Femeia în fața oglinzii

Hortensia Papadat-Bengescu

Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară... alţii un pian discordat... alţii o mandolină... unii castaniete... celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară... Alţii gramofoane, adică sunt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt şi fluiere, piculine, sunt şi ţiuitori de moşi... Închipuieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina...! Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cântă în mijlocul naturii, cântă o doină simplă, molcomă, armonitoare... şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amica mea? Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat... sunt şi astfel de zile- puţine, rare. Mi-aduc aminte de unele... Ce proastă sunt azi... îmi vine să plâng fără pricină... Am aşa zile fluide. Dar tu? Ce întrebare! Tu nu, tu eşti cuminte.Da... sunt şi ceasuri bune. Să le lăsăm să doarmă... să nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie... să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă... să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul... Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire. E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului.Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui...Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

,,Când i se pomenea de el, îi părea un basm fad şi străin. Ea singură nu şi-l amintea decât ca să-l tăgăduiască; îl târa totuşi, şi era legată de el fără scăpare. Îl târa, cum târăşte o pasăre aţa ruptă de pripor, care a rămas legată de piciorul ei. (...) Cu ce ochi uscaţi şi care nu recunosc se uita ea la trecut, când îi punea cineva dinainte ierbarul lui veşted! Ar fi putut privi acel trecut fără necaz, ca pe o fâşie desprinsă, sau ar fi putut să se întoarcă spre el cu bună voinţă. Dimpotrivă, se împiedica de el ca de un ştreang rupt şi totuşi nedezlegat, şi atunci trecutul i se pare un monstru care înghite timpul, timpul care şi el ne înghite. Timpul ei, cel de două ori pierdut!”

,,Ea era femeie. Pentru ea nu exista decât fiinţa şi ceasul de atunci”.

,,Fantomele trecutului masculin sunt trupuri îmbălsămate într-o criptă sacră. Femeia le arde şi spulberă cenuşa în vânt şi forţa fiinţei ei, alimentată de incendii, luminează un singur chip viu, al celui de acum. Părinţii, strămoşii, fraţii, logodnicii, amanţii îi incinerează cu o cruzime senină şi inconştientă şi întinde aceluia urna ei proaspătă... Aşa e femeia! Poate nu şi... femeile”

,,Căuta acum o simfonie în care să exprime, din sensibilitatea sonorităţilor, impresiile sufleteşti cele mai impalpabile şi cea mai fină vibraţie a aparatului nobil al senzaţiei. În fiecare zi se apleca peste ea însăşi până când prindea sunetul interior imperceptibil: se apleca apoi pe clape până când, din chinul strident sau din armonia diluată până la imponderabil a ecourilor miliardare, conţinută în fiecare notă muzicală pozitivă, ele îi redau nuanţa tonală a impresiei”.

,,Privi caii de lemn de toate mărimile, cărucioarele cu păpuşi, oiţele frumoase, albe. Îşi strivi niţel mintea să vadă ce ar putea lua, pe urmă cercetarea asta îi păru o oboseală mare în inerţia pe care o simţea, şi renunţă. Pe comptuarul lung, de partea cealaltă, obiectele de lux, de fantezie, sclipeau. Manuela de abia atingea câte unul legat frumos în argint, mai mult pentru a-l pipăi pentru lumina lui argintie, clară, apoi îl punea jos, încet, pe când vânzătoarea cu glasul ei răguşit îi enumera calităţile”

,,Ceea ce îmi plăcea grozav era să primesc darul. (...) Am păstrat această plăcere copilărească de a primi. Un pacheţel, o cutiuţă, o farfurie acoperită îmi fac o bucurie grozavă orice ar conţine, fiindcă vin, sunt neaşteptate, necunoscute, fiindcă mai ales nu le prevedem şi schimbă, sparg mersul monoton cu ceva nou, cu un fapt, cu un eveniment.(...) M-am tras la o parte de lume: nimănui nu-i trece prin gând că mi-ar face plăcere un gest atât de mic, şi aproape sufăr, când trec pe lângă mine, în ajun de sărbători, servitori purtând ceva în mână, care încetinesc pasul întâmplător lângă poartă şi apoi se duc. Sufăr dintr-o obişnuinţă de impresii rămase din copilărie”.

,,Se atribuie oamenilor de obicei poveşti; ei sunt rolurile principale şi obiectele inanimate – auxiliarele. Manuela credea acum contrariul. Acel revolver era eroul şi oamenii, incidentele lăturalnice. Împrejurul lui aveau să se ţeasă firele unui roman poliţist. Nu căuta să şi-l închipuie. Voia să-l ştie”.

,,Dar capul omului cum va fi? O duru fruntea în căutarea – nu a unei închipuiri pe care putea lesne să o plăsmuiască – ci a chipului adevărat. Acolo, în bezna necunoscutului, unde nu pătrund luminile mititele ale vederii omeneşti obişnuite, acolo în supraputerea vizionară, ca un detectiv prea temerar, cercetă în laboratorul misterios unde se pregătesc crimele viitoare. Simţi în creier o tăietură ascuţită. Obosise.

,,privea obiectele dimprejur pentru a putea, prin contactul cu realitatea, să reintre în ascunderea ei tăcută”.

,,Dintr-o lumină strecurată prin geamul uşii i se născuse o viziune de artă. Pe marginea unui bloc abrupt, se înălţa – ca o tulpină pe buza prăpastiei – o siluetă de femeie, fără detalii distincte, numai conturul armonios care creează imaginea. Şi peste ea, aplecat, un bărbat mai înalt ca ea, o cuprindea, o îmbrăţişa, o chema la el. Şi aveai senzaţia că ea era o floare crescută în margine de genuni şi el, acel care a secat tot muntele şi s-a aplecat fără frică lângă abis, ca să o culeagă”

,,Scoase apoi bijuteriile şi le aşeză pe masă. Se amuză privind cum străluceau în umbră. Nu aprinsese. Le fixă mult, până îşi pierdură formele şi rămaseră numai lumini... Şi mai mult – până când, în umbra mesei, luminile cu contururi pierdute nu îi mai părură nişte licurici, ci scântei prinse pe genele ei... Atât de mult, până când senzaţia deveni concretă, supărătoare. Şi involuntar puse degetele reci pe pleoape, ca să culeagă pietrele închegate pe ele. Râse... Era o scamatorie! Allez... passez!... Şi apoi cuvintele cabalistice: ,,Vedeţi, doamnelor şi domnilor!...pe masă nu mai e nimic... Acuma, voiţi să vedeţi semiluna fină, sclipitoare de briliante încrustate în argintul cizelat, al corpului sacru, trifoiul fabulos cu patru foi smălţate într-o rouă orbitoare, inelele?... Iată!” Şi, luându-le câte una din ochi, aşeză gemele mici iar pe masă. Brăţările mai masive nu se potriveau cu jocul. Stau cu cercul lor fix de aur. Nu-i mai plăceau. Le-ar fi vrut serpentine mlădioase, cum se purtau acum, de curând. Nu le va pune?

,,Fiinţa ei avea în aparatul ei sensibil acele mii de fire tentaculare, purtătoare de substanţe aderente, şi gestul încet care încolăceşte vrejul. În epocile ei de influenţă şi de pustiu, era ca una din acele vegetaţii făcute să urce pe un reazăm şi care, fără de acest reazăm pentru care le era creat organismul, zac în suferinţă, şerpuindu-şi în durere şi în vid inelele îmbrăţişării, pe când sucul lor zadarnic îşi trage dâra lipicioasă de-a lungul unui drum străin. În epocile când sufletul ei se dăruia, simţea puful dezmierdător şi cârligele tari ale afecţiunii, uneori ca o mângâiere şi ca o ondulare, alteori sugând şi încleştându-se cu toată puterea acaparării şi durând-o din încordarea lor; iar dacă i se smulgea sprijinul în jurul căruia trăise acea înfăşurare care era noima ei, ca şi acele plante, nu se dezlega treptat pe curbele aceluiaşi drum, ci cădea dintr-o dată, şi sufletul ei păstra, în golurile lui inelate, forma trupului de pe care fusese smuls, şi pe locurile smulgerii, răni nevindecate”.

,,Într-o zi, privind din întâmplare pomii care stâlpuiau un pavilion, se uimise de un şarpe de lemn care înconjura trunchiul unui brad. Şarpele ăsta înfipt adânc în făptura copacului celălalt, părea din aceeaşi ţesătură cu el, făcea un singur trup indivizibil din care numai forma inelării arăta viaţa trecută. Timpul şi puterea care trebuiseră pentru a săpa inseparabil făptura unuia în a celuilalt, şi pentru ca unul să îndureze fibră cu fibră din celălalt, o lăsară îngândurată adânc. Soarta plantelor agripante când nu se desprind de reazămul lor şi nu cad văduvite, ci se însoţesc desăvârşit, o înspăimântă”.

,,Dar Manuela nu oglindise numai o iubire de o clipă în ochii mari şi nepăsători ai unei femei despletite. Privise acolo sufletul ei profund. Vîlsan era e drept, pretextul care sculase din somnul lui şarpele verde, cu lungi inele serpentine şi strălucitoare, care-i încolăcea gâtul, braţele, mijlocul – un şarpe clasic care o putea încercui întreagă într-o îmbrăţişare uşoară sau într-o strângere ucigătoare”.