Filosofia dreptului în epoca modernă

MACHIAVELLI.JEAN BODIN.van Groot.THOMAS HOBBES.SAMUEL PUFENDORF.MONTESQUIEU III. Filosofia dreptului în epoca modernă NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527) – dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe, mi s-a părut mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decît la închipuirea lui (căci mulţi şi-au închipuit republici şi principate care nu s-au mai văzut, nici cunoscut în realitate). Pentru Machiavelli omul este rău în esenţa lui: schimbător, prefăcut, lacom de cîştig, temător de primejdii. Aceste convingeri îl determină să nu ţină cont de ce-i bine şi ce-i rău pentru indivizi, atunci cînd este vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui. Misiunea Principelui constă numai în menţinerea, consolidarea şi salvarea Statului, care este cel mai înalt obiectiv moral. Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea statului, iar Principele, ca personificare a Statului, trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală. Aşadar morala supremă este existenţa Statului, binele şi siguranţa lui, în faţa cărora morala individuală şi socială nu au nici o valoare. De aceea, Machiavelli recomandă Principelui să fie mai degrabă crud decît milos, totdeauna temut decît iubit, să fie leu şi vulpe în acelaşi timp, să nu se ţină de cuvînt dacă e nevoie, să fie simulator, căci arta de a guverna nu-i numai arta de a face, ci şi de a te preface. Pentru menţinerea Statului, Principele „va fi deseori nevoit să lucreze contra bunei credinţe, contra iubirii, contra omenirii, contra religiei” – scopul scuză mijloacele. Mai tîrziu Machiavelli, fără a renunţa la aceeaşi concepţie generală politică, consideră că republica este mai aptă decît monarhia de a conserva şi dezvolta Statul, mărturisind totodată mai multă în credere în popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din fundamentele Statului, pentru lege, care trebuie să fie egală pentru toţi - ca una din condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic. Or, pentru a preveni comportamentele rele, oamenii s-au hotărît să facă legi şi să dicteze pedepse contra celor care le-ar încălca. În condiţii normale de existenţă, funcţionarea statului e bazată pe domnia legii. Guvernanţii trebuie să se bazeze pe popor, care nu cere decît să trăiască sub lege, să nu fie oprimat. JEAN BODIN (1530-1596) – fundamentează conceptul de suveranitate înaintea apariţiei dreptului constituţional ca ştiinţă juridică (Şase cărţi despre republică). În faţa ameninţării tiraniei şi anarhiei, Jean Bodin se pronunţă pentru suveranitatea absolută a regelui şi respectul justiţiei şi al toleranţei, considerate cele două condiţii necesare ale păcii interne. În lucrarea „Tratatul despre republică” Bodin consideră că păstrarea regatelor, imperiilor şi a tuturor popoarelor depinde de prinţi buni şi guvernatori înţelepţi. Este neapărat ca fiecare să-i ajute, fie pentru a menţine puterea lor, fie pentru a executa sfintele lor legi, fie a conduce pe supuşii lor, prin legi care să poată contribui la binele comun al tuturor în genere ţi al fiecăruia în particular. Pentru Bodin, Republica înseamnă cîrmuirea dreaptă, cu autoritate suverană, a mai multor familii, o guvernare bazată pe legile naturii. Bodin distinge cinci forme de manifestare a suveranităţii: · Puterea de legiferare – Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a uni stat. Ea conferă în primul rînd capacitatea de a conduce şi legifera. Bodin face din funcţia legislativă esenţa statului – unde nu e putere legislativă – acolo nu e republică. Prima calitate a principelui este puterea de a da legi pentru toţi în general şi pentru fiecare în particular. Nu este îngăduit supusului să încalce legile date de principele său, acesta fiind mai presus de puterea legii; Dreptul de a declara starea de război şi de a încheia pacea Dreptul de numire a înalţilor magistraţi; Recunoaşterea de către supuşi a titularului suveranităţii; Dreptul de graţiere şi amnistie. Totuşi puterea suverană are limite. Ea trebuie să respecte legea divină (legi eterne date de Dumnezeu) şi pe cea a naturii, dreptatea, stabilitatea şi tradiţia ţării. Or, nelimitarea puterilor suveranului implică excluderea

oricărei protecţii a oamenilor împotriva violării legii. Bodin afirmă cu tărie necesitatea dreptăţii deoarece după el, deosebirea între republici şi bandele de hoţi este dreapta sa cîrmuire. Dreptatea constă în împărţirea justă a recompenselor şi pedepselor şi a tot ce revine fiecăruia în termeni de drept, iar dreptul este „o rază de bunătate şi de prudenţă divină”. Republica nu este dreaptă decît dacă asigură fericirea supuşilor ei – fericirea adevărată a republicii se regăseşte în fericirea fiecărui individ în parte. HUGO GROTIUS (Hugo van Groot) (1583-1645) este unul din întemeietorul dreptului internaţional public şi al dreptului natural. Hugo Grotius consideră că dreptul îşi are originea în natura umană, natură care se caracterizează prin instinctul de sociabilitate şi prin raţionalitate. Sociabilitatea se exprimă în dorinţa nestînsă de a trăi alături de alţii – „noi sîntem duşi prin natura noastră să căutăm pe alţii şi cînd nu avem nevoie de nimic” - „într-adevăr, în mod natural, bucuriile cer martori”. Astfel, dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială. După opinia sa, întregul drept se bazează pe patru fundamente: Alieni abstinentia – respectarea a tot ce e al altuia; · Promissorum implemendorum obligatio – respectarea angajamentelor – pacta sunt servanta; Damni culpa dati reparatio – repararea pagubelor pricinuite altora; · Poene inter homines meritum – pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii. Aceste principii ale dreptului natural determină şi sînt concretizate în dreptul voluntar uman, care se întemeiază pe natura societăţii omeneşti, avînd independenţă, valenţe şi finalităţi laice – dreptul divin care îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu. Universalismul juridic. Întrucît natura umană este pretutindeni aceiaşi, dreptul natural este alcătuit din principii valabile pentru toate popoarele, sau, ce puţin, pentru toate popoarele care sînt bine conduse. În conformitate cu teoria sa privitoare la dreptul natural, Grotius a analizat dreptul societăţii de a pedepsi pe cei ce nu respectă legile şi, prin urmare, atingînd condiţiile vieţii în comun, îi ameninţă existenţa acesteia. Acest drept nu trebuie să fie arbitrar, precum răzbunarea, ci trebuie să fie o manifestare a raţiunii, să fie exercitat în limitele dreptăţii şi umanităţii. Acest drept vizează numai faptele care aduc atingere condiţiilor de existenţă a societăţii. Stările sufleteşti, lumea spirituală a omului care nu se întruchipează în prejudicii, nu intră sub incidenţa acestui drept. Astfel, Grotius ajunge la principiul libertăţii conştiinţei – omul nu e liber să facă orice, dar e liber să gîndească orice. În ceea ce priveşte apariţia statului, Grotius este adeptul teoriei contractualiste în conformitate cu care mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bunăvoie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferînd suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora, fără careva condiţii. Cît priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor lumii nu poate fiinţa decît un drept în care toţi sînt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărîrea fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, în principiu egale şi independente. Deasupra suveranităţii de stat nu mai există, în afara divinităţii, nimic altceva decît regulile dreptului natural. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar, în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forţa împotriva forţei şi deci în situaţii legitime, de a purta războaie.

THOMAS HOBBES (1588-1679) – unul dintre cei mai importanţi autori de filosofia dreptului. Hobbes vede salvarea statului numai într-o putere care ar fi în măsură să domine cu deplină suveranitate toate luptele şi pasiunile individuale. Hobbes consideră că omul nu este sociabil de la natură; omul este în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, fiind insensibil faţă de binele altora. Omul prin natura sa este rău, mai rău decît animalele, plin de agresivitate şi ticăloşie. Dacă omul ar fi fost guvernat numai de natura sa, ar exista inevitabil un război

permanent între fiecare individ şi semenii săi, pentru că fiecare caută să aibă un folos în dauna celorlalţi – homo homini lupus. În această stare de natură, dreptul individual este nelimitat, or „toţi au un drept egal asupra tuturor lucrurilor, şi chiar unii asupra corpurilor celorlalţi” – nu există legi care să impună limite, să separe sau să repartizeze. Astfel, egalitatea generează o rivalitate generală. Însă omul are posibilitatea de a ieşi din această stare mizeră a războiului continuu. Aceasta însă este posibil numai graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui individ la libertatea nelimitată, proprie stării naturale, această renunţare fiind totală, necondiţionată, căci altfel s-ar reveni la anarhia primitivă, adică la discreţia egoismului individual neînfrînat. De aceea, fiecare om trebuie să se lipsească de dreptul său originar şi să-l ofere unui suveran, care impune legile şi stabileşte ceea ce este just şi injust, licit şi ilicit – „binele este ceea ce porunceşte monarhul, răul – ceea ce interzice el”. Contractul este încheiat de oameni nu cu suveranul, căci acesta nu preexistă contractului, ci este creat prin contract, de către contractanţi. Hobbes arată că formula contractului ar putea fi următoarea: „E ca şi cum fiecare ar zice fiecăruia: eu autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă guverna pe mine însumi, cu condiţia că şi tu să-i cedezi dreptul tău şi ca tu să autorizezi acţiunile sale în acelaşi mod”. Statul, deci, este o creaţie artificială, care are putere nelimitată asupra indivizilor, putere necesară pentru a împiedica războiul între indivizi. Hobbes accentuează puterea statului şi faţă de Biserică, neacceptînd opunerea acesteia statului, nici tulburarea păcii publice din cauze religioase. Hobbes atribuie contractului social un conţinut fix şi determinat, care nu poate să consiste în altceva decît în subordonarea necondiţionată a indivizilor faţă de o autoritate care reprezintă şi concentrează în ea însăşi toată puterea lor. Pentru Hobbes renunţarea deplină la orice drept individual apare ca o dăruire absolută de sine, ca o consecinţă a unei raţiuni obiective, care face din ea premiza necesară şi fundamentală a oricărei constituţii politice. Oamenii au creat suveranul cu gîndul ca acesta să-i reprezinte. Dar începînd prin a vorbi în numele oamenilor, suveranul ajunge să vorbească în locul lor. Astfel, Hobbes este un reprezentant al absolutismului care acceptă sacrificarea libertăţii în favoarea ordinii, liniştii; de teama desfrîului şi anarhiei, Hobbes suprimă cu totul libertatea. Din aceste motive, Hobbes cunoaşte numeroase critici. Astfel, Georgio del Vecchio recunoaşte liniştea ca o valoare, pentru că aceasta permite dezvoltarea libertăţii. Sistemul lui Hobbes s-ar putea compara cu un contract de asigurare, în care prima ar fi superioară valorii obiectului asigurat. Iar Rousseau observa în acest sens că se trăieşte liniştit şi în închisori. Hobbes a indicat şi patru calităţi indispensabile unui bun judecător: Să aibă justa înţelegere a dreptului natural ca echitate; Să posede dispreţ pentru bogăţii nenecesare; · Să fie capabil să se ferească, atunci cînd judecă, de orice teamă, mînie, ură, dar şi de milă şi compasiune; · Să posede răbdarea de a asculta şi memoria de a reţine, a rezuma şi a folosi ceea ce a auzit. SAMUEL PUFENDORF (1632-1694) continuatorul teoriei dreptului natural care a încercat combinarea ideilor lui Grotius şi Hobbes. Pufendorf consideră că la temelia dreptului stau două caracteristici ale personalităţii omului: sociabilitas şi imbecilitas. Omul este o fiinţă dublă, fizică şi morală, participînd simultan la două lumi. Prin imbecilitate (incapacitatea de a face faţă pericolelor şi necesităţilor) omul participă la lumea fizică, materială, iar prin sociabilitate dobîndeşte simţul valorilor şi devine liber să aleagă şi să respingă, participînd la lumea morală. Concluzia lui Pufendorf este că dreptul are trei fundamente: religia, dragostea şi sociabilitatea, în care trebuie să existe un echilibru. Pufendorf face o diferenţiere dintre datorie şi obligaţie. Datoria apare cînd cineva e constrîns interior să facă, să accepte sau să suporte ceva, pe cînd obligaţia se impune prin constrîngere exterioară. Obligaţia constă în a determina pe cineva să facă o acţiune neplăcută pentru că este ameninţat cu un rău în caz de opoziţie, pe cînd datoria presupune totdeauna o adeziune lăuntrică.

Pufendorf stabileşte trei clase de datorii: datorii faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi datorii faţă de alţii.

JOHN LOCHE (1623-1704) – un simbol al tendinţei democratice şi liberale în filosofia dreptului. Locke că omul este în mod natural sociabil şi nici nu există stare naturală fără societate; dimpotrivă pentru om, starea naturală este tocmai societatea. În starea naturală omul are deja anumite drepturi, de exemplu, dreptul la libertatea personală, a cărei negare este sclavia, dreptul la proprietate care se bazează pe dreptul la muncă, dreptul la legitima apărare, de care şine şi dreptul de a pedepsi. Ceea ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru a asigura o asemenea garanţie, indivizii trebuie să renunţe la o parte din drepturile lor naturale, să accepte anumite limitări, şi aceasta se face prin contract. Dar acela care este investit astfel cu autoritatea publică, nu poate să se folosească de ea după bunul său plac, pentru că însăşi autoritatea i-a fost încredinţată pentru protecţia particularilor. Oamenii fiind toţi de la natură liberi, egali, independenţi, nimeni nu poate fi scos din această stare şi supus puterii altuia fără consimţămîntul lui liber. Astfel, Statul, pentru Locke, este o reafirmare a libertăţii naturale, care găseşte în el garanţia sa. Indivizii sacrifică numai acea parte de drept şi de libertate, care face posibilă formarea Statului ca organ superior de protecţie. Prin intrarea în stat nu se renunţă decît la dreptul de a pedepsi (puterea sancţionatorie) – revine puterii sociale să impună repararea răului comis, substituind răzbunarea cu justiţia. Locke declară voinţa populară ca fiind suverană, iar consensul poporului (premisa formării statului) constituie criteriul de apreciere a legitimităţii unui guvern. Dacă suveranul abuzează de autoritatea încredinţată prin liberul consimţămînt al fiecăruia, poporul are dreptul la rezilierea contractului – la răscoală. Căci la Locke contractul are o dublă semnificaţie: 1) pactum unionis, contract prin care oamenii se unesc în societate; 2) pactum subjectionis, prin care majoritatea atribuie suveranului puterea pentru ale asigura protecţia şi perfecţionarea drepturilor lor. Aşadar, statul nu mai este o simplă expresie a puterii sau arbitrariului, ci trebuie în mod necesar, prin natura sa, să caute a garanta drepturile naturale. Pentru realizarea acestei meniri, statul trebuie să aibă o anumită organizare. În acest context, Locke schiţează teoria separării puterii în stat, arătînd că puterea legiuitoare trebuie să fie separată de puterea executivă (administraţia şi justiţia) şi de cea federativă (apărarea externă a statului). În ceea ce priveşte diferenţa dintre ele, Locke menţionează că, în timp ce puterea legislativă este discontinuă, căci nu e totdeauna necesar să se facă legi, puterea executivă este continuă – căci e totdeauna necesar să se aplice legile făcute. Deşi legislativul este puterea supremă în stat, dar nu are mai multă putere decît cea pe care o au oamenii în starea naturală (înainte de a fi intrat în societate şi de a fi atribuit puterea lor comunităţii pe care au format-o), căci nimeni nu poate oferi altuia mai multă putere decît are el însuşi. „O lege trebuie să dispară îndată ce societatea este mai fericită fără această lege, decît cu ea”. CHARLES LOUIS MONTESQUIEU (1689-1755). Lucrarea sa celebră este „Despre spiritul legilor” (1748). Ideea fundamentală este că „în semnificaţia lor cea mai largă, legile sînt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor; şi, în acest sens, toate lucrurile au legile lor” – divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul are legile sale. Astfel, legile în înţeles juridic sînt realizări necesare, în funcţie de o serie de factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau condiţiile de timp (forma de guvernămînt, climatul sau natura teritoriului, religia, moravurile, obiceiurile etc.). Legea apare ca un rezultat al tuturor factorilor care influenţează viaţa omenească. Prin urmare, legea este o necesitate raţională, care trebuie să corespundă, în modul cel mai potrivit, împrejurărilor istorice pe care le străbate. Montesquieu arată că în omul în stare naturală este prin firea sa blînd,

timid, fricos, înclinat nu să atace şi să subjuge pe alţii, ci să se ascundă şi să fugă de ei. Astfel prima lege a naturii umane ar fi legea fricii şi a păcii. Alte legi ale naturii umane sînt acelea ale instinctelor de nutriţie, de apropiere între sexe şi dorinţa de a trăi în societate. Însă omul dotat cu inteligenţă şi cu voinţă liberă, încalcă sistematic ordinea naturală stabilită pentru el, din cauza că este supus la mii de pasiuni. O astfel de fiinţă ar putea, în orice moment, să uite de creatorul său şi Dumnezeu l-a rechemat la el prin legile religiei; o astfel de fiinţă ar putea oricînd să uite de sine însuşi şi filosofii l-au avertizat prin legile moralei; făcut pentru a trăi în societate, el ar putea uita de alţii şi legiuitorii i-au stabilit legi politice şi civile. Montesquieu face din lege instrumentul libertăţii: libertatea este dreptul de a face tot ce legile permit; iar dacă cineva ar vrea să facă şi ceea ce interzic ele, n-ar fi liber, pentru că şi alţii ar putea face acelaşi lucru. Libertatea cere ca cetăţeanul să nu fie constrîns să facă lucruri la care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie. În contrariu, Spinoza afirma că libertatea constă în a face tot ce nu este reglementat de legi – care nu arată ora la care să te trezeşti dimineaţa, ce să mănînci la micul dejun, cum să te îmbraci etc. În ceea ce priveşte teoria separaţiei puterii în stat. Principiul ei director constă în faptul că „ este o experienţă eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea. Pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile trebuie astfel orînduite încît puterea să îngrădească puterea”. În acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele ce ţin de dreptul civil... pe care o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu puterea executivă a statului... Atunci cînd în mîinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de magistratură se află întrunite puterea legiuitoare, şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se pot naşte temeri că acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau aceeaşi adunare ar exercita aceste trei puteri: de a face legi, de a executa hotărîrile publice şi de a judeca crime sau diferende ale particularilor”. JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778) este unul din autorii cei mai semnificaţi în domeniul filosofiei dreptului. Operele de bază ale acestuia sînt „Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” (1754) şi „Contractul social” (1762). După opinia lui Rousseau, oamenii au fost la origine liberi şi egali, trăind numai după perceptele naturii, în aşa-numită „stare naturală”. În această primă epocă, omul era bun, pentru că omul se naşte bun, şi era fericit. În această stare presocială omul trăia izolat de alţi oameni, dar nu de frica acestora, cum afirma Hobbes, ci pentru că pur şi simplu omul nu avea nevoie de ceilalţi oameni. Ce s-a întîmplat că această stare de fericire a fost pierdută? Rousseau încearcă să găsească răspunderea în originea civilizaţiei, care pentru el e o rătăcire. Unii oameni mai tari s-au impus altora; acela care, cel dintîi, a încercuit un cîmp şi a zis: „acesta este al meu” a fost primul factor al nefericirii omeneşti. Inegalităţii de avere i s-a adăugat dominaţia politică şi astfel un regim artificial de inegalităţi a situat oamenii într-un raport de dependenţă reciprocă, contrare principiilor naturale ale fiinţei lor. În „Contractul social” Rousseau caută rezolvarea practică a problemei. El recunoaşte că o întoarcere la starea naturală, după atingerea stării de civilizaţie, este imposibilă, aşa cum un om bătrîn nu mai poate redeveni tînăr. El observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria libertăţii şi egalităţii; ceea ce interesează, deci, este găsirea unui mod pentru a restitui omului civilizat posedarea acestor drepturi naturale. În acest scop, el recurge la

ideea contractului social, conţinutul căruia este determinat a priori: conservarea politică a drepturilor de libertate şi egalitate, proprii omului în stare naturală. Astfel contractul social trebuie să fie conceput în modul următor: este necesar ca indivizii să confere pentru un moment drepturile lor statului, care apoi le redă tuturor cu un nume schimbat – drepturile naturale devin drepturi civile. În acest mod egalitatea va fi asigurată. În afară de aceasta, fiecare îşi păstrează libertatea sa, pentru că individul se supune numai faţă de Stat, care este sinteza libertăţilor individuale – a renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om. Prin urmare efectul contractului este că toţi oamenii rămîn liberi şi egali ca şi în starea naturală, în timp ce drepturile lor capătă o garanţie protectoare, care în acea stare lipsea. Indivizii sînt supuşi numai voinţei generale, la formarea căreia ei însăşi conlucrează. Legea este expresia voinţei generale, dar nu un act arbitrar de autoritate – „a fi guvernat de pofta altuia este sclavie, în timp ce supunerea la o lege pe care ţi-ai prescris-o tu însuţi este libertate”. Nici o autoritate nu este legitimă dacă nu se bazează pe lege, adică pe voinţa generală. În această voinţă generală consistă adevărata suveranitate, care aparţine în mod necesar poporului. Principiul suveranităţii poporului implică exerciţiul direct al suveranităţii, or, suveranitatea rezidă totdeauna în popor, care poate în orice moment să şi-o reia – cine iubeşte poporul trebuie să-l ferească de reprezentanţi, afirmă Rousseau. IMMANUEL KANT (1724-1804) unul din cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, după del Vecchio poate cel mai mare. Kant reprezintă în filosofie o nouă direcţie: criticismul – supunerea unei critici a însăşi raţiunii. Atîta timp cît nu se critică pe sine însăşi, ea nici nu se cunoaşte, şi mai ales nu-şi cunoaşte limitele. În acest fel apare pericolul de a-şi considera propriile idei drept cunoaştere. Kant combate toate sistemele de morală bazate pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. Morala se distinge în mod radical de util şi de plăcut. Dacă se lucrează pentru util, acţiunea pierde caracterul său moral. Morala este independentă, superioară utilităţii. Ea porunceşte în mod absolut, chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. Legea morală Kant o numeşte imperativ categoric şi o formulează astfel: Lucrează în aşa fel ca regula acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale – două lucruri îmi umple sufletul de o admiraţie întotdeauna nouă: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Astfel această lege este datoria, o cerinţă necondiţionată şi absolută care exclude tîrguiala cu sine, condiţionări, circumstanţieri etc. - fă-ţi datoria orice s-ar întîmpla. Filosofii înainte de Kant au pus mai întîi conceptul de libertate, apoi cel de datorie. Kant inversează totul şi pleacă de la imperativul categoric ca de la prima certitudine. Libertatea nu precede datoria, ci este o consecinţă a ei. Libertatea este afirmată în ordinea practică ca o existenţă a conştiinţei noastre morale. O acţiune este morală numai dacă are impulsul în legea datoriei, dar nu pentru a obţine avantaje sau pentru a evita neplăceri. Noi sîntem necondiţionat, absolut obligaţi să comitem sau să ne abţinem de la comiterea unei acţiuni, pentru că avem posibilitatea de a face, dar şi a nu face, ceea ce ni se cere – dacă trebuie este pentru că poţi, căci ar imoral să ceri unei fiinţe umane ceea ce nu depinde de ea. Condamnarea sau absolvirea faptelor noastre morale este opera „tribunalului interior din om, care este Conştiinţa”. Astfel, împlinirea imperativelor categorice, care apar din străfundul conştiinţei noastre morale, care ne spune „trebuie”, ne conduc de cele mai multe ori voinţa. Fiecare individ posedă voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil. Însă conveţuirea dintre voinţele libere ar fi cu neputinţă dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitarea reciprocă este Dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Kant: „Legea juridică universală este: acţionează exterior în aşa fel încît întrebuinţarea liberă a voinţei tale să poată coexista cu libertatea oricărui altuia”, ceea ce înseamnă să acţionezi liber în aşa fel

încît toţi oamenii să fie liberi. În acest sens, dreptul se bazează pe necesitatea conveţuirii, a reciprocităţii. Or, dreptul are drept scop limitarea libertăţii în scopul extinderii libertăţii – libertatea individului trebuie extinsă pînă la cele mai îndepărtate limite compatibile cu libertatea similară a celorlalţi. Prin această definiţie Kant reafirmă conceptul libertăţii ca un dat primordial. Omul trebuie respectat în libertatea sa; el nu trebuie să fie considerat sau tratat ca un lucru, ca instrument sau mijloc, ci ca „scop în sine”. Kant reafirmă astfel faptul că fundamentul dreptului este în om., iar Statul este sinteza drepturilor fondate în natura umană. Dreptul natural nu este un drept concret, ci este un cadru, o formă a întregului drept, adică dreptul de a avea drepturi. Dreptul natural este alcătuit din reguli pe care raţiunea le cunoaşte ca valabile în mod apriori, adică independent de orice realizare concretă. Astfel, dreptul natural devine drept raţional. După Kant dreptul natural este bazat pe raţiune, iar dreptul pozitiv pe inspiraţie şi prin urmare poate fi arbitrar. În concepţia referitoare la Stat, sub influenţa lui Rousseau, Kant acceptă teoria contractului social. El defineşte statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, asociere făcută în virtutea unui contract, prin voinţa tuturor. În acest sens, contractul devine un principiu regulativ, adică un criteriu de evaluare a legitimităţii unui stat. Astfel, Kant accentuează că statul trebuie să fie (nu a fost) constituit în baza unui contract social. Contractul este baza juridică ideală a Statului; acesta trebuie să se organizeze, bazîndu-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane. Scopul statului, după Kant, este numai protecţia dreptului. Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale, nici să îngrijească de interesele individuale. El şi-a înfăptuit funcţia sa, cînd a asigurat libertatea tuturor, în acest sens trebuie să fie Statul de drept, or, „atunci cînd justiţia dispare, nu mai există nici o valoare pentru care să trăiască oamenii pe pămînt”. GEORG WILHELM FRIDRICH HEGEL (1770-1831). În gîndirea lui se află cheia tuturor marilor ideologii apărute începînd din sec XIX: marxismul, fascismul. Filosofia dreptului – 1821. Concepţia fundamentală a lui Hegel este idealismul absolut în sens obiectiv. Pentru Hegel ceea ce este raţional e real şi ceea ce e real e raţional. Realitatea este însăşi raţiunea sau spiritul în diversele sale grade de afirmare. Tot ce se întîmplă este o mişcare a ideii sau ideea care se mişcă. Orice lucru îşi are raţiunea sa (chiar şi războiul, epidemiile etc.). Orice se întîmplă în lume se întîmplă pentru că i-a venit timpul, devenirea universală fiind alcătuită din naşteri şi distrugeri. Hegel face din contradicţie baza filosofiei sale. Polaritatea se poate găsi pretutindeni (individ şi natură, individ şi comunitate, libertate şi ordine etc.); sarcina raţiunii este să nu se oprească la una din contradicţii, ci să medieze între ele, să le împace. Teză, antiteză, sinteză (punere, opunere şi compunere sau afirmaţie, negaţie şi negarea negaţiei). Primul aspect al dreptului este un aspect obiectiv şi exterior persoanei – dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, negarea acestei obiectivităţi şi exteriorităţi – moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment şi constă în realitatea morală şi socială, moralitatea obiectivă (obiceiurile). Pentru Hegel fundamentul dreptului abstract îl constituie persoana umană, dreptul fiind rezultatul evoluţiei istorice, un principiu imperativ: „Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca pe persoane”. Moralitatea subiectivă ţine de subiectivitatea personală – „dreptul fiinţei subiective este ca ceea ce ea trebuie să recunoască ca valabil să fie recunoscut de ea ca fiind bine”. Prin urmare nu este numai o realitate obiectivă, nu rezultă doar din simpla constrîngere exterioară, ci se bazează pe existenţa unei conştiinţe morale. Astfel, sinteza dintre dreptul abstract şi moralitatea subiectivă este realizată de moralitatea obiectivă, care cunoaşte trei forme de organizare: familia, societatea şi statul. Familia este o formă de organizare biologică şi prima rădăcină etică a statului, societatea este o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale indivizilor, iar

sinteza lor, statul, ca formă de organizare juridică, este garanţia binelui comun, „realitatea libertăţii concrete”, „imaginea raţiunii eterne”. Pentru Hegel statul are o poziţie dominantă fiind o manifestare desăvîrşită a spiritului obiectiv. Deasupra statului nu este decît absolutul, astfel, nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra statelor. Prin aceasta se ajunge la justificarea războiului, deoarece conflictele între state, neputînd fi aplanate printr-o jurisdicţie superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată devină. Război injust nu există, războiul contribuie la întinerirea omenirii şi în război învinge statul care trebuia să învingă, căci orice popor are soarta sa. Hegel subordonează indivizii statului, fiind elemente ale acestuia. Întreaga valoare şi întreaga realitate spirituală pe care o reprezintă omul, el o posedă prin stat. Statul încorporează ideea etică, el stă ca scop raţional al omului şi de aceea cea mai înaltă datorie a omului este să aparţină statului şi să se supună legilor lui.

FRIEDRICH KARL VON SAVIGNY (1779-1861) – cel mai de seamă reprezentant al şcolii istorice a dreptului. Lucrarea de bază „Despre vocaţia epocii noastre pentru legislaţie şi jurisprudenţă” - 1814. Savigny s-a declarat adversarul legii în genere, pentru că legile sînt un fel de încremenire a dreptului, ele constituie ceva incert, care opreşte dezvoltarea legilor însăşi. Dreptul, susţine Savigny, trăieşte în practică şi în obicei, care este expresia nemijlocită a conştiinţei juridice populare. Or, orice popor are un spirit, un suflet al său, care se oglindeşte într-o numeroasă serie de manifestări: limbă, artă, morală, drept, toate fiind produse spontane şi imediate ale acestui spirit popular. Dreptul este opera naturii. Dreptul nu trebuie creat, ci se creează singur ca un fenomen natural, ca limba, arta şi literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte o dată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului. După cum limba apare şi se dezvoltă în mod spontan, fără opera lingviştilor, care numai posterior îi fixează principiile şi regulile, tot astfel dreptul nu este creaţia legiuitorului, ci o producţie instinctivă şi aproape inconştientă, care se manifestă în fapt şi numai într-o fază posterioară e posibilă elaborarea lui chibzuită prin opera juriştilor. Legislaţia se bazează pe obiceiurile preexistente. Astfel, cutuma este izvorul principal al dreptului, legile avînd o funcţie secundară, care uneori poate chiar să fie vătămătoare. Legile trebuie să cristalizeze principiile deja elaborate de conştiinţa juridică populară.

RUDOLF VON IHERING (1818-1892) reprezentant marcant al utilitarismului. Lucrarea de bază care a rămas neterminată este „Scopul în drept”. Principiul universal al lumii este scopul (cauza finalis) deoarece nu există acţiune fără scop. Scopul voinţei umane nu este actul ca atare, ci satisfacţia pe care o obţine prin realizarea acestuia prin împlinirea motivelor care l-au determinat (exemplu, la întoarcerea datoriei scopul este nu ideea de justiţie şi echitate, ci „eliberarea” de acest împrumut). Scopul dreptului este protecţia intereselor, cultivarea plăcerii şi evitarea suferinţei. Apare întrebarea dacă este posibil să conlucreze interesul individual cu interesul colectiv. Pentru a răspunde la această întrebare Ihering face distincţie două categorii de mobiluri (imbolduri) care animă acţiunile umane în cadrul mecanismului social: mobiluri egoiste şi mobiluri altruiste. Pîrghiile egoismului sînt recompensa (momeala salariului) şi presiunea constrîngerii. Dorinţa recompensei, de pildă, dă naştere muncii, comerţului, iar ameninţarea constrîngerii face posibilă existenţa statului şi dreptului. Mobilurile altruiste trebuie căutate în sentimentul datoriei şi în afecţiunea socială. Aceste două categorii se combină pentru ca în societate să se asigure satisfacerea nevoilor umane, care din punct de vedere juridic se împart în trei mari categorii: · Extrajuridice, oferite omului de către natură, cu sau fără efort din partea acestuia (roadele cîmpului, energia solară etc.); · Semijuridice

care constau în realizarea condiţiilor de viaţă ale omului (conservarea vieţii sociale, munca, comerţul); · Pur juridice care depind integral de reglementări juridice (achitarea impozitelor). Realizarea scopului social se face cu ajutorul moralei şi a dreptului. Inerent pentru drept este constrîngerea exterioară realizată prin puterea statului, iar deoarece statul este unicul deţinător de dreptul de a constrînge, statul este unica sursă de drept. Scopul către care tinde dreptul este pacea, iar lupta este mijlocul de a-l atinge. Cît timp dreptul va trebui să se aştepte la atacuri din partea injustiţiei, iar aceasta va dura pînă la sfîrşitul veacurilor, el nu va fi scutit de luptă. Viaţa dreptului este o continuă luptă: a popoarelor, a statelor, a indivizilor. Toate marele victorii înregistrate de istoria dreptului, desfiinţarea sclaviei, asigurarea proprietăţii private, libertatea credinţelor etc., au putut fi cîştigate cu preţul unor lupte îndîrjite, durînd acestea secole întregi.

Copy and WIN : http://ow.ly/KfYkt http://alexptb.blogspot.com/2013/11/filosofia-dreptului-in-epoca-moderna.html