cuvântului finanțe vechiul cuvânt francez finer, care înseamnă a administra bani, a plăti.

O definiție mai scurtă a finanțelor spune că, finanțele sunt știința administrării/gestionării banilor/fondurilor.

Conceptul de de finanțe poate fi abordat atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere stiințific. Din punct de vedere tehnic, finanțele repreyintă totalitatea fluxurilor bănești dintr-o economie care au ca scop acumularea veniturilor și acoperirea cheltuielilor. în aceasta acceptiune, dată fiind internaționalizarea fluxurilor bănești ca urmare a interdependentelor dintre economiile nationale, a existentei societatilor multinationale și a realizarii de uniuni economice zonale, putem vorbi și de finanțe internationale, nu numai de finanțe nationale. Dupa modul de adimistrare a finanțelor, privat sau public, deosebim finanțe private, cele adiministrate de către indivizii (fondurile lor proprii și împrumutate), de intreprinderile private și alte organizatii cu caracter privat, și finanțe publice, cele administrate public, adica de institutii ale statului și colectivitatilor locale.

Termenul de „finanțe publice” s-a răspândit cu privire mai ales la plățile bănești de interes public necesare în relatiile cu statul și alte colectivitati publice. Statul, ca forma complexa de organizare socială, incepand cu fazele sale incipiente, pentru functionarea și consolidarea sa a avut nevoie de susținere nu numai morală, socială și politica, ci și de una economică, materială, care, odată cu aparitia banilor a devenit susținere financiară.

Apariția și evoluția finanțelor sunt strâns legate de apariția și consolidarea statului în societate. Pentru realizarea funcțiilor sale statale au fost și sunt necesare fonduri importante pe care statul le procură pe diferite căi. Aceste fonduri, în epoca modernă, în afara susținerii activității statului, prin intermediul politicii fiscale a guvernului, pot constitui un resort sau o frâna în dezvoltarea economico-socială a țării.

Conceptul de finanțe publice se referă la conceptul mai general al finanțelor ca parte la întreg. Termenul de „finanțe publice” s-a răspândit cu referire mai ales la plățile bănești de interes public necesare în relațiile cu statul și alte colectivități publice.

Astfel, finanțele publice sunt fluxurile bănesti provocate și supravegheate de către stat în cadrul economiei, cu scopul declarat de a finanța cheltuielile publice.

O altă definiție a finanțelor publice se referă la finanțele publice ca o ramură a științei economice preocupată de identificarea și evaluarea mijloacelor și efectelor privitoare la politicile financiare ale guvernului.

În evoluția conceptiilor despre finanțele publice în economiile de piata, în literatura de specialitate se mentioneaza deja trei conceptii: finanțe publice clasice, cele ale statului modern sau finanțe publice moderne, adică ale statului interventionist, și finanțe publice post-moderne.

Concepțiile clasice despre finanțele publice reflecta doctrina liberala în dezvoltarea economică a societatii conform principiului laissez-faire, laissez-passer, urmarundu-se evitarea oricarei interventii a statului în activitatea economică, care trebuie sa se desfasoare dupa principiul interventiei private, ordinii interne, apararii frontierelor și intretinerii relatiilor diplomatice. Ca urmare, sarcina finanțelor publice era sa asigure resursele necesare intretinerii institutiilor, functionarii normale a acestora. în cadrul acestei sarcini,

impozitul trebuie sa aiba un caracter neutru (sa nu aiba character interventionist în economie), iar echilibrul bugetar era dogma pentru toata lumea.

Concepțiile moderne despre finanțele publice i-au nastere dupa primul razboi mondial, ca urmare a unor importante crize economice, cand apar mai multi sustinatori ai interventionismului statului în economie pentru a evita crizele economice. în acest fel, locul statului jandarm (de aparator al ordinii publice) a fost luat de statul providenta sau statul bunastarii generale, care isi largeste sensibil aria preocuparilor. în ceea ce priveste autoritatea economică a statului, se afirma tot mai mult doctrina interventionista, potrivit careia autoritatea publica este chemata sa joace un rol activ în viata economică, sa influenteze procesele economice, sa cerceteze evolutia ciclica, sa previna crizele, sau cel putin sa ia masuri pentru inlaturarea efectelor negative ale acestora. Printre economistii sustinatori ai acestui curent de gandire, un rol primordial îl are lordul J.M Keynes. Potrivit acestei noi teorii a interventionismului statului în economie, statul, prin politici ca cele bugetara, monetara și valutara, poate și trebuie sa joace un rol activ în viata economică, în influentarea proceselor economice spre un curs favorabil.

Finanțele publice contemporane se caracterizeaza printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor în economia generala. Aceasta schimbare imbraca un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului și componentelor sale în PIB a crescut considerabil) și un aspect calitativ, constand în aceea ca s-a transformat și continutul acestora (au aparut și s-au dezvoltat cheltuieli publice de un tip nou, ce raspund unor obiective care, desi nu sunt în totalitate de natura economică, au însă incidenta economică: este vorba, în special, de cheltuielile de transfer).

Deosebit de partea tehnică, finanțele sunt considerate și o stiinta, o ramura a economiei politice. în aceasta acceptiune, finanțele sunt stiinta gestionarii/administrarii patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizatiilor (firme, institutii, etc.) sau a banului public, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi în conditii cat mai bune de eficienta. Prin ban public intelegem ansamblul cheltuielilor și resurselor/veniturilor statului sau ale colectivitatilor locale. Fluxurile bănești care reprezinta finanțele inteprinderilor reprezinta baza fluxurilor financiare intr-o economie, datorita faptului ca majoritatea fondurilor bănești care se formeaza la diferite nivele ale economiei isi au izvorul în fluxurile bănești produse la nivelul intreprinderilor. De capacitatea și randamentul acestor finanțe depinde, în cea mai mare masura, soliditatea celorlalte tipuri de finanțe.

Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice.

Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în:

a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor statului în forma bănească;

b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu existau în cadrul relaţiilor existente anterior.

În procesul acumulării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor sale, apar anumite relaţii. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

Relaţiile financiare pot fi de diferită natură:

1) între diferiți agenți economici;

2) între întreprinderi și diferite instituții publice;

3) între agenți economice și stat;

4) în interiorul agenților economici;

5) între verigi ale sistemului bugetar;

6) între populație și stat.

Avînd în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:

- relaţii financiare publice sau finanţe publice;

- relaţii financiare private sau finanţe private.

Deci, relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De exemplu, o societate comercială cu capital de stat este parte în relaţii de credit comercial, cît şi încheie contracte de asigurare. Relaţiile financiare născute în acest caz fac obiectul finanţelor private, întrucît statul apare aici ca un simplu agent economic. În acelaşi mod pot fi tratate relaţiile financiare care apar în legătură cu proprietatea publică a statului şi cu proprietatea privată.

În abordarea noţiunii de finanţe este necesară efectuarea distincţiei între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

O definiţie generalizată a noţiunii de finanţe poate fi formulată astfel: finanţe reprezintă relaţii economice, exprimate în forma bănească, în legătură cu constituirea, utilizarea şi distribuirea a fondurilor centralizate şi descentralizate de mijloace băneşti, în scopul îndeplinirii unor funcţii şi obiective determinate.

Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.

Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor financiare şi de producţie, companiilor transnaţionale, holdinguri, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor casnice.

1.2. Funcțiile finanțelor

Finanţele îşi îndeplinesc rolul lor economic şi social prin funcţiile pe care le exercită concomitent, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

La rândul său, funcţia de repartiţie a finanţelor poate fi divizată în două faze:

1) constituirea sau formarea fondurilor;

2) distribuirea sau repartizarea acestora.

Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor de resurse băneşti. La prima etapă se formează veniturile primare în cadrul repartiţiei venitului naţional între participanţii la procesul de producţie materială. Aceste venituri sunt divizate în 2 grupe:

- salariile persoanelor ocupate în sfera productivă;

- veniturile întreprinderilor din sfera productivă.

La a doua etapă are loc constituirea fondurilor publice. La constituirea acestora participă: regiile autonome şi societăţile cu capital de stat; societăţile comerciale cu capital privat sau mixt; organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; populaţia; persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

A două fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Este vorba despre distribuirea secundară sau redistribuirea venitului naţional.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă repartizarea cheltuielilor publice pe diferite destinaţii: învăţămînt, sănătate, cultură, asigurări sociale, protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice, datorie publică și alte acţiuni.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor derivă din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.

Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.

2.1.Conceptul de mecanism financiar și elementele acestuia

Economia de piață dispune de mecanisme de autoreglare a proceselor economice care sunt determinante și prioritare în funcționarea continua, zi de zi a economiei. Dar, pe perioade mai lungi de timp, mecanismul autoreglarii nu este suficient pentru că nu poate regla unele dezechilibre ce apar ca rezultat al unor divergențe de interese economice (individuale, ale grupurilor sau colectivităților sociale) sau ca urmare a necesității satisfacerii unor obiective sociale sau de alta natura. În acest caz intervine statul care are un rol important în desfășurarea tuturor proceselor economice și care asigură reglarea funcționarii mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor și instrumentelor de conducere și/sau reglare a funcționării economiei naționale în ansamblul ei. Pe lângă îndeplinirea unor sarcini legate de administrație, justiție, menținerea ordinii publice, apărare, statul mai este și producător și consumator de bunuri și servicii, realizator și finanțator al serviciilor social-culturale și în special de protecție socială, influențând astfel producția, investițiile, repartiția produsului intern brut; statul constituie fonduri financiare prin mobilizarea de impozite, taxe, contributii etc. și le repartizează sub formă de subvenții, indemnizații, ajutoare etc.

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic şi exprimă modul de organizare şi circulaţie a fluxurilor financiare prin care se realizează mobilizarea, repartizarea şi

utilizarea fondurilor financiare constituite în cadrul economiei naţionale. Prin intermediul mecanismului financiar se realizează funcţiile finanţelor (de repartiţie şi de control).

Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în contextul activităţii economico-sociale de ansamblu.

Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-monetare şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.

Elementele structurale ale mecanismului financiar:

– fondurile financiare;

– pîrghiile financiare;

– metodele administrative de gestiune financiară;

– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;

– dreptul financiar.

La nivel microeconomic, prin mecanism financiar se întelege metodele, pârghiile, instrumentele și procedurile de formare, colectare și gestionare a fondurilor. Ele sunt foarte diversificate printer care putem menționa: mecanisme privind autofinantarea, mecanismul amortizării mijloacelor fixe, mecanismele destinate investitiilor, de desfasurarea activitatii operationale, mecanisme de formare și utilizare a surplusului de capital etc.

Într-o altă abordare, la nivel microeconomic, mecanismele financiare pot fi:

a) de consum a capitalului;

b) de transformare a veniturilor în capital

c) de echilibru între economii și investiții.

La nivelul macroeconomic, mecanismele financiare cuprind metode, pârghii, instrumente și proceduri de stabilire, colectare, repartizare și utilizare a veniturilor, precum și de influențare a dezvoltării economiei prin diferite politici. Printre mecanismele la nivel macroeconomic pot fi numite: ce țin de impunerea persoanelor fizice și juridice, colectarea impozitelor si taxelor, regularizarea sumelor cuvenite bugetelor cu contribuabilii, controlul fiscal, distribuirea veniturilor bugetare, execuția bugetară, efectuarea cheltuielilor bugetare etc.

Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea sa de asigurare, în sens tehnic, circulaţia normală, fără dificultăţi a fluxurilor financiare, şi, în acelaşi timp, stimulare a derulării activităţii economice desfăşurate de agenţii economici, indiferent de forma lor de proprietate. În acest context, este importantă cunoaşterea acţiunii legilor economice obiective şi, în special, a legilor pieţei.

Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pîrghiilor economico-financiare prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurilor băneşti ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, şi a acţiunii libere a agenţilor economici.

În general, structură complexă al mecanismului financiar este constituită din:

sistemul financiar; pîrghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor (organe

democratic alese, organe ale administraţiei centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar);

cadrul juridic format din ansamblul actelor normative (legi, decrete, hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ), care reglementează domeniul financiar atît în faza de repartiţie, cît şi în cea de prelevare.

Trebuie de menționat faptul că mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna, ci se află în continuă perfecţionare, are un caracter dinamic şi o structură relativă. Derularea mecanismului financiar depinde de condiţiile sau cerinţele perioadei şi de interesele naţionale.

2.2. Sistemul fondurilor financiare

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi indirecte.

Există următoarele categorii de fonduri financiare:

1. I. În funcţie de tipul de proprietate:a) publice: fonduri bugetare, fonduri extrabugetare, fonduri speciale constituite la dispoziţia, rganelor de stat centrale sau locale, fondurile de asigurare, fondurile de creditare, fondurile financiare ale întreprinderilor cu capital de stat.

b) private: fondurile întreprinderilor cu capital privat, fondurile de asigurare create de întreprinderile private, fonduri de creditare private

1. II. În funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:a) Centralizate, administrate la nivelul macroeconomic

b) Descentralizate, administrate la nivelul microeconomic.

1. III. După rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:a) De consum social

b) De investiții

1. IV. După scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:a) Fonduri destinate satisfacerii nevoilor de consum curent

b) Fonduri destinate finanțării investițiilor

c) Fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale, asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activităţi de investiţii;

d) Fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor entităţi economice şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi imprevizibile.

1. V. În funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

a) aflate la dispoziţia statului; la dispoziţia administraţiei centrale de stat, administraţiei locale de stat, întreprinderilor de stat, instituţiilor financiar-bancare de stat, instituţiilor operative de stat

b) aflate la dispoziţia agenţilor economici privaţi

1. VI. După titlul cu care se fac prelevări:a) - prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe);

b) - prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci);

c) - transferuri externe rambursabile sau nerambursabile (dotaţii, ajutoare).

Structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor băneşti în orice economie, dar, la rîndul său, ea rezultă din concepţia existentă asupra mecanismului financiar-monetar, avînd la bază o anumită politică financiar-monetară.

2.3. Pîrghiile economico-financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pârghiei din fizica mecanică – forţa care dă impuls. Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente financiare, fiecare dintre ele avînd scopul să contribuie la atingerea anumitor obiective şi anume:

1. estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) şi a posibilităţilor de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăţi şi la nivelul microeconomic (întreprinderi, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ). Instrumentele utilizate îmbracă forma previziunilor, programelor şi planurilor financiare, poartă denumirea de balanţe financiare, buget de stat, bugete locale, bugetul de venituri şi cheltuieli a întreprinderilor şi oferă organelor competente informaţii utile pentru estimarea potenţialului financiar al societăţii;

2. determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acţiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect. Instrumentele constau în diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienţei economice sau a eficacităţii unor cheltuieli;

3. constituirea fondurilor publice de resurse financiare şi repartizarea şi dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. Instrumentele reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverşi beneficiari (alocaţii, subvenţii şi transferuri bugetare, credite);

4. influenţarea proceselor economice, a acţiunilor sociale, a fenomenelor demografice în direcţiile indicate de autorităţile publice, în vederea armonizării intereselor generale şi individuale, naţionale şi locale. Aceste instrumente sunt cu dublă funcţiune de prelevare-dirijare şi de influenţare a proceselor economice, sociale şi de altă natură.

Nu toate instrumente financiare pot fi considerate pîrghii la dispoziţia statului. Dacă o metodă de prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse financiare, aceasta constituie doar un simplu mijloc de colectare.

Pârghiile financiare reprezintă metode economico-financiare de conducere indirect a economiei, cu forță de influențare și orientare. Cele mai importante pârghii financiare cunoscute și folosite de mecanismul financiar în realizarea obiectivului său esențial, irigarea întregului organism economic și social, care este societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului și politicilor financiare ale agenților economici sunt: prețul, salariul, cursul valutar, impozitul, indemnizațiile, subvențiile, dobânda, rezervele obligatorii etc. Rolul lor este de a orienta activitatea economico-socială și de a influența favorabil comportamentul producătorilor și pe cel al consumatorilor. Ca urmare, pârghiile financiare trebuiesc

folosite cu multă atenție pentru a nu conduce la efecte inverse (negative) și a se transforma în factori destabilizatori.

Pîrghiile economico–financiare reprezintă totalitatea instrumentelor de natură economică sau financiară, cu ajutorul cărora statul acţionează pentru stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică, grup socio-profesional, zonă geografică) sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual (producători, consumatori, salariaţi) pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.

Pîrghiile economico-financiare pot fi caracterizate prin următoarele:

a) au actțiune imediată la producerea evenimentelor economice sau la punerea lor în funcţiune de către organele publice;

b) metodele de prelevare şi de plată acţionează ca pîrghii numai în măsura în care influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice, asigurînd înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor;

c) asigură intervenţia statului în economie sub multiple forme: reglarea volumului de producţie şi a masei monetare, stimularea acordării de credite, reducerea consumului la mărfurile dăunătoare sănătăţii etc.;

d) opţiunea pentru o pîrghie sau alta ori pentru un complex de pîrghii depinde de politica urmărită de guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor, preţurilor, bugetului de stat, cît şi de faza ciclului economic în care se află economia unei ţări.

Prin urmare, pârghiile economico-financiare îndeplinesc următoarele funcții:

1) mijloc de dimensionare a necesarului de resurse financiare necesare statului sau entității economice;

2) mijloc de control;

3) mijloc de motivare, stimulare sau sancționare.

Acţiunile pîrghiilor economico-financiare constau nu numai în stimularea interesului economic a participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, dar şi în sancţionarea acestora, în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale. Sancţionarea determină o anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul un participant în cazul în care nu s-ar fi produs fenomenul generator al sancţiunii. Sancţiunea se echivalează cu o “cointeresare negativă”.

Pârghiile economico-financiare se pot clasifica după mai multe criterii:

1. În dependență de nivelul la care se manifestă:a) La nivel macroeconomic, unele avînd un pronunţat caracter fiscal (impozite, taxe vamale, credite interne, subvenţiile), sau alte se înscriu în categoria pîrghiilor cu pronunţat caracter monetar-valutar (cursul valutar, masa monetară, etc).

b) La nivel microeconomic (preț, cost, rentabilitate etc.)

1. După rolul pe care-l au în cadrul procesului de repartiţie a venitului naţional, pîrghiile financiare pot fi:

a) de mobilizare (impozite şi taxe)

b) de stimulare/frînare (taxe vamale, impozitul pe profit)

c) de repartiţie socială (subvenţiile, bursele, pensiile, alocaţiile).

Exemple de pîrghii financiare cu caracter de stimulare/frînare, social, fiscal sau monetar-valutar sunt: impozite, taxe, accize, subsidii, subvenţii, transferuri, burse, pensii, indemnizaţii, masa monetară, cursul valutar, preţul valorilor mobiliare, dobînda, rata scontului, preţ, tarif, cost, profit, rentabilitate, investiţii, împrumuturi, amenzi, penalităţi etc.

2.4.Metodele adiministrative de gestiune financiară

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

- Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.

Metode de previziune financiară:

a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi cheltuielile.

b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi normativele de cheltuieli.

Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli etc.

Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.

Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat. Astfel, obiect al controlului financiar sunt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

Controlul financiar poate fi clasificat după următoarele criterii:

1. în dependenţă de subiectele care îl exercită:- controlul de stat

- controlul intergospodăresc

- controlul independent

1. după forma controlului- controlul preventiv

- controlul curent

- controlul post operativ

1. după metodele de efectuare- controlul documental parţial

- analiză

- revizie: totală, parţială, tematică, complexă.

2.5.Instituții cu funcții în domeniul financiar

Instituțiile și organelle cu funcții în domeniul finanțelor publice reprezintă o altă componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.

Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiare monetare, începînd de la derularea şi încheind cu controlul efectuărilor.

Instituţiile pot fi divizate în două mari categorii:

a) Nespecializate:

1. legislative: parlamentul, consiliile municipale judeţene, săteşti.

2. executive: preşedintele, guvernul, diferite ministere, primăriile.

b) Specializate:

1. la nivel macroeconomic: Banca naţională, bănci comerciale, companii de asigurare.Ministerul finanţelor cu toate elementele structurale la nivel central şi în plan teritorial, organe de control financiar şi în primul rînd Curtea de Conturi, Inspectoratele fiscale, Centru Național Anticorupție.

2. la nivel microeconomic: compartimentele financiare din structura organizatorică a întreprinderilor şi instituţiilor private şi de stat.

2.6. Norme juridice privind reglementarea activității financiare

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti financiare. Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatorii de respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.

Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice şi sociale pentru domeniul lor de activitate (drept financiar).

În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie să ţină seama de specificul activităţilor fiecărei entități econmice, întegrîndu - se în reglementările care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.

O condiţie indespensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu efecte negative.

Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită intervenţia statului precum:

· Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife; · Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea ajutorului de

şomaj ect. · Intervenţia statului pe piaţă monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist sau deflaţionist); · Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la fondurile

publice, garantarea unor credite etc.);Reglementările de natură financiară capătă formă de legi, hotărâri, regulamente, etc., emise de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat.

Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele financiare în Republica Moldova sînt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea cu privire la sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări sociale, Legea privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a bugetului a asigurărilor sociale de stat etc.

3.1. Conceptul și sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei, adică influenţează producţia, schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului.

Sarcinile politicii social-economice sînt:

– asigurarea libertăţii economice;

– asigurarea ocupării complete a forţei de muncă;

– asigurarea creşterii economice;

– asigurarea stabilităţii preţurilor;

– protecţia mediului înconjurător;

– crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau sînt inapţi de lucru;

– introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute.

Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care trebuie realizate):

– politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi monetar-creditară, politica valutară şi a cursului de schimb);

– politica preţurilor (reglementează costurile şi dobînzile);

– politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei inflaţiei sub controlul statului);

– politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern);

– politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial);

– politica agrară (reglementează activitatea în domeniul sectorului agroalimentar);

– politica în domeniul învăţămîntului;

– politica ocupării forţei de muncă.

Politica financiară este o componentă a politicii generale care reprezintă o formă de organizare şi conducere a unei colectivităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale.

Politica financiară exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în următoarele:

– stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;

– reducerea şomajului;

– reducerea inflaţiei;

– îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.

Vorbind despre politica financiară, trebuie să definim două noţiuni de strategie şi tactică.

Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă partidele de la putere:

– de potenţialul fiecărei ţări;

– de orînduirea socială;

– de metoda de conducere.

În acelaşi timp, politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului şi un mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.

La baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sînt:

– luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective;

– luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete;

– luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.

Principiile specifice:

– asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate;

– asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional;

– echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele sistemului financiar;

– crearea rezervelor financiare;

– concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social-economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale;

– concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului;

– echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au elaborat şi/sau acţionează. Astfel, deosebim:

1. politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar delimitată, precum şi programele financiare de perspectivă; Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de problemele cu care se confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.

2. politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

Analizînd politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică financiară:

1. Politica financiară clasică - a dominat în majoritatea ţărilor lumii pînă la sfîrşitul anilor 20 ai sec. XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator principal al economiei.

2. Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară, valutară, creditară.

3. Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.

Trăsăturile politicii financiare

Principalele trăsături ale politicii financiare sunt:

a) caracterul științific - presupune cunoasterea aprofundata a particularităților noastre concrete, studierea condițiilor reale, naționale și internaționale din fiecare perioadă.

b) caracterul realist - implică elaborarea politicii financiare pe baza cunoașterii temeinice a realităților, particularităților și posibilităților economiei naționale din fiecare etapă;

c) promovarea intereselor naționale, realizarea independenței și suveranității naționale, colaborarea și cooperarea internațională;

d) caracter transformator, înnoitor, umanist - politica financiară evolueazăa, se modifică, se perfecționează și se adaptează continuu;

e) independența față de politica statului în alte domenii de activitate – folosește instrumente și procedee specifice de realizare a obiectivelor.

Politicile financiare includ două componente principale:

– politica bugetar-fiscală;

– politica monetar-creditară.

Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:

Obiective:

– onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;

– stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;

– coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;

– promovarea echităţii fiscale, transparenţei, stabilităţii şi simplităţii politicii financiare;

– asigurarea stabilităţii fiscale.

Acţiuni:

– ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor;

– echilibrarea bugetului consolidat ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă

– fixarea volumului cheltuielilor bugetare ţinînd cont de programele eşalonate pentru fiecare perioadă;

– limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;

– finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.

3.2. Politica bugetar-fiscală

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general.

În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cît şi de la o perioadă de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:

minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic; stabilitatea ritmului creşterii economice; reglarea conjuncturală şi relansarea economiei; minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor; asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii reduse; alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat

Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rînd, spre atingerea următoarelor scopuri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de formarea resurselor financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate asigurării financiare a realizării politicii sociale în condiţiile economiei de piaţă. Cel de-al treilea scop presupune stimularea activităţii investiţionale şi curente a întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă.

Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:

- politica în domeniul veniturilor bugetare;

- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;

- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;

- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;

- politica în domeniul relaţiilor inter-bugetare.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:

1. Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului.

2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.

3. Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetăţenilor.4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare

statului.Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiar publice. Ea stabileşte:

1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale

2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale

3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a fondurilor financiare

Politica fiscală include utilizarea de către stat a impozitării pentru obținerea unor

obiective macroeconomice. Ea este parte integrantă a politicii bugetare care tinde să

acționeze asupra economiei prin bugetul de stat: alegerea volumului de cheltuieli publice, a deficitului bugetar etc. Impozitele și cheltuielile publice afectează atât consumul, cât și venitul firmelor, având un mare impact asupra costului și disponibilității fondurilor. Prin politica fiscală se stabilesc volumul și provenienta resurselor de alimentare a bugetului public, metodele de prelevare (încasare) care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite (în general aceleași cu funcțiile politicii bugetare), precum și mijloacele de realizare a acestora.

Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabile sau de o contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului de situaţia personală şi de capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.

Orice politică fiscală dă naștere automat la un anumit nivel al presiunii fiscal (grad de fiscalitate) suportate de către contribuabili. Definim presiunea fiscală, deci, ca fiind procentul/rata fiscalității calculat ca raport între încasările fiscale (din impozite și contribuții la bugetul public) și produsul intern brut dintr-o anumită perioadă. Decidenții

politici trebuie să fie atenți la nivelul presiunii fiscale pe care o impun contribuabililor

pentru ca un nivel prea ridicat al acesteia poate demotiva contribuabilii în creșterea activității economice și chiar să-i determine pe unii să recurgă la evaziune fiscală, ceea ce

va duce la efecte contrare celor urmarite în momentul adoptării politicii fiscale.

Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice. Ea stabileşte:

1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să

fie minimeFuncțiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt următoarele :

1. funcția de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor parțiale prin intervenția statului);2. funcția de stabilizare conjuncturală (corectarea echilibrului general prin interventia statului);3. funcția de repartiție a resurselor (corectarea dinamicii pieței și evitarea creșterii discrepanței

dintre veniturile mici și cele mari prin intervenția statului).

3.3. Politica monetară

Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.

Instrumentele politicii monetar-creditare:

– operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiile de valoare (vînzarea-cumpărarea de către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în circulaţie);

– modificarea ratei dobînzii (micşorarea sau mărirea ratei dobînzii contribuie la mărirea sau micşorarea resurselor creditare ale băncilor comerciale);

– modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei);

– intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).

5.1. Conţinutul economic al resurselorfinanciare publice.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură.

Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde în, în principiu, de doi factori:

1. de mărimea produsului intern brut (PIB);

2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Resursele financiare ale societăţii sau naţiunii înglobează resursele financiare publice. La rîndul lor resursele financiare publice includ:

resurse financiare ale administraţiei de stat centrale; resursele administraţiei de stat locale; resursele întreprinderii publice; resursele asigurărilor sociale și medicale de stat.

Nivelul resurselor financiare publice depinde în primul rînd de mărimea cheltuielilor publice, precum şi de condiţiile conjuncturale:

1. în perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozit la un venit mai mare şi venitul fiscal va fi mai mare.

2. în perioadele inflaţioniste veniturile fiscale cresc, în mod automat.3. sporirea resurselor financiare publice se atinge în cazul cînd Guvernul duce o politică economică

de reducere a consumului, prin măsuri de majorare a impozitelor.4. împrumuturi publice interne (emisia şi vinderea obligaţiunilor de stat către populaţie) în vederea

diminuării masei băneşti existente la populaţie. Acesta este un instrument a politicii monetar-creditare, dar efectul ei este creşterea resurselor financiare publice fără emisie de monedă.

Factorii care determină creşterea finanţelor publice:

Factorii economici, care se materializează prin creşterea PIB-lui şi respectiv, sporirea veniturilor impozabile.

Factorii monetari (dobînda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa sa prin preţ. Accentuarea fenomenelor inflaţioniste sau creşterea preţurilor determină în anumite condiţii creşterea salariilor şi a profiturilor şi implicit sporirea resurselor din impozitele directe.

Factorii sociali – redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de educaţie, sănătate şi securitate socială.

Factorii demografici – sporirea numărului contribuabililor.

Factorii politici şi militari, care pot genera în lanţ creşterea producţiei şi a veniturilor, creşterea a contribuţiilor la asigurările sociale şi a fiscalităţii, influenţînd nivelul resurselor financiare.

Factori internationali (regionalizarea și globalizarea economiei) își pun amprenta, printre altele, prin contribuțiile ce trebuie suportate de fiecare stat ce aparține unui organism sau organizații internaționale, precum și prin necesitatea susținerii de către stat a unor ramuri strategice ale economiei prin subvenții și alte facilități în lupta concurențială internațională.

5.2. Clasificarea resurselor financiare publice

Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

I. După conținutul economic și natura lor, resursele financiare publice sunt:

1. Venituri curente sunt caracterizate prin faptul că sunt menținute o mare perioada de timp în legislația fiscală, adică au un caracter repetitiv, de la un an bugetar la altul, și dețin ponderea cea mai mare în totalul veniturilor bugetare. La rândul lor, veniturile curente se împart în venituri fiscale și venituri nefiscale.

a) veniturile fiscale îmbraca forma impozitelor, taxelor și contributiilor obligatorii stabilite prin lege de către stat și au un caracter obligatoriu și nu sunt restituibile. Ele reprezintă prelevări legale din veniturile create de agenții economici și din veniturile populației, inclusiv în legătură cu deținerea de către acești contribuabili a unor averi sau proprietăți impozabile.

b) venituri nefiscale provin din sectorul public și se cuvin statului în virtutea calității sale de proprietar care a investit anterior pentru formarea și dezvoltarea patrimoniului public dat în administrarea și exploatarea unităților sale.

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.

2. Veniturile din capital se realizeaza din vânzarea unor bunuri aflate în patrimoniul public și îmbracă urmatoarele forme:

a) venituri din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice;

b) venituri din valorificarea unor stocuri de la rezervele material naționale și de mobilizare;

c) venituri din vânzarea unor bunuri ale statului.

3. Incasările din rambursarea împrumuturilor acordate pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenții bilaterale și acorduri interguvernamentale, a celor acordate persoanelor care beneficiază de statutul de refugiat etc.

II. După regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, resursele financiare publice pot fi structurate în:

1) Resursele ordinare sau obișnuite sunt cele care sunt instituite prin lege și se încasează cu regularitate la bugetul statului. Ele formează, de regulă, partea cea mai consistentă a veniturilor bugetare și includ veniturile fiscale și nefiscale obisnuite, precum și contribuțiile destinate alimentarii bugetului asigurărilor sociale de stat și pentru constituirea unor fonduri speciale.

2) Veniturile extraordinare sunt cele instituite și mobilizate în anumite situații deosebite, când veniturile ordinare sunt insuficiente în raport cu necesarul pentru acoperirea cheltuielilor publice. Ele sunt destinate așadar să acopere deficitul bugetar ce poate apare pe perioade mai scurte sau mai lungi ca urmare a insuficientei veniturilor bugetare ordinare față de necesarul de cheltuieli publice de finanțat. Veniturile extraordinare se procură pe două căi: prin emisiune monetară și prin împrumut de stat.

III. După proveniența lor, resursele financiare publice se pot grupa în resurse interne şi resurse externe.

1) Resursele interne cuprind: impozitele; taxele; veniturile de la proprietăţile de stat; donaţii interne; emisiunea de bani de hîrtie; împrumuturile contractate pe piaţa internă.

2) Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe contractate la guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

IV. Dupa bugetul la care se mobilizeaza, veniturile bugetului public al tarii noastre

se impart in:

1) venituri cuvenite bugetului administratiei centrale de stat (inclusiv pentru bugetele fondurilor speciale);

2) venituri bugetelor locale;

3) venituri cuvenite bugetului asigurarilor sociale de stat

V. Din punct de vedere al importanței care tine seama de caracterul propriu sau nu al veniturilor bugetare, distingem:

1) venituri (surse) proprii (adică veniturile ordinare – fiscale și nefiscale);

2) surse imprumutate (adică veniturile extraordinare care nu sunt practice venituri, ci vor fi venituri doar atunci cand vor fi colectate de către stat de la contribuabili și vor fi utilizate la rambursarea împrumuturilor de stat).

În Republica Moldova în conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar” şi “Legea bugetului de stat” resursele financiare publice sunt formate din ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale, ale administraţiei de stat locale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Conform Clasificaţiei Bugetare, resursele financiare publice sunt structurate în:

1. Venituri curente;2. Mijloace din vînzarea şi privatizarea bunurilor proprietate publică;3. Transferuri;4. Granturi.

5.3. Impozitele – principala sursă de venit ]n bugetul statului

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care putem prezenta cel mai des utilizate.

Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit de colectivitate.

Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (1)), impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată.

Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

Legalitatea impozitelor.

Obligativitatea impozitelor.

Nerestituirea impozitelor.

Nonechivalenţa impozitelor.

Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime.

După natura lor, taxele pot fi:

· taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile introduse spre judecare; · taxe de notariat, pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii etc. · taxe de consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize ş.a. · taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către organele

administraţiei de stat.Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:

• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice.

• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unei instituţii de stat.

• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct şi imediat.

Rolul impozitelor deriva din functia extinsa a acestora, la care am facut referire mai sus. Primul rol este rolul financiar de asigurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea celei mari parti a cheltuielilor publice legate de indeplinirea atributiilor si functiilor statului în vederea satisfacerii intereselor generale ale cetatenilor sai. Al doilea roleste cel social, asigurat de functia redistributiva a impozitelor. Prin acest rol, impozitele fiind colectate în functie de capacitatea contributiva a contribuabililor se asigura, în primul rand o justitie mai mare în privinta averilor, iar prin transferul la cei mai saraci membrii ai societatii a unor venituri din cele adunate de stat pe calea impozitelor se asigura o solidaritate intre cetatenii statului. în fine, al treilea rol al imozitelor este rolul economic, sustinut de functia interventionista a acestuia. Prin manevrarea nivelului si structurii impozitelor si cotizatiilor sociale, statul intervine în

economie incurajand anumite sectoare de activitate si anumite produse si servicii si descurajand pe altele. De asemenea, desi mai rar, statul poate interveni acordand subventii din veniturile fiscale pentru sustinerea intereselor economice legate de anumite produse, firme sau sectoare de activitate.

Funcţiile impozitelor

În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:

1. fiscală;2. de stimulare;3. de redistribuire;4. de reglare;5. de control.

Clasificarea impozitelor şi taxelor

Impozitele, instituite în majoritatea statelor lumii, sunt caracterizate prin eterogenitatea lor, determinata de deosebirile care privesc atât trăsăturile de forma, cât şi de conţinut. Pentru a observa mai uşor efectele diferitor categorii de impozite pe plan economic, social, politic este nevoie de grupat impozitele în baza unor criterii ştiinţifice.

• După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart în impozite:

a) directe

b) indirecte.

Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere theoretic, cât si practic.

• După obiectul impunerii deosebim:

a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;

b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabilului;

c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)

Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe consum vizează tocmai cheltuirea lor.

• După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:

a) impozite cu caracter fiscal

b) impozite cu caracter de ordine.

• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:

a) permanente, când se încasează periodic ( de regulă, anual)

b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată (de regulă, în situaţii excepţionale).

• După instituţia care le administrează:

1) în statele de tip federal deosebim:

a) impozite federale

b) impozite ale statelor membre ale federaţiei

c) impozite locale

2) în statele de tip unitar deosebim:

a) impozite gestionate de administraţia centrală de stat

b) impozite gestionate de administraţiile locale.

Aceste clasificări tehnice sunt cel mai des utilizate în practica fiscală, dar, în literatura de specialitate, se mai întâlnesc şi alte clasificări ale impozitelor, în funcţie de criteriile care stau la baza acestora.

Caracteristica impozitelor directe

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul ca persoana care plăteşte impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se caracterizează prin faptul că se stabilesc în legătura cu anumite obiecte materiale, făcându-se abstracţie de la situaţia personala a subiectului impunerii. În cazul impozitelor directe reale nu se ia în considerare produsul net obţinut de contribuabil, ci numai produsul brut sau cel mediu ceea ce dezavantajează pe cei care realizează venit superior celui mediu.

Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală a plătitorului, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective. Impozitele personale înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitelor reale. Ele au permis instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile realizate până la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor condiţii decente de viata. Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit şi pe avere.

Caracteristica impozitelor indirecte

Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra contribuabililor.

Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora. Din categoria impozitelor indirecte fac parte: taxele de consumaţie, monopolurile fiscale, taxele vamale, taxele de timbru şi înregistrare.

Taxele de consumaţie sunt impozite cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi realizate în interiorul ţării. Ele se întâlnesc sub diverse forme: taxe de consumaţie pe produs (speciale) şi taxe generale pe vânzări.

Taxele de consumaţie pe produs (accizele) se aşează asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite cu altele. Astfel, accizele au un randament fiscal ridicat. Ele se calculează în sume fixe pe unitate sau în cote procentuale asupra preţului de vânzare. Grupurile de mărfuri supuse accizelor şi cotele lor diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă fiscală la alta. Adesea accizele sunt utilizate în vederea realizării unor obiective sociale: limitarea consumului de alcool şi tutun.

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. În practica internaţională se cunosc trei forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri:forma impozitului cumulativ, forma impozitului unic (monofazic) şi forma impozitului unic cu plată fracţională.

Monopolurile fiscale sunt instituite asupra producţiei şi vânzării anumitor produse. Ele, în sfera de cumpărare pot fi depline şi parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei cât şi asupra comerţului cu ridicata şi amănuntul. Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Elementele impozitului sunt următoarele:

1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea: venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice; averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport; cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta.

3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.

4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul (căruia i se adresează).

5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea).

6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.

7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.

9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat.

10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală.

11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se

12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări, odată în plus, caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală.

6.1. Conținutul cheltuielilor publice

Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei de alocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.

În opinia savantului român Iu. Văcărel, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice se materializează în plăţi, efectuate de către stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strînsă legătură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de PIB, reprezentînd valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente (cheltuieli cu întreţinere, salarii), iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de PIB, reprezentînd participarea statului la finanţarea formării brute de capital, atît în sfera producţie materiale, cît şi în sfera nematerială.

În cadrul analizei cheltuielilor publice este necesară efectuarea între cheltuielile publice şi cele bugetare.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţiile social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.

În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale: cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice (din bugetul de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor fondului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, bugetelor locale);

cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale; cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială gestionate de guvern sau de un alt organ public; cheltuielile întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat; cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor organizaţii.

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor de asigurări obligatorii de asistenţa medicală.

Din acest conţinut rezultă evident deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:

1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şi din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le include pe acestea şi, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.

2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării lor de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de existenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarea lor.

6.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor financiare.

Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai frecvent se folosesc următoarele tipuri de clasificări:

a) administrativă;

b) economică;

c) financiară;

d) funcțională;

e) clasificare folosită de organismele ONU.

a) Clasificarea administrativă este bazată pe instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc. Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigură o repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă, bine ierarhizată şi care permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a legăturilor lor „pe verticală”.

Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea periodică a structurilor de dirijare diminuează importanţa ei mai ales în cadrul analizei pe intervale de lungă durată.

b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai multe variante:

I variantă: împarte cheltuielile publice în:

- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri etc.);

- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii etc.; cheltuieli materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale, medicamente, materiale pentru reparaţie etc.; transferuri: subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);

II variantă: împarte cheltuielile publice în:

- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);

- cheltuieli de transfer (de restribuire);

III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice divizează cheltuielile publice în felul următor:

- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;

- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;

- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);

- cheltuieli pentru investiţii.

c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele categorii:

cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi înglobează cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare;

cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie: acordarea de împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.

cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru împrumuturi.

d) Clasificarea funcțională are în vedere structura de activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie este favorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiară a statului deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor guvernamentale.

e) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale:

funcţională – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii publice, generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni economice; servicii comunale; alte cheltuieli;

economică – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind consumul definitiv de venit naţional; dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a capitalului; transferuri de capital.

În Republica Moldova, începînd cu 2008, se utilizează Noua Clasificaţie Bugetară. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară de stat.

Conform Clasificaţiei Bugetare, cheltuielile publice sunt grupate în funcţie de:

- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;

- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare;

- clasificaţia organizațională a cheltuielilor bugetare.

6.3. Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice

În cadrul analizei cheltuielilor publice poate fi utilizat următorul sistem de indicatori, care pot fi divizaţi după:

- nivelul;

- structura;

- dinamica cheltuielilor publice.

Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:

- volumul anual al cheltuielilor publice;

- ponderea cheltuielilor publice în PIB;

- cheltuielilor publice medii pe un locuitor.

Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în unităţi monetare naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.

Volumul anual nominal al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile din perioada respectivă. De regulă, datele din bugetele proiectate şi efective sînt exprimate în mărimi nominale.

Volumul anual real al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile constante corectate la indicele preţurilor, comparabile în perioade diferite.

Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;

G – volumul anual al cheltuielilor publice;

Y – PIB.

În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă a economiei.

Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la numărul de locuitori:

unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;

G – volumul anual al cheltuielilor publice;

Nl – numărul locuitorilor.

Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.

Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică (pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin formula:

unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;

Gi – cheltuieli publice de categoria i;

Gt – cheltuieli publice totale;

i – categoria de cheltuieli concrete.

Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.

Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează la indicatorii de dinamică, care sînt:

a) creşterea nominală absolută;

b) creşterea reală absolută;

c) creşterea nominală relativă;

d) creşterea reală relativă.

a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:

unde: DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1) faţă de perioada de referinţă (0);

Gn1 şi Gn

0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.

Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv situaţia, deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice oscilaţiile preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflaţia etc., ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat deformează tabelul economic.

Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.

b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în preţuri constante, poate fi determinată conform formulei:

unde: DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;

Gr1 şi Gr

0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.

Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci preţurile curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor, prin relaţia:

unde: Gr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;

Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea cu mărimi reale.

c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

unde: - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;

Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;

Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea mai pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.

d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

unde: - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;

Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0.

7.1. Conceptul de politică financiară. Tipuri de politici financiare.

Politica financiară a întreprinderii reprezintă o componentă a politicii generale a acesteia, având o însemnatate deosebită asupra procurării, repartizării și folosirii fondurilor, în scopul realizării programelor economice curente și de dezvoltare. Politica financiară are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, stabilirea pe destinații și folosirea eficientă a acestora, asigurarea achilibrului financiar etc.

La nivelul agenților economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară a acestora, pe obiectivele de rentabilitate și de creștere, având în vedere și riscurile posibile. Spre exemplu, hotărârile luate cu privire la modul de finanțare pe termen lung sau pe termen scurt a activității sunt două decizii cu caracter de politică financiară, întrucât ele afectează situația financiară a întreprinderii, rentabilitatea sau riscurile pe o perioada de mai mulți ani. Elaborarea unei politici financiare privește determinarea nevoilor de finanțare pentru o perioada de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalități de finanțare prin fonduri proprii sau împrumuturi, precum și raportul dintre nevoile de finanțare pe termen lung și cele pe termen scurt.

Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o perioadă anumită de timp, alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţare prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul dintre nevoile finanţate pe TS sau pe TL.

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică financiară sunt:

1. decizia de investire

2. de finanţare

3. de autofinanţare

4. dividentelor

Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avanatajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.

b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividente în anumite perioade, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividentelor de la an la an urmărind un anumit scop.

Prin politică de divident întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividente scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividente cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibillităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividentului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.

7.2. Politica de finanțare.

Politica de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:

● rentabilităţii

● solvabilităţii

● lichidităţii

pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implimentării deciziei de finanţare.

Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor piederi solvabilitatea degradează mult mai repede.

3. finanţarea prin îndatorare are influienţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşescă scadenţa sumelor împrumutate.

Examinarea structurii pasivului bilanţului a mai multor rapoarte financiare a diferitor întreprinderi demonstrează că majoritatea lor apelează la forme de finanţare variante: finanţare prin fonduri proprii, emisiune de acţiuni, finanţare prin împrumuturi. Rare sunt întreprinderile care se finanţează 100% prin capital propriu, de asemenea, nici o întreprindere nu poate recurge la o îndatorare de 100%. Se pune problema de a şti dacă utilizarea unui mijloc de finanţare are un impact asupra costului capitalului respectiv, de a aprecia efectul de îndatorare asupra costului capitalului unei întreprinderi.

Structura financiară desemnează structura întregului pasiv al bilanţului întreprinderii. Ea este formată din capitalul permanent care la rîndul său este format din: capitalul propriu, datorii pe termen mediu şi lung şi datorii pe termen scurt. Alegerea unei structuri financiare include:

- alegerea raportului între capitalul permanent şi capital pe termen lung;

- alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent în totalul pasivului întreprinderii.

Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:

1. Efectul de îndatorare2. Rentabilitatea financiară3. Capacitatea de îndatorare4. Costul capitalului

(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:

1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv

2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ

Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.

Re = Profit / Active

Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)

(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar.

Rf = PN / CP

Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia cheltuielilor financiare fixe.

(3) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea capacităţii de îndatorare sunt:

1.întreprinderile, care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect, trebuie să-şi măsoare garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît rambursarea creditelor să poată fi făcută fără dificultăţi;

2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia financiară a viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.

Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi indicatori cu capacitate de îndatorare:

1. Coeficientul îndatorării globaleCÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3

Sau:

CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2

2. Coeficientul de îndatorare la termen

CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½

CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1

(4)Costul capitalului. Unul din importantele motive a gestionării efective a capitalului este evaluarea costului lui. Costul capitalului este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte pentru atragerea lui din diverse surse. Importanţa evaluării costului capitalului în cadrul gestionării procesului de formare a beneficiilor în urma activităţii financiare apreciază necesitatea calculului corect a acestui indicator.

7.3. Riscuri financiare

Conform literaturii de specialitate, riscul este un proces complex, existând o mulţime controverse în încercările de definire şi măsurare a acestuia. În general, el se defineşte prin "variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare a unui activ". Astfel, riscul este legat de probabilitate a de a avea o rentabilitate mai mică decît cea aşteptată, cu cît este mai mare şansa unei rentabilităţi mici sau negative, cu atît este mai riscantă investiţia capitalului. Riscul financiar constituie riscul suplimentar care trebuie suportat de către acţionari ca rezultat al deciziei întreprinderii de a utiliza capitalul împrumutat. Teoretic orice firmă are un

grad inerent de risc al activităţilor sale (riscul de afaceri). Dacă întreprinderea se finanţează prin capital împrumutat şi acţiuni preferenţiale, adică utilizează levierul financiar, aceasta înseamnă că riscul de afaceri se concentrează asupra deţinătorilor de acţiuni simple.

Riscul economic este incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi la cel mai mic cost la variaţia condiţiilor de mediu economico-social. El poate fi analizatdin doua unghiuri de vedere: a întreprinderii şi a investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament. Acest risc se măsoară în funcţie de variabilitatea profitului din activitate şi a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort. Variabilitatea profitului la o variaţie a nivelului de activitate a întreprinderii reprezintă efectul de levier operaţional. Ca indice de măsurare a activităţii se poate lua şi venitul din vînzări, caracterizat printr-un volum al cheltuielilor variabile, fixe, a portofoliului şi a pragului de rentabilitate. În final se spune că riscul economic este cu atît mai mare, cu cît variabilitatea venitului din vînzări este mai mare şi cu cît marja asupra cheltuielilor variabile este mai mare.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a întreprinderii, deoarece capitalurile împrumutate, prin mărimea lor şi prin suportarea unor cheltuieli financiare, duc spre o variabilitate a rezultatelor, modificînd riscul financiar. Avînd în vedere diferenţa între nivelurile de remunerare a capitalurilor proprii şi împrumutate, se poate menţiona că remunerare a capitalului împrumutat este inferioară celei a capitalului propriu ceea ce justifică apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii. În practica economică există următoarele modalităţi de analiză şi evaluare a riscului financiar: pe baza pragului de rentabilitate, pe baza efectului de levier, prin explicarea factorială a rentabilităţii întreprinderii şi a pragului de rentabilitate.

Finanțe

Documents

Transcript of Finanțe