Feţele tragicului în nuvela lui Caragiale

1. Oniricul

Nuvela „În vreme de război” prezintă situaţia lui Stavrache – devenit om anormal – şi a preotului Iancu, al cărui destin nu este cunoscut de cititor.

Ion Luca Caragiale este un scriitor clasic prin limpeyimea expresiei şi prin concizia stilului, dar în egală măsură este un naturalist prin notarea stărilor obscure, prin prezentarea dereglărilor psihice, prin reacţii necontrolate ale personajelor aflate în momente de supremă încordare.

G. Călinescu afirma că „Ion Luca Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură, personajele sale făcând concurenţă stării civile”. Din acest punct de vedere opera sa este considerată o adevărată comedie umană, iar autorul – un inepuizabil creator de tipuri.

Nuvela „În vreme de război” conţine o primă faţă a tragicului prin folosirea oniricului, termen provenit din limba greacă şi care are înţelesul de „vis”, adică o activitate independentă de voinţa omului. În literatura noastră, termenul oniric are o dublă semnificaţie, cea de visare atât în starea de veghe, cât şi în timpul somnului. Dar, în timp ce visarea reprezintă o activitate mentală pozitivă, starea onirică în somn este o activitate mentală negativă, prin oniric înţelegându-se doar visul urât, coşmarul.

De fapt, oniricul – ca visare – are trei corespondente în opera lui Caragiale: - visarea în stare de veghe, vazută sub forma halucinaţiilor;

- visarea în stare de somn, coţmarul; - catalepsia, visul de deces sau delirul înaintea morţii.

De remarcat este faptul că Stavrache trece prin toate aceste trei stări, el având ziua halucinaţii, noaptea – coşmaruri, iar situaţia finală în care cântă popeşte reprezintă catalepsia, delirul înaintea morţii. Aşadar oniricul reprezintă o faţă a tragicului prin absenţa lucidităţii eroului sau printr-o conştiinţă parţială, Stavrache prezentând o permanentă involuţie psihică şi lipsă de luciditate atât în somn cât şi în starea de veghe. Acest fapt îl determină să confunde planurile, în final el nemaiştiind dacă fratele îi apre in realitate sau ca vedenie.

Trebuie specificată ideea că eroul nu se abandonează de bună-voie în vis (ca Dionis), are simţul realităţii alterat, fiind chinuit de imaginile apărute ăn halucinaţiile sale sau în coşmaruri şi dobândeşte o mentalitate agresivă specifică omului nebun, observată atât în relaţiile cu clienţii, cât şi în finalul nuvelei.

Caragiale foloseşte oniricul pentru a justifica dereglarea eroului şi pentru a sublinia dezumanizarea acestuia determinată de setea de înavuţire.

2. Dezumanizarea – consecinţă a setei de înavuţire

O altă faţă tragică a nuvelei „În vreme de război” o reprezintă dezumanizarea, care apare ca efect al setei de înavuţire.

Această nuvelă analizează procesul instalării demenţei în psihicul lui Stavrache, de teama că fratele plecat pe front se va întoarce să îi ia întreaga avere.

Din acest punct de vedere nuvela lui Caragiale se poate înscrie şi tematicii dezumanizării sufletului omenesc, produsă de setea de înavuţire, fiind foarte asemănătoare nuvelelor „Moara cu noroc” sau „Hagi Tudose”. Dar, spre deosebire de Ioan Slavici şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale nu urmăreşte efectele acestei dezumanizşri decât în planul psihic viciat al eroilor. Şi aceasta deoarece chiar popa Iancu are psihicul viciat, el „trăind într-o localitate pe care o păstorea ziua şi o jefuia noaptea”, fiind în egală măsură preot şi tâlhar. Chiar atunci când îşi schimbă numele şi calitatea, militarul Georgescu rămâne cu psihicul dezumanizat, el delapidând fondurile regimentului.

Involuţia psihică a lui Stavrache începe din momentul dobândirii legale a averii şi primirii scrisorii referitoare la moartea fratelui său. Trimiterea scrisorii reprezintă momentul cheie al întregii acţiuni, creând pentru prima dată ezitarea eroului – crearea statutului de trăire atât reală cât şi fantasticâ, asigurând dubla identitate a faptelor acestuia: trăirea într-o stare de delir (în supranatural); existenţa reală, determinată de întâmplările zilnice.

Deosebit de important este faptul că viăiunile devin mai puternice decât realitatea, deoarece obsesiile predomină asupra acţiunilor reale. Această existenţă dublă, aceste obsesii repetate care se suprapun faptelor reale, declanşază ura hangiului împotriva fratelui văzut numai în vis, asemeni unei vedenii. Această ură se manifestă în coşmarurile sale, când îşi vede fratele fie arestat, fie mort: arestat p0entru că îl vede în haine vărgate de puşcăriaş, mort pentru că îl vede în haina militară participând la război. În ambele cazuri, el doreşte cu înverşunare moartea fratelui său, dezumanizarea dezvoltându-şi instinctul agresiv.

Acest instinct care predomină visul eroului se va prelungi şi în plan real, în finalul scrierii, când Stavrache se află faţă în faţă cu ofiţerul Georgescu. Visul se îmbină cu realitatea şi impulsurile existente doar în coşmarurile sale se transmit şi în starea de veghe, astfel încât, după un moment paralizant, Stavrache se repede asupra fratelui său cu intenţia de a-l omorăî.

Dar lupta cu o stafie este peste puterile firii omenşti, chiar dacă fiinţa respectivă are forţa dublată de nebunie. Imposibilitatea infrângerii unei năluci venită parcă de pe altă lume – ca în scrierile de factură fantastică – crează anularea dedublării eroului care înnebuneşte, ajungând să cânte popeşte.

Finalul nuvelei elimină ezitarea de tip fantastic, evidenţiind un caz patologic de involuţie psihică, de la normal la nebunie, determinat de setea de înavuţire.