UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARADFACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI ŞI

ASISTENŢĂ SOCIALĂSPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

ANUL 1

FENOMENE ANOMICEDELICVENŢA JUVENILĂ

STUDENT GULEŞ DESPINA LARISA

APRILIE 2012

Delicvenţa juvenilă

Termenul anomie sugerează o stare de dezordine, criză sau absenţă a regulii. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de E. Durkheim în 1893, în lucrarea La division du travail social. Sensul de bază al cuvântului provine din limba greacă şi înseamnă fără normă. Teoria despre anomie a lui E. Durkheim a fost completată de mai mulţi sociologi americani, care au postulat ideea conform căreia fenomenele anomice au o frecvenţă mai ridicată în perioadele de criză, pe fondul unor evenimente bruşte. Conflictele dintre sistemele valorice şi cele normative, dintre normele vechi şi cele noi, generează dezechilibre, perturbarea ordinii sociale. Atunci când ordinea socială este perturbată, normele sociale numai oferă indivizilor repere clare de acţiune. Sociologul american, R.K. Merton, defineşte starea de anomie ca un conflict între scopurile valorizate social şi mijloacele de realizare a acestora. Pentru atingerea unui scop este nevoie de un anumit sacrifiu, în funcţie de rezultatul final. Supraevaluând scopul, mulţi indivizi apelează la modalităţi ilegale de atingerea a acestuia. Dacă scopurile propuse nu coincid cu idealurile sociale, apare starea de anomie. În concepţia lui Merton există mai multe tipuri de adaptare a comportamentului, în funcţie de scopul propus ţi mijloacele legale de atingere a acestuia: conformitatea, inovaţia, ritualismul, evaziunea ţi răzvrătirea. Conformitatea reprezintă modul ideal de adaptare a comportamentului prin acceptarea scopurilor propuse de societate şi a mijloacelor legale de atingere a lor. Prin inovaţie, scopul este acceptat, dar nu sunt folosite mijloace care asigură ordinea socială. Ritualismul este acel tip de comportament, care respectă normele legale, dar respinge scopurile propuse de societate şi le consideră imposibile de atins. Este denumit aşa deoarece, oamenii respectă legile ca pe un ritual, fără a-şi dori efectiv sa atingă acele scopuri. Evaziunea constă în acel tip de conduită care respinge şi scopurile culturale, cât şi mijloacele de atingere a lor. Răzvrătirea reprezintă acel fel de comportament care neagă scopurile culturale şi mijloacele legale. Prin respingerea normelor legale de atingerea a idealurilor, oamenii comit infracţiuni. Starea de infracţionalitate este definită ca totalitatea comportamentelor şi conduitelor cu un grad ridicat de periculozitate. Acele persoane care comit infracţiuni sunt sancţionate penal deoarece prezintă un pericol social şi săvârşesc acte infracţionale deliberat, adică conştient şi responsabil. Printre persoanele care comit astfel de fapte, se numără din păcate şi minorii,adică copii sau adolescenţii. Conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă 18 ani sunt situate în cadrul delicvenţei juvenile. Felul de organizare al societăţii, raporturile dintre membrii ei la un moment dat ne influenţeză conduita. Cei mai afectaţi de schimbările sociale sunt copiii, care nu au posibilitatea de a înţelege schimbările şi nici capacitate de adaptare. Schimbările

2

survenite la vârsta copilăriei pot lăsa traume care să se reflecte în comportament într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică. Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară cunoaşterea copilului. Factorii care determină un comportament asocial pot fii multiplii: ereditatea, cadrul familial, inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi inegalitatea socială, factorii de ordin psihologic. Infracţiunea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracţiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenţi prezintă nativ tendinţe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Aceştia ajung de timpuriu în conflict cu legea, şi dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidivişti. Inteligenţa scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivaţia dată de specialişti în argumentarea impactului inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abţină de la impulsul antisocial. Anomaliile psihice care pot duce la infracţiune sunt cel mai des native, dar pot fii determinate şi de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări comportamentale. Condiţiile de mediu: certurile, neînţelegerile din familie, lipsa de supraveghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare, pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar la persoane cu o constituţie psihică normală. La întâlnirea factorilor individuali şi sociali şansele ca infracţiunea să aibă loc cresc foarte mult.

Familia

Un factor foarte important în formarea tinerilor îl are familia. Aceasta are datoria de a educa copilul în aşa fel încât să fie capabil să se integreze în societate şi să adopte un stil optim de viaţă. În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect, influenţe educaţio-nal-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile educaţionale, folosind anumite metode. Unele strategii folosite de părinţii bine intenţionaţi nu duc întotdeauna la rezultatele dorite, mai mult pot avea exact rezultatul opus. Relaţiile pe care copilul le formează cu familia sunt eseţiale. Socializarea în familie reprezintă modelul pe care îl va urma şi în socializarea cu alţi copii, adolescenţi şi mai târziu adulţi. Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta concepţie se consideră depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată. În fapt, familia dezorganizată este familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive, precum :familia incomplet unită sau nelegitimă ,

3

familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi( anularea căsătoriei, separarea, divorţul sau părăsirea), familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna  fără o comunicare reală şi fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional), familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, concentrare, boală , existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă. Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmos-fera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a a-fecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Familia în conflict. Există unele familii care, deşi sunt organizate se caracterizează prin accentuate stări conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de timp, plecând de la forme relativ simple: ceartă, neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor obligaţii familiale, la forme complexe: agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon familial. Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu a împiedicat o clasificare a cuplurilor conflictuale: Căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi conflictul este oricând potenţial, rar se ajunge la disoluţia cuplului. În general, după trecerea perioadei de criza, cuplul îşi revine. Copii crescuţi într-un astfel de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât verbal, necunoscând o alta forma de susţinere a punctului de vedere , cât şi fizic, de cele mai multe ori pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea diferenţelor. Căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puţin timp împreună, manifestă dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită de implicarea emoţională relaţia nu are perspective, dar rar se ajunge la divorţ. Este genul de relaţie cel mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină o interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor. Căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea caracterizează de la început relaţia. Acest fapt se poate datora direcţionării interesului spre alte activităţi, sau datorită personalităţii partenerilor. Căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului este foarte importantă, dar partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla în poziţii de rivalitate. Căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată sentimentele de unitate, vitalitate şi centralitate a relaţiei lor. În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în familia lor. Efectul principal al relaţiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental şi pierderea posibilităţii cu identificarea cu acest model. Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual, fug de acasă şi caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi antisocial.

Mediul

4

Un alt factor foarte important este mediul înconjurător. Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg atât vecinii de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din strada respectivă, din cartier. Există o corelaţia între infracţionalitate şi anumite cartiere, în care locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban creează premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime. Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni. Vârtejul existenţei face ca deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi într-un astfel de spaţiu, nu au alt loc de joacă decât pe stradă, acolo unde se intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi din familii de intelectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar copiii străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să ştim dar care îi pot influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă delicvenţa juvenilă apare ca un fenomen urban generat de procesele de dezvoltare socială ce îşi au baza în : migrările de populaţie din mediu rural spre marile oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor interumane, slăbirea controlului social exercitat de familie.

5

Bibliografie:

Pitulescu I.(1995), Delicvenţa juvenilă, Bucureşti: Editura Ministerului de InterneVoine M., Bulzan C.,(2006), Manual de sociologie pentru clasa a XI-a, Bucureşti: Editura All

6