Fericirea I. «Feliciţi cei săraci cu duhul, că a acelora esteîmpărăţia cerurilor».Cea dintîi însuşire, pe care creştinul trebuie s-o aibă pentrudobîndirea împărăţiei cerurilor, este sărăcia cu duhul. Darce trebuie să înţelegem prin «sărac cu duhul» ?De la început trebuie să arătăm că prin «sărac cu duhul»Mîntuitorul n-a înţeles pe cei lipsiţi de inteligenţă, adică pecei proşti, aşa cum este înţeleasă astăzi această expresie înlimbajul obişnuit; aceasta cu atît mai mult, cu cît SfîntulEvanghelist Luca la locul paralel (Luca 6, 20) vorbeşte simplude «săraci».Potrivit explicării pe care o dau numeroşi Sfinţi Părinţi,între care Sfîntul Chirii al Alexandriei şi Sfîntul Ioan Gură deAur, prin «săraci cu duhul» se înţeleg cei smeriţi, cei umili,deci cei ce se leapădă de păcatul mîndriei şi al îngîmfării, fiindconştienţi de lipsurile şi imperfecţiunile de care suferă, iardatorită acestui fapt, se străduiesc din toate puterile lor spredesăvîrşire.Înţelegînd astfel această expresie, săraci cu duhul pot fişi cei bogaţi, dacă sînt gata oricînd să renunţe la averile lor,pentru cîştigarea desăvîrşirii morale ; dar pot fi şi cei săracisau lipsiţi de averi,lumeşti, care însă nu le râvnesc.In rezumat deci în prima fericire, Mîntuitorul îi fericeştepe cei smeriţi, fie că sînt bogaţi, fie că sînt săraci, dar caresînt dornici să ajungă la desăvîrşirea morală.Fericirea a Il-a. «Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vormîngîla ».Plînsul este expresia exterioară a tristeţii sau a durerii.Cei săraci cu duhul, adică cei smeriţi, fiind conştienţi de lipsurileşi păcatele lor, se întristează şi plîng, fiindcă nu pot fiaşa cum ar dori să fie. Acest plîns este deci expresia doruluidupă o viaţă mai desăvîrşită, după o viaţă (de dragoste, deadevăr şi de dreptate, viaţă la care, prin ajutorul harului divin,creştinul se poate ridica, ieşind din noroiul patimilor.Răsplata pe care aceştia o vor primi este mîngîierea înîmpărăţia cerurilor, cînd cel rău va fi biruit, iar-binele, dupăcare au rîvnit atît de mult în viaţa pămîntească, va triumfa(cf. Apoc. 6, 17).Fericirea a IlI-a. xFericiţi cei blînzi, că aceia vor moştenipămîntul».în această fericire, Mîntuitorul recomandă blîndeţea ca ovirtute de preţ pentru dobîndirea fericirii veşnice. Omul ,b’lînde cumpănit în sufletul său, el dă cinstea cuvenită superiorilorsăi şi îi preţuieşte pe cei mai mici; nu batjocoreşte, nu cleveteşteşi nu osîndeşte pe aproapele său şi îndeosebi nu selasă pradă mîniei, atunci cînd lucrurile nu merg după voia lui.Mîntuitorul recomandă blîndeţea ca atitudinea cea maipotrivită în relaţiile sociale chiar şi atunci cînd e vorba deînlăturarea răului şi instaurarea binelui. Celor blînzi li se dărăsplata «de a moşteni pămîntul». Desigur, aceasta e o expresiefigurată, în comparaţie cu «pămîntul Canaanului» sau «pămîntulfăgăduinţei», atît de des promis de Dumnezeu în VechiulTestament poporului evreu şi atît de mult rîvnit deacesta. Acest «pămînt» va fi un pămînt nou, un pămînt refăcut,

1

după ce cei răi vor fi înlăturaţi, pămînt care e tipul adevăratal împărăţiei cereşti şi al moştenirii celei veşnice (cf.Evr. 3, 11 ; 4, 16; II Petru 3, 13).Fericirea a IV-a. «Fericiţi cei ce ilămînzesc şi înseteazăde dreptate, că aceia se vor sătura».După cum fiecare om are foame şi sete ca nevoi fireştiîn legătură cu hrana organismului, tot astfel creştinul adevărattrebuie să aibă o foame şi o sete după dreptate. Expresia«a flămînzi şi a înseta după dreptate» ne arată deci tăriaşi rîvna cu care adevăratul creştin trebuie să urmărească, înîntreaga sa viaţă, înfăptuirea dreptăţii, virtute atît de însemnatăpentru viaţa socială.Dar în înţeles biblic, cuvîntul dreptate nu înseamnă numaivirtutea dreptăţii, ci adeseori înseamnă cucernicie, evlavie,sfinţenie şi în general viaţă virtuoasă, deci viaţă trăitădupă poruncile lui Dumnezeu ; în acest înţeles, Iosif, bărbatulSfintei Fecioare Maria, este numit «drept» (cf. Matei 1, 19).Astfel, cei ce flămînzesc şi însetează după dreptate sînt toţicei ce doresc din toate puterile sufletului lor înfăptuirea bineluişi totodată se străduiesc mereu pentru realizarea acestuia.De această puternică dorinţă au dat dovadă sfinţii, martirii şimucenicii primelor veacuri creştine, care au părăsit totul pentrua trăi o viaţă de înaltă bucurie duhovnicească.Toţi cei ce vor manifesta această foame şi sete după dreptatese vor sătura în parte în această viaţă prin dobîndireadesăvîrşirii, iar în mod deplin în viaţa viitoare.Fericirea a V-a. «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vormilui».Pentru dobîndirea calităţii de cetăţeni ai împărăţiei cerurilor,Mîntuitorul cere oamenilor să fie milostivi, deoareceînsăşi împărăţia cerurilor este un dar al milostivirii divinefaţă de oameni. Milostenia, ca manifestare a iubirii faţă de aproapele,e necesară cu atît mai mult cu cît relaţiile noastrenu sînt totdeauna dominate de spiritul iubirii dintre oamenişi de spiritul dreptăţii.Milostenia e deci necesară pentru a ajuta pe aproapelenostru, pe de o parte, iar, pe de altă parte, spre a se da prilejde îndreptare celor avuţi dar zgîrciţi şi celor nedrepţi.Milostenia pe care ne-o cere Mîntuitorul este o exteriorizareprin fapte a iubirii faţă de aproapele nostru. Aceastăexteriorizare se face prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti,cu care ne vom ocupa în partea specială a moralei. Răsplatacelor milostivi va fi milostenia Părintelui ceresc faţă de ei lajudecata obştească.Fericirea a Vl-a. «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceiavor vedea pe Dumnezeu».în această fericire Mîntuitorul arată că starea de supremăfericire, şi anume vederea ilui Dumnezeu faţă către faţă, întoată lumina strălucirii Sale în împărăţia cerurilor (I Cor. 13,12), nu o vor putea dobîndi decît cei «curaţi la inimă».Curat la inimă este, în primul rînd, cel nevinovat şi lipsitde vicleşug, cel ce are o inimă curată şi nepătată ca pruncii, oinimă iertătoare, plină de toată bunătatea şi răbdarea. Curăţiainimii este identică cu curăţia sufletului, iar cei ce o aupot vedea îşi simţi pe Dumnezeu chiar în viaţa aceasta pămîntească

2

(cf. Rom. 1, 20).Mîntuitorul Hristos preţuieşte curăţia inimii cu atît maimult cu cît ea este nu numai cea mai înaltă treaptă a desăvîrşiriimorale care apropie pe credincios de sfinţenie, ci este şicondiţia internă esenţială pentru împlinirea oricărei faptebune, deoarece «din inima omului ies gînduri rele, ucideri,desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule» (cf. Matei15, 19). Curăţia inimii este de mare preţ, căci din inimile n&-curate ies meschinăria, perfidia, minciuna, ura, vicleşugurileetc.Fericirea a VlI-a. «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiiilui Dumnezeu se vor chema».Pacea este unul din bunurile cele mai însemnate nu numaipentru viaţa socială, dar deopotrivă şi pentru viaţa individualăa oamenilor. De aceea proorocii Vechiului Testamentvestesc împărăţia cerurilor ca pe o împărăţie a dreptăţii şi apăcii (cf. Isaia 9, 6 ; 11, 6, 13) ; iar îngerii în noaptea naşteriiDomnului cîntă : «…Si pe pămînt pace, între oameni bunăvoire» (Luca 2, 14).lîmpărăţia lui Dumnezeu începe aici pe pămînt şi se desăvîrşeşteîn lumea de dincolo. Ca împărăţie a păcii, însuşi Mîntuitoruli-a dăruit pacea, cînd a spus ucenicilor Săi : «Pacelas vouă, pacea Mea dau vouă» (Ioan 14, 27). Dar, pentru realizareaacestei păci în lume, creştinii trebuie să se străduiascădin toate puterile lor. în calitate de fii ai Bisericii, care e vestitoareapăcii şi a înfrăţirii dintre oameni şi popoare, creştiniitrebuie să fie făcători de pace, adică, în primul rînd, să fie împăcaţicu Dumnezeu prin pocăinţă şi să nu facă păcate grele ;în al doilea rînd, să fie împăcaţi în gîndurile şi cugetele lor interne; iar în al treilea rînd, să trăiască în pace şi bună înţelegerecu semenii lor.Făcătorii de pace vor fi deci acei creştini care în viaţaşi faptele lor vor căuta să întroneze această întreită pace. Iardacă vor reuşi să facă aceasta, atunci ei se vor putea numifii ai lui Dumnezeu în înţeles propriu, făcîndu-se părtaşi detoate binefacerile Părintelui ceresc.Fericirea a VlII-a. «Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,că a acelora este împărăţia cerurilor».Din explicarea fericirii a patra am văzut că prin dreptatenu trebuie să înţelegem numai virtutea dreptăţii, ci şi viaţaneprihănită, virtuoasă, adică viaţa trăită după poruncile luiDumnezeu, viaţă de sfinţenie.Dar atît instaurarea dreptăţii, ca virtute socială în lume,cît şi strădania de a duce o viaţă virtuoasă, precum şi rîvnade a-i face pe alţii să se lepede de păcate şi să se îndrepteze,atrage după sine o împotrivire din partea acelora care nu iubescdreptatea şi sfinţenia. De aceea şi drepţii Vechiului Testament,care au mustrat păcatele lumii şi au voit să ^ndreptezepe semenii lor, în loc să fie binecuvîntaţi pentru aceastăstrădanie, au fost adeseori prigoniţi şi chiar omorîţi (cf. Matei23, 35). Însuşi Mîntuitorul tot din pricina aceasta şi-a atrastoată ura conducătorilor poporului iudeu care în cele dinurmă au obţinut răstignirea Lui. Iar cît priveşte prigonireaApostolilor pentru dreptate, ea a fost profeţită acestora deÎnvăţătorul lor (cf. Ioan 15, 18—19).

3

Mîntuitorul fericeşte deci pe toţi aceia care, peste toateveacurile, vor fi prigoniţi din pricina străduinţei lor pentrudreptate şi sfinţenie. Răsplata făgăduită acestora este împărăţiacerurilor ; această fericire îi aşteaptă pe predicatorii Evangheliei,pe învăţătorii Bisericii, pe mărturisitorii drepteicredinţe, pe luptătorii împotriva nedreptăţilor şi a relelor socialeetc.Fericirea a IX-a. «Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voişi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău. împotriva voastră,minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căplata voastră multă este în ceruri».Prin cuvintele de mai sus, Mîntuitorul, prevăzînd suferinţelece le vor avea de îndurat adepţii învăţăturii Sale, fericeştepe cei ce vor suferi defăimări, prigoniri, chinuri şi chiarmoartea, din pricina credinţei în El şi în Evanghelia Sa. Acestesuferinţe nu sînt ceva neaşteptat, deoarece, pentru credinţaîn Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii Mîntuitorului au suferitprigoane şi proorocii Ilie, Isaia, Ieremia şi drepţii VechiuluiTestament.

4