mişcîndu-şi doar ochii dintr-o parte în alta deasupra obiectului hîrtios fără să le mai pese de mine. Am găsit însă în poşeta mamei ceva asemănător, o cărticică de jucărie, cu coperte albe, lucioase, cu impri- meu aurit şi pagini roz, parfumate. Rupeam cîte o filă şi mi-o treceam peste faţă. Şi faţa se rumenea şi se făcea precum catifeaua. Duceam „cărticica" la nas şi era dulce şi suavă. Ţineam „cărticica" în palmă şi era gingaşă cu petalele ei subţiri. Un fel de Degeţică a cărţilor, copil roz şi imaculat. în ea m-am apucat să desenez case şi copaci şi oameni, pe pielea ei moale am tatuat autoportrete bizaroide.Apoi au fost cărţile de colorat. Era acolo o lume de forme goale, de alveole, de contururi pe care tre-buia să o umplu, să-i dau culoare. Dar eu, fără să-mi pese cum stăteau lucrurile în realitatea adevărată, îmi vedeam de treabă cu seriozitate (cu buzele strînse şi puţin încruntată, ca întotdeauna, ca acum): capete portocalii şi corpuri verzi, copaci albaştri, flori negre, căţei galbeni, case mov, fetiţe roşii, băieţei tărcaţi- în burta băieţelului desenam o fetiţă, în corpul - doar contur - al pisicuţei albe un căţel diform, de copaci agăţam urşi, oameni şi case. Era o lume aiurea, complet aiurea. Mă plictisisem de „realismul" cuminte al primei cărţi colorate, pe care o şi abandonasem, de altfel. M-am apucat să colorez mai apoi doar spaţiul dintre forme şi ele rămîneau goale, pure, fantomatice, fixate într-o pîslă multicoloră, într-o mîzgălitură haotică. Le salvam de încilceală, cam asta era în capul meu. Le făceam să se desprindă, albe, curate, uşoare, mai evidente, prin contrast, în isteria aia de linii, de volburi alandala. Tot се-am iubit a fost salvat de încilceală.Mai erau şi cărţile acelea pline de labirinturi, de aţe şi fire întortocheate care tăiau secţiuni de tot felul. Dacă aveai grijă să colorezi bucăţile numerotate după indicaţiile din subsol, ajungeai să descoperi figuri, contururi, obiecte, scene, chiar poveşti. De aici începe totul. îmi imaginez viaţa mea ca pe o astfel de carte. Caut să colorez cu toate nuanţele posibile, caut punctele între care trebuie să fac legături ca săobţin o imagine cît de cît coerentă, haşurez în aşa fel încît să iasă la suprafaţă „povestea" (sau „emblema" sau personajul-Detaliu) din aiureala proliferantă care acoperă tot, care mă acoperă. Caut să urmez nişte liniamente, să respect numerele, ca să ies din labirint. Merg pe ghicite. Am început cu ce e mai încîlcit în memoria mea, forme pe care le umplu, goluri de memorie, păienjeniş de senzaţii din vremea primei copilării, cea cu puţine cuvinte şi o grămadă de stări, presimţiri, intuiţii, impulsuri.Am dat într-o zi, într-un tom savant, peste o pagină despre „viziunea" unora dintre cele mai primitive fiinţe, nişte protiste, nişte rotifere, nişte anelide (dintre care unele se numeau, nu mă pot abţine să n-o spun în paranteză, Aphroditicea). Era vorba acolo despre un fel de ochi cerebrali, despre neuriţi senzoriali şi despre un mod de a vedea echivalent cu transformarea „informaţiei" (cum se spunea acolo) în „potenţial mem- branat" - care ajungea sub această formă la sistemul nervos sau, mă rog, la organitele responsabile de răspunsurile motrice ale celulei (întregii fiinţe, adică). Nu mai citisem nicăieri în cărţile de literatură despre astfel de lucruri, despre senzaţii şi forme de existenţă care îmi aparţinuseră, pe care le cunoscusem. Asta erai Tot ceea ce am văzut cîndva era absorbit de pielea mea („potenţial membranat"), de un soi de inteligenţă tegumentară care dirija alte atitudini, alte reacţii decît cele ale cumintei raţiuni (fugă, lălăieli, alinturi, leşinuri, isterii). Corpul meu tînăr a priceput toate chestiile mai bine decît creierul inocent. Fără idei, fără cuvinte, am înotat printre toate ca printr-o apă limpede.într-o vreme eram convinsă că „centrul gîndirii" umane e undeva în burtă, în centrul corpului, foarte adînc împlîntat în fiinţa noastră. La serbări, cînd trebuia să spun poezii, burta mea reacţiona violent, se desfăcea acolo un nod de forţe fantastice care-mi paralizau întregul corp şi de cele mai multe ori, cu genunchii tremurînd, nu mai eram în stare să spun nimic, spre ruşinea părinţilor mei. Cînd făceam o prostie sau cînd minţeam, ceva în burta mea serăsucea, dezvoltîndu-se vertiginos, răspîndindu-se pînă departe, prin sînge, spre vîrfurile picioarelor şi mîinilor. Şi-n plasa asta metalică, electrică nu mai ştiam ce am de făcut. Mai tîrziu, cînd am aflat că pe copii nu-i aduce barza, ci că stau acolo, în pîntecul mamei lor, şi tot cresc, cu creier cu tot, am avut bucuria că intuiţia mea se confirmă. Mă gîndeam la superioritatea femeilor care creează fiinţe vii în burta lor, purtătoare fiind, luni de zile, de creier în burtă. Creier în burtă! Şi-apoi „centrul" misterios (sau cum i-oi fi spus eu pe atunci) era normal să fie la mijlocul corpului, ca un copil în burta mamei. Un copil de aer. De aer inteligent. Mă rog, să trec mai bine peste tîmpeniile astea burtocentriste.

Aveam cinci ani şi eram al naibii de ocupată. Zilele erau lungi şi nopţile erau lungi, dar eram al naibii de ocupată. Mă trezeam de dimineaţă: afară era soare, între lucruri acea culoare rozgalbenalbăstrui, grădinile foarte verzi şi umede, stînjeneii nu departe printre săbiile frunzelor, tufele de crini, iarba şi sumedenia de păpădii din tulpina cărora îmi făceam lungi lanţuri, pînă dincolo de buric - toate la locul lor. Мі-era frig în ciorapii mei treisferturi, soarele cu dinţi îmi făcea pielea de găină. Eram zgribulită şi fericită. Fără nici un motiv. începea o nouă zi. în „şorţuleţul" albastru cu guler alb, cu fundă roşie la gît, alergam spre grădiniţă, unde mă întîlneam cu nişte fetiţe insuportabile, mincinoase şi alunecoase, cu nişte băieţi războinici şi feroci. Era ceva care mă atrăgea irezistibil spre închisoarea aia de spaimă - altfel arăta foarte bine, era o clădire uriaşă (aşa mi se părea atunci - ca un castel), cu bucătării vaste, o grămadă de debarale, un vestibul larg pe ai cărui pereţi erau pictaţi nişte pitici mari cît mine şi salonul în care ne dezlănţuiam peste zi, în care se dădeau tot soiul de serbări şi carnavale. încăpeau înăuntru o grămadă de scăunele, de măsuţe, iar după masa de prînz se aduceau paturile pliante. Aici întîlneam zi de zi fauna copilărimii, fetiţe proaste şi rele, domni- şorele de cinci ani fantastic de încrezute, pline deifose, imitînd în modul cel mai enervant lumea cocoanelor ţîfnoase, băieţi mucoşi şi blegi sau de-a dreptul bestiali ori momîi încremenite cu degetul mare în gură, de genul neutru.

Mergeam acolo cu o anumită nerăbdare totuşi şi cu speranţa, bizara speranţă că voi regăsi, ca întot-deauna, răutatea asta de-o diversitate care mă fascina şi mă atrăgea, aşa cum mă atrăgeau cotloanele întunecate, gangurile sinistre, casele părăsite. îmi explic greu voluptatea aureolată de nimbul fricii cu care aşteptam să fiu ameninţată, înghiontită, umilită sau chiar bătută. în vizuina aia, cu toate lighioanele de pînă în şase ani, nu eram niciodată dezamăgită în aşteptările mele masochiste. Primeam măcar un ghiont, dacă nu mă alegeam cu o mînă sucită, un genunchi julit, o buză crăpată, un cucui în cap. Era o luptă surdă în menajeria teribilă din care ieşeam epuizată după cinci ore, timp în care mai trebuia să şi înghit, printre altele, nesuferitul lapte din căni simple şi butucănoase, supele şi ciorbele grăsoase, oribile, acoperite de plase de ulei, lichide impure care mă paralizau, mai ales cînd găseam acolo un rest animal, came sau pieliţe de pe picioarele de pui, ori zdrenţele alea dezgustătoare de ou, apoi tocanele groase care nu mai intrau în stomac. Felul trei era, invariabil, o prăjitură cu cremă roz sau maro, foarte untoasă, puţin sărată şi cam greţoasă, pe care totuşi o mîncam cu oarecare plăcere. Habar n-am ce făceam toată ziua pe-acolo, dar îl ţin şi acum minte pe Florin cel rău, spaima tuturor, care-ţi putea trage una de să-ţi iasă sîngele pe nas, apoi o fetiţă pe care o chema Lupu şi care chiar avea nişte colţi de lup şi-o răutate de lup (poate astea erau doar în mintea mea, din cauza numelui ei de familie), ce se îndeletnicea la masa de prînz cu... împroşcatul. Ţinea cîte un bob de strugure între arătător şi degetul mare. Te întreba, eventual, cu o voce mîţîită: „Vezi bobul ăstaaaa de struuguuur?“. Şi-l strivea în dreptul ochilor tăi, be- hăind prosteşte. Memoria mea a înhăţat şi imaginea unei fetiţe cu mutră de maimuţă, cu sprîncenele împreunate, care se legăna încontinuu într-o parteşi-ntr-alta de te apuca, vrind-nevrînd, ameţeala. Sau spectrul unei arătări deplorabile care se tîra în ge-nunchi pe covor (un covor de iută cu modele roşii pe fond gri), cu botul în jos, legănîndu-şi capul ca o broască ţestoasă. Smulgea fire din ţesătură, le lipea de degetul cel mare şi le sugea împreună cu degetul ceva timp, după care căuta un fir „proaspăt” (cred că uneori chiar înghiţea firele alea scîrboase şi aspre). Apoi era mirosul feţelor de masă, pe care sînt convinsă că l-aş recunoaşte şi azi fără mare ezitare - un amestec de îmbîcseală, săpun de rufe, vînt şi metal încins (îl simt şi-acum, în timp ce scriu). Nasul meu culegea neobosit arome, emanaţii de la bucătărie, parfumurile dulcege ale educatoarelor, mirosul halatelor femeilor de servici şi ale cămăşilor „de noapte” cu care ne îmbrăcau pentru somnul de după-amiază.Somnul obligatoriu făcea parte din program şi nu era chin mai mare. Aş fi preferat să primesc mai bine un ghiont în burtă sau să fiu trasă de păr sau să primesc o salvă de strugure în ochi. Dura doar o oră, dar era un calvar pentru că nu reuşeam să adorm aproape niciodată şi trebuia să mă prefac, să stau cu ochii închişi, aşteptînd să treacă timpul. Şi timpul curgea greu, ca o miere groasă, cu un vuiet abia per-ceptibil, insuportabil, care mă făcea să-mi mişc în demenţă degetele de la picioare. Se mişcau singure, de fapt, şi asta mă neliniştea atît de tare, că mă foiam în neştire, mă zvîrcoleam şi nu-mi aflam locul. Cred că nu m-am gîndit niciodată atît de serios şi de mult ca atunci la „natura” timpului, la vitezele lui, la „substanţa” lui. într-o zi am şterpelit de-acasă ceasul mamei. Am stat cu el la ureche şi mi-am dat seama că nu numai eu sufeream, că timpul însuşi, săracul, se zbătea neputincios, maniacal. Timpul, şi el, era în aşteptare. încordat ca şi mine. în acest interval mă gîndeam la tot felul, nu la jocuri sau la prieteni. De fapt, nu gîndeam, ci desfăşuram un balot de imagini care curgeau una după alta.Ei, în „gîndirea” asta de prînz a copilului care am fost nu pot intra. Nu-i mai ştiu... „ritmul”. Ar trebui să inventez, ceea ce îmi displace profund. Am superstiţiile mele... Мі-au rămas însă nişte frînturi pebanda memoriei puternic magnetizată. Nişte celule ale imaginaţiei mele pe care încerc acum, artificial, să le înmulţesc, să le creez o structură. Am, lipite de stern, pe dinăuntru, ca pe un disc, concentrări de senzaţii, stări ale vîrstei de mult trecute. Gîtul le simte în timp ce fac frazele, creierul le traduce, mul-tiple variante din care aleg. Să zicem:Mă gîndeam, printre altele, cam cum trebuie să arate balaurii şi zmeii, că toată ziua bună-ziua era vorba despre ei. Erau răi, erau fioroşi, erau înfricoşători, chiar dacă nu existau. Poate că de atunci mi-a rămas în minte că şi ceea ce nu există îţi poate face la fel de mult rău ca şi ceea ce există. Că nu existenţa sau inexistenţa lucrurilor contează, ci ceea ce fac ele din tine. De pildă, ideea de strigoi face din tine piftie. Ca să nu mai vorbesc de frica ciudată, împresurîn- du-mă lent cînd nimic nu părea să mă ameninţe şi pe care nu .i înţelegeam. Şi nu înţeleg nici acum. Frica de NIMIC. Aduceam la o scară mărită imaginea şopîrlei, mă gîndeam că fiinţele astea trebuie să fi fost contemporane cu strămoşii noştri daci, de exemplu, dacă nu cumva mai sălăşluiesc şi azi prin pădurile adînci, în mări, oceane şi funduri de lac. îmi treceau pe dinaintea ochilor, mai întîi ca o fotografie mărită, apoi ca o hologramă în care pătrundeam încet, palatele de cleştar (nu prea ştiam ce este cleştarul) sau palatul de gheată din Andersen. Şi gheaţa toată se topea la flăcările următoarei suite de imagini. îmi închipuiam variante ale scenei în care Hânsel şi Gretel o bagă pe vrăjitoare în cuptorul încins, lăsînd-o să se coacă acolo sub formă de greţoasă friptură. Şi-n faţa ochilor închişi îmi apărea un uriaş curcan dezbrăcat de veşmîntul lui penos, gol, caramelizat, cu măr în fund. Şi-apoi un curcan în pene şi oase întorcînd pe proţap un om, aşa cum de multe ori, în timp ce mîn- cam animal gătit, mă puneam în locul lui, îmi imaginam că eu sînt în farfurie şi el pregăteşte cuţitul şi furculiţa. Curcanul învîrtea deasupra focului, indiferent, un om, un copil. Pe Hânsel. Pe Gretel. Pe mine. Sinistra imagine se topea în diapozitivul umbros al pădurii de aramă, de argint şi de aur din jocul Piticot.ci se derulau „încercările”: întâlnirea cu ursul, cu lupul, cu piticul acela bătrîn cu mîinile împreunate ce te ţinea în loc, cu piticul care, vesel altfel, te trimitea înapoi la punctul de pornire, săream peste mis-treţ sau peste vulpea vicleană şi ajungeam îngheţată, pe săniuţa trasă de un iepure, la coliba aceea cu uşa închisă, fantastic de luminoasă, în care te invita un ultim pitic cu gura pînă la urechi, aşezat pe o buturugă. Nu intram niciodată în colibă, nu ştiu de ce. Stăteam acolo la uşă rebegită şi fericită. Apoi o luam pe drum înapoi. Dădeam iar cu zarul.

îmi mai treceau prin cap şi tot soiul de scîrboşenii delicioase sau refrene obscene cărora nu le înţele-geam sensul, dar ştiam că sînt cu „prostii”. Se fixa ritmul păcătos undeva în cap, se plimba de la o ureche la alta. Cel mai mult îmi plăcea, cum stăteam cu ochii închişi, să alunec.Tare-mi plăcea să alunec şi să mă ameţesc. De altfel, jocurile mele preferate erau cele care îmi pro-vocau frică şi ameţeală. Mă împrietenisem cu un băiat mai mare care mă făcea avionul Mă apuca de o mînă şi un picior şi mă învîrtea pînă obosea, pentru că eu nu protestam şi nu ţipam ca alte fetiţe, iar cînd mă lăsa în iarbă, eliberîndu-mi glezna din strînsoare, aveam senzaţia clară că mă vărs, că mă scurg în pămînt aşaaa, leeent, un jeleu de carne şi creier, o pastă caldă, un lichid viu şi tulbure. Zăceam pe pămînt, mi-era rău, lumea în jurul meu îşi schimba de cîteva ori „substanţa” (nu ştiu cum să explic senzaţia), apoi totul se curăţa, se purifica.Abia aşteptam să vină iarna, ca să-mi dau drumul cu sania de pe un deal la care ajungeam greu pentru că se afla la mare depărtare de casă, de aceea nu mă duceam decît o dată sau de două ori pe iarnă acolo. Mă aşezam cu burta pe sanie, închideam ochii şi îmi dădeam drumul. Despicam frigul, îl tăiam în două, zăpada mă izbea peste faţă şi nu-mi mai păsa de nimic. Mă apuca seara, mă usturau buzele, îmi curgea nasul, mă dureau mîinile, aveam ciorapii uzi şi alunecam, cu ochii deschişi de data asta spre rozurile, spre vineţiul difuz de la capătul pantei. Mă lăsamînghiţită de aerul ăla colorat şi înnebunitor. Mă opream în vale, împlîntată într-o masă de tăcere vă-tuită, inima mea bătea triumfal în ritm cu inima pădurii. (Asta nu e nici o metaforă, eu chiar eram sigură că există şi o inimă a pădurii. Neagră. Monstruoasă, îngropată în pămînt sau atîrnată de vreun brad.) Cînd ningea, stăteam afară în picioare, cu capul dat pe spate, cu gura căscată „ca să mă ningă în gură”. Priveam cu ochii întredeschişi dezordinea alburie şi rotitoare venind spre mine, la început risipită, apoi adunîndu-se încet într-un vîrtej care îmi dădea ameţeli atît de mari, încît mă prăbuşeam în genunchi pe zăpadă, închideam ochii şi aşteptam să treacă.Tot iarna mă duceam destul de des la patinoar, unde făceam în demenţă opturi şi piruete, cădeam, mă izbeam de gheaţă, mă usturau palmele, simţeam că-mi plesneşte pielea. Mă întorceam acasă fier- binte-congelată, înfometată ca un lup şi zdrobită. Pe drum înapoi nu mergeam, ci pluteam şi aveam senzaţia (i-aş spune azi conştiinţa) că viaţa este puterea extraordinară pe care ţi-o dă înrudirea ta cu toate cele din jur: cu întunericul indecis al serii, cu zăpada albăstruie şi sclipitoare din faţa mea, cu înălţimea de deasupra pulsînd de stele. Şi viaţa mi se părea simplă, puternică şi răcoroasă, ca un fluviu de aer trecînd prin toate, cuprinzîndu-mă şi pe mine cu patinele mele pe umăr cu tot.Toamna îmi plăcea să stau la leagăne (vara era prea aglomerat pe-acolo, plin de bunici răutăcioase, mame cu unghii roşii, lungi sau cu mustăţi, puradei gălăgioşi, enervanţi). îmi dădeam vînt cu leagănul, tot mai tare, cu umerii în faţă, apoi lăsîndu-mă pe spate şi trăgînd aerul după mine. Blocurile, iarba, copacii se înălţau şi coborau ritmic, dansau. Uneori mă dădeam peste cap cu leagănul (lucru pe care se încumetau să-l încerce doar băieţii mai mari). Era o spaimă uriaşă, din aia cînd îţi simţi inima în gît (sau în picioare). îmi luam avînt şi-mi şi imaginam cum o să cad în cap, zdrobindu-mi oasele într-o baltă de sînge. După fiecare învîrtire totală, mă bălăngăneam acolo o vreme fericită şi fără viaţă, ca un bolovan. Cînd plecam, mă împleticeam ca un om beat, lumea din jur continua să se mai legene o vreme în jurul meu, drumul spre casă nu se mai termina şi-mi făceam cărare prin hărmălaia vătuită, printre lucruri vag, palid aureolate.

Ei, dar acolo, „la grădiniţă", în patul pliant şi înalt, alunecam altfel: în prăpăstii de aer negru, albastru, vînăt, roşu sau portocaliu, în oceane şi mări, printre căluţi de mare de dimensiunea mea, peşti coloraţi, caracatiţe leneşe, meduze pulsatile, crini de mare cu braţe fine şi penate, stele de mare şi hăţişuri de alge şi corali. Mă plimbam de colo-colo printre peştii care se holbau la mine cu ochiul lor imobil. Mă strecuram, numai ochi şi piele, printre mătăsuri şi atlazuri vegetale, printre catifele şi lurexuri animale, printre horbote calcaroase pînă nu mai ştiam de mine şi adormeam. Nu cunoşteam pe atunci decît cuvintele „peşte", „iarbă de mare" şi „monstru de mare", probabil, dar imaginaţia mea, fără cuvinte, inventa specii întregi de imagini, multiplica şi deforma cele văzute prin cărticele ieftine. Aveam exerciţiu mai de demult, de cînd mă obligau să dorm după-amiaza cu faţa la perete şi, de plictiseală, descopeream geometriile zidului şi le tot refăceam în alte variante.îmi mai aduc aminte de un joc de-al meu: jocul „de-a verdele“: fixam în faţa mea, mental, un ecran complet verde, un verde stins-fosforescent. Eu eram în spatele ecranului şi în acelaşi timp eram şi în faţa mea - un fir, o nuanţă, un soi de flagelat. Mă mişcăm pe ecran, încercam să înaintez printre frunzare, printre alge şi ierburi, printre puncte, verdele mă hipnotiza şi îl trăgeam adînc în mine inspirînd profund, ca la gimnastică. Mă prelingeam, mă opream, făceam salturi în materia verde, în păienjeniş, înghiţeam culoarea şi culoarea avea gustul amărui ca al frunzelor de coada şoricelului, sau acrişor ca al măcrişului fraged, sau iute ca al păstăilor de răpită. Auzeam culoarea şi ea avea sunetul foşnetului, mă lăţeam peste verde, eram o şuviţă de verde închis peste o catifea de verde pal ca al omizii, eram un fir pe care tocmai îl croşeta o tanti într-o vestuţă de lînă, eramfirul şi mă încolăceam în ochiuri, o igliţă, nişte andrele făceau din mine un model gros sau o spumă de dantelă şi tot aşa, pînă mi se acrea la propriu şi terminam mereu cu gustul măcrişului în gură. Cînd n-aveam chef de jocul cu alunecările sau se termina rezerva de imaginaţie, lîncezind acolo-n pat, îmi trecea prin minte nenorocirea băiatului de împărat din Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, singura poveste care m-a făcut să plîng în hohote, în faţa tuturor copiilor (care mă arătau cu degetul şi rîdeau de mine pe chestia asta) şi apoi şi acasă, multe zile. Pentru că şi eu vroiam ceva imposibil, ca şi fiul de împărat: vroiam, cu toată fiinţa mea, cu o forţă a dorinţei şi a speranţei pe care numai un copil o cunoaşte, să fiu nemuritoare (nu mă hotărîsem şi cred că nici nu mă gîndisem în ce formă şi nici de ce

vroiam asta nu ştiam). în gîndul meu nu intra viitorul. Viitorul era ceva care se întindea doar pînă a doua zi. De aceea mi se părea prostească întrebarea „Ce vrei să te faci cînd o să creşti mare?". Şi-apoi, chiar credeam că e posibil să fii nemuritor. Că trebuie să existe un secret, că o să-l descopăr pînă la urmă. Să trăiesc sute de ani, ca un copac sau ca o broască ţestoasă, dar nu ca un copac şi o broască ţestoasă... Aici imaginaţia se bloca, ceva din mine dădea înapoi, se speria. Şi-o lăsam încurcată. Atunci cred că am descoperit pentru prima dată vocea aia neagră din mine, care-şi va face loc în adolescenţă tot mai mult, dictîndu-mi să renunţ, o voce amară şi otrăvitoare care mă oprea, mă reteza, îmi şoptea aspru ceva de felul: „Nu vreau"; „Nu vreau să reuşeşti"; „Vreau să se termine cu tine", „Nu poţi", „Mori!" şi alte tîmpenii din astea care nu erau - şi nu sînt - de glumă. Şi nici măcar nu erau cuvinte, dar înţelegeam eu prea bine - şi toate astea făceau parte din vocea mea, erau pe jumătate vocea mea, un soi de vibraţie în gît, mută şi totuşi vorbitoare.Cum în faza de ciorapi treisferturi nu cunoşteam cuvîntul „imaginaţie", tot ceea ce născoceam con-sideram - nu, nu „realitate", ci viaţă, adică lucru- rile-aşa-cum-sînt-ele. Ce bine că nu-mi băgase nimenin cap cuvîntul ăsta care mi-a pricinuit o mare dezamăgire mai tîrziu, o aşa de mare dezamăgire, incit vocea neagră (dar poate nu vocea neagră, ci alta) mi-a interzis întotdeauna să o iau razna pe coclaurile închipuirii ca să nu mă pierd, să nu mă rătăcesc străină de mine printre străluciri şi neguri ce nu sînt ale mele, ale cărnii, ale pielii şi inimii mele. Dar se putea numi „imaginaţie" delirul trăit cu toate simţurile, în toate minţile? Se puteau numi „imaginaţie" visele mele, reveriile adolescenţei şi coşmareriile cu ochii deschişi? Fiecare crede ce vrea, după cum a trăit flecare.Copil flind, ştiam, ai o grămadă de avantaje: nu trebuie să munceşti, nu trebuie să vorbeşti, să faci conversaţie, să pierzi o grămadă din viaţa ta întîlnin- du-te cu tot soiul de nesăraţi. Totul ar ft fost bine şi frumos dacă n-ar fl existat plictiseala aia care te sfîr- tecă, te decapitează, te mestecă şi te înghite, te mistuie ca un boa, te încolăceşte ca un piton. Vroiam ceva cu o forţă care mă depăşea şi nu ştiam ce vreau. Mă învîrteam prin casă şi nu-mi aflam locul. Noroc cu jocurile, dar şi cu micile terori, cu spaimele, fantomele, dihăniile feroce ale minţii tale. Stăteai aşa, întinsă şi paralizată în propria ta plasă. Creşteau pînă la cer obiectele fricii şi-apoi se făceau mici ca puricii, pentru că aveai cu tine, ca un talisman fermecat, o uriaşă putere.Mai puternică decît o hienă, mai trufaşă decît un leu, mai imperturbabilă decît o iguană, mai pură decît aerul zorilor, mai de neatins ca zăpada de pe vîrful munţilor, mai tăioasă decît sticla, mai limpede decît apa într-un pahar - cum stai aşa, şi cuminte, şi rea, într-un colţ, după ce ai primit două la fund. Te uiţi la oameni de sus. Sînt tot soiul de musafiri. Se holbează compătimitor la tine. îţi vine să le scoţi limba, să le faci o mutră de-a ta. Eşti un tigru uriaş într-o cuşcă de aer, le întorci spatele impasibil. Te gîndeşti la sufletele lor: grase şi slabe. Te gîndeşti că sufletele lor grase nu se pot ridica la cer, că sufletele lor slabe nu se pot ridica la cer. Stai de vorbă cu o tanti şi îi torni minciuni. Ea se face că ar crede şi tu te gîndeştică trebuie să fie tîmpită. N-ai caracter. Şi lumea e săracă. Şi-atunci... îţi bagi degetu-n nas! Apoi, stînd în colţul meu, pedepsită, ziceam că sînt... maşină de spălat, învîrteam cu lentoare, apoi din ce în ce mai repede rufe şi mutre umane, stomacul bolboroseşte, ţi-e rău; ziceam că sînt gîză, mă aşezam pe o canapea galbenă, pufoasă, de păpădie sau între nişte perdele mătăsoase, roşii, de mac, printre catifele grele de trandafir, dormeam noaptea într-o cupă uriaşă, albastră, de atlaz şi, hap, o limbă musculoasă de guşter mă lipea de ea şi, hap, o pasăre clonţoasă mă înghiţea; ziceam că sînt copac şi foşneam, îmi legănam miile de crengi şi crenguţe prin aer, creşteam imperceptibil, foşneam, foşneam; ziceam că sînt pasăre, urcam tot mai mult, priveam de sus pădurile, oraşele, mă lăsam în zbor să plutesc cu aripile bine, foarte bine întinse; ziceam că sînt pisică, mă întin- deam în iarbă, îmi lingeam blana moale şi caldă, curată, îmi întindeam picioarele toate patru, mă răsturnam pe o parte, leneveam cu o labă peste cap; ziceam că sînt un musafir şi mă uitam cum stau eu, un biet copil, într-un colţ. Şi nu-mi era milă. Dimpotrivă, aş zice.Stau cu o pernă în braţe. O iubesc. E albă şi burta ei umplută cu fulgi e moale şi răcoroasă. Mă gîndesc cum se întoarce el, prinţul, acasă, cum aleargă, aleargă şi cum se trezeşte în alt secol şi cum îl înhaţă moartea ascunsă într-o ladă. Mă gîndesc cum mă voi feri toată viaţa de lăzile în care e ascunsă Hîrca cu coasa, deşi nu puţin timp îl petreceam chiar într-o ladă (cea de la „studio", în care se ţineau pernele şi plapuma), somnolînd şi gîndindu-mă la cai verzi pe pereţi. Cîndva o să-mi amintesc - vai, şi eu - de ceva legat de mine, ceva pierdut, uitat şi care va trece prin faţa mea, poate sub formă de iepure. Un fel de nostalgie a ochilor şi a urechilor şi a pielii mă va învălui trăgînd de mine. Atunci voi pleca şi eu de pe unde mă voi afla, voi găsi, desigur, o ladă, poate una căptuşită cu perne. Un copil nebun mă va trage înăuntru cu el - o armonică de oase. Mă lăsasem acolo, în patul pliant de la grădiniţă, în momentul în care, pentru a nu ştiu cîta oară, fiul împăratului îi cere tatălui său nu altceva decît tine-reţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte. Şi-n timp ce el cere asta vocea mea і se adaugă. Fiul împăratului creşte, şi eu? în mintea mea nu există viitorul. Hotărît lucru, n-aş fi vrut să rămîn un copil. Dar nici domnişoară, nici tanti şi nici doamnă, cu atît mai puţin babă. Nehotărîrea asta a mea era una dintre problemele cele mai complicate ale copilăriei mele. Cum să faci, nemuritor fiind, sâ nu Ju ceea ce ştii că eşti şi nici altceva decît eşti, altceva fiind?

Orele astea obligatorii de somn erau cumplite, pentru că nu întotdeauna aveam chef să „imaginez", de cele mai multe ori stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă zgîiam la culoarea neagră-verzui care se instala în capul meu, în faţa ochilor, în faţa de dinăuntru a ochilor. Negrul-verzui, în care apăreau, ce-i drept, din cînd în cînd nişte fire roşii sau galbene, mă vam- piriza, mă obosea prin monotonia lui curgătoare şi-atunci stăteam cu ochii întredeschişi şi mă uitam la picioarele încrucişate ale patului pliant, la

dungile portocalii sau albastre ale materialului în care atîrna, ca într-o sacoşă de pînză, corpul mic şi adormit al altui copil, la copilul ăla care dormea cu gura deschisă sau la educatoarele care şuşoteau şi se plimbau printre noi ca să controleze dacă dormim. Mai era ceva ce nu-mi plăcea în intervalul ăsta de zi: cămăşile lungi cu care ne îmbrăcau, discriminatorii, mirosind a rufă spălată cu sodă. Dacă erai cuminte, te îmbrăcau în cămaşă cu buline roşii, albastre dacă erai aşa-şi-aşa de cuminte şi negre dacă erai rău. Florin, de pildă, avea cămaşa lui permanentă: cu buline negre. Cei mai mulţi eram îmbrăcaţi în cămaşa cu buline albastre, iar cei cuminţi, blegii adică, în roşii. (Uite, în timp ce scriu sînt tentată să mai trag şi cîte o minciună. Adevărul e că mă îmbrăcau şi pe mine în cămaşa cu buline roşii. Bleagă cum eram, nici nu se putea altfel. Dar uite, acum chestia mă calcă pe nervi. Aşa că mă las în buline albastre!)Ei, dar după ce ieşeai de la grădina asta infans- zoologică, în care, ce-i drept, se mai spuneau poveştifrumoase şi fioroase, se făceau oraşe din combine colorate pe care le tot potriveam maniacal, frămîntam plastilină (una dintre preocupările favorite) şi desenam pînă ameţeam flori şi case, urma cu adevărat timpul libertăţii, minunatul timp al dezordinii. Ziua era scurtă, seara venea repede, eram într-o alergare continuă, intram în casă de zeci de ori ca să-mi ung cîte o felie groasă de pîine cu unt şi gem sau cu salată de vinete, mi-era o foame de lup, înghiţeam repede, pînă mă sufocam şi trebuia să mă înconvoi, să aştept să se ducă pe gît pîinea aia, uneori mă apuca groaza că aş putea să mor sufocată şi începeam să alerg disperată în jurul mesei, apoi trecea, în sfîrşit se ducea la vale şi o zbugheam afară ca să nu pierd nimic din mulţimile de jocuri în desfăşurare. Fugeam de mîn- cam pămîntul în Uliul şi porumbeii sau Hoţii şi var- dişttt, goneam ca demenţii, totul era foarte serios, îmi simţeam inima în gît, sîngele pulsînd în nas şi creieri. Cînd mă opream, corpul tremura îngrozitor, urechile vuiau, propria mea respiraţie mă speria şi lumea se oprea brusc, se făcea o mare şi înfiorătoare linişte, un brusc, fulgurant întuneric, o pauză în viaţă, o mică moarte. Şi-apoi totul devenea lent, pur, static. Atunci, ceva cuibărit între omoplaţi, ceva din tine, intra într-o inexplicabilă panică. O panică de aur, dacă se poate spune aşa ceva despre panică. Asta dura un minut, poate mai puţin, mă ridicam şi-o luam din loc spre noi hărţuieli, noi ameţeli şi tot aşa.Mă trînteam în iarbă, mai ales după ce făceam concursuri de învîrtire („care poate să se învîrtă cît mai mult fără să ameţească"). Mi-era aproape rău, zăceam cu faţa în sus, cerul se rotea deasupra mea si norii şi copacii, iarba era răcoroasă, pămîntul - un vîrtej care îţi sugea vlaga, spiralele vii ce se unduiau in tine, şerpii fluizi-amărui din burtă şi cap. Uneori ne trezeam lîngă o insulă cu bănuţi, printre firele de muşeţel, lîngă vreo floare în care bîzîia ceva. De aici începea lumea!Gîndaci, fluturi, muşte. Primăvara, spre seară, ne selectam cu gîdiliturile fine ale gîndacilor de mai, sin-gurii gîndaci suportabili. N-aş zice că nu mă scîrbeau,dar trebuia un sacrificiu mic pentru voluptatea gîdi- liturilor care scoteau din noi gemete de plăcere. îi puneam pe braţ şi mă uitam cum trag după ei frisoanele mici ale cărnii, îi puneam pe burtă, sub tricou, pielea se-nflora, gîngăniile ajungeau pe spate, muşchii unduiau sub piele, gîngăniile înaintau lent, insu-portabil, ajungeau în zona cefei şi îi scuturam jos cu dezgust, nerecunoscători. Pe lîngă gîndacul ăsta chi- tinos şi frumos, cu elitrele lui de zahăr ars, preferatul nostru era bondarul (ştiam că nici nu are ac), bondarul pufos, cu hăinuţa lui colorată, catifea zburătoare. Alergam după mătăsurile fluturilor, frumoşii fluturi albi de varză, simpli, trecînd întotdeauna cîte doi prin faţa noastră, sau cei mici, albaştri, satinaţi, ori rarităţile după care fugeam cu disperare, coada rîndunicii (coincidenţă: în timp ce scriu am lîngă mine o cutie de chibrituri pe care e desenat un superb fluture asemănător cu coada rîndunicii şi care aici se numeşte Iphiclides). Nimic nu era mai palpitant ca emoţiile care ne traversau în timp ce pîndeam un fluture roşu pătat cu violet şi maro. Inima bătea tare într-un corp imobil, de statuie. Fluturele bătea rar din aripile lui, trupul păros tremura o clipă. Şi-apoi se ridica. Ne lăsa în urmă aşa, încremeniţi. Vînători atinşi de o ciudată... nostalgie. O, dar mai erau şi urechelniţele nenorocite care, dacă-ţi intrau în ureche (de aici probabil le venea şi numele), îţi puteau străpunge timpanul, lăsîndu-te surd pe veci, sau rădaştele, gîndacii cu corn, rinocerii insectelor tîrîndu-se printre frunzele de anul trecut din pădure, sau gîndacii negri şi roşii de bucătărie, greţoşi, unsuroşi, mişunători, iuţi, care ne puneau pe fugă şi pe care ţi-era şi silă să-i striveşti. Obişnuite erau şi întîlnirile cu guşterii, cu broaştele, rimele, viermii. Zi de zi aceleaşi „întîm- plări“. Trăiam în lumea asta orizontală şi fojgăitoare, fremătătoare, în care făceam mereu noi cuceriri, noi descoperiri. Aveam genunchii verzi din cauza ierbii strivite, chiloţii de sub fuste verzi, braţele zgîriate, obrazul ciupit de ţînţari, vreun deget de la mîini sau picioare dureros şi umflat din cauza mărăcinilor, limba colorată albastru-violet de la afine, nasul îngălbenitde polen. Frunzele de pătlagină, cînd ne zgîriam, erau singurele noastre bandaje, le puneam pe rană, trăgeam ciorapii treisferturi peste genunchi şi gata, „la luptă, la datorie!". Nu era uşor să le desprindem seara, acasă, înainte de culcare. Mai erau unii care nu puneau nimic peste zgîrietură, stăteau aşa, în aşteptarea muştelor care veneau să se hrănească cu sînge - şi al naibii ce le mai plăcea să-i gîdile muştele alea scîrboase cu picioruşele şi trompele lor, al naibii ce se mai lăsau supţi, purceii de ei!Era apoi mulţimea aia de flori, zeci de flori, printre care suava rochiţă a rîndunicii, cu micuţele ei cupe, albe, fără parfum, nervurate fin cu vernil, apoi gura-leului sălbatic în care-şi băgau trompele bifurcate fluturi de tot soiul, inflorescenţele amare ale cozii-şoricelului, sîngele-voinicului, mărunte, cu steluţe roşii (prinse în bucheţel sînt cele mai frumoase din lume!), micşunelele, ghioceii cu miros de pămînt crud, care primăvara, în luminişurile pădurii şi mai ales în poiana de pe vîrful muntelui, unde ajungeam după vreo cinci-şase ore de mers, umpleau pămîntul, ne tăiau respiraţia, brînduşele roz de primăvară, cele viorii de toamnă, florile rubinii, tîritoare, pe care le găseam puzderie prin lanurile de griu, florile de nu-mă-uita, minuscule, albastre, strălucitoare, păpădiile cu galbenul lor de pui de găină (floarea mea

preferată) care, spre sfîrşitul verii, se metamorfozau în sfere gri de puf, structuri geometrice pe care le risipeam dintr-o suflare, cicoarea ce nu se lăsa ruptă şi ne tăia la degete, florile fără nume cu petale mari, albe, roz şi ciclamen ce creşteau în faţa geamului, pe care le rupeam şi le lipeam de degete cu salivă ca să ne facem unghii lungi de profesoară, stînjeneii complicaţi, albaştri, cu limbi păroase, gălbui, împărţind în două suprafaţa petalelor atît de fine, că ţi se aş- terneau pe piele ca o piele, irişii galbeni, sălbatici, Jugendstil, petuniile parfumate sau zorelele, care prin aspirare se lipeau de nas ca nişte ventuze delicate, bulbucii sidefaţi, nemţişorii de cîmp albăstrind miriştea tristă, dediţeii violeţi care apăreau dintr-omîzgăleală suavă şi verde, dintr-o caracatiţă de frunze păroase, florile trifoiului roz şi alb-crem din care smulgeam calicii tubulare şi le sugeam minusculul nectar de la capăt, florile de lucernă în ciorchini roz-albaştri, rapiţa de-un galben artificial, topind în el o nuanţă de verde-albastru, ale cărei păstăi le rodeam cîteodată cu plăcere (în lipsă de altceva), dege- ţeii grăsuţi, colilia pletoasă, cerceluşii, clopoţeii fragili, liliachii şi violeţi, albăstrelele, florile de muşeţel (românită, cum le spunea bunica mea), bănuţeii ca nişte margarete în miniatură, cu mijlocul rumen, roşu închis spre maro sau roz, pana-zburătorului, care toamna arăta ca o vîlvătaie de mici evantaie chinezeşti de mătase albă, apretată, apoi toate florile de grădină, crizantemele desuete, ca nişte arici de mare sau ca nişte bulgări de hîrtie creponată, hortensiile bătrînicioase, ce se colorau încet în roz bolnav sau alb-verzui, bujorii graşi şi grei. Şi mai erau plantele alea pe care le găseai te miri unde: săpunariţa, care, strivită, făcea un soi de clăbuc cleios ca de săpun, laptele-cucului, cu sucul lui alb şi amărui din tulpini, troscotul tîrîtor şi frumos sau ierburile felurite cu spic înflorit, de la păiuş la fîruţă, sau arborescenta gracilă cu ciucuraşi plăti şi tremurători pe care-i tot clătinam în faţa ochilor (am aflat mai tîrziu că se şi numeau „tremurătoare"). Cele mai rîvnite erau nemţoaicele portocalii pe care ne împingea dracul să le rupem din grădina unei babe franţuzoaice, numai de dragul aventurii, pentru că, dacă ne prindea baba (babă - un fel de a zice, nu avea nici cincizeci de ani), ştiam că se lasă cu mare scandal, cu piţigăieli fran-ţuzite, cu „o la la" şi tot felul de cuvinte pe care nu le înţelegeam şi care trebuie să fi fost nişte înjurături. Ne tîram pe burtă, hlizindu-ne, în faţa geamului ei şi rupeam cîte o nemţoaică fiecare. Ne întorceam triumfători, ca după o uriaşă şi primejdioasă expediţie. Contemplam o vreme prada portocalie, apoi o aruncam. Să nu uit panseluţele, cu petale moi ca o piele întoarsă, albastre-indigo cu stropi galbeni, maro cu intarsii portocalii, aurii, mărginite de cărămiziu, cele de culoarea coniacului sau a lichiorului de cacao. Deflorile astea mă va lega mai tîrziu numele lor: pensee în franceză, love-in-idleness în engleză şi amor perfeito în portugheză - gîndire, gînduri, dragoste trindavă, irosită, inutilă, dragoste perfectă, desăvîrşită... Să nu uit nici mîţişorii, cu nodulii pufoşi, sfere de blăniţă moale pe care-mi plăcea să le sărut. Şi, nu în ultimul rind, minunatii trandafiri, de care nu ne atingeam, nici nu ştiu de ce, poate pentru că erau foarte mulţi, poate pentru că erau, oricum, ai noştri. Fiecare bloc (din cele patru paralele) avea cîte un rind în faţă. Blocul alb avea un strat de trandafiri uriaşi, roz-galbeni, înconjuraţi parcă de un halou albas- tru-portocaliu care le dădea adîncime. Băgăm nasul In ei, cînd nu erau ocupaţi de vreo albină, închideam ochii şi corpul meu se umplea pe dinăuntru de parfum. Parfum rece. Cum n-am să mai întîlnesc niciodată. Creierul se clătea mai întîi şi apoi aroma cobora în gură, umplînd-o cu un guguloi de aer cald. Limba se catifela brusc şi corpul primea, şi el, această „materie" aeriană vag-dulce, luminoasă cumva. Urmau trandafirii de un roşu profund, foarte închis, care seara păreau violeţi, cu parfumul lor greu, tot mai puternic spre asfinţit, aproape înecăcios (din astfel de trandafiri îmi imaginam că trebuie să-şi fi făcut bulgarii esenţele grele, trăsnitoare, fierbinţi, păstrate în fiole de sticlă pe care le găseai, ca nişte sîmburi transparenţi, în nişte cilindri de lemn pirogravat cu capac în formă de cupolă). în sfirşit, trandafirii pitici, tot roşii, dar un roşu banal, industrial, vag mirositori, şi trandafirii albi de la blocul verde, mici, cu multe petale, cu floarea bătută şi mulţime de stamine.Deasupra noastră se legănau primăvara inflorescenţele copacilor, atît de delicate, de trecătoare: puz-deria albă şi roz a cireşilor, corcoduşilor, prunilor, uriaşele flori de magnolie, luminările castanilor (ce nu-mi plăceau cine ştie ce), florile de liliac, mai ales cele cu floarea dublă cu care-mi plăcea să-mi acopăr obrazul, apoi florile de salcîm cu gustul sălciu, pe care unii le rumegau, scuipîndu-le apoi pe jos. Vara tîrziu apăreau achenele zburătoare, „elicii" cum le spuneam, iar din inflorescenţele socului şi scoruşuluiapăreau ciorchinii de boabe negre şi roşii care mi se păreau grozav de frumoase, ca de lemn lăcuit. Mai tîrziu aveau să mă atragă mai mult florile sofisticate şi necunoscute din florăriile scumpe, nişte urîte excentrice, sau florile extrem de simple cărora nu le dădeam atenţie pe vremuri: cele de tei, de exemplu, pentru culoarea lor (nu am nici un adjectiv la înde-l mină şi nici n-am chef să caut vreunul, Proust găsea că seamănă, aşa uscate, pregătite pentru ceai, cu nişte trandafiraşi aurii) sau tufănelele, guşa-curca- nului, ce chiar semăna cu o guşă zgrunţuroasă de curcan, fiind, în plus, tivită cu o catifea rubinie şi ondulată, floarea aurie a bostanului, globul alb-ver- zui al cepei ori spînzul cu floarea lui verde, rumenită în roz-verzui pe dedesubt, sau chiar frumoasa floare roz a banalului ciulin, care încărunţea spre toamnă. Printre detestate erau garoafele, ce nu mi-au plăcut pînă cînd am auzit că englezii le zic carnation (celor roz, dacă nu mă înşel) şi bine le zic, calele pentru morţi şi mirese, gladiolele, lalelele (vai!), crizantemele, pe care le consideram eu flori oficiale, aşa ceva duceam noi la şcoală profesoarelor la început de an sau doctorilor, secretarelor: amărui, fără parfum, flori funebre. Frumoase mi se păreau florile ignorate, care nu se vînd în piaţă şi pe care nu le poţi oferi nimănui, cele ale cartofului sau fasolei şi mazărei, complicate, delicate, floarea de vînătă sau floarea de fin, în vîlvătăi roz, ca de mohair, pe dealuri. în ceea ce priveşte parfumul, nimic nu întrecea în măreţie regina-nopţii (altfel nu grozav de frumoasă), care făcea cît esenţa a o sută, o mie de petunii adunate la un loc. Iar cea mai ciudată era o plantă de interior care se numea parcă Lacrimile Maicii-Domnului şi

care, într-adevăr, în fiecare an, în august, plîngea. Mă uitam la inflorescenţa de steluţe ca de ceară, cu un cerc mic şi subţire în centrul fiecăreia în care anina un strop limpede, o lacrimă.Nasul, urechile, ochii, pielea şi limba erau, pe vremea aia, instrumentele noastre de gîndire. Zi de zi dădeam peste puzderii vegetale, cunoşteam aromelesi carnaţiile florale mai bine decît îmi cunoşteam propria piele. Aveam capul, corpul îmbibate de su-nete, miresme, duhori şi culori care fermentau în noi, ne... lucrau. Ne lipseau însă cuvintele, adjectivele, elementele de legătură şi tot aşa. Dar cine avea nevoie de ele? în absenţa lor, a ideilor, a conceptelor, a noţiunilor, a schemelor de vorbire, lumea era o mare si înnebunitoare mulţime de suprafeţe colorate, parfumate şi moi, reci, delicate, rugoase, fetide, catifelate, mătăsoase, lăcuite, polisate, oxidate, glazurate, suprafeţe de furninuri şi glaspapiruri, împletituri, tapiserii. Suprafeţe întretăiate. Aerul era una dintre ele, albăstrui dimineaţa (albăstrui spre roz), apoi din ce în ce mai strălucitor, mai auriu şi mai clar, aproape galben înainte de furtună, vara, cenuşiu toamna, umed şi greu, alburiu şi aspru iarna, riolet-portocaliu în serile calde, apoi violet spre cerneală şi negru noaptea, negru şi nesfirşit.Poienile cu fineţe coapte, de-un roz stins, ne înve- .eau, ne mîngîiau braţele şi picioarele, auriul aspru al lanurilor de grîu în care ne ascundeam se lipea de -iele. Şi epiderma noastră îndrăgostită ieşea în întîm- pinarea tuturor. Acolo, în lan, suflam asupra macilor sirălucitori, fragili, făcîndu-i să tremure subţirel, -mbra pădurii ne frăgezea corpurile şi făcea lucrurile -dinei şi catifelate. Totul în jurul nostru era pufo- senie - norii şi păsările, bondarii şi florile; era licăr - ooabele de rouă, licuricii, stelele; era respiraţie - respiraţia ierbii, a frunzelor, a pămîntului adînc. Totul 33 mireasmă, fructele pe care le sărutam înainte să le mănînc sau pe care le mîngîiam de obraz sau de cuze erau învelite de o aură înmiresmată, praful mi- *osea a uscat, rufele de pe sîrmă aveau un iz bătrîni- tios, coaja copacilor şi lemnul adiau dulceag-sărat, ploaia aducea cu ea prospeţime şi noi, adunaţi după Joaie, miroseam ca blana udă de cîine, zăpada avea parfumul ei de apă şi pămînt, subsolurile, gurile de tanal anunţau împărăţia mucegaiului, barele de me- al pe care făceam echilibristică miroseau a rugină, a fopsea şi a încă ceva dulceag. Poate ghips.Apoi gustul, ce promisiune! Un evantai uriaş cu piiseuri mărunte se deschidea în creier. Limba le ştiape toate (dar şi cerul gurii şi nasul); acrul lămîii, al borşului oribil, al măceşului, al muştarului, al mă-rului putred; leşiosul apei călii (cuvîntul ăsta mă făcea să mă moleşesc brusc), al compotului de rubarbă, al hîrtiei (pe care o mestecasem o dată, din curiozitate), al carbocifului pe care trebuia să-l iau pentru dureri de stomac, al ciocolaxului, al prunei uscate. Dulcele, şi el de atîtea feluri, işi desface bobocul boţit în zeci de abstracte petale: cel al bomboanelor (cu totul altfel dacă erau de mentă sau de lapte, de fructe sau de ciocolată, dropsuri sau cremoase) sau al nectarului din florile de trifoi, cel fad al dudelor, dulcele prăfos al creionului pe care-1 rodeam la ora de aritmetică dulcele inecăcios al mierii, al şerbeturilor sau al smochinelor semincioase şi al curmalelor (din care apreciam - estetic! - doar sîmburele lemnos), cel acidulat al răcoritoarelor sau cel leşinător al siropurilor de casă. Săratul avea gamele lui multiple, de la sarea pură, de bucătărie, la gustul lacrimilor pe care le în- ghiţeam cu voluptate în timp ce plîngeam (şi ce-mi mai plăcea să plîng!) sau al sîngelui, bine ştiut pe atunci, pentru că, aşa cum făceau toţi ceilalţi copil îmi sugeam cu „poftă“, ca un autovampir dereglat stropii de sînge apăruţi pe suprafaţa pielii de la juli- turi sau sîngele izbucnind neliniştitor cînd mă tăiair mai serios. Cunoşteam gustul pămîntului (de cîte ori nu căzusem, nu mă trezisem cu gustul pămîntului în gură?). Ştiam gustul zăpezii, rodeam bulgării mid şi sugeam cu un anumit interes ţurţurii de gheaţă desprinşi de la fereastră, opalescenţi, strălucind în soare dimineaţa. Apoi, gustul de coji de copac şi muguri şi fructe sălbatice ronţăite din pură curiozitate Băgasem în gură pînă şi nebunele, fructele negre ale unui arbust despre care, după cum le spune şi numele, ştiam că te pot face să te sminteşti pe loc. în- ghiţisem într-o după-amiază în faţa privirilor speriate ale tovarăşilor mei dejoacă un pumn întreg de boabe otrăvitoare. Aşteptam, cu ceilalţi lîngă mine, să înnebunesc. Şi tot aşa... Ca să nu mai vorbesc de amestecu de senzaţii perplexante, de hibrizii în care nu ma recunoşteai nici dulcele, nici amarul, nici acrul, nicsăratul. Cum sînt cataiful, mîncarea de gutui, dulceaţa de nuci verzi? Dar ceaiurile de plante? Ce gust are apa? Dar aerul?Pentru ca să găsesc acum limpezimea complicată a suprafeţelor vibrante ascunzînd alte suprafeţe vi-brante trebuie să-mi scot ochelarii. Miopia, paradoxal, mă ajută să văd ca atunci, să simt ca atunci lumea din jurul meu: transparenţe, pîlpîiri de culori, ambiguităţi, întrepătrunderi, oscilaţii, sunet multi-plu, difuz, dezordine bogată, învălmăşire de forme şi materii, irizaţii, parfumuri venind de peste tot şi de niciunde, cotropitoare, o lume vagă, fluidă, în firească prelungire a fiinţei mele, a corpului meu viu, gînditor.Toate lucrurile astea nu s-au pierdut şi nu ţin de trecut, de trecutul ireversibil, de... „amintiri din copi-lărie". Au rămas în mine, în simultaneitatea mea concretă. Învîrt o şuviţă răcoroasă de păr, gest de care n-am să mă dezbar niciodată, degetele mele s-au învăţat aşa. Gestul prezent e însoţit de o mie, de zeci de mii de gesturi simultane, identice. Ca o imagine descompusă pe computer. Aşa cum, uneori, la televizor, cînd un balerin ridică braţele, gestul lui descompus îl face să pară că are aripi străvezii, că e mereu cu o clipă în urma sau înaintea lui însuşi. Senzaţiile mele de altădată nu ţin de memorie (voluntară sau involuntară), n-am nevoie de nici o madeleinepentru ca ele să apară din nu ştiu ce profunzimi ale minţii, din nu ştiu ce fibre ale cărnii. Memoria mea nu e un dulap de arhivă. Corpul meu e făcut din toate astea, fluxuri vii, neîntrerupte. Glisade. Reţele în care sclipesc dezordonat puncte de foc, ca pe ecranul unui computer lăsat în „repaus".Lumea copiilor îşi avea legile ei nescrise, cuceririle si înfrîngerile ei, răutăţile, invidia, prostia, mîrşăviile ei. Era o pîndă continuă, o neobosită hărţuială. o pîră generală, se rupeau prietenii în numai cinci

minute, se spuneau lucruri de o cruzime pe care numai un copil o poate suporta şi ierta. Supărarea dura o oră, cel mult o zi-două, dar lua proporţii colosale. Cuvintetrântite aiurea te sfîşiau de sus pînă jos, te fisurau, te animalizau. Apoi urmau marile împăcări, marile fraternizări, copleşitoare, umplînd aerul de pulberi aurii. împăcarea avea culoarea roz-auriu.într-o zi întreagă se puteau întîmpla atîtea, nimic nu era previzibil. Dimineaţa era pentru ferocitate. Atunci, cu o nouă energie, se spuneau chestiile cele mai dure, atunci se putea întîmpla să fii tras de păr, să primeşti o scatoalcă, un cot în stomac, începeau încleştările, bătăile între băieţi şi vipereniile insinuante ale fetiţelor. Era timpul minciunilor, toţi se pregăteau să-şi întindă capcanele. Ce freamăt de harpii mici, de demoni mîrîitori, de javre schelălăi- toare! Limbile se ascuţeau, sîngele clocotea, lucrurile deveneau arţăgoase, ceva te împingea afară din casă. O căutai cu luminarea. Ieşeai nerăbdător. Te aşteptau. Fetele şi băieţii - cele două specii diferite, definitiv vrăjmaşe. Ne toleram pentru că aveam nevoie unii de alţii, la jocuri, ca să fim mai mulţi. După-amiaza era vremea jocurilor, alergatului de colo-colo, hîijo- nelii, gălăgiei. Iar seara - timpul împăcărilor, al fericirii generale. Cînd aerul se colora violet, se înmuiau toate, ne înmuiam şi noi, oboseala ne făcea parcă mai buni, reîncepeau „idilele" „la bancă" (ne adunam acolo, în faţa blocului, în picioare, în jurul celor mai mari care stăteau pe banca îngustă, duşmanii de peste zi). Acolo se spuneau poveşti adevărate, căs- cam gura la toate comediile frecîndu-ne violent pieile, scărpinîndu-ne pînă la sînge cu unghiile după muş-cătura vreunui ţînţar. Şi doar chemările tot mai insistente şi mai ameninţătoare ale părinţilor ne puteau despărţi. A doua zi, energiile rele eclozau din nou, se desfăşurau iar în voie. O luam de la capăt. Găseai bilete, mesaje fioroase în cutia de poştă, de la „M-am supărat pe tine. X" pînă la anonime de felul „Dacă mai spui ceva rău despre mine te bag în urzici" sau „Xeste o Scîrbă" şi culminînd cu „Moarte lui Cutare", începeau schimburi absurde de replici precum: „Nu mai vorbesc cu tine. Să-mi dai înapoi tot ce ai de la mine Să-mi dai şi guma înapoi". „Guma nu ţi-o dau, am înghiţit-o", spuneai. „Nu mă interesează, să mi-odai înapoi." „îţi dau alta." „Nu mă interesează alta, aia să mi-o dai, din burtă să mi-o dai." Javra aia al- binoasă ar fi vrut să-mi vărs stomacul, să-mi despic burta ca să-i dau ceea ce era al ei. Bicisnicia ei mă bestializa şi-mi venea să plîng, dar nu se plînge niciodată în faţa adversarului. Dimpotrivă, adversarul trebuie asmuţit pînă la exasperare. Curgeau minciunile sfruntate, suspiciunile, turnătoria, complicităţile. Chiar jocurile obişnuite căpătau în unele zile o inexplicabilă ferocitate. De-a prinselea se transforma în alergarea aia cumplită din coşmaruri, mă apuca o frică imensă care nu avea nici o legătură cu jocul, fugeam ca de moarte, mai făceam şi nişte pariuri -.dioate (dacă mă prinde mor peste un an şi alte tîm- penii). Chiar într-un joc ca ţările, cineva trebuia să te atingă cu mingea şi, uneori, nu înţeleg de ce, copilul ăla te lovea cu mingea peste faţă sau trăgea un sut direct în burta ta de ţi se oprea respiraţia. Apoi era răutatea celor care se supărau şi stricau jocul la jumătate sau cei се-şi luau cărţile de joc Macao sau Păcălici, le luau aşa, pur şi simplu, de-ai naibii, ca să ne dăm seama cît de importanţi sînt ei cu cărţile lor jegoase cu tot. Era insuportabil, ne lăsa un gust amar pe toată ziua, nu mai aveam chef de nimic, ne risipeam. Atunci intram în casă şi înfulecam bucăţi de pîine rupte cu mîna, pe care picuram miere. Sau umblam la borcanele cu şerbet de cacao sau la cele cu măsline. Cînd ieşeam din nou afară, încet-încet colonia se refăcea. Dar erau o grămadă de alte lucruri се-ţi tăiau pofta de orice: se fura pe rupte şi pe faţă la şotron, la elastic, se fura la Regina pe Jurate, ăsta era un joc în care mergeau favoritismele, nu ajungeai niciodată Regină dacă luai mereu „paşi de şoricel", în timp ce alţii erau lăsaţi să înainteze pentru că primeau „paşi de elefant" sau „de uriaş". Nu era cinstit, multe jocuri erau necinstite, toate jocurile erau necinstite. Chiar în De-a v-aţi ascunselea, unii, invi-dioşi, şopteau la urechea celui care trebuia să pornească în căutarea noastră pe unde eram ascunşi noi, ceilalţi, ceea ce era un lucru foarte, foarte urît. Erau fetiţe antipatice care nu vroiau să te primeascăîn jocul lor numai pentru că nu le dăduseşi cu o zi înainte „paşi de uriaş” la Regină sau mai ştiu eu ce alte nimicuri. Cel mai tare mă enervau egoiştii şi ofticoşii. Mai era şi chestia cu mîncarea. Se întîmpla că unii aduceau dulciuri afară şi le clefăiau în fata noastră cu cruzime şi neruşinare, şi erau ăia mici, fără pic de demnitate, care cerşeau cu voci tîngui- toare: „îmi daaaai şi miiieeeee?". ăştia mici mă căl-cau cîteodată pe nervi, mai mult chiar decît nesimţiţii care molfăiau victorioşi la ciocolata sau bomboanele lor nenorocite. Dar îi înţelegeam pe jumătate. E greu să te lupţi cu pofta la vremea aia. Cuvîntul poftă apărea foarte des în conversaţiile noastre: „Mi-e poftă de ceva dulce", „Mi-e poftă să mă joc", „Mi-e poftă să-l bat p’ăla", sfîrşind cu frecventul „Pune-ţi pofta-n cui", cu varianta lui nesuferită - „Cotul şi pişcotul, labele şi botul". Chiar seara tîrziu, după ce ăia mari se săturau de fotbal sau de ture cu bicicleta, auzeam cunoscutul cor de plîngăceli cerşetoreşti, mă uitam şi eu la mutrele topite ale celor mai mici: „Ne daţi şi nouă miingeeea? Ne daţi şi nouă mingeeeaaaa?" sau „Mă laaşi şi pe mine o tuuuurăăăă?". Primeau mai totdeauna un scurt „Nu". Se uitau o clipă nedumeriţi şi iar se mîţîiau sau plecau cu coada-ntre picioare spunînd, mereu la fel: „Las că-ţi viiine ţie roaaa- gaaaa!".Ne trezeam dimineaţă cu pofta asta dictatorială care, de cele mai multe ori, se întorcea de la bun început împotriva noastră. Ziua îşi deschidea apoi evantaiul de mici suferinţe: juliturile, spartul dinţilor. luxatul picioarelor, tăieturile în sticlă, spartul capului, înţepăturile albinelor, sîngerările nasului, cucuiele, izbiturile. Chiar şi plantele de care am pomenit, plante parfumate, cu flori colorate, îşi aveau cruzimea şi parşivenia lor. V-aţi tăiat vreodată în iarbă? Dar în săbiile stînjeneilor? Vi s-a întîmplat să vi se umple părul de scaieţi? Ştiţi ce înseamnă să te muşte urzicile de picioare? Aţi fost prinşi vreodată în rugii de zmeură sau de mure? Ce să mai spun de mărăcinii duşmănoşi sau de trandafiri şi de ruda lor, măceşul, de-o mare perversitate!Era undeva un loc, lîngă linia ferată, unde tot „paradisul" se răsturna în altceva. „La Rîpă" і se spunea. Acolo, după camuflajul de vrejuri, de franjuri ierboase, dincolo de paravanul floral, de umbelele

dubioase, verzui, deasupra cărora stăteau suspendaţi nori de ţînţari, colcăiau şi forfoteau sute de melci cămoşi şi livizi sau din cei fără cochilie, limacşi bă- loşi, coleoptere scîrboase, şoareci, coropişniţe, rime, viermi şi muşte albastre de came, şerpi poate. Cîte o piatră aruncată în groapă făcea să foşnească rîpa întreagă, ceva se strecura fulgerător, altceva aluneca şerpuind, fluturi şi libelule roiau spre cer, o pasăre tîşnea bolnav. O perdea dată la o parte cu mîna dezvelea cîte o tigvă veche şi albă sau un hoit proaspăt de cîine atacat de necrofori de toate felurile sau plante canceroase, cu umflături vineţii, cărnoase, cu puroaie şi urdori vegetale. Ne mai nimeream pe-acolo sau ajungeam în zonă dinadins şi ne luam la întrecere ca proştii: cine are curaj să treacă prin rîpă. Singura salvare era viteza. Atunci nu simţea sub talpa pantofului clise şi mîluri şi grăsimi şi oase zdrobite si schije lemnoase şi corpuri moi. Dacă te împiedicai cumva, doar spaima amplificată de propriile tale ţipete te mai putea împinge să o iei povîrniş ca să scapi din groapa groazei acoperită de spumă de flori şi împletitură ierboasă. Era un joc pe care-1 practicam din cînd în cînd, nu ştiu de ce. La Rîpă - acolo era viaţa adevărată, Iadraiul. Raiadul. O singură dată m-am încumetat singură pînă acolo. Stăteam pe marginea ei. Fluturi cafenii, roşietici şi albaştri se legănau deasupra. Sau ea, groapa, se legăna. Am făcut un monoclu din degetul mare şi cel arătător. Groapa încăpea toată în cerc. Ochiul a înghiţit-o pentru totdeauna.Dincolo de toate astea, mai era caracatiţa aia lipită de torace, trezindu-se uneori din senin, pe dinăun-tru: Frica. Frica de fantome, de vampiri, de noapte, de dracu’ şi de Dumnezeu, frica de moarte: văzusem atîţia cîini striviţi, atîtea pisici sinistre, împuţinate, din care rămăsese doar blana uscată şi capul îngrozitor cu ochii sticloşi şi dinţii rînjiţi, păsări scîrboase,împietrite, cu penele răscolite în vînt, cu ghearele ţepene, rime uscate, gîndaci goliţi, insecte chircite, uşoare, tigve de animale mari, pe cîmp, şobolani urît mirositori. Sau frica ciudată care te dizolva cînd vedeai o persoană cunoscută pe care trebuia să o saluţi, mai ales profesori, destul de ciudat pentru un copil silitor, premiant. Cum vedeam unul, cum începea un fel de penibil de-a v-aţi ascunselea, cînd nu apucai s-o tai cu viteza cea mai mare posibilă. Sau frica de ceilalţi copii. Am în minte o scenă care tot revine. Mă trimit ai mei singură la grădiniţă. Dar nu vreau s-ajung. Nu vreau acolo. Am, probabil, 4-5 ani. Merg ce merg, mă întorc, îi fac cu mîna mamei, mai merg puţin, iar mă întorc, mama încă nu a ple-cat, cînd mă întorc a nu ştiu cîta oară, nu mai văd pe nimeni şi mă inundă bucuria, răsuflu uşurată. Mă ascund după un colţ de casă. Mă ciucesc acolo. Am de gînd să stau cîteva ore, pînă cînd o să-i văd pe cei de la grădiniţă întorcîndu-se acasă. Sînt fericită cum stau aşa şi aştept. Apare mama. încep să plîng. M-a prins! Mă duce ea de mînă. A doua zi aceeaşi poveste. Nici azi nu am o explicaţie. Tot ce ştiu era că în timp ce mergeam înainte, aş fi vrut ca drumul, şi el, să meargă înapoi.Sau frica de propria ta imaginaţie, de ceea ce vine dinăuntrul tău, de coşmarurile pe care le produci chiar tu fără să vrei, de „substanţa” cu care umpleai lumea şi care te punea pe fugă, tîrînd cu tine nebunia ce nu era a lumii, ci a ta. Sau, pur şi simplu, frica de nimic, nemotivată, topindu-se, îmblînzindu-se într-o nelinişte difuză (de care scăpăm ieşind afară, aler- gînd împreună cu alţii şi urlînd ca pieile-roşii din filme sau stînd şi ascultînd bazaconii).Şi, peste toate, mai erau superstiţiile, un sistem întreg, moştenit, dobîndit şi îmbogăţit prin scorneli originale, care complicau lucrurile îngrozitor: vai de tine dacă vedeai un popă, sigur ţi se întîmpla ceva (şi chiar se întîmpla, nu ştiu cum) sau dacă-ţi tăia calea o pisică neagră (ori albă) sau dacă te mînca palma sau ţi se zbătea pleoapa stîngă sau dacă dimineaţa cînta guguştiucul înainte să fi apucat să mănînciceva, Ori nebunia că nu trebuie să calci liniile de pe trotuar, pentru că altfel ţi se întîmplă nu ştiu ce chestie nasoală (şi trotuarele, degradate, erau pline de astfel de fisuri) sau să nu calci pe capacele de canale, să nu treci pe sub bolţi de piatră (ca să nu rămîl repetent), să nu stai încălţat doar cu un pantof (că-ţi moare mama), jurămintele tîmpite (juratul pe roşu sau pe viaţa ta, că nu era valabil pentru nimeni „pe cuvântul meu de onoare”). în tot sistemul ăsta complicat de autopersecuţii voluntare intrau şi probele ie tot felul, de la mîncatul nebunelelor la săriturile ie la înălţimi mari, căţăratul în copaci (asta nu era mare lucru, dar o dată ajunsă pe nu ştiu ce creangă =i-era frică să mă mai dau jos de-acolo). Asmuţeam cSnii ca să mă muşte şi ei mîrîiau isterizaţi şi-şi loveau botul de picioarele mele, mă băgăm în subsolul unde ştiam că mişună şobolanii, am stat o oră într-o poapă unde se zicea că vine căţelul-pâmîntului şi tot aşa...Erau zile de exaltări după cum erau zile de ferocitate: a fost o vreme cînd mă bâteam în flecare zi cu ratele meu mai mic, eu nimeni altcineva decît cu propriul meu frate. Degeaba ne tot zicea mama că rebuie să fim „ca fraţii”. Era foarte nesuferit cîteo- catâ. Ne certam din orice, o căuta cu luminarea, îmi cîâcea în general de el pentru că avea ochii indigo, semăna cu mama, era foarte frumos şi avea o piele mătăsoasă, cu puf alb pe ea. îl mîngîiam pe spate şi cercă mîngîiam o frunză de pelinuţă. Rîdeam pe rupte, uneori, împreună, rîdeam fără motiv, ca să-l enervăm pe tata, care credea că ridem de el. Ne uitam я tata şi ne hlizeam ca proştii. Ne ameninţa şi-apoi ndeam şi mai tare, pînă la leşin. Şi bietul frati-meu iacasa - întotdeauna numai el - o scatoalcă pe spinare. Cînd mai primea cîte o bătaie chirăia şi ~-gea în jurul mesei şi eu stăteam într-un colt nepu- mcioasă. Era foarte comic ce se întîmpla şi în acelaşi ump înfiorător. Aş fi vrut să primesc eu palmele în jocul lui, dar tata. nu ştiu de ce, nu se atingea niciodată de mine. Rîdeam ca nebunii uitîndu-ne la ciorapiinoştri lungi care atîrnau pe scaun, cu labele alea caraghioase. Iarna electrizam puloverele, închideam lumina şi apoi treceam în viteză mîna peste ele şi priveam scînteile verzi, fulgurante care ieşeau din ele. Seara stăteam împreună întinşi în pat cu o veioză într-o parte, făceam umbre chinezeşti pe pereţi, iepuri şi cîini şi girafe şi lebede, ce vroia el. Cînd aveam cireşe sau căpşuni, le spălam, le puneam într-un castron şi apoi începeam să ne alegem cîte una pînă la ultima, juma’-juma’. Parcă nu eram în toate minţile! Un îngeraş, dar unul bestial era fratele meu mic, grăsuţ şi roz, cu buclele lui blonde cu tot.

Mama îl alinta uneori cu nume de fetiţă, îi spunea Ileana sau Mariana şi el era cuminte atunci, cuminte ca un iepuraş de casă. Fetiţă seara, cînd îl împăia oboseala se juca mama cu el, îi plăcea să-i roadă ea urechile să-i apese cu un deget nasul spunînd „ţîîîr”. Sau după ce făcea baie, îl învelea mama într-un prosop mare, verde, îl îmbrăca în cămaşă de noapte, îi punea batic pe cap şi era cea mai dulce şi mai vicleană arătare fetiţească. îl iubeam atît de mult, că-1 sufocam cu pupături şi chiar, într-o zi, uitîndu-mă la fotografie de-a lui, am muşcat cartonul, ca un anima nenorocit. Aveam, desigur, şi complicităţile noastre, eram uniţi în faţa duşmanului comun (alţi copii sau uneori, părinţii). Minţeam, dacă era nevoie, pentru el, minţea pentru mine, ne apăram unul pe altul di cîte ori cineva din afară ne ameninţa şi vai şi-amai dacă cineva se lega de fratele meu cel gingaş şi pu fos... Dar erau unele zile, cum spuneam, cînd nu ştii ce păţea de se sălbăticea, mai ales atunci cînd răn& neam mal mult timp acasă unul cu altul, în vacanţe N-aş putea să spun ce se întîmpla, dar erau de bun început nefaste. Ca în filme, cînd primejdia anunţată cu ceva timp înainte de o anumită muzică ziua îşi trimitea sonorităţile ei bolnave, culoarea prevestitoare şi rea (un gri-gălbui, să zicem). Eri morţi să ieşim la joacă de obicei, să ne căutăm pi tenii. Or, nu, în zilele astea stăteam unul cu altul ne sîcîiam reciproc pînă la disperare. Căci disper; era, nu altceva. Ştia că mă calcă pe nervi cînd înce] să-şi schiaune absurdităţile lui schelălăitoare, un50de cîntec deşelat cu ascuţişuri insuportabile şi mor- tnăieli joase, cu bălmăjeli de cuvinte inventate sau nmpenii, repetate isteric şi în diverse variante sonore, de felul „simoouna e ooo proaaassstăăăăeee”. Se lălăia acolo, la urechea mea de-mi venea să-l plesnesc, să-l bumbăcesc, să-l sugrum. Se instala un fel de tensiune, ceva lipsit complet de logică, o „stare de nervi” pînă cînd începea demenţa, ochii ne sticleau, înţepeneam în aşteptare, eram împăiaţi de ură, pîn- ieam paralizaţi, deveneam brusc şoarecele şi pisica. Nu, nu şoarecele şi pisica, ci doi cocoşi împintenaţi, nebuni. Ne alergam prin casă, aruncam unul după altul cu papucii şi jucării de plastic, aerul se încărca iot mai mult. Apoi se încingea bătaia. O bătaie surdă, cu icnete, nu cu strigăte şi urlete. Aveam o putere ^gală. Ne băteam pe bune, ca uriaşii de la începutul lamii, ca balaurul cu Făt-Frumos, pe viaţă şi pe зюагіе. în încleştare ne loveam zdravăn, ne căram pumni, ne trăgeam de urechi şi de păr. Pînă la urmă învingeam monstrul cel mic şi blond, îl ţineam la pămînt în timp ce se zvîrcolea neputincios, plîngînd ce furie. Apoi se înmuia, se dădea învins şi era, toată aiua, sluga mea. Mergea la cumpărături în locul meu, ştergea praful şi apoi stătea la colţ pe coji de nucă. îăeea îmi rămăsese de la grădiniţă. E inexplicabil că cn m-a pîrît niciodată părinţilor, că n-a spus nimic ce cutia cu coji de nuci, pregătită pentru el, ascunsă irtr-un colţ, după nişte saci cu lînă. N-am să înţeleg csciodată de ce n-a făcut-o, de ce nu se răzbuna cu ajutorul părinţilor. I-ar fi fost atît de uşor! Ar fi putut, apoi, s-o arunce măcar, doar îi ştia locul. îl lăsam acolo la colţ, cu genunchii pe cojile ascuţite, plîngînd. Jşci îl chemam la mine. Era cald şi transpirat încă im pricina cumplitei lupte. Venea întotdeauna cu- nmte, cu mutra boţită de plîns. Mă uitam la el. Pri- ®ea într-o parte. îl luam în braţe şi plîngeam amîndoi, înalt, mult, cu un soi de plăcere bizară care nu ştiu îaact de unde venea şi ce era. Ţineam în braţe copilul itnos, fiara micuţă, îmblînzită. Niciodată n-am simţit satisfacţie iertării ca atunci, o iertare care se trans- ■rma în cea mai mare dragoste, o dragoste luminoasă, «sreolată, roz-aurie. Stăteam îmbrăţişaţi, tremurîndde oboseală şi plîngeam Intr-un halou strălucitor. Nu erau clipe mai fericite. După cîteva zile se putea în- tîmpla să o luăm de la capăt. N-aş fl aflat niciodată ce înseamnă sd te baţi cu adevărat dacă fratele meu ar fl fost un copil bleg sau cuminte. îi sînt recunoscătoare pentru asta.Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut". Nici „paradis" şi nici „pierdut", pentru că uite-1, nu în urma ta, ci mai degrabă-n faţă. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alţii. Ca şi cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele! Dacă mă gîndesc la unii, cei pe care toată lumea îi credea proşti, gonindu-i de la blocul nostru, de la „bancă" sau de la leagăne, de pe terenul de fotbal, pentru ei da, trebuie să fle o mare eliberare că au scăpat de copilărie. Una dintre fetitele astea, care era poreclită cu un nume foarte urît, şi asta numai din cauză că biata de ea avea un tată beţiv şi o mamă zârghită, e azi o femeie foarte frumoasă. Şi cîti, săracii, nu plăteau, oricît de mici ar fl fost, pentru păcatele părinţilor lor, pentru faptul că nu erau bine îmbrăcaţi, că nu reuşeau să fie destul de şmecheri. Unul slab era mirosit de la distanţă şi devenea victima perpetuă a mafiilor de copii. Şi-apot trocurile mîrşave în care unul mai mic, pentru o tură cu bicicleta sau cu patinele ori pentru o carioca frumos colorată sau pentru o mingiuţă translucidă, era convins să aducă din casă te miri ce, bani vechi de argint, mici obiecte preţioase ori o jucărie scumpă. Şi-apoi umilinţele, tenacitatea bolnavă cu care ăia mici se tîrau după haitele celor mai mari lăsîndu-se batjocoriţi şi exploataţi şi bătuţi.Poate că toate astea (dar mai ales duşmanul meu personal, fără corp şi-atotprezent. Plictiseala) aveau să mă împingă curînd, mai ales cînd am simţit că pierd nişte „puteri", să mă retrag în compania cărţilor fără mari regrete. Unul dintre cuvintele importante ale micului vocabular avea să-şi schimbe sensul. Se împalida cuvîntul afară. „Unde te duci?", erai întrebată. Л/агй“. răspundeai şi-o zbugheai pe uşă. Afară era lumea, era viaţa, era locul tău, era fericirea pepămînt. Nu peste multă vreme te vor bate la cap să ieşi afară, să iei aer, afară, să te joci, afară. Nu peste mult timp cuvîntul ăsta nu-ţi va mai spune nimic.Lăsam în urmă regatul lui AFARĂ, pe care l-aş numi acum INFANS, nu numai pentru că acest cu- vînt trimite la copilăria mică, dar şi pentru că el mai înseamnă şi mut, îl desemnează pe cel care nu vor-beşte. Lăsam în urmă hîrjoana, bîlbîiala, muzica fără de cuvinte a lumii pentru o altă putere. încă necu-noscută. Şi de atîtea feluri. Sălbatică. Paralizantă, înnoitoare. Devastatoare. înălţătoare. Compromiţă-toare. Deopotrivă.Regnul copilăriei avea să fle uitat. Pînă cînd nişte cuvinte îl vor reînvia. Intram în regnul unei alte in- fantilităţi. Cea care lasă semne barbare. Şi pe care aveam s-o redescopăr mai tîrziu într-un dulap.