Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau construcţia gramaticală uzuală pentru a da mai multă forţă unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil se ţine seamă de gradul lor de complexitate şi de relaţiile care se stabilesc între ele.

Figurile de stil pot fi definite drept cuvinte sau grupuri de cuvinte (expresii) ce modifică raporturile fireşti dintre semnificant şi semnificat. Modificarea este înregistrată ca o deviere de la modul curent, „normal" în care se realizează corespondenţa dintre obiectul desemnat şi cuvântul ce-l denumeşte. Figuri de stil

Aliteraţia

Aliteraţia constă în repetarea consoanelor sau silabelor initiale

„ Prin vulturi vântul viu vuia,Vrun prinţ mai tânăr când trecea."

—Nunta Zamfirei, George Coşbuc

Asonanţa

Asonanţa consă în repetarea unor sunete cu timbru apropiat.„ 

Toate pasarile dorm,Numai una n-are somn."

—În grădina lui Ion, din folclor

Onomatopeea

Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care se imită sau sugerează sunete naturale.Ex.:Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de şedinţe.

Rima

Rima este o potrivire a sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri.„ 

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cortUn bătrân aşa de simplu, după vorbă, după port.- "Tu eşti Mircea?"- "Da-mpărate!"- "Am venit să mi te-nchini,De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

"

—Scrisoarea III, Mihai Eminescu

Sincopa

Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte.Ex.: dom’le, mulţim (în loc de mulţumim)

Afereza

Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt.Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală[modificare] Apocopa

Apocopa constă în căderea unui sunete sau grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt.Ex.: copilu’, săru’ mâna

Figuri de stil la nivel morfologic şi sintactic

Repetiţia

Repetiţia constă în reluarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziţii ale enunţului.La rândul ei, poate apărea în forma de:

Anafora - care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziţie şi a unor propoziţii în frază, pentru a accentua o anumită idee.

Ex.: Era casa pe care şi-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe care nu şi-o putea însă permite.

Epifora - care constă în reluarea unui cuvânt la sfârşitul unei propoziţii sau a unei propoziţii la sfârşit de frază.

Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiţie se fură, până şi din Biserică se fură.

Anadiploza - care constă în reluarea ultimei părţi dintr-o propoziţie în propoziţia următoare.

Ex.: Au năpustit în biroul directorului angajaţii, angajaţi care nu şi-au primit salariile de trei luni.

Antanaclaza - care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt, figură de stil bazată pe polisemie şi omonimie.

Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moţ şi nu cu moţ.

Enumeraţia

Enumeraţia constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relaţia ce se stabileşte între termenii enumerării este una de coordonare.

Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:

Polisident - enumeraţie în care elementele enunţului sunt legate prin conjuncţii.

Ex.: Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinţii, nici singură nu vrea să stea.

Epimona – constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncţiilor coordonatoare.

Ex.: Fata asta este şi inteligentă, şi frumoasă, şi harnică, şi tot ce-ţi poţi dori.

Asident

Asidentul constă în suprimarea conjuncţiilor coordonatoare dintre cuvinte sau dintre propoziţii.Ex.:Toţi, politicieni, manifestanţi, poliţişti, au cântat împreună până au răguşit.

Elipsa

Elipsa constă în suprimarea unei părţi din enunţ, pentru că este neesenţială sau se poate deduce din context.Ex.: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din primul. (se evită repetarea cuvântului motiv).

A nu se confunda cu elipsa, o curbă geometrică plană.

Aposiopeza

Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunţului, parte omisă fiind considerată de prisos sau subînţeleasă.Ex.:Banca i-a anunţat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi...

Brahilogia

Brahiologia constă în evitarea reluării în enunţ a unor termeni exprimaţi anterior.Ex.:Unii studenţi au lipsit de la conferinţă, alţii au fost prezenţi şi foarte activi.

Anacolutul

Anacolutul este o construcţie gramaticală greşită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa de logică ale unor enunţuri formulate de unele persoane.„ 

Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! (...) Din doua una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!"

—O scrisoare pierdută, I.L.Caragiale

Inversiunea

Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziţie, pentru a pune în evidenţă un anumit termen. Exemple:Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferinţe.Desteptul copil a luat nota 10.[Hiperbatul

Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se doreşte atragerea atenţiei este plasat în final.Ex.:Cine până la ora aceasta nu ştie despre ce e vorba, va afla acum: discutam despre rolul Bisericii în stat.

Apostrofa

Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui interlocutor (prezent sau absent) o întrebare, afirmaţie sau exclamaţie.Ex.:Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii directori ai companiei că ne pot minţi pe faţă?

Interogaţia (întrebarea) retorică

Interogaţia retorică este o întrebare la care nu se aşteaptă răspuns, acesta fiind evident şi cuprins sau sugerat în enunţ.Ex.poate cineva învăţa într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?

Invocaţia retorică

Invocaţia retorică este o rugăminte adresată divinităţii, muzelor sau unor persoane reale pentru a cere ajutor.„ 

Cum nu vii tu Ţepes Doamne, ca punând mâna pe eiSă-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei"

—Scrisoarea III, Mihai Eminescu

Eufemismul

Eufemismul - constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta.Ex.: şi-a pierdut viaţa, în loc de a murit.

Gradaţia

Gradaţia - constă în trecerea treptată, crescândă sau descrescândă, de la o idee la alta şi prin care se urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideii sau nuanţarea exprimării.„ 

Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;Pe copite iau în fuga faţa negrului pământ,Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,Orizontu-ntunecându-1, vin săgeţi de pretutindeni..."

—Scrisoarea III, M. Eminescu

Imprecaţia

Imprecaţia - figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorinţa pedepsirii unei persoane.„ 

Te blestem sa te-mpuţi pe picioare.Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,Umflată-n sofale, mutată pe targă.Să nu se cunoască de frunte piciorul,Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul.Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare,Să simţi ca te arde puţin fiecare."

—Blesteme, Tudor Arghezi

Invectiva

Invectiva - Exprimarea violentă, apostrofă necruţătoare la adresa unei persoane etc.„ 

Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind aceasta ţară,Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!"

—Scrisoarea III, Mihai Eminescu

Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt

Comparaţia

Comparaţia este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi constă în alăturarea a doi sau mai mulţi termeni cu scopul evidenţierii primului termen.

Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparaţii, determinate de natura termenilor care se

compară:

un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic" (M. Eminescu, Călin - file din poveste)un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri" (M. Eminescu, Trecut-au anii)un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund şi palid se prevede printre nori | Ca un vis de tinereţe printre anii trecători" (V. Alecsandri, Iarna)un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri" (M. Eminescu, O, rămâi)

Expresivitatea unei comparaţii este şi în funcţie de caracterul cât mai diferit al domeniilor din care provin termenii ei. O asociere între uman şi vegetal întâlnim în poezia „Dar ochii tăi?":„ 

Prin ce minuni ciudate şi zămisliri înceteS-a săvărşit în sâmburi asemenea scumpete?În pleoape, ca petala de floare de gutui."

—Dar ochii tăi?, Tudor Arghezi

Metafora

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparaţii subînţelese. Procesul de realizare a metaforei constă în „punerea semnului identităţii între două obiecte diferite (lucruri, fiinţe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii".

Să urmărim exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:„ 

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,Prin care trece albă regina nopţii moartă."

—Melancolie, Mihai Eminescu

Această metaforă presupune o comparaţia iniţială: „luna ca o regină moartă a nopţii", comparaţie bazată pe două similitudini: paloarea astrului şi a unei fiinţe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopţii şi prezenţa ei dominantă faţă de celelalte corpuri cereşti, însuşi care apare şi în alte poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:„ 

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci."

—Scrisoarea I, Mihai Eminescu

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparaţia apare prescurtată, în lipsa adverbului de comparaţie (cu valoare de prepoziţie) ca şi a termenului lună, în acest mod realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparaţii chiar în absenţa lui, ceea ce demonstrează că, în înţelegerea metaforei, nu putem face abstracţie de suportul contextului.

Metafora este o figură de stil esenţială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.[modificare] Clasificarea metaforei

Clasificarea, după Ortega y Gasset, - în metafora conştiinţei-tablă (metaforă simplă cu o singură semnificaţie; sens denotativ - propriu) şi metafora conştiinţei-vas (metaforă complexă cu mai multe semnificaţii; sens conotativ)Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită şi metaforă implicită - in absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe lângă o construcţie verbală; se aseamănă cu simbolul)Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă plasticizantă şi metaforă revelatorie.

Epitetul Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului.

„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanţial de mod este numit epitet când conţine în acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este epitet."

Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situaţii ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginaţiei sau afectivităţii scriitorului:

„[...] şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi." (I. Creangă, Amintiri din copilărie)„Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna [...]." (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul „închise" ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte", atunci termenul câştigă în expresivitate şi devine epitet.

În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:

„În seara răzvrătită care vineDe la străbunii mei până la tine[...]Durerea noastră surdă şi amară",

epitetul „răzvrătită" presupune la bază o personificare, iar epitetele „surdă" şi „amară" sunt

rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.

Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum şi cel de atragere a cititorului.

Metonimia

`Metonimia`-figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a unui produs cu originea lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relaţii logice:

Ex:"La noi sunt cântece şi flori,

Şi lacrimi multe, multe…" Goga

Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea recipientului în locul conţinutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.

Sinecdoca

Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. Astfel, în expresia „50 de capete de vite", „capete" este folosit pentru a desemna animalele cu totul. În propoziţia „Această firmă deţine cele mai bune creiere din ţară.", „creiere" desemnează oamenii cu cele mai strălucite minţi.

Personificarea

`Personificarea` este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie însuşiri umane (exemplu: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele şoptesc; vântul aleargă; sălciile triste; pisica vorbeşte lin).

Hiperbola

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenţionat, mărind sau micşorînd, trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.

Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coşbuc "Paşa Hassan")

Antiteză

`Antiteza` este o figură de stil care constă în opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii. În creaţia lui M. Eminescu antiteza apare şi în formularea unor titluri: Venere şi Madonă, Înger şi demon, Împărat şi proletar.

Exemplu

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inima de aur – El un suflet apostat." (M. Eminescu))