EVALUAREA MERSULUI

1. Introducere

“Steindler defineşte mersul ca “bipedalism alternativ” căci într-adevăr mersul este format

dintr-o alternanţă de mişcari şi poziţii de sprijin ale câte unui membru pelvin, pe care le repetă

apoi identic celalălt membru” (Sbenghe T., 2008, p. 440)

Mersul este specific fiecărui individ în parte. Are o competenţă ereditară.

Evaluarea mersului este o apreciere global-analitică căci poate furniza date importante

atât analitice pe segmente limitate cât şi globale asupra unui complex funcţional neuro-mio-

artrokinetic static şi dinamic ca şi aspecte extrem de importante ale echilibrului. (Sbenghe,

T., 2008)

Importanţa evaluării mersului: (Bogdan, R. et.al, 2006)

- În primul rând de pentru că mersul poate reprezenta exteriorizarea unei afecţiuni (de

ex. coxartroza) punând în acest caz chiar diagnosticul.

- Pe de altă parte, analiza mersului reprezintă înregistrarea deficienţelor articulare,

musculare sau de coordonare.

- În al treilea rând mersul reprezintă în sine o metodă excelentă în recuperarea unor

deficite (de ex. pentru aparatul cardiovascular - cura de teren).

Un “ciclu de păşit” ca unitate de măsură a mersului este distanţa între punctele de contact

cu solul al unui picior şi următorul punct de contact al aceluiaşi picior.

“Pasul” este distanţa între punctul de contact al unui picior (stâng) si punctul de contact al

celuilalt picior (drept). Deci “un ciclu de păşit” are doi paşi: unul cu stângul şi celălalt cu dreptul.

Mersul are trei momente funcţionale de bază: sprijin pe ambele picioare, sprijin pe un

picior, balansul sau avansarea unui picior. Deci putem spune că mersul este format din două

perioade distincte: sprijinul şi balansul.

În mers normal, 60% din durata unui ciclu de mers este reprezentată de sprijin şi 40% de

balans.

Analiza kinematică a mersului arată că există şase mişcări determinante ale mersului:

rotaţia pelvisului (4 + 40), înclinarea pelvisului (4 - 50), flexia genunchiului (150), mişcarea

piciorului şi genunchiului, deplasarea lateral a pelvisului (15cm).

Desigur că în mers se produc şi alte mişcări ale trunchiului, capului, balansul braţelor, dar

acestea nu determină kinematica mersului, ci doar o urmează. (Sbenghe, T., 2008)

Parametrii mersului

- Lungimea pasului este cca 38 - 40 cm (între vârful piciorului din spate şi călcâiul

celui din faţă) sau 70-80 cm măsurată între linia de mijloc a piciorului;

- Lungimea unui ciclu este de cca 150-160 cm de la călcâiul primului pas la vârful

celui de al doilea;

- Distanţa între picioare la nivelul solului este 8 cm ± 3,5 cm;

- Ritmul de mers 90-120 paşi/min;

- Unghiul de deviaţie în afară a piciorului faţă de linia dreaptă imaginară dintre picioare

pe direcţia de mers este 6.70-6.80;

- Înălţimea ridicării piciorului faţă de sol în timpul păşirii. Minim 1.5 cm între degete şi

sol sau privind din spate să vedem cca 2/3 din talpă;

- Un ciclu durează 1.05 ± 0.10 sec.;

- Viteza de traversare a unei străzi 1.4 m/sec;

- Consumul energetic în mers este de 0.8 cal/m/kg corp la o viteză de 60-75 m/min sau

4.3 kcal/min considerând 80 m/min mersul cel mai econom.

2. Muşchii care intervin in biomecanica mersului

Psoas iliacus

- intervine la sfârsitul primului dublu sprijin, limitând tendinta de extensie marcata a

soldului prin contractie izotonica excentrica;

- participa la al doilea sprijin unilateral, realizând propulsia coapsei

Croitor (sartorius)

- primul dublu sprijin: împreună cu dreptul intern şi semitendinosul se ocupe

accentuării valgusului fiziologic, stabilizând articulaţiagenunchiului;

- la sfârşitul celui de-al doilea dublu sprijin unilateral: limitează extensia genunciului şi

acţionează sinergic cu muşchiul iliac în flexia şoldului

- este rotator extern al şoldului. Mişcare maximă în momentul atacului cu talonul.

Tensor al fasciei lata

- primul dublu sprijin: participă la acţiunea stabilizatoare a bazinului, mai ales în raport

cu tibia, deoarece este biarticular;

- primul sprijin unilateral: asigură echilibrul lateral al bazinului,împreună cu fesierii

mic şi mijlociu

- al doilea sprijin unilateral: asigură echilibrul lateral al coapsei, fiind

antagonistul adductorilor; menţine coapsa în echilibru

- În absenţa acţiunii sale predomină intervenţia rotatorilor externi în momentul atacului

cu talonul

Fesier mijlociu

- primul dublu sprijin: stabilizează lateral bazinul, împiedicând prin contracţie

izotonică excentrică înclinarea bazinului de partea opus

- primul sprijin unilateral: asigură împreună cu muşchiul tensor al fasciei lata

echilibrului lateral al bazinului

Fesier mic

- Primul dublu sprijin: se contractă în tot acest timp şi iniţiază rotaţia externă a

bazinului participând la stabilizirea laterală a acestuia;

- Primul sprijin unilateral oscilat: se contractă în tot acest timp, producând rotaţia

bazinului în raport cu femurul (relativ fix).

- Se relaxează înainte ca membrul inferior opus să realizeze atacul cu talonul.

Adductorii

- Primul sprijin unilateral: momentul verticalei intră în acţiune la sfârşitul acestei faze,

când încetează activitatea abductorilor;

- Al doilea sprijin unilateral: şoldul, fiind antagonistul tensorului fasciei lata. La

sfârşitul fazei de oscilaţie, reglează unghiul de atac la sol, evitând rotaţiea externă.

Dreptul femural

- Primul dublu sprijin: stabilizează genunchiul, opunându-se accentuării valgusului

fiziologic;

- Al doilea dublu sprijin: iniţiază rotaţia internă a bazinului şi flexia şoldului;

- Al doilea sprijin unilateral: se contractă împreună cu croitorul

Rotatorii externi

- Intervin în timpul primului sprijin unilateral, momentul verticalei

Ischiogambrieri

- Primul dublu sprijin: limitează extensia genunchiului, în momentul atacului cu

talonul;

- Al doilea dublu sprijin unilateral: porţiunea scurtă a bicepsului (singurul muşchi

monoarticular din grup) controlează calitatea şi amplitudinea flexiei genunchiului;

porţiunea lungă şi ceilalţi muşchi se contractă tardiv, înaintea atacului cu talonul.

Cvadriceps

- Primul dublu sprijin: în timpul atacului cu talonul, sub influenţa greutăţii corporale,

genunchiul tinde să se flecteze, mişcare contracarată de muşchiul cvdriceps astfel:

vaştii monoarticulari se contractă rapid izotonic concentric. Dreptul anterior,

biarticular acţionează ca o chingă, diminuând flexia genunchiuluişi şoldului;

- Primul sprijin unilateral: cvadricepsul se contractă parţial, deoarece stabilitatea

genunchiulieste asigurată mai ales de tricepsul sural;

- Al doilea dublu sprijin: dreptul anterior şi cruralul se contractă pentru a limita flexia

genunchiul la sfârşitul acestui timp;

- Al doilea sprijin unilateral: dreptul anterior amplifică flexia şoldului.

Tibial anterior

- Primul dublu sprijin: limitează extensia piciorului pe sol, prin contracţia izotonică

excentrică;

- Al doilea dublu sprijin: acţionează la sfârşitul acestui timp, pregătind ridicarea

vârfului piciorului;

- Al doilea sprijin unilateral: se contractă izotonic, concentric, acţiune care se opune

celei primul dublu sprijin.

Triceps sural

- Primul dublu sprijin: soleareul se contractă la sfârşitul acestui timp, când piciorul este

în contact complet cu solul, stabilizând genunchiul;

- Primul sprijin unilateral: se opun flexiei gambei prin contracţie izotonică, excentrică;

solidarizează gamba de picior şi prin contracţie izotonică puternică realizează

extenisa piciorului până la 15o

Tibial posterior

- Primul dublu sprijin: se contractă imediat ce talonul ia contact cu solul, stabilizând

lateral piciorul; ulterior execută o contracţie excentrică antivalgus, care transferă

greutatea corpului pe marginea externă a piciorului;

- Primul sprijin unilateral, momentul verticalei: se contractă aproape de sfârşitul acestei

faze, menţinând echilibrul medial al piciorului.

Peronier lung

- Primul sprijin unilateral: acţionează ca antagonist al tibialului posterior, ridicând

marginea externă a piciorului;

- Al doilea dublu sprijin: ridică marginea externă a piciorului acţionând ca antagonist al

tricepsului sural, care realizează inversia.

Felxor comun al degetelor

- Primul sprijin unilateral: acţionează ca sinergist al tricepsului sural, aplicând degetele

pe sol printr-o contracţie izotonică excentrică;

- Al doilea dublu sprijin: solidarizează gamba de picior.

Flexor scurt al halucelui

- Se contractă la sfârşitul dublului sprijin pentru a menţine halucele pe sol, când talonul

este ridicat de triceps

Lungul flexor al halucelui

- Primul sprijin unilateral: acţionează ca şi tricepsul sural;

- Al doilea dublu sprijin: solidarizează gamba pe picior.

3. Mersul normal şi perturbările acestuia

Mersul normal 1-3 ani este total diferit de mersul copilului mare sau al adultului. Copilul

merge având o bază de sprijin largă, cu genunchii şi şoldurile ân usoară flexie, cu fază de sprijin

bipedă.

În jurul vârstei de 4 ani copilul are un mers suficient de bine dezvoltat, cu viteză normală;

la vârsta de 7 ani se poate spune că mersul este acela al adultului. În general, la această vârstă

copilul “nu minte”, în sensul că este foarte interesat de joacă, astfel încat orice simptom descris

de acesta, care îl determină să se oprească din joc, ar trebui luat în serios pana la 10 ani.

La vârsta de 11-15 ani mersul s-a maturizat, ajungând la faza adultă.

Fazele mersului

Ciclul complet al unui pas este format din două faze fundamentale: sprijinul şi balansul.

În cadrul acestor faze avem o serie de subdiviziuni: (Sbenghe, T., 1987)

a. atacul cu talonul;

b. poziţia medie;

c. desprinderea;

d. balansarea.

Faza I: atacul cu talonul

- Capul şi trunchiul, verticale; braţul opus este proiectat înainte;

- Bazinul face o uşoară rotaţie anterioară;

- Genunchiul membrului de atac este extins;

- Piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba.

Perturbări ale fazei I:

- Capul şi trunchiul se apleacă înainte.

Se controlează: extensorii genunchiului.

- Trunchiul alunecă spre dreapta şi şoldul se rotează extern - pasul

se scurtează.

Se controlează: rotatorii interni ai şoldului, extensorii genunchiului şi eversorii

piciorului.

- Bazinul se rotează posterior.

Se controlează: extensorii şoldului şi flexorii coapsei (evaluarea amplorii pasului).

- Şoldul în abducţie.

Se controlează: adductorii.

- Genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie.

Se controlează: extensorii şi flexorii genunchiului.

- Piciorul este pe plat, pe sol (căderea antepiciorului).

Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.

Faza a II-a: poziţia medie.

- Capul şi trunchiul verticale;

- Braţele apropiate de axa corpului;

- Bazinul foarte uşor rotat anterior şi uşor înclinat spre stânga;

- Coapsa dreaptă moderat rotată extern;

- Genunchiul drept extins, iar cel stâng uşor flectat.

Perturbări ale fazei a II-a:

- Capul şi trunchiul se apleacă înainte, cu o rotaţie anterioară crescută a bazinului.

Se controlează: extensorii genunchiului.

- Capul şi trunchiul se apleacă îndărăt, cu o rotaţie posterioară a

bazinului.

Se controlează: extensorii şoldului.

- Capul şi trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pe

partea stângă, în timp ce braţul drept se îndepărtează de corp

Se controlează: abductorii coapsei drepte.

- Bazinul este în rotaţie anterioară exagerată.

Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat amplitudinea

extensiei coapsei.

- Bazinul este înclinat spre partea stângă („mersul tip Trendelenburg").

Se controlează: abductorii coapsei drepte.

- Şoldul în rotaţie externă exagerată.

Se controlează: abductorii şi rotatorii interni ai coapsei, extensorii genunchiului şi

eversorii gleznei.

- Genunchiul în extensie sau în hiperextensie.

Se controlează: flexorii şi extensorii genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei

(evaluarea amplitudinii flexiei dorsale a gleznei).

- Genunchiul are o flexie exagerată.

Se controlează: flexorii plantari ai gleznei.

Faza a III-a: desprinderea de sol a piciorului.

- Capul şi trunchiul verticale;

- Braţul drept înaintea axului corpului, cu cotul uşor flectat, braţul

stâng uşor îndărătul axului corpului, cu cotul extins;

- Bazinul în rotaţie anterioară;

- Coapsa dreaptă în uşoară rotaţie externă;

- Genunchiul drept uşor flectat;

- Glezna dreaptă în flexie plantară;

- Piciorul se sprijină pe partea anterioară;

- Degetele în extensie din MTF.

Perturbări ale fazei a IlI-a:

- Braţele sunt la distanţe diferite de axa corpului; coatele sunt flectate.

Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.

- Bazinul cu rotaţie anterioară exagerată.

Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat amplitudinea

extensiei coapsei.

- Şoldul în rotaţie externă exagerată.

Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.

- Genunchiul este parţial flectat şi/sau flexia plantară este limitată,

glezna putând fi în dorsiflexie.

Se controlează: flexorii plantari.

Faza a IV-a: balansarea.

- Capul şi trunchiul, verticale;

- Braţele în apropierea axei corpului;

- Bazinul cu foarte uşoară rotaţie anterioară;

- Şoldul în uşoară rotaţie internă;

- Coapsa şi genunchiul drept flectate;

- Membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;

- Piciorul în unghi drept pe gambă şi uşor eversat.

Perturbări ale fazei a IV-a:

- Trunchiul alunecă spre stânga, în timp ce bazinul se ridică pe

dreapta.

Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei.

- Bazinul rotat posterior.

Se controlează: extensorii şi flexorii coapsei, de verificat amplitudinea flexiei.

- Coapsa în abducţie.

Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, ca şi flexorii dorsali ai piciorului; de

verificat amplitudinea adducţiei şi flexiei coapsei, ca şi flexia genunchiului.

- Şoldul în rotaţie externă.

Se controlează: rotatorii interni ai coapsei şi eversorii piciorului.

- Flexia coapsei şi a gambei este exagerată, iar antepiciorul cade (stepaj).

Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.

- Degetele se târăsc pe sol.

Se controlează: flexorii coapsei, gambei şi cei dorsali ai piciorului.

4. Tipurile de mers patologic

Genunchi recurvat în faza de susținere apare în contractura flexorilor plantari, pareza

cvadricepsului, spasticitatea flexorilor plantari, spasticitatea cvadricepsului.

Mersul cu semnul Trendelemburg, înclinarea laterală a trunchiului, pe partea piciorului de

sprijin. Apare în scăderea forței abductorilor șoldului și în durerea de șold în timpul mersului

(coxartroza). Bilateralitatea semnului dă mersul legănat (de rață);

Mersul cu hiperextensia trunchiului, mers legănat spre spate (pentru a împiedica căderea

înainte) ce apare in paralizia extensorilor șoldului.

Mers târșit care reduce mult faza de balans sau realizând-o cu menținerea unui ușor

contact cu solul. Apare la bătrâni, persoane cu slăbire severă etc.

Mersul hipodinamic – încet, „obosit”, cu opriri frecvente, este întâlnit la bolnavii astenici

sau convalescenţi, în miastenie şi în boala lui Addison;

Mersul ebrios (titulant) – nesigur, cu mişcări dezordonate „ca de om beat”, deplasări ale

corpului înainte şi înapoi. Apare în intoxicaţia cu alcool sau cu barbiturice.

Mersul ataxic (ataxie cerebeloasă, senzorial-vestibulară) se desfăşoară cu picioarele

îndepărtate, pentru lărgirea poligonului de susţinere; bolnavii privesc în pământ, urmărindu-şi

paşii şi au dificultăţi la întoarcere. Dacă subiecţii cu sindrom vestibular sunt invitaţi să meargă

înainte şi înapoi de mai multe ori, se observă o tendinţă de deviere a direcţiei mişcării spre partea

lezată. – „mersul în stea”.

Mersul spastic este văzut în paralizia spastică. În cazul hemiparezei spastice, mâna

afectată este lipită de corp şi nu este balansată în timpul mersului, iar piciorul este adus înainte

printr-o mişcare de circumducţie („mers cosit”), uneori frecând solul. În parapareza spastică,

fiecare membru inferior este avansat încet, coapsele tind să se încrucişeze la fiecare pas („mers

forfecat”), iar paşii sunt mici, dând impresia de mers „ca prin apă”.

Mersul stepat sau equin este întâlnit în leziunile motoneuronului periferic care realizează

paralizia muşchilor lojei anterolaterale a gambei (inervaţi de sciaticul popliteu extern – peronier

comun). Constă în atingerea solului, mai întâi cu vârful piciorului şi apoi cu călcâiul. Bolnavii

sunt nevoiţi să flecteze puternic genunchiul în timpul pasului anterior pentru a nu se împiedica

(ca la urcatul scărilor).

Mersul parkinsonian se realizează cu corpul aplecat înainte, coapsele şi genunchii în

uşoară flexie, paşi mici şi „târâiţi”. Bolnavii se mişcă rigid, precipitat, „în fugă după echilibru”,

cu balansarea redusă a braţelor.

Mersul „senil”, al vârstnicilor cu ateroscleroză, constă din executarea unor paşi mici,

nesiguri, târâiţi.

5. Evaluarea mersului

Evaluarea mersului se face în principal prin observaţia testatorului care consideră tipul de

mers al pacientului.

Subiectului i se solicită să execute variate modalităţi de mers: (Sbenghe, T., 2008)

- mers normal;

- mers rapid;

- mers în lateral;

- mers în tandem;

- mers peste mici obstacole;

- urcat-coborât scări.

Se urmăresc o serie de aspecte precum:

- echilibru;

- simetria;

- poziţia piciorului;

- comportarea lanţului kinematic al membrului inferior;

- parametrii măsurabili ai mersului;

- mişcările bazinului;

- mişcările trunchiului;

- mişcările membrelor superioare.

Teste de evaluare a mersului

În continuare o să prezentăm câteva teste de echilibru şi de mers:

A. Testul „ridică-te şi mergi”  este un test frecvent utilizat la pacienţii afectaţi

neurologic (de ex. hemiplegici). Acest test se poate cuantifica pe scala 0-1-2-3.

0 - incapabil;

1- realizează cu dificultate şi ajutor din partea kinetoterapeutului;

2 - realizează singur cu dificultate;

3 - realizează fără dificultate.

Practic, el se desfăşoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în

picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă şi  să se reaşeze pe scaun.

Durata acestor acţiuni se poate cronometra.

Se analizează: ridicare din şezut, aşezat din ortostatism, stând în ortostatism nesprijinit,

mers, oprire bruscă, mers şi apoi întoarcere.

B. Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care

se poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. La acest test, gradele de

apreciere pot fi 0-1  sau 0-1-2.

Se analizează: iniţierea mersului, lungimea pasului, înălţimea pasului, simetria

pasului, continuitatea pasului, devierea traseului mersului, mişcarea trunchiului, distanţa între

călcâie în mers.

C. Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de  mers

Tinetti, căci se introduc o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor membrelor

inferioare şi ale membrelor superioare. Scala de grade de apreciere este 0-1-2-3 în care însă

0 este normalitatea şi 3 aspectul cel mai grav.

Scala cuprinde: iniţierea mersului, lungimea pasului, simetria pasului, continuitatea pasului,

devierea traseului mersului, mişcarea trunchiului, clătinarea atacul cu calcâiul, mişcarea coxofemurală în

mers, mişcarea genunchiului în mers, extensia cotului în mers, extensia umărului în mers, abducţia

umărului în mers, sincronizarea atac calcâi-braţ, înaintarea capului în mers, menținerea ridicată a

umerilor, flectarea trunchiului în mers.

Evaluarea se realizează la vârstnici mai  ales pentru aprecierea pericolului de căderi.

D. Testul „urcatul şi coborâtul scãrilor”

Prezentare: subiectul este pus să urce un anumit număr de trepte, până când apare

oboseala sau incapacitatea de a mai urca. În acel moment, testul este oprit şi se notează numărul

de trepte pe care a reuşit să le urce. Pentru coborâre se procedeazã la fel. Testul se poate realiza

cu ajutor din partea kinetoterapeutului sau fără dacă este cazul.

E. Aprecierea anomaliilor de mers a persoanelor în vârstă

Prezentare: acest test este o scră de măsură, care permite cuantificarea în cifre a

observaţiilor cu privire la mers şi urmărirea progresului unei reeducări – util pentru a evalua

capacitatea de a trăi singur.

Criterii de includere: persoanele în vârstă care prezintă abateri de la normal, cu

posibilitatea de corectare.

Criterii de excludere: persoanele care prezintă o patologie diagnosticală.

Criterii asociatove: redori sau dureri articulare

Pentru evaluare se va folosi următoarea cotaţie:

0 – normal;

1 – deviaţie moderată;

2 – deviaţie mai marcantă;

3 – anormal.

Evaluarea generală:

1 Iregularitatea mersului: lipsa de sincronizare între paşi şi balansul braţelor

2 Insecuritatea mersului: ezitări, alterarea propulsieim pierderea balansului braţelor

3 Anomalii ale traiectoriei: pierderea rectitudinii traiectoriei

4 Mers legănat: lărgirea poligonului de susţinere şi balansarea marcată a trunchiului.

5 Mers clătiinat: pierderea bruscă a echilibrului în plan frontal.

Evaluarea dinamicii mişcăriilor membrelor inferioare:

6 Procentajul sprijinului unipodal din timpul mersului

7 Calitatea atacului cu talonul

8 Gradul de pierdere a amplitudinii de mişcare a şoldului pe extensie în timpul mersului

9 Gradul de pierdere a amplitudinii de mişcare a genunvhiului în timpul mersului

F. Evaluarea vitezei maxime de mers

Prezentare: acest test permite evaluarea vitezei maxime de mers, căt şi endurata

subiectului.

Criterii de includere: lombagii in stadiul critic. Greşeli de mers de origine ortopedică,

unde recuperarea este oprită.

Criterii de excludere: patologii de origine neurologica şi probleme grave reumatismale.

Criterii asociative: sistem cardio – vascular fragil, diabet, BPOC.

Evoluţia scorului: trebuie măsurată distanţa parcursă la diferite viteze.

- Primul minul: 30 m;

- Al II-lea minut: 40 m;

- Al III-lea minut: 50 m;

- Al IV-lea minut: 60 m;

- Al V-lea minut: 70 m;

- Al VI-lea minut: 80 m;

- Al VII-lea minut: 90 m.

De aici încolo se va continua doar dacă rezistenţa subiectului o permite. Se va efectua un

repaos de un minut între fiecare probă. La fiecare probă, distanţa parcursă trebuie mărită cu 10

m. Proba se închide atuni când subiectul afirmă că nu poate merge mai repede. Înregistrările

succesive, permit evaluatorului să contorizeze progresul.

O persoană sănătoasă poate acoperi 140 m.

G. Testul de 6 minute şi de 2 minute pentru mers

Prezentare: test foarte simplu privind distanţa mersului sin cu perimetrul acestuia, în

care kinetoterapeutul se deplasează împreună cu subiectul pe un teren plat.

Testul se poate face în 3 feluri, depinzând de andurata subiectului:

- 6 minute de mers: acoperirea unei distanţe maxime în 6 minute. Kinetoterapeutul

trebuie să semnaleze subiectului când ajunge la minutul 2 şi când ajunge la al 4-lea

minut. De asemenea la fiecare 40 de secunde subiectul va fi încurajat verbal.

- 2 minute de mers: aceaşi descriere ca la testul anterior, însă cu durată redusă-

- Testul submaximal de 200 m de mers: scopul este de a parcurge cei 200 de metrii în

cel mai scurt timp posibil. Subiectul nu trebuie să fugă şi va trebui încurajat la fiecare

30 de secunde.

Criterii de includere: toate patologiile ce antrenează o pierdere a condiţiei fizice

generale (boli vasculare, imobilizare prelungită la pa, decondiţionări de toate tipurile).

Criterii de excludere: patologii neurologice.

Criterii asociative: probleme cardiace sau respiratori asociate cu o disfuncţie musculo

scheletică.

Evoluţia scorului: nu există scor, însă valorile însele permit o încadrare a subiectului

într-o anumită clasă.

În cazul în care subiectil prezintă suflu cardiac, acest bilanţ va fi completat de câtre scara

de evaluare a tipului fiyic, propusă de NZHA (New York Hearth Association).

I Nici un fel de limitare a activităţii fizice.

II Limitare moderată a activităţii fizice.

III Limitare puternică a activităţiilor fizice.

IV Limitarea totală a activităziilor fizice.

- Proba de 6 minute: valorile se găsesc între 300 şi 325 m.

- Proba de 2 minute: valorile sunt: 60 m, 80 m, 120 m.

- Proba de 200 m: acesta poate fi evaluat cu ajutorul scorului lui Borg. Se fac două

probe consecutive, înregistrându-se frecvenţa cardiacă înainte şi după efort. Se face

diferenţa între ele şi se încadrează în următoarul tabel:

Scor Apreciere67

Foarte, foarte uşor

89

Foarte uşor

1011

Destul de uşor

1213

Puţin greu

1415

Greu

1617

Foarte greu

181920

Foarte, foarte greu

H. Clasificarea funcţională a tipului de mers

Prezentare: clasificare rapidă, utilizabilă la toate patologiile.

Criterii de includere: toate genele funcţionale referitoare la mobilitate, indiferent de

cauză.

Criterii de excludere: nici unul.

Criterii asociative: tulburări de înţelegere şi de orientare.

Evoluţia scorului: de la un scor mic (0 - imposibil), înspre scoruri ridicate, care

reprezintă nivelul de autonomie.

0 Nefuncţional

1

2

3

4 Perfect

6. Concluzia

Mersul este o componena foarte importanta in viata unui om, deoarece ajuta sa

interactioneze cu mediul inconjurator. Mersul estetic ne obliga sa pastram tot timpul controlul

asupra pozitiei corpului, a miscarii bratelor, a lungimii pasului, a felului cum rulam talpa.

Din cele mentionate mai sus observam ca sunt necesare si cunostintele de evaluare pentru

profilaxie si recuperare.