Fundamentele Pedagogiei

Cercetare stiintifica

Tema: Finalităţile educaţiei

Realizat de: Melinte Andreea-Iulia Facultatea: Educatie Fizica si Sport

Specializarea: P.I.P.P anul 1

Introducere

Acţiunea educaţională este produsul acţiunii oamenilor, astfel ca poate

fi explicate şi abordată numai prin prisma intenţiilor urmărite şi a

rezultatelor obţinute, ea reprezentând o activitate desfăşurată în vederea

realizării unor finalităti clare şi precise.

Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică

a educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a

personalităţii umane conform anumitor valori vizate în proiectarea

sistemului şi a procesului de învăţare.l

Finalităţile circumscriu modelul de personalitate pe care educaţia

urmează să-l formeze. Ele se diferenţiază şi integrează într-un tot unitar în

funcţie de cerinţele sociale şi descifrarea macanismului psihologic al

învaţării umane. Finalităţile acţiunii educaţionale îmbracă forma idealului

educaţional, scopurilor şi obiectivelor educaţionale. Ele se constituie într-un

sistem cu o funcţionalitate internă bine conturată , conferindu-i acest rol

director şi reglator propriu, oricărei acţiuni educaţionale.

Finalităţile reprezintă direcţiile, orientările strategice ale funcţionării

învăţământului, într-o anumită perioadă istorică, a dezvoltării social-

economice şi culturale a unei societăţi.

Nivelul ideatic al finalităţilor educaţiei trebuie să fie destul de “înalt”, pentru

a reprezenta cu adevarat un model funcţional, dinamic şi într-o continuă

mutare către noi orizonturi de perfecţiune, cu forţa ademenitoare pentru

individ.

Finalităţile trebuie să se adreseze unor oameni concreţi, să potenţeze

maximal forţele lor latente şi să se adecveze unor realitaţi bine circumscrise

2

din punct de vedere istoric, social şi cultural; ele trebuie să permită o

perfectare a inserţiei individului în social, dar şi o crestere a raspunderii

societatii pentru destinele individuale. Numai prin reciprocitate funcţională,

dinamică, între planul general şi cel particular se pot dimensiona idealuri,

scopuri si obiective pertinenţe, cu adevarat realizabile.

În funcţie de gradul de generalitate, finalităţile educaţiei se exprimă prin

idealul, scopurile şi obiectivele educaţionale.

Idealul educativ:

Idealul exprimă în esenţa sa, modelul său, tipul de personalitate solicitat de

condiţiile sociale ale unei etape istorice şi pe care educaţia este chemată să-l

formeze în procesul desfăşurării ei. El este categoria de generalitate

maximală care surprinde paradigma de personalitate, oarecum abstracta,

proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate dată, instanţa

valorică din care iradiază norme, principii, strategii, scopuri şi obiective

determinate, care direcţionează procesul de formare al tinerii generaţii.

Idealul educaţional este rezultatul unui proces de raţionalizare, generalizare

a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape

istorice, proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale

ale omului pe care educaţia urmează să le formeze. Prin intermediul lui,

societatea îşi proiectează propriile sale aspiraţii în legătură cu anchiziţiile

fundamentale ale membrilor săi, pe care educaţia urmează să le realizeze.

Idealul educativ a evoluat de la o perioadă istorică la alta, cunoscand

diferenţieri în cadrul societăţilor.

3

În antichitate, în Atena, idealul educaţional urmărea dezvoltarea

armonioasă a personalităţii, în plan estetic, moral, fizic şi militar, iar în

Sparta viza îndeosebi dezvoltarea fizică şi militară.

În feudalism a cunoscut 2 modele distincte: idealul clerical ( concepea

personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 arte liberale: gramatica,

retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) şi idealul

cavaleresc (concepea personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 virtuţi

cavalereşti: călăria, mânuirea spadei, vanătoarea, înotul,şahul, cântul şi

recitarea de versuri).

În Renaştere, idealul concepea personalitatea ca „homo universale”.

În Epoca Modernă se impune idealul personalităţii eficiente într-o

activitate productivă ( faza de industrializare timpurie), idealul

personalităţii complexe, multilaterale ( faza industrializării avansate) si

idealul personalităţii creatoare ( societatea postindustrială).

idealul educaţional al şcolii româneşti constă în „dezvoltarea liberă,

integrală şi armonioasă a individualităţii umane,în formarea personalităţii

autonome şi creatoare”(Legea Învăţământului, 1995, art. 3)

Idealul educaţiei nu este un model standard, impus o data pentru totdeauna,

ci un model dinamic ce permite redimensionări în funcţie de câmpul de

posibilităţi în care are lor educaţia.

Astfel, idealul educaţional ar trebui să se caracterizeze prin trei dimensiuni:

• Dimensiunea sociala ( vizează tendinţa generală de dezvoltare a acelei

societăţi şi care va anticipa unele stări posibile).

4

• Dimensiunea psihologică (să raspundă nevoilor şi posibilităţilor indivizilor,

tipul de personalitate pe care îl solicită societatea).

• Dimensiunea pedagogică (să permită o transpunere practică în plan

instructiv-educativ).

Valoarea pedagogică a orcărui ideal educativ depinde de echilibrul pe care

reuşeste să-l stabilească între realitate şi posibilitate. Idealul nu este o

construcţie arbitrară, originile sale se află în realitatea sociala, psihologică şi

pedagogică, iar pe masura cunoaşterii şi perfecţionării acestora, idealul se

îmbogăţeşte cu noi elemente.

Modernitatea înseamnă o dezvoltare fără precedent într-o multime de

domenii, înseamnă chiar progres în unele dintre acestea, însa acest lucru nu

s-ar fi petrecut fără o altă mare descoperire a modernităţii – educaţia pentru

toţi, deci educaţia concepută ca o activitate instituţionalizată, organizată

specială şi globală.

Modernitatea a făcut din educaţie una din principalele resurse ale dezvoltării,

aceasta din urma a servit adesea cu strălucire, obiectivele modernităţii. Însă,

pentru educaţie modernitatea înseamnă şi momentul în care problema

idealului educativ nu mai poate rămâne una implicită, ce-i privea pe unii

membri “luminaţi” ai comunităţii ci devine una explicit ce-i priveşte pe toţi

oamenii. Dacaă idealul educativ vizează finalitatea acţiunii educaţionale în

ansamblul său, ca o componenţă a sistemului macro-social, scopul vizează

finalitatea unui complex de acţiuni educaţionale determinate. In timp ce

idealul este specific unei perioade sau epoci istorice, scopurile educative ce-i

corespund sunt multiple şi variate în funcţie de diversitatea acţiunilor

educaţionale ce se organizează prin virtutea dezideratelor sale.

5

Scopurile educaţiei:

Reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se

realizează în intervale medii de timp. Ele sunt anticipări mentale ale

diferitor actiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultate ce

urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale. Dacă idealul

educativ este general şi unitar, scopurile care îl detaliază sunt variate,

diverse, datorită diversităţii situaţiilor educative. De dorit este ca între scop

şi ideal să se stabilească o relaţie de continuitate şi adecvare, scopurile

trebuie să detalieze conţinutul idealului educaţional.

Geissler identifică 4 perechi de scopuri:

1. Scopuri materiale ( centrate pe asimilarea de informaţii într-o

perspectivă sistemică) şiscopuri formale ( se focalizează pe subiect si

vizează modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii).

2. Scopuri de conţinut ( orientează educaţia spre conţinuturi dinainte

ştiute, definibile, identificabile) şi scopuri comportamentale (urmăresc

formarea şi interiorizarea unor acţiuni şi deprinderi).

3. Scopuri utilitare (vizează formarea unor deprinderi cerute imediat de

activitatea practică) şi scopuri nepragmatice ( vizează formarea unor

conduite fără o finalitate practică imediată).

4. Scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi

scopuri supradisciplinare ( constante urmărite la toate disciplinele).

6

Scopurile educaţiei reprezintă anticiparea mintală şi finalitatea acţiunii

de formare a omului. Sunt multiple, diverse şi se realizează prin

intermediul obiectivelor.

În sens general scopurile desemnează:

• intenţionalităţi ale proceselor instructive-educative;

• achiziţiile la care elevii urmează să ajungă la finele unui proces de

instruire;

• schimbările ce urmează să se producă în conştiinţa şi conduita individului;

• capacitate ţi atitudini realizate pe intervale mari de timp.

Scopul educaţiei este o finalitate secretată de înseşi acţiunile didactice, este

adecvat acestora şi vehiculează secvenţe ale modelului de personalitate

umană, aşa cum pot fi ele realizate în practica instructivă-educativă.

Obiectivele educaţionale:

Sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu o intenţie pedagogică, un

rezultat aşteptat la finalul procesului de instruire, concretizat într-o

schimbare la nivelul personalitaţii educaţiei. Disciplinele de învîţământ,

lecţiile şi secvenţele de lecţii sunt obiective operaţionale.

Sunt finalităţi care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în

intervale reduse de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Pot fi

definite astfel: enunţuri cu caracter intenţional care anticipează o modificare

în personalitatea educatului, ca urmare a implicării acestuia într-o activitate

instructiv - educativă.

Obiectivul educaţional este o reflectare a rezultatului învăţării ce se

produce în cadrul unei secvenţe educaţinale. Ele reprezintă achiziţii psiho-

7

comportamentale specifice, concrete, observabile şi controlabile după un

interval redus de timp. Obiectivele eduaţionale se deduc din scopurile

educaţiei. Relaţiile care se pot stabili între scopuri şi obiective sunt dinamice

şi pot surprinde urmatoarele elemente:

• obiectivele sunt indicatori în raport cu scopurile, rolul lor fiind acela de a

clarifica sau preciza mai bine natura şi importanţa scopurilor urmărite;

• scopurile nu pot fi identificate direct ci doar colerate cu obiectivele

comportamentale;

• scopurile neînsoţite de obiective rămân formulări abstracte şi foarte vagi;

• formularea scopurilor este obligatorie deoarece ele dau unitate şi

perspective obiectivelor şi evită riscul atomizării şi dispersării acestora.

Scopurile acţiunii-instructive pune în evidenţă moduri de planificare,

organizare a instrucţiei şi educaţiei şcolare, în curricula diversificate, cu

precizarea rezultatelor cu prevederea structurilor şi conţinuturilor, cu

indicarea resurselor necesare, cu evaluarea strategiilor globale optime si

prevenirea nonconcordanţelor cu idealul sau condiţiile specifice

Scopul şi obiectivul educaţional sunt două aspecte complementare; în timp

ce scopul conturează finalitatea în termini generali şi sintetici, obiectivul

detaliază aceast finalitate, prescrie rezultatul acţiunii din perspective

psihologice a învăţării umane.

Prin conţinutul său, scopul subordonează o gamă de obiective şi vizează

finalitatea unui complex de acţiuni educaţionale determinate. După Dan

Potolea, scopurile repreizintă rezultate ce se aşteaptă să se realizeze în

diferite niveluri şi tipuri de şcolaritate.

Obiectivul anticipează în termini comportamentali cum va trebui să răspundă

elevul după parcurgerea secvenţei de învătare. Acelaşi scop va fi concretizat

8

printr-o mulţime de obiective din moment ce rezultatul ţnvăţării afectează

persoana umană în ansamblul său.

Privite în unitatea lor, scopul şi obiectivul orientează tot timpul desfăşurarea

unei acţiuni educaţionale concrete.

Rolul obiectivelor pedagogice, valoarea acestora se exprimă în funcţiile lor

specifice:

• funcţia axiologică, de comunicare a unor valori ( exprimă necesitatea ca

educatorii să conştientizeze sistemul de valori care să le orienteze activitatea

practică).

• funcţia de anticipare a rezultatelor educaţiei ( orice obiectiv va anticipa o

realitate care nu există încă) .

• funcţia evaluativă ( obiectivele devin criterii de evaluare, ele fixează nu

numai reuşita, ci şi criteriu de măsurare al acestei reuşite). Diversele tipuri şi

forme de evaluare pedagogică se legitimează prin raportarea la obiective.

• funcţia de organizare, orientare şi reglare a procesului instructiv-

educativ( pe baza obiectivelor se selecteaza, se organizează,se transmit

conţinuturile învăţării, se aleg strategiile de predare, de învătare, formele de

organizare a procesului de învăţămînt, locurile cele mai adecvate de realizare

a activităţii de predare - învăţare.

Clasificare obiectivelor educaţionale:

o Obiective generale, cu ajutorul cărora se precizează

finalitătile sistemului şi ale diferitelor sale subsisteme,

domeniile ţi tipurile de schimbări preconizate pentru

întreaga durată a studiilor.

o Obiective intermediare/ specifice, care constituie o punte

între obiectivele generale şi cele concrete ( operaţionale).

9

Ele se deferenţiază dupa tipurile şi nivelurile de

învăţămînt şi după importanţa relativă a obiectivelor.

Dacă la nivelul sistemului de învăţămînt se urmăreşte

realizarea unor obiective generale,la nivelul ciclului şi al

tipului de şcoală se are în vedere realizarea obiectivelor

intermediare.

o Obiective cadru – obiective cu un cadru ami amre de

generalitate şi complexitate, centrate pe formarea unor

capacităţi şi atitudini specifice unei discipline de

învăţămînt într-un ciclu şcolar.

o Obiective de referinţă – obiective ale activităţii de

predare – învăţare la sfîrsitul fiecărui an de studiu şi

urmăresc progresul în formarea de competenţe şi

însuşirea cunoştinţelor de la un an de studiu la altul.

o Obiective concrete/ operaţionale – au caracter concret şi

sunt realizate în diferite situatii de învăţare.

După domeniul activitaţii psihice, obiectivele se clasifica în:

o Cognitive ( vizează asimilarea de cunoştinţe şi formarea

unor deprinderi şi capacităţi intelectuale).

o Afective ( formarea convingerilor, sentimentelor şi

atitudinilor).

o Psihomotorii ( operaţiile manuale, conduitele motrice).

Modelul taxonomic al obiectivelor educaţionale:

Pentru domeniul cognitiv, criteriul principal de organizare îl constituie

ordonarea obiectivelor de la simplu la complex:

10

achiziţia cunoştinţelor - vizează cunoaşterea terminologiei,

definiţiilor, principiilor, teoriilor. Este pusă în evidenţă prin

mijloacele de redare, reproducere, recunoaştere.

comprehensiunea – presupune reformulare, transpunere,

rezumarea unei comunicări,interpretare sub forma evidenţierii

consecinţelor.

aplicarea – vizează utilizarea cunoştinţelor pentru a rezolva

situaţii noi.

analiza – semnifică descompunerea unui material în părţile sale

componente, relevarea relaţiilor dintre aceste părţi.

sinteza – echivalează cu capacităţile de ordin creativ,

materializându-se în producerea unei lucrări personale.

evaluarea – implică formularea judecăţilor de valoare în

legătură cu o anumită problemă, pe criterii de coerenţă, rigoare,

eficienţ Domeniul afectiv adoptă drept criteriu de clasificare

interiorizarea unei norme sau valori.

receptarea – presupune conştientizarea de către elev a

prezenţei unor valori, norme, exigenţe şi acordarea atenţiei.

reacţia – presupune răspunsul voluntar la aceste

valori.

valorizarea – implică preţuirea şi preferinţa

elevului pentru valori, acceptarea acestora.

organizarea – implică ierarhizarea valorilor în

sistem şi stabilirea valorilor dominante.

caracterizarea – se referă la faptul că sistemul de

valori constituit exprimă personalitatea elevului.

11

Domeniul psihomotor utilizează ca principiu ierarhic de ordonare

gradul de stăpânire al unei deprinderi pentru a îndeplini o activitate

motorie:

perceperea – este actul preparator pentru o

deprindere pentru o deprindere motorie şi se bazează pe stimulare

şi descifrare senzorială.

dispoziţia – se referă la starea de pregătire pentru a

putea efectua un act motor,

reacţia dirijată are în vedere comportamentele din

care se instituie o deprindere.

automatismul – reprezintă deprinderea finalizată.

reacţia complexă – implică deprinderile eficiente

în contexte diferite.

Putem afirma că formularea obiectivelor reprezintă o

activitate complexă, care trebuie să ţină seama de

nivelurile de analiză în interpretarea obiectivelor.

Concluzie:

Între idealul educativ şi scopurile educaţionale există o strânsă interdependenţă.

Pe de o parte idealul determină scopurile educative, iar pe de alta parte acestea concretizează pe diverse planuri, şi la diferite niveluri prescripţiile generale ale idealului. Dacă idealul educativ este general şi unitar, scopurile ce-l detalieaăa sunt variate şi multiple. Putem identifica astfel, scopul unei lecţii, al unei teme, al unui exerciţiu, al unei laturi a educţtiei.

Scopul şi obiectivul educţional sunt două aspecte complementare; în timp ce scopul conturează finalitatea în termini generail şi sintetici, obiectivul detaliează această finalitate, precrie rezultatul acţiunii din perspectiva psihologică a ţnvăţării umane.

12

Bibliografie:

1. Antonesei, L., “O introducere în pedagogie”, Bucureşti, 2002.2. Cucos, C., “Pedagogie”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000.3. Iucu, R., “Pedagogie”, Editura Credis, Bucureşti, 2000-2001.4. Nicola, I., “Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti,

2000.5. Tomsa, G., “Psihopedagogie preşcolară şi şcolară”, Editura Coreşi,

2005.6. Mircea Ştefan “Teoria situaţiilor educaţionale”, 2000, Bucureşti,

Editura Polirom.7. Dorina Sălăvăstru “ Psihologia educaţiei”, 2003, Bucureşti, Editura

Polirom.

13