“Exuvii”-Dictionarul de neologisme ne spune ca exuvie este inveslisul rezultat prin naparlirea si iesirea insecetelor adulte din pulpe. Cartea Simonei Popescu nu este altceva decat o colectie de exuvii personale prin care autoarea “le aduna vrand parca sa se convinga pe sine ca varstele se schimba fara sa dispara definitiv din fiinta noastra”. Scriitoarea povesteste despre experiente, intamplari si sentimente care in general sunt trecute cu vedrerea, lasate la voia intamplarii. Naratoarea stie insa ca aceste amintiri dau forma fiecare, unei identitati pierdute, ea le aduna si le da un sesns incercand sa reinvie “o unitate pierduta a trupului sau”. Cartea Simonei Popescu tot un fel de jurnal izvorat din pura nevoie de a se cunoaste pe sine, insa scriitoarea refuza sa-si conceapa exitenta ca pe o unica consacarare a unei identitati. Ea crede puternic in ideea ca in corpul nostru sunt gazduite multe alte identitati, date uitarii, ce coexita simultan, care se cuprind unele pe altele ca intr-o papusa matrioska. Numai prin aducerea aminte, adunarea si imbinarea acestor identitati pierdute fiinta isi recapata unitatatea. Astfel scrisul are o actiune foarte importanta el este o “exorcizare a prezentului si recompunere a fiintei esentiale”. Scrisul pare sa ordoneze haosul din interiorul fiintei, sa clarifice si sa limpezeazsca amintirile. Scrisul este menit sa imapce aceste identitati pierdute, sa le adune si sa le faca una, sa salveze si sa revele sensul vietii “tot cuprisul acestei carti este contaminat de acest efort, de aceasta credinta, de aceasta incapatanare de a se lua in stapanire pe sine prin scris”.Pasajul care m-a impresionat cel mai mult in carte este cel despre copilarie: copilaria nu este “paradisul pierdut”, “nici paradis si nici pierdut, pentru ca uite-l, nu in urma ta, ci mai degraba-n fata”.

Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci „exuviile“ sint pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cind ies din pupe, invelisurile napirlite ale vietatilor care, crescind, se transforma cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le stringe, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent care, ca intr-o sincronie perpetua, aduna toate virstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu sintem doar ce sintem, ci si ce am fost. Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarurilor care ne-au purtat numele.

Scriitoarea isi descrie viata sa de copil. Atunci cand in fiecare zi se intampla ceva neobisnuit, ceva care-ti atrage atentia si te face sa fi mereu “ocupata”. Este descries un copil a carui imagine e bine cunoscuta de fiecare dintre noi: este vorba despre copilul mereu in cautare de ceva, caruia ii place sa descopere mereu ceva nou, care este mereu in cautare de obiecte si miresme noi. Astfel fiecare zi, la varsta asta este o aventura, iar in mintea copilului nu intra notiunea de viitor, el este atat de acaparat de lucrurile care au loc in prezent incat nu se gandeste l ziua de maine “in gandul meu nu intra viitorul, viitorul era ceva care se intindea pana a doua zi’’

Cartea dezbate problemele specifice vârstei adolescentine şi ale copilăriei. Cartea are nuanţe autobiografice, dar problemele fiecărei etape a vieţii sunt prezente aici. Autoarea se imaginează pe sine ca un ansamblu de personalităţi: copil, adolescent,  tânăr şi, cu o oarecare spaimă, bătrân, chiar se teme la un moment dat că nu va putea vorbi în acelaşi timp despre fetiţa de cinci ani şi despre tânăra de 15. Îşi aminteşte despre joaca ei cu fata cu pampon, Dana, prietena de joacă, prieteniile şi supărările între fete. O altă amintire ar fi cea despre fata urâtă care era închisă faţă de alţii, vorbea foarte puţin, dar i se deschide dintr-o dată eroinei-autoare, vorbindu-i filosofie. Eroina află, astfel, despre o posibilă migrare a sufletelor şi despre viaţa de dincolo. Fiecare moment trăit, fiecare poveste este pentru ea o experienţă unică, eroina învaţă din ea. Experienţele o ajută să unească micile “părţi” ale sufletului sau ale personalităţii ei, construită asemenea păpuşilor “Matrioşca”, una în cealaltă. Acest ansamblu de personalităţi o face unică, îi conferă ceea ce ea numeşte “simonism”, “simonitate”, cu o nuanţă uşor narcisistă. Toate amintirile, tot ce a învăţat şi a auzit contribuie la evoluţia personalităţii eroinei, la clădirea ei ca om în lume. Termenul de exuvie din titlu nu este ales deloc la întâmplare. Cuvântul desemnează acel înveliş din care larvele insectelor ies pentru a se transforma în pupe, apoi în viitoarele insecte. Omul, prin evoluţia vârstelor lui, iese dintr-un fel de exuvii, se dezvoltă, se maturizează, se armonizează cu timpul pe care îl trăieşte. Jocurile de altădată i se par acum de o naivitate extraordinară. Este un fel de încercare de recuperare a copilăriei, prin lucrurile mărunte de altădată: caiete, frunze colecţionate, celebrul oracol, desene. Profesoara de desen i se părea cândva un model. Imaginea picturii este semnificativă pentru încercarea de recuperare a trecutului. Fata descoperă un desen, o pictură, unde i-a desenat pe toţi membrii familiei, într-o manieră naivă, desigur, cu menţiunea că ea lipsea de acolo fiindcă picta; nici Dana, prietena ei, nu lipseşte din picturi, deşi acum nu-şi mai aminteşte bine de ea, decât doar că purta pamponul. Pasiunea pentru pictură îi va aduce prima dragoste, un puştan pe nume Hari, care îi năclăise desenul, dar pe care ea l-a completat cu o mulţime de alte culori, era desenul LOR. Toate aceste elemente pot constitui simboluri ale trecutului, care nu revine decât în amintire. Desenul este o lume, iar cartea Simonei Popescu este o pictură a cuvintelor, care aduc aminte de copilărie şi adolescenţă. Dulapul, podul casei pot fi considerate depozite ale amintirilor. Autoarea nu e deloc nostalgică, e realistă, ştie că timpul nu poate fi oprit. Visul cu acel lup gata să o sfâşie poate însemna lupta cu timpul, care trece şi nu iartă nimic. Gândul că va arăta altfel la 30, 40, 50 de ani o înspăimântă. Singura salvare rămân micile obiecte care-i amintesc de micul univers din trecut. Imaginea din final, cu fetiţa care îşi aruncă păpuşa pe geam, echivalează cu pierderea inocenţei şi ieşirea din “exuvie”, maturizarea, percepută în acelaşi timp ca “groază” şi ca “fericire.Eroina-autoare se maturizează, dar nu se desparte de niciuna din acele exuvii, ci încearcă să le recompună, pentru că toate fac parte din personalitatea ei.Cartea Simonei Popescu este într-adevăr deosebită, conţine adevăruri şi experienţe trăite de fiecare din noi. Lumea întreagă se recompune la nivel de text.