eutanasie

Tematici

Motivaţia temei alese Eutanasia: în loc de definiţie….definiţii. Clasificări Moartea ca fenomen (încă misterios) Demnitatea umană în discuţiile privind eutanasia Eutanasia pusă în practică: realităţi olandeze Perspective bioetice şi teologice privind alternativele

eutanasiei Concluzii Bibliografie

Definiţii: diverse, chiar (ne)precise şi (ne)clare

A.) Eutanasie: “intentionally terminating life by another person than the person concerned, at that person’s request.” (Dutch and Belgian Laws)

Request (cererea): voluntară, repetată, durabilă şi persistentă, fără vreo presiune exterioară;

Nici legea olandeză, nici cea belgiană nu reclamă pacienţi terminali, cea olandeză nici măcar bolnavi incurabili, ci persoane aflate în situaţia unor suferinţe “unbearable and hopeless”;

B.) “Suprimarea fără durere sau din milă a celui care suferă sau consideră că suferă sau că ar putea suferi în viitor în mod insuportabil.” (jurist V. Marcozzi)

Definiţii: diverse, (ne)precise şi (ne)clare

C. ) “The painless killing of people who are very ill or very old in order to stop them suffering: mercy killing.” (Longman Dictionary of Contemporary English)

D.) “Metodă medicală de provocare a unei morţi nedureroase, pentru a curma suferinţa unui bolnav incurabil.” (DEX)

E.) “Acţiune sau omisiune care prin natura sa sau prin intenţii provoacă moartea în scopul eliminării oricărei dureri.” Eutanasia se situează la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite. (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra eutanasiei).

F.) Suicid asistat: “intentionally helping another person to commit suicide or providing them with the means to do so.” (Dutch Law)

Clasificări

Dupa modul şi mijloacele de realizare:a.) Eutanasie activă (acţiune directă)b.) Eutanasie pasivă (inacţiune sau omisiune): nu se referă însă la recunoaşterea

imposibilităţii de a mai face ceva pentru îmbunătăţirea stării bolnavului, mai ales în cazurile clare de moarte cerebrală. (După unii reprezintă un concept fals, plin de capcane pentru întelegerea termenului.)

În funcţie de acordul bolnavului:a.) Eutanasie “voluntară”: pacientul, în depline facultăţi mentale, ia hotărârea să i se

curme viaţa;b.) Eutanasie “nonvoluntară”: - pacientul nu mai poate lua o hotărâre (de ex. din cauza unei boli sau a unui

accident);- pacientul se află în comă profundă (a nu se confunda cu moartea cerebrală

instalată);c.) Eutanasie “involuntară”: în cazul condamnaţilor la moarte.

Moartea ca proces (perspective medico-legale)

1.) Moartea aparentă (funcţii vitale incapabile de a fi susţinute fără aparate speciale);2.) Moartea clinică (încetarea funcţiilor vitale cu alterarea reversibilă a structurilor corpului);3.) Moartea biologică (apariţia proceselor de alterare şi necrozare);4.) Moartea cerebrală (presupune alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului).Criterii pentru declararea morţii cerebrale: oprirea definitivă a oricărei funcţii cerebrale, inclusiv a trunchiului cerebral, manifestată prin absenţa ventilaţiei spontane şi prin absenţa activităţii electrice cerebrale (EEG plat).Din punct de vedere juridic moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată medical (adică oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală).Din perspectiva teologică, în calitate de separare dintre suflet şi trup, moartea rămâne o taină în faţa căreia nimeni nu poate afirma că ea coincide cu moartea cerebrală.

Perspective etice privind demnitatea umană

Demnitatea umană ca valoare şi realitate de necontestat :- aspect important în orice demers etic, foarte des invocat (uneori abuzat) în

dezbaterile despre eutanasie;- este clar specificat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a

Naţiunilor Unite şi în Convenţia Europeană pentru Drepturilor Omului şi Biomedicină;

- Demnitatea intrinsecă: demnităţii umane nu i se pot atribui gradiente, nu poate fi instrumentalizată, reclamă un respect primordial şi prioritar, plin de sensuri, constituind fundamentul oricărui debut într-un dialog despre moralitatea interpersonală.

- Demnitatea intrinsecă reclamă apărarea, măcar respectarea intereselor persoanei umane în orice condiţii s-ar afla aceasta, inclusiv în situaţiile în care aspectele atributive ale demnităţii sunt diminuate (în cazul anumitor boli, suferinţe şi inevitabil în faţa morţii).

Avem sau nu demnitate (intrinsecă)?

Anumite suferinţe umane ajung să diminueze atât de mult formele atributive ale demnităţii, încât unii ajung să pună în discuţie: existenţa demnităţii umane în aceste condiţii, acceptarea valorii ei, acceptarea vieţii în sine.

Dilema: avem dreptul de a submina aspectul intrinsec al demnităţii în favoarea aspectelor atributive?

Dacă nu, cum justificăm din punct de vedere moral eutanasia? Dacă da şi de vreme ce admitem că omul îşi păstrează chiar în faţa morţii

demnitatea intrinsecă, de ce considerăm lipsurile manifestate în formele atributive ale demnităţii atât de “grave” încât ajungem de la “simpla” dorinţă chiar la producerea morţii? (Reminescenţa conceptului nazist de “lebensunwerten” Lebens.)

Remarci concludente: 1.) Pare cel putin confuz şi ilogic să sugerezi că respecţi drepturile persoanei în demnitatea sa intrinsecă tocmai distrugând-o (prin eutanasiere).

2.) Rămâne muribundul cel prioritar ? Nu cumva familia / societatea?

Demnitatea intrinsecă şi eutanasia

“Giving up the notion of intrinsic Dignity, however, a notion that is deeply embedded in the Universal Declaration on Human Rights, and the European Convention on Human Rights and Biomedicine, would have dire consequences, at the very least, for the notions of civil rights, international law, and environmental ethics.” (Sulsmasy P. Daniel, Death, Dignity and the Theory of Value, in: Ethical Perpectives, nr. 2-3, 2002, K.U.E., Belgia, p. 103);

Negând (sau renunţând la) esenţa demnităţii intrinseci, nu vom ajunge oare să punem în discuţie noţiunea de moralitate însăşi?

Nu este acesta cazul medicilor care ajung să fie interogaţi şi pedepsiti dacă refuză să practice eutanasia? (Olanda)

Cine trebuie să decidă atribuţiile medicului în astfel de cazuri complicate? Cine apără dreptul medicului la conservarea crezului său (profesional-moral, inclusiv religios)? (Olanda)

Eutanasia pusă în practică: realităţi olandeze

Experienţa olandeză denotă puncte de vedere controversate, majoritatea studiilor declarând că nu există o politică olandeză propriu-zisă împotriva abuzurilor;

Studii la nivel naţional în Olanda între anii 1990-1995 raportează existenţa a cca. 900-1000 cazuri de eutanasie involuntară anual; 30% dintre medicii de medicină generală declarând că practică eutanasia fără cererea explicită a suferindului (ca şi 25% dintre medicii specialişti, respectiv 10% din cadrele medii ale medicilor de familii). In 8% din cazurile vârstnicilor eutanasiaţi s-a raportat că ar fi fost posibile alternative medicale. (Studii MDEL apud Cohen-Almagor Raphael, The Guidelines for Euthanasia in the Netherlands: Reflections on Dutch Perspectives, in: Ethical Perpectives, nr. 1, 2002, K.U.E., Belgia, p. 4.);

Tratamentul durerii şi cererea de eutanasie: conflict în derulare; Eutanasia între problema medicală şi problema publică: cazul medicilor ce

nu declară pacienţii eutanasiaţi (în număr mare); Imposibilitatea unui control efectiv şi conflictul control vs. confidentialitate;

Eutanasia pusă în practică: realităţi olandeze

Opinia publică nu cunoaşte multe din abuzurile care se comit în spitalele, nu a asimilat suficient noţiunile precum moartea şi eutanasia, destul de multe persoane asociind încă eutanasia cu o moarte “bună, demnă şi frumoasă” şi/sau cu medicina paleativă. (În Olanda, eutanasierea a cuprins treptat la început pacienţii de cancer, apoi s-a extins la alte tipologii de bolnavi, inclusiv bolnavii psihiatrici şi copiii.)

În 20% din cazurile de eutanasie din spitale, cadrele medii sunt cele care eutanasiază pacienţii împotriva legii);

În 10% din cazuri au fost implicaţi inclusiv membrii familiei; Des medicul propune pacientului eutanasia (nemafiind îndeplinită condiţia

cererii); Cererea pacientului, dacă există, nu este întotdeauna persistentă şi

durabilă; Criticile publice eutanasiei sunt slabe în Olanda, neexistând o opoziţie cât

de cât consolidată (Ibidem).

Puncte cheie în dezbaterile bioetice şi teologice; alternativele eutanasiei

Considerentele de transcendenţă şi de sacralitate privind persoana umană, omul fiind creatură; autorităţile au datoria de a respecta viaţa;

Critici privind considerentele social-economice (utilitarismul productiv în etica hedonismului);

Incapacitatea de a da sens morţii (şi suferinţei) – “independenţa” omului faţă de Dumnezeu, (“moartea este fie ignorată şi înlăturată de către conştiinţă ,cultură, viaţă […] iar, pe de altă parte este anticipată, pentru a se evita şocul frontal cu conştiinţa. […] Eutanasia, ca fugă de durere şi agonie, are loc în spirit şi apoi în societate şi în drept.” (Sgreccia, E., Tambone, V., Manual de bioetică, 2001, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, pp. 285-286);

Critica scientismului naţionalist şi umanitarist;


Critici aduse autorilor Manifestului privind eutanasia (The Humanist, 1974): Monod, laureat al Premiului Nobel: “Omul ştie în sfârşit că este singur, în imensitatea indiferentă a Universului, unde a apărut din întâmplare. […] Suferinţa inutilă este un rău care ar trebui evitat în societăţile civilizate. […] ...afirmăm că este imoral să accepţi sau să impui suferinţa. Credem în valoarea şi în demnitatea individului.” (Ibidem, p. 286.)

“Cultura morţii”: eliminăm viaţa ca pe un ‘bun oarecare’ nemaifiind în stare să-i recunoaştem valoarea sacră şi inviolabilă: “Certo, la vita dell corpo nella sua condizione terrena non è un assoluto per il credente...[…] Nessun uomo, tuttavia, può scegliere arbitrariarmente di vivere o di morire; di tale scelta, infatti, è padrone assoluto soltanto il Creatore, colui nel qule ‘viviamo, ci muoviamo ed esistiamo’ ”. (Giovanni Paolo Secondo, 1995, Evangelium Vitae, Libreria Editrice Vaticana, p. 67.)

Dreptul la moarte înţeles aici nu ca drept de a provoca moartea ci de a muri în seninătate, cu demnitate umană (şi creştină);

Folosirea proporţională a mijloacelor terapeutice - criterii orientative:


a.) “În lipsa unor alte remedii, este permisă recurgerea, cu consensul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziţie de medicina mai avansată, chiar dacă se află în stadiu de experimentare şi presupun un oarecare risc;

b.) Este de asemenea permisă limitarea la mijloacele obişnuite pe care medicina le poate oferi. Nu i se poate impune nimănui aplicarea unui anumit tratament, chiar dacă el este deja în uz, dar care totuşi poate fi periculos sau foarte costisitor;

c.) În cazul iminenţei unei morţi inevitabile cu toate mijloacele folosite, este permisă luarea hotărârii în conştiinţa de a renunţa la tratamente care ar provoca o prelungire precară şi dificilă a vieţii, fără însă să fie întrerupt tratamentul normal necesar bolnavului în astfel de cazuri.” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 2, în: Sgreccia, E., Tambone, V., op. cit., p. 292.)

“Rugăminţile bolnavilor foarte grav, care uneori îşi cer moartea, nu trebuie înţelese ca fiind expresia unei adevărate voinţe de eutanasie; ele sunt întotdeauna cereri de ajutor şi afecţiune ale unor suflete răvăşite de tulburare.” (Ibidem.)


Tratamente normale: hidratarea, alimentaţia (artificială sau nu), aspiraţia secreţiilor bronşice, curăţarea escarelor;

Alimentaţia şi hidratarea drept intervenţii terapeutice sau având caracter extraordinar?!

Tratamente paleative (simptomatice): terapia antalgică non-cauzală, echilibrarea hidroelectrolitică, tratamentul infecţiilor oportuniste, fizioterapia de reabilitare, psihoterapia, consilierea spirituală, terapia prin artă etc.);

Eutanasie vs. distanasie (prelungirea vieţii biologice cu orice preţ); “Este permisă utilizarea antalgicelor chiar dacă ar putea scurta viaţa atunci

când nu există alt mijloc pentru uşurarea durerii. Este permisă şi utilizarea antalgicelor care pot duce la pierderea cunoştintei, dacă pacientul a avut timp să-şi îndeplinească datoriile religioase şi morale, către el, familie şi societate; nu este permisă privarea muribundului de conştiinţa de sine fără un motiv serios.” (Ibidem, p. 294.)

Problema adevărului pentru pacientul terminal: medicul are datoria, pe cât posibil, să asiste muribundul şi nu doar să-i administreze tratamente – echipele inter-, pluri- şi transdisciplinare, suportul familial, suportul social. (Ibidem, p. 294).

Concluzii

Există un dezechilibru în medicină între tehnologie şi umanizare (depersonalizarea medicinei);

Progresele medicale îngreunează tot mai mult definirea frontierelor dintre viaţă şi moarte, dintre coma reversibilă şi ireversibilă;

Raportul şi distincţia dintre mijloacele obisnuite şi cele extraordinare de susţinere a vieţii rămân dificile, precum şi utilizarea acestora în funcţie de posibila agravare a suferinţei / accesul / beneficiul scontat / costul acestor;

Mai utilă ar fi o discuţie dintre mijloacele proporţionate şi mijloacele disproporţionate în medicina (critica); Raportul dintre legea civilă şi legea morală rămâne tensionat: din

perspectiva creştină există o contradicţie fundamentală între eutanasie şi credinţă;

Personalizarea fiecărui caz este absolut necesară ca şi timpul acordat muribundului;

Raportul de dominanţă medic-pacient privind eutanasia nu se va putea soluţiona prin legislaţie (confidenţialitate);

Concluzii

Medicii sunt puşi în situaţii contradictorii şi/sau abuzive (jurământul lui Hipocrat vs. eutanasie ca “alternativă medicală”);

Prin refuzul eutanasiei, Biserica nu este de fapt adepta vitalismului absurd şi excesiv (nu practică de fapt o “adoraţie biologică”);

Apare pregnant necesitatea unor cursuri de filozofie morală aplicată şi psiho-teologie aplicată în formările medicale (univ. si post-univ., poate după model american, de ex. prin cursuri despre experienţele ale pacienţilor care au traversta moartea clinică etc.);

Formările în tanatologie şi supervizarea echipelor inter-, pluri- şi transdisciplinare rămâne extrem de dificilă;

Problematica abuzurilor în eutanasie sunt mai pregnante când apar interese economice (moşteniri, transplante ale organelor prelevate ş.a.);

Practicile de eutanasie sunt posibile în ţările în care eutanasia este ilegală (prin lipsa denunţării şi prin nepenalizare);

Investiţiile în medicina paleativă sunt din ce în ce mai necesare (îmbătrânirea populaţiei);

Medicina paleativă în România este slab dezvoltată; anumite centre sunt aspru criticate de adepţii moralei creştine;

Bibliografie

1.) Broeckaert, B., Janssens, R., 2002, Palliative care and Euthanasia: Belgian and Dutch Perspectives, in: Ethical Pesrpectives, Nr. 2-3, 2002, K.U.L., Belgia. 2.) **** Comisia Nationala de Bioetica, in: http://www.patriarhia.ro/Comisii/bioetica.html (aprilie 2007) 3.) **** http://www.dictionar.romedic.ro/Moarte (aprilie 2007) 4.) **** Dizionario teologico enciclopedico, 1993, Edizioni Piemme, Sp a. 5.) **** Dictionarul explicativ al limbii romane (DEX), anul, Editura, 6.) **** Longman Dictionary of Contemporary English, 1995, Clays Ltd, Bungay, Suffolk. 7.) Giovanni Paolo Secondo, 1995, Evangelium Vitae, Libreria Editrice Vaticana. 8.) Sgreccia, E., Tambone, V., Manual de bioetica, 2001, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti. 9.) Sulsmasy P. Daniel, 2002, Death, Dignity and the Theory of Value, in: Ethical Perpectives, nr. 2-3, 2002, K.U.E., Belgia. 10.) Widdershoven, G.A.M., 2002, Beyond autonomy and Benficience: The Moral Basis of Euthanasia in The Netherlands, in: Ethical Perpectives, nr. 2-3, 2002, K.U.E., Belgia.

De la ars vivendi la ars morendi prin ars amandi…

Vă mulţumesc

pentru

timpul acordat.Carmen Bărbat,

Email: [email protected]

eutanasie

Documents

Transcript of eutanasie