I. FICȚIUNECe este ficțiunea literară? Dualitatea adevăr – aparență o definește cel mai bine. Cu alte cuvinte, imaginile, reprezentările și personajele care apar în scrierile literare nu sunt cele întâlnite în realitate. Sunt inspirate din realitate, pot fi identice uneori cu aceasta, dar cel care citește literatură și cel care scrie literatură știu că aceasta este un produs, un artefact, că redarea exactă a realității nu este o condiție a existenței literaturii. Literatura contemplă viața, o interpretează, o recreează, iar în unele situații chiar o rectifică. Scriitorul este producătorul unei realități ce există doar în interiorul operei sale și care nu este identică cu cea din viață. E o convenție, numită a fictivizării, pe care autor și lector o cunosc, oricât de apropiată ar fi realitatea înglobată în opera literară de cea din viață. Se face astfel un salt dincolo de cotidian, un salt într-un plan al conștiinței, într-o realitate ontologică. Autorul de literatură poate porni de la un mimesis al realității existente și poate merge până la crearea de lumi posibile; imaginația sa nu este cu nimic îngrădită. Convenția fictivizării face posibil acest fapt.

Pe de altă parte, la polul opus lumilor imaginare poate sta textul literar care nu este neapărat ficțional. Acesta poate fi o oglindă fidelă a realității pe care o descrie și cu toate acestea, fiind literatură, este citit ca atare, adică respectând convenția fictivizării. „Cuvintele sunt responsabile nu față de ceea ce este real, ci față de ceea ce este presupus ca fiind real (și identificabil) printr-o serie de reguli constitutive”, spune Stanley Fish, iar Ovidiu Ghidirmic completează: „Atâta vreme cât literatura nu se mărginește să prezinte fapte întâmplate, ci fapte care se pot întâmpla, înseamnă că nu este altceva decât un produs al imaginației. Imaginarul formează, deci, statutul, condiția literaturii.”

În spatele textului literar nu căutăm realitatea, acesta fiind suficient prin sine însuși, indiferent cât de minuțioasă și cât de onest ar fi descrisă realitatea. S-a spus despre diverși scriitori, de la Nicolae Filimon la Charles Dickens, că alcătuiesc veritabile fresce ale timpurilor în care au trăit; este adevărat, dar în aceste fresce au putut inventa personaje, nume, s-au putut inventa întâmplări pornind de la cele trăite de ei sau văzute. Altfel spus, nu faptul ca atare a interesat și interesează, ci semnificațiile lui.

Una dintre opiniile cele mai tranșante în privința realității vieții și a celei din literatură îi aparține lui Paul Cornea: „nici textul cel mai realist, nici ficțiunea cea mai asemănătoare vieții nu subminează convenția fictivizării; a face literatură înseamnă a participa la un și a-i asuma regulile. Aserțiunile textului pot fi considerate drept adevărate însă cu condiția de a admite că sistemul de referințe nu există în realitatea empirică, având doar statutul de „imagine mentală”. Cu siguranță însă, convenția fictivizării nu stă în atenția oricărui cititor, ci doar în a celui avizat sau a scriitorilor și criticilor. Un cititor obișnuit are în vedere faptul că rândurile dintr-un ziar reprezintă realitatea, dar tendința sa este ca și atunci când citește un text literar să îl proiecteze în realitate, o realitate care nu-i aparține, cu siguranță, dar care a existat pentru cineva, care a avut un „aici și acum”. Astfel, convenția fictivizării nu este luată în considerare aici, iar cititorul obișnuit ia ca realitate sigură, onestă, descrierea Humuleștiului natal al lui Ion Creangă din Amintiri din copilărie. Dar, deși Nică își vede satul ca pe unul bogat, cu oameni înstăriți, documentele și istoricii vorbesc despre o așezare mai degrabă săracă. Cu siguranță, acest fapt nu dăunează cu nimic Amintirilor din copilărie, dar inexactitatea nu poate fi apanajul autorilor de reportaj, datoria lor este de a fi exacți, veridici, onești, atunci când se raportează la un referent.

II. LITERARITATEDe la literatură la literaritate sau de la “ce este literatura” la “când este literatură”

Cercetarea unei realități atât de complexe si proteice cum este literatura a beneficiat de-a

lungul timpului de multiple perspective si abordări care au venit dinspre estetică, lingvistică, teoria literaturii,filosofie, sociologie, psihologie etc., fiecare dintre acestea reusind să dezvăluie doar câte o “față” a literaturii. Nici una însă nu a putut “defini” sau măcar circumscrie fenomenul literar în plenitudinea si complexitatea sa. “TradiŃional”, literatura si “definirea” ei au fost intim legate de cuvânt, de planul lingvistic. În constiinŃa publică – alimentată si de scoală –, literatura a intrat ca “artă a cuvântului”. Sintagma în sine trimite deopotrivă la zona esteticului – “arta” – si la cea a lingvisticului – “cuvântul”. Asadar, putem afirma că abordarea si definirea literaturii dinspre lingvistică si estetică a dominat ani mulŃi cercetarea ei, începând din antichitate si până în secolul XX. “Centrală, imanentă si fundamentală, perspectiva lingvistică asupra literaturii nu exclude, ci cheamă la colaborare protecŃia altor unghiuri de vedere asupra acestui fenomen deopotrivă lingvistic si translingvistic.”3 A spune însă că literatura e mai mult decât textul lingvistic prin care ea există si se manifestă, înseamnă a “zdruncina”, a “zgudui” din temelii o accepŃie “tradiŃională”, adânc înrădăcinată. ApariŃia conceptului de literaritate se pare că a reprezentat primul pas în această “ruptură” de conceptul “tradiŃional”. Termenul propus iniŃial de R. Jakobson în 1921, preluat de formalistii rusi, popularizat de T. Todorov si acceptat de structuralistii francezi, folosit si de G. Genette si de H. Plett si-a făcut treptat loc si s-a impus, marcând nu numai o mutaŃie terminologică, ci si una conceptuală.Literatura – artă a cuvântuluiLiteratura a fost si mai este considerata arta a cvuvintului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman Jakobson introduce notiunea de literaritate (literaturnost).Intr-o definitie din 1921 el spune: “Obiectul stintei literare nu este literatura, ciliteraritatea, adica ceea ce face dintr-o opera data o opera literara”. Jakobson e de parere ca literaritatea nu trebuie cautata in subiectul/tema/motivele unui text,ci in stilul /structura acestuia. Cu alte cuvinte, textul artistic se diferentiaza de celelalte tipuri de texte nu atit prin ce decrie, dar cum descrie. In opinia lui Jakobson,comunicarea verbala se transforma in una literara atunci cind ea contine un limbaj figurat (conotativ), specificitatea literaturii reducîndu-se în acest caz la specificitatea limbajului sau (literaritatea). Ca atare, se facedistinctia între limba literara, limba vorbita si limbajul stiintific, în functie de realizareaexpresivitatii în actul comunicarii si de folosirea deliberata si sistematica a resurselor limbii.

Formalistul rus Roman Jakobson considera ca functia poetica (orientarea asupra mesajului) reprezinta functia dominanta a artei verbale, celelalte functii ale limbajului fiind în acest caz secundare. Limbajul figurat ii arata destinatarului ca el se afla in fata unui fenomen lingvistic care se evidentiaza pentru propria valoare. Mesajul se auto-oglindeste, atragind-i atentia receptorului ca se afla in fata unei comunicari neobisnuite. Literaritatea apare, asfel, ca o abatere de la norma vorbirii obisnuite, abatere ce declanseaza in cititor efecte emotionale,estetice . Teoria lui Jakobson nu poate fi insa acceptata astazi.

In primul rind, literaritatea nu mai poate fi confundata cu limbajul figurat/conotatia. Poezia actuala utilizeaza deseori un limbaj tranzitiv, lipsit de figuri, apropiat de cel al prozei. Arta cuvintului inseamna pentru unii capacitatea de a oferi cit mai multe idei in cit mai putine cuvinte, ceea ce nu presupune neaparat existenta limbajului figurat.

In al doilea rind,definitia literaturii ca limbaj figurat nu se potriveste nici prozei. Or, pe noi ne intereseaza un criteriu comun tuturor textelor literare. Într-o buna parte a scrierilor în proza cuvîntul nu este utilizat, ca în poezie, drept element cu functie artistica, ci, la fel ca în vorbirea curenta, este subordonat functiei referentiale si, în concluzie, aceste opere nu mai pot fi numite opere de arta a cuvîntului, în orice caz nu în aceeasi masura ca poezia lirica.

In al treilea rind, metaforele, metonimiile si alte figuri de stil pot fi intilnite si in limbajul uzual.

Si, in sfirsit literaritatea nu poate fi definita o data pentru totdeauna si fara a se tine seama de preferintele publicului.

Literatura ca ficțiuneO altă poziție este cea a teoeticienilor care considera drept criteriu al literaritatii

fictiunea sau, în formularile extreme, autonomia totala a lumii reprezentate în opera literara. Înca din Antichitate, Aristotel facea distinctia între poezie (cu sensul actual de literatura de fictiune) si istorie (adica istoriografie): daca aceasta din urma relateaza fapte ce s-au întîmplat aievea, poezia (i. e. literatura) relateaza fapte ce s-ar putea întîmpla, în limitele verosimilului si necesarului. Totusi, se observa ca nici acest criteriu nu este operant în cazul poeziei lirice si, cu atît mai mult, în cel al poeziei didactice si al prozei nonfictive (jurnale, memorii, scrisori, reportaje, eseuri etc.).

DIMENSIUNEA PRAGMATICĂ A LITERARITĂłIILiteraritatea desemnează capacitatea unui text de a fi literar, în anumite condiții. Prin urmare, literaritatea, din perspectivă pragmatică, devine doar un “raport contractual” între autor, text, receptor si context. “Literaritatea nu este asadar o categorie descriptiv normativă, ci una relațional comparativă. Neavând o identitate empirică în plan textual, faptul de literaritate nu coincide cu un anumit tip de text – ci se reduce doar la un efect de text, bazat pe o judecată convențională.” O asemenea schimbare conceptuală care comută accentul de pe text pe context, constituie primul pas important spre o abordare pragmatică a literarității. Calitatea unui text de a fi literar sau nu, nu este o caracteristică imanentă textului respectiv si deci nu e “decisă” exclusiv de planul lingvistic. Textul în sine nu poate fi “extras” - decât artificial – din “situația de discurs” care l-a produs si-l produce. Din perspectivă pragmatică înțelegem textul/discurs ca un produs aflat la intersecția a două procese: cel al enunțării si cel al interpretării; textul este asadar locul de întâlnire în care “dialoghează” autorul si contextul enunțării cu receptorul si contextul interpretării.

Putem distinge astfel două dimensiuni pragmatice:pragmatica emițătorului (autorului) si pragmatica receptorului (cititorului). Întreaga construcție teoretică în care ne ancorăm acest demers ar fi astfel redusă la următoarele aserțiuni:1. textul/discurs este un produs al enunțării fiind “determinat” de ea;2. textul/discurs este un produs al interpretării, fiind ”actualizat” continuu de ea;3. literaritatea unui text/discurs este contextuală.1. Textul\discurs - produs al actului enunțăriiPrima distincție care trebuie făcută este cea dintre enunțare, înțeleasă ca un proces, ca un act, si enunț, înțeles ca produs, rezultat al acestui act - caracterizat printr-o unitate de înțeles si de structură. Benveniste – întemeietorul pragmaticii enunțării, afirmă: enunțul textual este singura realitate concretă care rămâne după ce actul enunțării s-a încheiat. A căuta “urmele enunțării în enunț” este singura cale de a mai putea “reconstitui” actul producerii lui de către emițător. Parafrazând, am putea spune că doar în text mai putem căuta urmele autorului, analizând mărcile textuale specifice prin care acesta se face simțit.

Enunțul textual primeste asadar o “determinare” specifică datorată individualității autorului, competențelor lui lingvistice si paralingvistice, ideologice si culturale, determinărilor sale psihologice, dar si constrângerilor universului de discurs.2. Textul\discurs – produs al actului de interpretare

Comunicarea, în general, si cea literară, în special, nu se realizează decât atunci când informația, mesajul ajunge la receptor (cititor). Textul în sine “e mort”, e neutru atâta vremecât nu e “citit” de receptor. Urmele enunțării în enunțul textual nu pot fi “actualizate” decât prin actul interpretativ al receptorului. Cititorul interpret “citeste” textul conform competențelor sale lingvistice, paralingvistice, ideologice, culturale, determinărilor sale psihologice, instituind un model de interpretare propriu. Libertatea lui de interpretare e ghidată de caracteristicile lingvistice ale textului, dar nu e îngrădită de acestea si nu se limitează la ele. Receptorul are libertatea de a citi textul si de al interpreta, producându-l astfel continuu. Intențiile comunicative ale autorului se intersectează cu intențiile interpretative ale cititorului care le poate actualiza doar parțial pe cele dintâi. În acest caz, literaritatea textului se ambiguizează. “Este sau poate fi literatură nu numai ceea ce este conceput ca literatură dar si, mai ales, ceea ce este receptat ca atare” (vezi miturile, cronicile, eseurile, scrisorile, jurnalele etc.).3. Literaritatea unui text este contextualăG. Genette distinge în teoria sa “literaritatea convențională” de ceea ce numeste el “literaritatea constitutivă”. În opinia noastră, orice text poate fi socotit literar sau nonliterar în funcție de caracteristicile sale determinante si de situația de discurs căreia îi aparține. Deci decizia de literaritate nu se datorează exclusiv textului ci poate fi luată doar printr-o judecată de tip pragmatic, care pune în balanță atât factorii lingvistici (textuali) cât si cei extralingvistici (transtextuali). Literaritatea textului nu poate fi discutată în afara situației de discurs care l-a produs si-l produce perpetuu. “Specificul ireductibil al literaturii nu e de ordinul inefabilului, ci se bazează pe o competență literară, o universalie a constiinței culturale umane. Ea poate fi definită ca o capacitate abstractă de a produce, înțelege si recunoaste faptele literare într-un context istoric si într-o comunitate umană anume.”Relația autor-text-context-cititor este complexă si, mai ales, dinamică. “Avatarurile” acestei relații sunt cele care “produc” literaritatea unui text. Actul de discurs – ca act specific de comunicare – în procesualitatea lui instituie produsul, respectiv textul/discurs si nu invers.

III. AMBIGUITATE

Este “mecanismul fundamental al poeticitatii” (Rodica Zafiu), o conditie esentiala a limbajului poetic, “destinata sa stimuleze si sa orienteze capacitatea imaginativă” (I.Coteanu).Ambiguitatea inseamna dubla posibilitate de echivalare a unor elemente din limbajul poetic, rezultata din specificitatea constructiei acesteia, incat sa deschidacatre cititor o serie alternativa de conotatii posibile la aceeasi expresie a limbii.

Intr-un studiu de referinta, William Empson (1981) stabileste sapte tipuri de ambiguitate, dupa cum rezulta din:

polisemantismul lexical; din semnificatiile alternative; din simultaneitatea semnificatiilor; din combinarea unor semnificatii neconcordante; dintr-o “confuzie fericita” a autorului, care isi descopera ideea pe parcursul

scrierii, creand nedumerirea cititorului; dintr-o tautologie irelevanta; dintr-o contradictie totala a semnificatiilor, care scindeaza mintea autorului.

Ambiguitatea este fenomenul cu variabilitate si deschidereacea mai mare din poetica, generand practic spatiul nelimitat al imaginarului. Empson insusi defineste ambiguitatea “o

nedumerire, o incurcatura cu privire la ceea ce a vrut sa spuna autorul”, incat Graham Hough identifica al optulea tip de ambiguitate, intre

semnificatia intentionata de autor si semnificatia realizata de cititor in timpul lecturii.

EX:Sfirsitul orei a coincis cu chemarea profesorului. Asadar: profesorul cheamă sau pe profesor îl cheamă?).Ion vede pe Gheorghe mergând pe stradă.( Gheorghe sau Ion merge?)Drum ocolit ( drum care ocolește sau care e ocolit de cineva)Ți-am citit lucrarea (ti-am citit ție lucrarea ta sau a altuia, sau eu am citit lucrarea ta)

De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând (George Bacovia, Lacustră)materia care plângecă materia plângecând plânge materia

IV. Conotație