Fetita cu chibrituri De H.C. Anderson

Era Anul Nou. În noaptea îngheţată , o fetiţă mergea pe stradă. Cărase toată ziua prin oraş un şorţ plin cu chibrituri, dar nu vânduse niciunul. Fetita cu chibrituri   nu avea nimic pe cap şi fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei blond. Era desculţă. Fusese încălţată cu pantofii mamei sale, ce îi erau mari. Când era să dea o trăsură peste ea, pierduse unul. Pe celălalt i-l luase un băieţaş.

Fetita cu chibrituri, obosită, cu picioarele învineţite de frig, se aşeză într-un locşor, între două case. Nu avea curaj să meargă acasă. Tatăl ei ar fi bătut-o fiindcă nu vânduse nici o cutie cu chibrituri. Pe lângă asta, acasă era la fel de frig ca şi afară, nu aveau un foc în casă nici de Anul Nou.

Cum mâinile îi îngheţaseră, se gândi să aprindă un chibrit. La lumina lui, fetiţa văzu o sobă mare în care ardea un foc zdravăn. Întinse picioarele, să le

încălzească, dar chibritul se stinse şi soba dispăru.

Fetiţa aprinse alt chibrit. În lumina ce cădea pe zidul din faţa ei, ea văzu o odaie. Masa era acoperită   cu o faţă albă şi erau pe ea multe farfurii de porţelan strălucitor. În mijloc se afla   o gâscă friptă, abia scoasă din cuptor. Tocmai când gâsca sări din farfurie şi se îndreptă spre fetiţă, chibritul se stinse.

Aprinse iar un chibrit. Acum văzu un pom de Crăciun, frumos împodobit, cu lumânările aprise. Când se stinse chibritul văzu că erau de fapt stelele de pe cer. Una căzu şi fetiţa ştiu că atunci moare cineva şi sufletul i se urcă la cer. Aşa îi spusese bunica ei, care murise.

Mai aprinse un chibrit şi o văzu chiar pe bunica. Ştia că o să dispară şi ea când se va stinge chibritul. Fetita cu chibrituri îi strigă să o ia şi pe ea şi aprinse unul după altul toate chibriturile, ca să nu dispară. În lumina lor, bunica a luat-o în braţe şi s-a înălţat cu ea la cer.

A doua zi de dimineaţă oamenii găsiră trupul fetiţei moarte, cu zâmbetul pe faţă.

În jurul ei erau chibriturile arse. O compătimiră, fără să ştie ce lumină şi ce bucurie îi adusese ei Anul Nou.