FEMEI BLESTEMATE DELFI'IA Şl IPOLITA

In palida lumină a lămpilor tînjite,Acolo, între perne scăldate în parfum,Visează Ipolita la-mbrăţişări flămînde,îndepărtînd perdeaua candorilor de fum.Ea caută cu ochii, ca-ntr-o înceţoşare,Spre-al nevinovăţiei cer blînd, îndepărtat,Precum drumeţu-ntoarce privirea-n înserareSă vadă iar seninul sub care a umblat.Pe genele-i răsfrînte dulci lacrimi lenevoase:Uimirea, voluptatea in adîncit fior,Şi braţele, ca arme învinse, le lăsase;Firava-i frumuseţe se-mpodobea cu dor.De bucurie plină, la poalele-i lungită,Cu ochii de văpaie, Delfina o pindeaCa fiara ce veghează la prada-i potolită,Ce, mai intîi cu dinţii, o sîngerase, ea.Vînjoasa frumuseţe sta in genunchi in faţaAceleia fragile, sorbind-o din priviriPrecum, izbînzii, vinul, tăcerea ei, semeaţă,Cu-ntreaga sa făptură dorindu-şi mulţumiri.Şi caută in ochii prea-palidei victimeAcea cîntare mută pornită din plăceri,Şi-acea recunoştinţă în formele-i sublime,Ivită de sub pleoape, suspin în adieri:

— «Oh, scumpă Ipolita! ai înţeles acuma De ce nu trebuieşte să dărui nimănui

A frumuseţii floare şi s-o fereşti de brumaŞi vînturile toamnei ce ne izbesc tehui?Săruturile mele sunt dulci efemeride,Care alintă-n taină mari lacuri de azur;Bărbatul, cînd sărută, e aspru şi avid e,Şi carnea-ţi răscoleşte cu plugu-i bont şi dur,Şi trece peste tine ca vite de povară:Bieţi cai şi boi trăgîndu-şi prin târnă drumul greu...O, scumpă Ipolita! Minune-n primăvară,Tu, gind şi-ntruchipare mă oglindind mereu,Intoarce-ţi către mine privirile-nstelate!Balsam divin surîsu-ţi, o, cum m-ai ferici,Ţi-aş dezveli ascunse plăceri nemaiumblate,£i-n visul fără margini visind te-aş adormi.»Ci, Ipolita, fruntea, şi-o înălţă, frumoasă:

— «Ah, nu sunt o ingrată şi nu te osîndesc,Delfino, insă sufăr, neliniştea m-apasăCa după un teribil nocturn ospăţ. SimţescIn mine cum s-adună tăcute spaime grele,Fantome negre-n cîrduri, ca negre remuşcări,Ce vor să mă alunge pe drumurile-aceleJur împrejur închise de sîngerînde zări.Cumva, făcut-am astăzi ceva nelegiuire?Explică-mi tulburarea şi spaima ce mă prind,Cînd îmi şopteşti: «O, înger!», parcă îmi ies din fireŞi totuşi îmi simt gura spre gura ta cu jind,Privirea ta îmi arde privirea, ca sărutul,Tu, soră prea-aleasă, te voi iubi în veci,Chiar de mi-ai fi o cursă, pieririi începutul,Îmi vei rămîne-n suflet, tu, suflet, n-ai să pleci!»

Delfina, scuturîndu-şi întunecata pleată,Izbind în trepiedul de-alăturea, sever,Cu ochi fatal privind-o se auzi înceată:— «Cum, tu vorbeşti de moarte, iubirea, cînd |i-ofer?Ah, blestemat să fie de-a pururi visătorul,El, care a vrut, primul, şi-atit de fără rost,Să lege-onestitatea cu dragostea şi dorul,Enigmă şi-azi sterilă, aşa precum a fost!Cel care, printr-un mistic acord, vrea să uneascăFierbintele cu umbra, şi bezne cu lumini,Nu-şi va-ncălzi vreodată povara lui trupeascăLa soarele iubirii tronlnd peste grădini!Mergi, dacă vrei, în lume şi mire îţi găseşte,Care să-ţi muşte sinii, stupidul animal,Apoi, în remuşcare spre mine te grăbeşte,Fecioară pîngărită într-un amor banal...Poţi mulţumi pe jume doar un stăpin, pricepe!»Copila pradă, insă, unei dureri adineiStrigă: — «Simt că abisul în mine îşi începeNebuna-i prăbuşire: o, inimă, tu plingiArzînd precum vulcanul profund ca o genune:Nimic nu-1 potoleşte pe monstrul meu gemînd,Chiar setea Eumenidei nu-1 poate-acum răpune,

De lume să ne-ascundă perdelele închise,Şi-adincă oboseală ne fie pat duios:Vreau să-mi topesc sărutul pe gura-ţi de abise,La sinul tău să-mi aflu mormîntul răcoros!»— Pieriţi fără de urmă, voi victime urîte,Duceţi-vă pe drumul bătrînului infern!

Genunele v-aşteaptă cu guri posomoriteCu bice de văpaie păcatului etern,

Care se zvîrcoleşte urlînd ca o furtună.Nebune umbre, -acolo, spre pofte vă împing;A voastră vilvătaie cu moartea se-mpreună:Plăcerile sunt înseşi pedeapse ce vă-ncing.In peşterile voastre n-a înflorit vreo rază,Doar prin spărturi de cremeni miasmele pătrund,S-aprind ca felinare ce, pîlpiind a groază,In trupurile voastre parfume grele-ascund.Sterilitatea aspră a bucuriei voastreV-a scorojit fiinţa şi setea v-a-nteţit,Iar vîntul desfrinării cu bicele-i sihastreVă şerpuieşte-n carne ca-n steagul zdrenţuit.De tot ce-i viu departe, de-a vieţii frumuseţe,Ca lupii prin pustiuri, voi, umbre, alergaţiŞi vă-mpliniţi destinul, penibilă tristeţe,Fugind de necuprinsul cc-n sînge îl purtaţi!

LETHETu, monstru crud, tigresă adorată,Vino ia mine, suflet ticălos,în părul tău ca noaptea, unduios,Vreau mina să-mi desfăt, înfiorată;în rochia-ţi în care zac parfumeVreau, fruntea-ndurerată să-mi cobor,Să te respir ca pe-un buchet de dor,Mireasmă a iubirii fără nume.Să dorm, aş vrea, adine şi fără teamă,Un somn ca moartea-n care să-mi depun,Fără suspin, sărutul meu nebun,Pe trupul tău cu-adinci luciri de-aramă.Spre-a-mi risipi durerile-mi odoareE patul tău abisul legănat;Pe gura ta uitarea a uitatAl Lethei duh, sărutului izvoare.Martir docil, neştiutor, pe caleDestinului de-acum, deliciul meu,Supliciului supus fiind mereuVoi asculta poruncile-i totale.Spre-a m-adormi, voi suge în risipăOtrăvile la care m-am supus

Din sfîrcu-acestor sîni de nesupus,In care n-a fost suflet nici o clipă.