Scris de newsreporter pe 10 decembrie 2015, 08:15

"Femeia in fata oglinzii"La inceputul acestui an, Eric-Emmanuel Schmitt a lansat la Editura Humanitas volumul Elixirul dragostei.

/cotidianul.ro

Observator minutios si lucid al capriciilor inimii, autorul reuseste sa transpuna cu fine si surprinzatoare nuante parcursul plin de capcane al unei legaturi amoroase tipice pentru vremurile noastre. Dragostea este oare un sentiment declansat de un proces chimic, sau este pur si simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Exista o metoda infailibila pentru a starni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioara pe Tristan si Isolda? Sau cei care se indragostesc asculta doar de propria libertate? sunt cateva dintre intrebarile puse de scriitor.

„in Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distinctia dintre dorinta si sentiment. Cred ca, in privinta iubirii, problema consta in faptul ca denumim cu acelasi cuvant doua teritorii diferite: cel al dorintei si cel al sentimentului. La granita dintre ele, atunci cand incercam sa impacam atractia fizica si dragostea, se nasc marile noastre povesti, nu intotdeauna fericite”, marturisea Eric-Emmanuel Schmitt.

Iata ca acum, in noul sau roman, Femeia in fata oglinzii, scriitorul, premiat de Academia Franceza si detinator al Premiului Goncourt pentru nuvela, participa la doua evenimente organizate de Editura Humanitas Fiction si Institutul Francez, prilejuite de vizita acestuia la Bucuresti.

Eric Emmanuel Schmitt este unul dintre scriitorii francezi cei mai in voga.

Traversand trei epoci, trei destine de femei se amesteca: cel al lui Anne, tanara fata fortata sa se casatoreasca cu un print care nu o face decat sa planga si care nu-i aduce fericire, cel al lui Hannah, femeie casatorita cu un bogat conte, si ea, la randul ei, nefericita, si cel lui Anny, star de la Hollywood, care isi ”arde” viata.

Un roman cu trei femei venind din trei epoci diferite, dar cu un punct comun. Toate sunt tentate sa reconcilieze realitatea cu adevarul.

De-a lungul acestor trei destine singulare, Eric-Emmanuel Schmitt exploreaza culpabilitatea, alienarea. El tese o legatura invizibila intre aceste personaje, dar in special intre epoci. O mistica a dragostei, la care nu conteaza daca te raliezi sau nu, se degaja din acest roman remarcabil construit.

Fiecare cititor isi va alege ”femeia sa”. Anne, Hanna sau Anny. Aceasta din urma este fara indoiala cea mai emotionanta. La 20 de ani are deja impresia ca a trait mii de vieti. Actrita supradotata, s-a culcat cu jumatate din Hollywood, s-a drogat, s-a trezit dimineata mahmura, ceea ce a dus-o in meandrele urii de sine. Ea prefera reflectia realitatii.

in jurul acestor femei, un nor de furii. Suflete frumoase, tradatori, persoane prudente... pe scurt, baletul celor care iti intind oglinda, dar refuza sa se priveasca si ei in ea. Anne, Hanna si Anny incearca sa se impace cu realitatea, fiecare in felul ei. si pentru asta vor plati pretul. Dar vor gasi, in mod surprinzator, unitatea la care viseaza de cand au aflat ca viata de zi cu zi nu le este de ajuns.

Naratiunea este simpla... Multiplicata de trei ori. Trei destine diferite, toate sub declinarea unuia singur: femeia eterna. Trei fragmente de despre femei frante, care isi devin una alteia oglinda.

 Raul ajunge pentru Anne sub forma unei oglinzi sparte. Belgiana din secolul al XVI-lea care isi cauta solitudinea si relatia intima cu natura pe care o considera Viata. Ea gaseste in padure spiritul acestei vieti si este convinsa ca principiul vital se numeste Dumnezeu si isi pune intrebari asupra locului fiecaruia in universul epocii.

Se continua cu Hannah in Viena Imperiala, o burgheza din secolul al XIX-lea, care are o casatorie nu tocmai fericita si nu reuseste sa dea nastere unui copil. isi descopera o placere a vietii pe ”divanul” psihanalizei lui Freud.

Ajunge la Anny, starleta hollywoodiana din epoca lui Britney Spears, un star-copil care experimenteaza solitudinea starurilor, privindu-se in oglinda se cauta pe ea si isi cauta un partener.

Cand spun nenorocire, ma gandesc la Destin, intrucat toate trei au ca soarta acelasi drum, pe care se intalnesc, isi urmeaza una alteia in intrebarea ”de ce eu?”.

Trei femei in decursul secolelor sunt confruntate cu normele sociale la care ele nu vor sa se plieze.

Trei femei, trei epoci. Ana traieste la Bruges in timpul Renasterii, Hanna, in Viena imperiala de la inceputul secolului XX, iar Anny, in Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Si daca ele reprezinta una si aceeasi femeie?

in secolul al XVI-lea, Anne, o tanara modesta din Bruges, fuge de acasa in ziua nuntii pentru a nu fi victima unui destin pe care nu si-l doreste.

”De cand se alaturase beghinelor, Anne inflorea. Traiul in preajma unor femei care acceptau - ba chiar cautau un destin remarcabil - o imboldea sa-si afle propria cale. Iata ca se puteau gasi si alte tinte decat sa maturi, sa te pleci in fata barbatilor, sa torni copii si sa-i stergi la fund: femeile dimprejurul ei, fie ca se trageau din aristocratie, fie ca veneau din familii sarmane, asa vedeau lucrurile. Alcatuiau o obste care nu era nici inchisa, nici religioasa, preferau sa locuiasca laolalta, sa munceasca, sa-si adanceasca crezul printr-o viata austera si prin rugaciuni.

Bechinajul din Bruges era de fapt un oras langa oras. imprejmuit de apa, mai degraba accesibil ratelor si lebedelor decat oamenilor, se ridica printre celelalte case, precum o insula. Cum treceai de arcul podului, patrundeai pe un taram pasnic, unde vegetatia si zidurile se intrepatrundeau. in mijlocul cladirilor, itindu-se peste fatade, cresteau arbori, stalpi ai unor catedrale naturale, cernand lumina prin vitralii de frunze, sporind trilurile pasaretului, indemnand sa privesti cerul si sa te reculegi.

Cand Anne se retragea pe malul raului ori sub teiul ei, nimeni nu venea sa o tulbure. Cata veme isi implineau sarcinile, femeile ingaduiau obiceiuri dintre cele mai felurite: prin urmare, aici, in loc sa sufere ca e diferita, Anne isi scruta unicitatea. Spiritul ei, in sfarsit lasat sa se implineasca, capata elan...

De acum, Anne incuviinta ca poemele ei vorbeau despre Dumnezeu. Dar se cuvine inca odata precizat, doar vorbele erau problema, vorbele alea stangace, imperfecte... Anne se ducea cu smerenie la slujba de duminica, se ruga, canta laolalta cu beghinele, insufletita de credinta profunda din jurul ei, se bucura ca poemele ei erau menite cercului acesta in care se simtea atat de bine”.

in Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, rasfatata a lumii bune, isi paraseste sotul care o adora pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei.

”Nu reusesc sa fiu femeia pe care o pretinde epoca noastra. Ma chinui sa par interesata de subiectele favorite ale sexului nostru: barbatii, copiii, bijuteriile, moda, caminul, bucataria si... neinsemnata mea persoana. Pentru ca feminitatea porunceste sa-ti faci un cult al propriei persoane, al fetei, al greutatii corporale, al parului si al aparentei. Cochetaria mi-e straina, ma imbrac ca dracul, nesocotesc cosmeticele si ma hranesc pe sponci. in fotografiile pe care le colectioneaza Franz, cand ma vad inzorzonata ca un as de pica, imi reprosez ca n-am reusit sa fiu si mai groteasca, pentru ca asa, cel putin, ar fi fost chiar amuzant... Ma ofer lui Franz din amabilitate, din altruism, din delicatete, pentru ca am hotarat sa-l satisfac pe cat imi va sta in putinta. imi fac datoria ca o menajera. Nici motivata de natura, nici chinuita de pofte, nu cunosc cine stie ce placere, cu exceptia multumirii de a fi generoasa si a emotiei de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit, adormind pe umarul meu”.

Eric-Emmanuel Schmitt

Iar in zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actrita a carei frumusete nu e intrecuta decat de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri si alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului si refuza stratagemele care ar transforma-o intr-un adevarat star.

”il atentiona pe chelner ca are paharul gol.

Eu nu stralucesc decat in teatru. Pe scena ma arunc in foc, calculez mai putin, nu ma mai intreb cum sunt filmata, imi ocup locul cum se cuvine si nu il cedez nimanui. Pe ecran nu sunt nici buna, nici rea, doar potrivita. Precum majoritatea actorilor, de altfel... Cinematograful inlocuieste religiile, ordoneaza haosul, strecoara ratiune in absurd. Cele mai multe bilete se cumpara duminica! Spectatorii au nevoie de asta”.

Trei epoci diferite, pe care le unesc insa ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate in cautarea adevarului si a iubirii.

Romanul este extrem de bine construit, capitolele au o continuitate a preciziei narative, indiciile sunt suficient de apasate ca sa nu-ti pierzi timpul reflectand inca de al patrulea capitol, stilul este concis, eficace, scris simplu. Nu se intalnesc deloc inflorituri, dar, in descrierea naturii, poti descoperi intentii psihologice.

„Aceasta carte complexa este in aceeasi masura o poveste filozofica si psihologica, un roman istoric si o parabola moderna”, scria cronicarul de la Le Figaro Littéraire .

Iar publicatia Lire aprecia: „in noul lui roman, Eric-Emmanuel Schmitt semneaza o inedita pledoarie in favoarea slabiciunilor si, mai ales, a fortei sexului frumos”.

”Lui Schmitt ii plac constructiile complexe si in acelasi timp ludice, iar cititorul se delecteaza si invata citindu-i cartile”, scrie Télérama .

s-a nascut pe 28 martie 1960 la Lyon. in 1983 absolva cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diploma in filozofie. Trei ani mai tarziu obtine titlul de doctor in filozofie. Debuteaza in 1991 cu o piesa de teatru, Noaptea la Valognes. ii urmeaza Vizitatorul, care ii aduce consacrarea si pentru care este distins cu trei Premii Molière,Variatiuni enigmatice, Libertinul etc.

in 1994 ii apare primul roman, Secta Egoistilor, dar scrie in continuare piese de teatru care fac sali pline in Franta si in strainatate. in 2001 este recompensat de Academia Franceza cu Grand Prix du Théatre  pentru intreaga activitate.

De acelasi succes rasunator se bucura si romanele sale Evanghelia dupa Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe cand eram o opera de arta(2002), precum si eseul Viata mea cu Mozart (2005). Volumele care alcatuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim si florile din Coran (2001), Oscar si Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe(2004), Luptatorul de sumo care nu se putea ingrasa (2009) si Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata (2012) – s-au aflat luni intregi pe listele de bestselleruri din numeroase tari.

Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele si povestiri: Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri (2006),Visatoarea din Ostende (2007), Concert in memoria unui inger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvela, si Cei doi domni din Bruxelles (2012). in 2008 publica romanul Ulysse from Bagdad, in 2011,Femeia in fata oglinzii, in 2013, Papagalii din Piata Arezzo, in 2014, dipticul Elixirul dragostei si Otrava iubirii, iar in 2015, Noaptea de foc.

Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douazeci de premii si distinctii literare, in 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cartile lui sunt traduse in peste patruzeci de limbi.

in seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“, la Editura Humanitas Fiction, au aparut: Milarepa, Domnul Ibrahim si florile din Coran, Oscar si Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viata mea cu Mozart, Secta Egoistilor, Evanghelia dupa Pilat, Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, Visatoarea din Ostende, Pe cand eram o opera de arta, Concert in memoria unui inger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei si Femeia in fata oglinzii.

SURSA: Cotidianul.ro

ADRESA: http://crct.ro/nmYn