Figură întunecată, Gheorghe Duca, „prea vrăjmaş şi plin de toată răutatea”, asuprea cu „dăjdii” deopotrivă norodul şi boierimea — lezare a privilegiilor, aspru sancţionată. Precis consemnată, răscoala lui Hâncu este urmărită în toate fazele şi dedesubturile ei: lupta de la Ciric, tergiversările lui Duca pentru a o înăbuşi cu ajutor turcesc, complicitatea boierilor de la Iaşi cu cei răzvrătiţi, trădaţi chiar de conducătorul lor. Vremea lui Constantin Duca, ginerele lui Constantin Brâncoveanu, ce întreţinea „cu multă cheltuială” grecii (seimenii) aduşi de la Ţarigrad, este tulburată de nemulţumirile boierilor Gavriliţeşti. Mihai Racoviţă, lăudat la început pentru că era „nemăreţu şi cinstitoriu” cu boierimea „de ţară”, cade curând în dizgraţia cronicarului. Nicolae Mavrocordat, înfăţişat favorabil pentru că era unchiul lui Grigore Ghica, dar şi „cărturar mare”, face reforme în învăţământul epocii şi dă scutiri fiscale boierimii şi clerului. Lui Dimitrie Cantemir, apreciat pentru cultura şi buna cunoaştere a vieţii turcilor, cronicarul nu-i dezaprobă politica orientată spre Petru cel Mare. Cronica, antiracoviţeană, îl încondeiază pe Mihai Racoviţă, ce împărţea dregătoriile rudelor, era rău platnic şi lacom de bani, pe care îi storcea prin înscenarea de procese. Cronicarul este martor ocular al războiului purtat cu nemţii, în 1716-1717, urmat de molime, foamete şi înăsprirea birurilor, inventariate tipicar şi cu obidă.