FEMEIA IN PERIOADA MEDIEVALA

Epoca medievală impune un nou mod de relaţie între bărbat şi femeie .Către

sfarşitul secolului al XI-lea trubadurii şi cavalerii impun modelul „iubirii

cavalereşti". Acest nou mod de relaţie între sexe exaltă simultan adulterul şi

castitatea, duplicitatea şi fidelitatea, plăcerea şi durerea. Odată cu el, pentru

prima dată, relaţia heterosexuală admite valorile stimei, respectului şi admiraţiei

faţă de femeie, care pană atunci nu erau concepute decat în cazul prieteniei între

bărbaţi. începand cu această epocă, femeia nu mai este obiectul de care seniorul

sau stăpanul putea dispune după voie. Se produc modificări importante în

exercitarea rolurilor : bărbatul se doreşte mai puţin cuceritor, cat mai ales

cucerit, iar femeia mai mult rugată decat recompensată.

Dar dragostea pe care o cantă trubadurii nu poate fi trăită decat în afara

căsătoriei şi a oricărui scop procreativ. în extremis, ea trebuie satisfăcută de o

dorinţă necârnălă, mereu mai arzătoare cu cat este mai neîmplinită. Semnificaţia

idealului cavaleresc nu este atat iubirea cu scop procreativ cat nevoia

confruntării cu „obstacolul", dorinţa care se refuză a fi satisfăcută. Simultan,

căsăt ria aboleşte libertatea dăruirii de sine, situînd relaţia conjugală în

prozaismul unui contract social. Din această concepţie au izvorat două

arhetipuri, care influenţează încă, în unele contexte sociale, viaţa cuplului de

astăzi : „bovarismul" şi „femeia asexuată". Ca şi Emma Bovary, numeroase

femei aşteaptă iubitul ideal, demn de dragostea lor. El nu este conceput, fireşte,

decat în afara căsătoriei, a cărei monotonie cotidiană sterilizează imaginaţia.

în paralel, printr-un paradox care merită a fi subliniat, idealul cavaleresc care

tinde să promoveze egalitatea în relaţia heterosexuală contribuie la reducerea

femeii la o imagine mitică, sofisticată, cu atat mai sacră, cu cat devine mai puţin

carnală. Dihotomia între dragostea tandră şi senzualitate tinde să se impună.

„Cel care se tulbură de voluptate nu iubeşte", spunea capelanul Andreas. Goethe

încearcă, fără îndoială, acelaşi sentiment cand comentează relaţiile sale cu

Charlotte Kestner : „Clipa care ar fi apropiat-o de mine ar fi însemnat sfarşitul

iubirii noastre". De aici, postulatul unei femei asexuate, sau acela al unei femei

ale cărei dorinţe sunt mai puţin imperioase decat ale bărbatului, ceea ce dezmint

în mod categoric anchetele ştiinţifice contemporane.

Dacă nu schimbă fundamental statutul femeii pe plan economic şi politic,

dragostea „curtenitoare" modifică totuşi influenţa sa culturală şi psihologică. Pe

de altă parte, dragostea cavalerească dezvoltă ambiguitatea angoasantă a

arhetipului feminin (madonă sau vrăjitoare, soţie sau curtezană), pe care secolul

al XIX-lea o va perpetua în termenii săi ultimi.

2005 Editia Scrisa AUG 16

Radacinile medievale ale Uniunii EuropeneEcaterina Lung Arta Sport

I

n stilul sau accesibil, ce mascheaza insa o eruditie coplesitoare, Jacques Le Goff abordeaza in Evul mediu si nasterea Europei* probleme-cheie ale istoriei Occidentului european. Voi reveni mai tarziu la problema identificarii Europei cu Occidentul, care este unul dintre aspectele realmente discutabile ale cartii. Merita insa subliniate calitatile demersului marelui istoric francez, care isi plimba cu eleganta cititorii prin diferitele perioade si fenomene sociale ale evului mediu, punandu-i in fata transformarilor esentiale din interiorul unei lumi atat de diferita de a noastra, dar fara de care Europa in care traim n-ar fi fost posibila.Ideea centrala a lui Le Goff e ca Europa s-a constituit in evul mediu, pornind de la conceptele de unitate si “natiune”, de la o cultura crestina comuna, de la acceptarea, chiar daca dificila si contradictorie, a progresului. De fapt, actualitatea demersului autorului rezida tocmai in sublinierea unor radacini ale ideii europene care merg mult dincolo de ultimele decenii, in care a inceput constructia propriu-zisa a Uniunii Europene. Aratand ca Europa a existat, ca unitate de civilizatie, chiar daca in forme foarte diferite de cele actuale, inca de acum peste 1.000 de

ani, medievistul francez legitimeaza eforturile actuale de construire a unei unitati politice si culturale europene plecand de la traditiile comune venerabile ale batranului continent. Incercand sa gaseasca radacini medievale actualei constructii europene, Jacques Le Goff se disociaza de istoricii, dar mai ales de oamenii politici care vad in imperiul lui Carol cel Mare o prefigurare a Europei actuale. Acestia din urma au instituit cu un soi de nostalgie postmoderna cunoscutul premiu “Charlemagne”, decernat anual la Aachen pentru servicii exceptionale aduse cauzei unitatii europene. Le Goff considera insa ca “din perspectiva duratei lungi si mai ales dintr-o perspectiva europeana, Imperiul Carolingian a insemnat deci un esec” (p. 46). Refuzul, poate chiar prea transant, de a acorda carolingienilor rolul de parinti ai Europei se leaga, probabil, de credinta autorului ca originile trebuie cautate in structuri mai profunde si mai generale decat o tentativa efemera de unificare, care a reusit insa, nu atat la nivel politic si teritorial, cat religios si cultural. Le Goff accepta printre meritele Imperiului Carolingian pe acela de a fi unificat organizarea monastica a Occidentului, prin actiunea calugarilor benedictini, un proces care a fost dublat de omogenizarea liturgica, impusa de Carol cel Mare si urmasii sai pretutindeni pe teritoriul actual al Frantei, Germaniei, Italiei si Beneluxului dupa modelul de la Roma. Daca Biserica Catolica a fost pilonul unitatii crestine occidentale, aceasta s-a datorat in mare parte si monarhilor carolingieni, care contribuie decisiv la consolidarea prestigiului papalitatii prin afirmarea rolului paradigmatic al Romei. Politicul nu monopolizeaza insa atentia lui Le Goff, care este preocupat de scoaterea in evidenta a achizitiilor culturale generale din perioada medievala care au permis progresele economice, sociale, intelectuale ce au deschis calea modernizarii continentului. Nu se poate insista aici asupra tuturor aspectelor specific medievale - de la progresele agriculturii pana la arta gotica - pe care Le Goff le considera importante pentru identitatea Europei. Ma voi opri la contributia oraselor medievale la edificarea unor institutii ale Europei moderne. Institutiile de autoguvenare, ideea de comunitate cetateneasca, universitatile, intelectualii, forme specifice ale literaturii in limbile vorbite, care se vor perpetua in modernitate, sunt creatii ale orasului medieval. A existat o Europa a stilului gotic, o Europa a cruciadelor, o Europa medievala a intelectualilor si universitatilor, dupa cum, prin reglementarile curente ale meseriilor, “s-a nascut (chiar si) o Europa a prostitutiei care este si astazi un subiect de disputa”. Perioada finala a evului mediu vede chiar cristalizandu-se o anumita unitate economica a continentului, cea dintai de la sfarsitul Imperiului Roman, o “«economie-univers» europeana”, “prima mondializare moderna importanta”. O analiza originala, integrata in contextul devenit, vai, atat de actual, al relatiilor dintre Occident si Orientul Apropiat si Mijlociu, este cea a cruciadelor. Le Goff vine cu o evaluare negativa a acestui fenomen, care a pornit de la un paradox, razboiul declarat de o religie care se afirma, teoretic, drept pasnica, uneia ce incorporase inca de la inceputuri, in chiar cartea sa Sfanta, Coranul, ideea de razboi purtat in numele credintei. Autorul considera ca efectele cruciadelor au fost mai degraba distructive, inrautatind relatiile cu Bizantul si Islamul, intetind rivalitatile

dintre marile puteri crestine, in special Franta si Anglia, neoferind (si aici Le Goff se desparte radical de alti istorici) oportunitati comerciale prea importante negustorilor europeni. Pe termen lung, Le Goff deplange felul in care cruciadele au oferit islamismului radical actual justificari pentru atitudinea sa violent anticrestina si antioccidentala. Autorul francez este, fara indoiala, sensibil la contextul amenintarilor teroriste actuale (cartea apare in 2003 si este opera unui istoric provenit dintr-o societate in care Islamul suscita permanent controverse politice si culturale). Fara a plati tribut vreunei forme de corectitudine politica, in evaluarea cruciadelor, autorul se vrea consecvent cu sine : “Am scris candva, e mult de atunci, ca singurul castig pe care l-a avut Occidentul de pe urma cruciadelor mi se par caisele. La fel cred si acum” (p. 124). Cu abordarea relatiilor dintre crestinatate si Islam atingem aspectul poate cel mai discutabil al cartii, si anume definirea crestinatatii, care este esentiala in definirea Europei. Le Goff lasa impresia ca pentru el crestinatatea se identifica cu aria catolica si latina, ca si cum aria ortodoxa, de cultura greaca si slavona, nu ar face parte pe deplin din spatiul crestin. Europa ar fi deci limitata esentialmente la arealul catolic, iar in interiorul acestuia sunt privilegiate spatiile francez, englez, german si italian, uneori si cel iberic. Zonele scandinave sau central-europene (Cehia, Polonia, Ungaria), chiar daca integrate in crestinatate, si deci in Europa, asa cum o defineste Le Goff, sunt considerate marginale si se bucura de o atentie pasagera. Exista mai multe explicatii pentru aceasta abordare, si una dintre ele tine de specificul istoriografiei franceze. Preluand rolul hegemonic in campul istoriografic european dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin intermediul “scolii de la Annales”, istoricii francezi au reusit, in numeroase cazuri, sa impuna modelul francez ca definitoriu pentru fenomene pe care le infatiseaza ca fiind general-europene. De aceea, in cartea lui Le Goff, Europa pare a se naste din Franta, fiindca in mod traditional, pentru istoricii francezi, trasaturile evului mediu sunt cele ale spatiului hexagonului. Din aria central-europeana, Polonia beneficiaza de atentia cea mai sustinuta, o explicatie fiind si aceea ca istorici polonezi prestigiosi, precum Witold Kula, Bronislaw Geremek, Hanna Zaremska s-au integrat orientarii de la Annales sau au intrat in dialog cu aceasta, iar numarul istoricilor polonezi care au scris in franceza si in alte limbi de circulatie internationala este mai mare decat al celor originari din alte tari europene “marginale”. Pe de alta parte, aceasta limitare a Europei la spatiul occidental are radacini adanci, unele chiar medievale, in schisma ce a separat din secolul al XI-lea, dar mai ales dupa cruciada a IV-a, Biserica Romana de cea de la Constantinopol. Multi istorici occidentali trateaza aria ortodoxiei, de expresie greaca sau slavona, ca pe un corp strain, pe care sunt incapabili sa-l integreze in mainstream-ul unei istorii globale a Europei definite atat geografic, cat si prin traditiile ei comune. Cu toate acestea, si aria ortodoxa, si cea catolica sunt, prin intermediul crestinismului, in egala masura mostenitoare ale Imperiului Roman. Pe de alta parte, Le Goff vorbeste insistent de un “lung ev mediu” european care s-ar incheia doar in preajma Revolutiei Franceze. Daca in Rasaritul de traditie bizantina se considera ca evul mediu nu se sfarseste pe la 1500, ca in Apus, ci dureaza

pana in zorii veacului al XIX-lea, putem gasi tocmai in acest “lung Ev Mediu” unul din factorii de convergenta istorica a celor doua parti ale continentului. In modul de a concepe Europa, Le Goff continua o anumita traditie intelectuala si se integreaza unei actualitatii politice si culturale in care destule voci propun o identificare a Europei cu aria catolica si latina. In conditiile de astazi ale internationalizarii fara precedent a studiilor istorice, ar trebui ca istoricii din regiunile europene ignorate de Le Goff sa construiasca o perspectiva istorica prin care sa surprinda nu doar diferentele dintre partea occidentala si cea orientala a continentului nostru, ci si asemanarile si convergentele, cele reale, si nu cele inventate spre a justifica din punct de vedere istoric integrarea in UE a unor tari majoritar ortodoxe. Pana la o asemenea intreprindere, lectura cartii lui Le Goff despre Evul mediu si nasterea Europei ramane un necesar punct de pornire, macar pentru o reflexie personala asupra istoriei si memoriei continentului nostru.

* Jacques Le Goff, Evul mediu si nasterea Europei, trad. Giuliano Sfichi si Marius Roman, colectia Constructia Europei, Polirom, Iasi, 2005

VIATA SI MOARTEA OMULUI MEDIEVAL IN TIMPUL DOMNIEI LUI NEAGOE BASARAB

Domnitorul muntean, Neagoe Basarab (1512-1521) a fost şi va rămâne o personalitate marcantă a istoriei noastre naţionale, fapt recunoscut atât de contemporani cât şi de predecesori.

Statutul domnitorului Ţării Româneşti la început de veac XVI este reflectat prin spusele lui Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, care i se adresa lui Neagoe Basarab, folosind următoarele cuvinte ce-au străbătut timpul: „Preaînălţate, preastrălucite, preaevlavioase şi preaortodoxe doamne Ioane Neagoe, voievod şi împărat şi autocrat a toată marea Ungrovlahie.”

Istoricul Nicolae Iorga s-a numărat printre aceia care, la început, a caracterizat depreciativ, asemenea lui Xenopol – domnia lui Neagoe Basarab, fiind sever cu acest conducător. Marele istoric considera că perioada 1512-1521 poate fi „reprezentativă doar printr-o ctitorie”, însă, ulterior, Iorga îl caracteriza pe domnul muntean: „viteaz, bun militar şi iscusit diplomat”.

Autorul „Învăţăturilor” merită respectul tuturor, reuşind să întreprindă, prin politica promovată atunci, existenţa Ţării Româneşti pe harta Europei, perioada 1512-1521 fiind considerată drept cea mai însemnată domnie munteană de la începutul secolului al XVI-lea.

De cele mai multe ori istoria românilor a fost privită doar prin prisma faptelor de vitejie ale domnitorilor români sau prin exemplele de eroism ale unor personalităţi care au preferat jertfa supremă în schimbul umilinţelor ce ar fi derivat din aservirea ţării.

Cu toate acestea, istoria neamului nostru trebuie caracterizată şi prin prisma vieţii cotidiene. Aceasta vine să completeze imaginea de ansamblu a societăţii omeneşti dintr-o anumită perioadă de timp. Habitatul, alimentaţia, familia, vestimentaţia, locuinţa, atitudinea faţă de boală şi moarte, obiceiurile şi calcularea timpului în perioada medievală reuşesc să evidenţieze principalele caracteristici ale societăţii feudale româneşti. Viaţa românilor din acea perioadă nu era una tocmai uşoară, tocmai de aceea moartea era văzută de către omul medieval ca o mântuire.

Iolanda Ţighiliu caracteriza mentalitatea omului de rând în ceea ce priveşte „lumea de dincolo”, astfel: <Judecata de Apoi, dreaptă şi iminentă, va da fiecăruia, pentru veşnicie, locul pe care-l merită. Stând în faţa Domnului Iisus Hristos spre a da seamă de faptele lor, spre stânga, spre iad, vor merge cei păcătoşi, iar spre dreapta, spre rai, cei virtuoşi. În mentalitatea vremii, imaginea despre RAI este destul de vagă. De altfel, referirile la el sunt rare. Acolo este veşnicia… Scena Judecăţii de Apoi este nelipsită din iconografia bisericilor noastre. Dar ceea ce preocupă mai mult este IADUL. Ideea apare frecvent, aproape obsedant, la Neagoe Basarab, primul care detaliază acest aspect cu obstinaţie. Preluând imaginea terifiantă din Sfânta Scriptură, iadul este puşcăria sau temniţa cea veşnică. Este locul cel mai adânc şi înfricoşător, unde păcătoşii sunt chinuiţi de muncile cele mai teribile ”de la tartorul cel rece şi gheena focului cea nestinsă, şi de întunericul cel osebit, şi viermii cei neadormiţi,şi scrâşnirea dinţilor, şi de alte munci multe, rele, cumplite şi amare.” Pentru cei care se chinuiesc acolo plângându-şi durerile nu există îndurare pentru că am ales de bună voie, în viaţă fiind, calea cea întunecată a Satanei, lepădându-se de voia voastră în tartarul cel rece şi în vaete cele neîncetate, unde iaşte scrâşnirea dinţilor, iar glasul şi cântările îngerilor miei le-aţi părăsit. Pentru cei ce nu s-au depărtat de credinţă, însă, prezenţa divină se făcea simţită prin minuni, viziuni sau visuri. Aşa s-a întâmplat cu vedenia pe care a avut-o Neagoe Basarab când a adus moaştele Sf. Nifon la mănăstirea Dealu, pentru ca prin slujbe să obţină iertare pentru Radu vodă. Aşezând sicriul sfântului deasupra celui al domnului blestemat, din sicriu izvorî apă curată ce spăla trupul lui Radu vodă aflat în descompunere, „groznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare”>>

Mentalitatea omului medieval era fundamentată pe SOARTĂ. De-a lungul vieţii, omul s-a confruntat şi cu momente bune dar şi cu momente rele, acestea fiind încercări de la Dumnezeu. Soarta era aceea care „decidea” dacă omul suferea de vreo maladie sau nu. Viaţa omului era concentrată în jurul lui Dumnezeu cel Atotputernic; binele şi răul -concepute sub forma pedepsei-reprezentau voinţa divină, Dumnezeu fiind considerat Judecătorul absolut…”

În secolele XV-XVII-ne spune Iolanda Ţighiliu, cei care se îndeletniceau cu alungarea suferinţelor celor bolnavi erau chirurgii sau bărbierii, vracii, gearahii(la turci), ţirulicii(la polonezi) care practicau mica medicină, ştiind să opereze hernia, piatra la băşică şi cataracta; deasupra lor se aflau doctorii în medicină. Medicina populară (etnoiatria), la care oamenii veacurilor XIV-XVII au apelat pentru a-şi vindeca bolile sufletului şi ale trupului, cuprindea un ansamblu de cunoştinţe şi practici empirice, îmbinate cu elemente magico-religioase, ritualuri şi ceremoniale.

Conform unor credinţe de origine traco-getică, pentru ca trupul să fie sănătos, trebuie mai întâi, ca sufletul să fie sănătos. De aceea sufletul trebuia să fie tămăduit în primul rând, iar vindecarea lui să se făcă cu ajutorul descântecelor. Pe lângă asemenea practici, vindecarea survenea şi în urma unor „leacuri băbeşti”, bine administrate:

Ø      DINTELE DE CAL (schimbarea dinţilor de lapte şi dureri de măsele) – persoana care avea dureri de natură dentară, trebuia să piseze şi să afume un dinte de cal

Ø      BALEGA DE PORC (se tămăduiau rănile provenite din lovituri, trânteli sau căzături de pe cai) – balega este aplicată deasupra rănii sau umflăturii, drept cataplasmă, iar bolnavul trebuia să bea zeama stoarsă din această balegă;

Ø      NALBA ŞI CHÉNUL CU MIERE (erau folosite în tratarea tuselor) – pacientul trebuia să bea ceai de nalbă iar dacă boala nu se vindeca prea uşor, atunci trebuia să ia hrean cu miere, de trei ori pe zi, înainte de masă.

La toate aceste practici medicale s-a adăugat şi psiho-terapia. Tămăduitorul trebuia să transmită bolnavului, prin capacităţile sale psihice, credinţa şi voinţa de a se vindeca. Dintre bolile care au bântuit prin Ţara Românească la începutul şi în prima

jumătate a secolului al XVI-lea se pot aminti: podraga sau guta generată de consumul exagerat de carne şi vânat, conjunctivita, tuberculoza-Neagoe Basarab şi mulţi din familia sa au fost bolnavi de „languor”, ciuma, epilepsia, nebunia, turbarea.

Medicul lui Neagoe Basarab a fost raguzanul Ieronim Girolamo Matievici, acesta fiind trimis la Veneţia pentru a aduce medicamente şi instrumente medicale. La un an după moartea lui Rafael Sanzio se stingea din viaţă şi Neagoe Basarab, răpus de tuberculoză, fără a-şi putea găsi leacul nici în doctoriile vindecătoare şi nici în ajutorul vracilor din cetatea lagunelor. Calamităţile au avut şi ele un rol nefast pentru societatea românească a secolului al XVI-lea. Răcirea bruscă a vremii, în această perioadă cu ierni geroase, urmate de veri cu ploi din abundenţă- a avut o influenţă negativă privind lucrările agricole. Perioada domniei lui Neagoe Basarab nu a coincis cu invazia lăcustelor, iar domnitorul nu s-a confruntat nici cu războaie, cutremure sau cu foametea. Cu toate acestea, viaţa de zi cu zi prezenta anumite particularităţi care nu au scăpat contemporanilor de atunci iar anumite practici s-au transmis până în secolul XXI.

Educaţia şi educarea copiilor a fost una dintre preocupările de bază ale femeilor din Ţara Românească, în secolul al XVI-lea. Nicolae Iorga considera că „Despina lui Neagoe Basarab a dat o creştere bună şi băieţilor şi fetelor.” La aceasta a venit să completeze educaţia „coconilor” domneşti, un adevărat manual de pedagogie, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.” Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre o parte din populaţia Ţării Româneşti din acea vreme: tâlharii, criminalii, cei care aplicau forţa şi maltratarea faţă de proprii copii şi neveste şi în special „femeile uşoare”- toţi fiind descrişi de călătorii străini în operele lor. Acestora li s-au adăugat „incestuoşii”-cei care încălcau normele morale şi sanitare-având „relaţii nepotrivite” cu persoane de acelaşi sex-ei fiind aspru criticaţi de Neagoe Basarab prin intermediul „Învăţăturilor”sale: „Iar dacă va fi intrat în inima ta urgisirea şi iubirea de fraţi, tu-ţi ado aminte că pentru aceasta vei fi dat în mâinile diavolului, pizmaşii săi şi va fugi de la tine şi aceia”

Cu toate acestea, societatea medievală a evoluat, Ţara Românească şi-a păstrat mai departe statutul pe care i l-a oferit istoria iar Neagoe Basarab, cel care şi-a condus ţara după principii europene, renascentiste, a rămas omul epocii sale…

Prof. drd. MIRELA SORINA MATEESCU

Material publicat in revista HISTORIA, www.severpress.ro si in lucrarea MAI APROAPE DE ISTORIE, pe care o puteti comanda pe adresa redactiei:

arvaalcommunication@yahoo.com, la pretul de 20 ron, incluzand si cheltuielile de expediere.