Fara milaDe Istvan Orkeny

Celor doi infirmieri care l-au pus pe targa si l-au transportat la ambulanta le-am dat douazeci de forinti. Am mai dat si la clinica cate un pol sorei sanitare de zis si celei de noapte si le-am rugat sa aiba grija de el. Mi-au spus sa nu-mi fac griji, au sa treaca pe la el din jumatate in jumatate de ceas. A doua zi era duminica, zi de vizita, asa ca puteam merge sa-l vad. Inca era constient, desi abia mai vorbea. N-am putut afla, decat de la vecinul sau de pat, ca surorile nici nu se uitasera la el, si nu e de mirare, pentru ca le reveneau o suta saptezeci de bolnavi, si pe deasupra nici medicii nu s-au apropiat de el, macar sa-l imbarbateze fagaduindu-i ca luni sa-l vada temeinic. Asa se intampla mereu, mi-a spus vecinul, cu bolnavii care-s adusi sambata dimineata.

Am iesit pe culoar si le-am cautat pe surori, dar n-am gasit-o pe niciuna din cele de ieri. Cu chiu, cu vai am dat de o sora sanitara ce lucra duminica, i-am dat si ei douazeci de forinti si am rugat-o sa arunce din cand in cand un ochi inauntru, la tata. M-am gandit sa stau de vorba si cu medicul, pentru ca pusesem inca de acasa un sutar intr-un plic, dar sora m-a informat ca medicul era chemat la o transfuzie in salonul pentru femei, insa sa am toata increderea, are sa vorbeasca ea. M-am intors in salon, unde vecinul de pat m-a linistit ca medicul de garda tot nu va avea timp sa-l vada pe bolnav, asa ca nu-i nicio nenorocire ca n-am apucat sa-i dau plicul acela. Oricum, numai maine, cand va veni profesorul, vor avea ragaz sa se ocupe de el.

Am sezut acolo, pe marginea patului, vreun ceas bun. As fi vrut sa vorbesc cu el, dar nu mai aveam ce. Dupa un timp l-am intrebat daca nu simte ceva dureri. Mi-a spus ca nu. N-am mai insistat. In rest, am tacut tot timpul. Raporturile dintre noi erau foarte pudice si inchise, intotdeauna vorbeam numai despre fapte concrete, dar lucrurile despre care ieri ar mai fi avut rost sa discutam, azi devenisera marunte si se pulverizasera. Iar despre cele sufletesi nu vorbeam unul cu altul niciodata.

Dimineata la sapte am fost anuntata telefonic ca in cursul noptii tata a murit. Cand am intrat in salonul 217, in patul sau statea culcat altcineva. Vecinul de pat m-a linistit spunandu-mi ca n-a suferit deloc, doar cat a oftat o data si si-a dat sufletul.

Apoi a venit la mine un barbat cu sapca de piele si s-a oferit sa spele, sa barbiereasca si sa imbrace corpul. Asa a spus: „corpul”. Aveam la mine acea suta pusa in plic. I-am dat plicul. L-a desfacut, s-a uitat in el, apoi si-a scos sapca din cap si nu si-a mai pus-o la loc in prezenta mea. M-a asigurat ca va aranja totul cat se poate de bine, doar sa-i trimit un costum si lenjerie curata, si am sa fiu mai mult decat multumita. I-am raspuns ca dupa-masa am sa aduc lenjeria si un costum de culoare inchisa, dar ca acum as dori sa merg sa-l vad.

- As vrea sa-l vad acum, i-am spus. N-am fost langa el cand si-a dat sufletul.Desi codindu-se, m-a condus la prosectura, intr-o cladire separate, aflata chiar in

mijlocul clinicii. Pivnita era luminata de un bec foarte puternic. Am coborat cateva trepte de beton, iar pe podeaua de beton, chiar langa capatul scarii, zacea pe jos tata. N-am scos un cuvant. Omul nu m-a mai intrebat nimic. Taceam si eu. Nu mai aveam sa-i spun nimic, si nu mai puteam face nimic, si nici bani nu mai aveam de unde sa dau, nimanui. Nu mai puteam schimba nimic, chiar daca m-as fi ingropat de vie.