Alina Nelega

E u r i

 Georgiana – pe un capac de criptă, într-un cimitir. Pe cap are o cască de motociclist. E o după amiază frumoasă de toamnă sau vară tîrzie. Georgiana e îmbrăcată lejer, are o geantă-sac-poşetă foarte încăpătoare. Are şi un aer hotărît, ca şi cînd ar şti ce are de făcut. Se fardează într-o oglindă retrovizoare de motocicletă. E mahmură. În timp ce vorbeşte scotoceşte în geantă, nu găseşte ce vrea, răstoarnă geanta pe capacul de criptă. Alte farduri, două-trei rujuri de buze, cîteva tuburi pentru tras la ţintă cu boabe de orez, boabe de orez, un joc electronic, un telefon mobil, o dantură de vampir, un pachet de cărţi de pocher, o sticlă plată, argintie, o bucată de ciocolată deja începută.. şi altele posibile. Lucrurile încep să se-mpută. Toate lucrurile. (Pauză) În primul rînd – nu văd nicăieri trotineta. (Pauză) Aşa că va trebui să plec de-aici pe jos. (Pauză) Pe jos. Numai dacă nu apare vreun alt Brad Pitt cu un patruoripatru. Presupun că asta-ţi trebuie ca să urci pînă aici. Sau vechitura aia de Hondă. (Pauză) Cred că aşa am ajuns aici. Cu motocicleta lui Brad Pitt. Asta ridică o a doua problemă. Exact - problema Brad Pitt. (Pauză) Cert e că semăna leit cu Brad Pitt. Deşi îl chema...cum îl chema...îl chema...nu mai ştiu cum, eu îi spuneam Brad Pitt. Bradpitbradpitbradpitbradpit. Frumuşel băiat. Da’ păcat de el, că bea, bea rău. Era pulbere cînd am ajuns aici. (Îşi scoate casca. În oglindă) Relaxează-te, că faci cearcăne. (Pauză) Deşi, după o vîrstă, nu mai contează. (Revenind) Numai că tu nu ai încă vîrsta aia, drăguţă, încă arăţi ca la – hai, nu op’şpe, să nu exagerăm, da’ aşa, la vreo două’ş’trei...bine conservată. (Scoate o monedă din portmoneu, o aruncă în cască. Între timp, vorbeşte.)  Am auzit ieri la radio că de-aia e înghesuială în cimitire. Din cauza conservanţilor. Cică nu mai putrezesc astea – cadavrele. De la Euri. Am citit în Cosmo că şi margarina are Euri. Şi muştarul. Şi cartofii sînt modificaţi. Ge-ne-tic. Nu m-aş mira să bage Euri şi în aer, că doar de-atîta respirat se mai strică şi ăsta. Nouă, ăstora din ţările mai sărace, din Europa de Est, ne dau aer stricat, care pute. Ca aici. Pentru că TOTUL pute. (În oglindă) Observi, păpuşă – lasă-mă să-ţi spun aşa, că tare mai eşti simpatică – observi, nu-i aşa, că aerul pute din ce în ce mai tare? Şi e din ce în ce mai puţin natural. L-or fi făcînd din înlocuitori. Aerul proaspăt îl ţin pentru ăia de schiază în Alpi. Nouă ne dau aer folosit, reciclat, filtrat, tratat. Îţi dai seama ce respiri? Ce căcaturi ne pun ăştia să respirăm? Dacă aerul de-aici a mai fost respirat de unii care au gripă – sau, mai rău, de un bolnav de SIDA?! Am citit eu cum e cu respiraţia. Inspiri, aerul se duce în plămîni, acolo se descompune, intră în sînge, pe urmă se duce peste tot, chestia aia cu arderile etc, îl expiri. După ce l-ai trecut prin tine. Prin corpul tău, prin sîngele tău, prin saliva ta. Peste tot – să nu mai zic pe unde. Cu toţi viruşii ăia. Că viruşii se răspîndesc prin aer. Nu ştii niciodată ce respiri. De exemplu cancerul – încă nu s-a descoperit ce cauze are. Poate e un virus. E o posibilitate. Şi-atunci rezultă de-aici că aerul dă cancer. Am văzut asta la televizor, pe Discovery - era un reportaj – l-au dat după ăla cu porcii. Porcii, ziceau ei, sînt foarte inteligenţi. Mai inteligenţi decît cîinii, aproape la fel de inteligenţi ca oamenii. Arătau cum lucrează la calculator. Un porc – Arhimede îl chema, lucra la computer. Şi cu asta,

1

basta! S-a dus cîrnaţul de Crăciun, s-au dus răciturile! Dacă toţi porcii au adresă de email! (Se priveşte din nou în oglindă, o tuşă finală, e mulţumită de ce vede.) Dulceaţă mică! Trebuie să găseşti ceva s-o ştergi de-aici. (Se pupă în oglindă, o bagă în geantă. Mai scoate o monedă, o aruncă în cască.) Cum naiba plec eu de-aici? Să fac stopu’ la dric, sau ce? Sau ce?! Lua-te-ar dracu’, Brad Pitt! Cu scula ta japoneză cu tot – degeaba m-am bucurat că scap de moşu’ ăla cu Opelu’ Vectra de treişpe mii de Euro şi cu fabrica de napolitane. Avea din toate şi mă tot invita să mănînc. De parcă n-aş şti. Cu gust de căpşuni, de vanilie, de banane, de kiwi. Pline de Euri. Nu ştiam cum să scap mai repede şi ăla zice, ia uite - uite o benzinărie. Încă una. Şi iar se dă jos, noroc că de data asta îmi zice să cobor şi eu, se duce direct la toaletă da’ înainte de asta îmi dă o sută şi-mi şopteşte din uşă, în timp ce se descheia la pantaloni – cumpără, dragă, nişte prezervative – şi-mi face cu ochiul. Din alea cu gust de căpşuni, mai zice şi intră. Atîta că eu nu mănînc napolitane şi nu cumpăr prezervative cu gust de căpşuni – din cauza Eurilor. Nu iau aşa ceva în gură. Şi ăla săracu’ avea un ochi galben cu pete galbene – şi precis suferea de prostată, că prea oprea în toate parcările. Pe urmă iese şi zice, ei, ai cumpărat, şi eu: nu, da’ nu-i zic de Euri, îi zic că n-am ştiut ce mărime să iau. Cum adică? şi-i cade faţa. Păi bine, zic, sînt pe mărimi, nu ştiai? S, pentru short – adică scurt, M pentru mediu, adică obişnuit, L pentru long, adică lung. Pe urmă vin alea adevărate: XL, XXL...Serios? şi petele galbene din ochiul ăla galben se fac şi mai galbene, lasă că iau eu – intră şi-l văd că se duce direct la fata aia cu fustă scurtă şi cozoroc şi pe urmă nu mai ştiu ce-a fost, că a apărut Brad Pitt pe Honda lui de mîna a doua. Dulceaţă mică, zice – se vedea că era pulbere, da’ nu mai conta la ora aia. Hai, păpuşă, hopa sus! Şi sus a fost. (Pauză) Dup-aia zice el – cum te cheamă. Georgiana – zic. Şi el: ăsta nu-i nume, astea-s două nume. Că bradpit ce-o fi, zic. Bradpitbradpitbradpit. Şi el rîde şi zice unde te duci. Scoate o sticlă din aia plată, argintie şi-mi dă să beau. Coniac. Plin de Euri. Coloranţi, arome. (Pauză. Încă o monedă în cască.) E din cauza Eurilor. Bagă peste tot: în brandy, coniac, gin - pînă şi în vodcă bagă Euri. Te ameţesc de cap. Numai în whisky, nu. Am observat că de la whisky nu te doare capul, whisky-ul nu te ameţeşte, dimpotrivă, îţi dă... aşa...o stare de bine, de bunădispoziţie, te face să rîzi, să vrei să dansezi, să mergi pe bicicletă, să zbori, să iubeşti, să fii fericit. Da’ nu era el genu’ să bea whisky, nici vorbă – un rocker ameţit care-şi face vacanţa pe la Vamă şi linge blidele după chefurile ălora de au vile şi casele alea meseriaşe pe plajă. Nici trotineta nu era a lui, o împărţea cu alţi doi mai rupţi ca el, tot cîte două zile pe săptămînă fiecare - şi duminica o trăgeau la sorţi. (Pauză) La bunicuţa, zic, mă duc la bunicuţa. Spargem suta lu’ moşu’ cu Opelu’, aia de mi-o dăduse pentru prezervative şi umplem iar sticla aia plată cu Euri. (Ia sticla, dă să bea, o scutură, nu mai e nimic în ea.) Asta. (Ia ciocolata, muşcă din ea.) Şi asta are Euri. Foarte nesănătos. Şi o groază de calorii. Da’ ce poate să mai mănînce azi o fată? Să luăm, de exemplu, iaurtul. Cel mai simplu aliment. Lapte prins. Ai zice că e curat ca lacrima. Nţţ. Plin. Are cel puţin patru Euri. Sau pîinea. Pîinea e cea mai periculoasă. E mortală. Ca să nu mai vorbim de salam. Sau de şniţele. Pe lîngă calorii. Că şi astea se adună. Şaizeci

2

dintr-o parte, o sută din alta, nici nu ştii cînd ai mîncat un hamburger cu şase sute de calorii. Şi sucurile – otrăvite, fără discuţie. Un kebab, o porţie de cartofi prăjiţi, din ăia procesaţi, un pahar de Cola, plin de zahăr şi Euri – şi ţi-ai mai scurtat viaţa cu o săptămînă. Fără ketsch-up. Mai bine pui cianură. Sînt la fel de rele. Toată lumea ştie. Şi nimeni nu face nimic. (Muşcă din ciocolată) Aşa că, ce mai contează. Măcar asta e bună, conţine lecitină. Ajută la memorie. Şi e antidepresivă. Toată lumea ar trebui să mănînce ciocolată. Eu o recomand copiilor mei.(Chicoteşte.) Cum a mai rămas ăla, bradpit, cînd i-am zis că am copii! Şi încă treizeci! Păi şi normal, dacă-s educatoare la grupa mare – şi uite cu ce umblu în geantă! I le arăt – jocurile electronice cu cărămizi, tuburile Berman pentru orez, etichetele de la gume de mestecat, animalele de la MacDonald’s. Confiscate – absolut toate. Şi monezile, zice el. Monezile nu, zic, monezile sînt ale mele. Şi el zice: nu te cred că eşti. Asta după ce-am ajuns aici, am terminat Eurile din sticla lui, am mai povestit cîte ceva, era aproape dimineaţă. El zice, totuşi, unde te duci. Ce-ţi pasă, zic. Păi îmi pasă, poate vin cu tine. Vrei să... şi mă trage aşa către el şi dă să...gata, zic. Pupatul îngraşă. Bine, zice, da’ tot trebuie să-mi spui. Şi îmi vine o idee. Hai să jucăm popa-prostu’. Dacă pierd eu, zic. Dacă pierzi tu, mă duci unde zic. Şi el rîde şi se preface că nu ştie popa prostu’ – ăsta-i joc de copii de grădiniţă. Păi?! – zic. Altu’ nu ştiu. Şi tragem. Prima tură o cîştig eu, pe urmă două ture la rînd el, pe urmă eu şi la ultima tură, cînd să tragă fix Popa şi să cîştig, cică îşi scapă cărţile pe jos. Şi trebuie s-o luăm de la capăt şi bineînţeles că a doua oară cîştigă el. Şi bineînţeles că trebuie să-i spun. (Pauză.)  Şi atunci i-am spus, de ce să nu-i spun. Mă duc la Florenţa. În Italia. La Firenze, oraşul lui Leonardo da Vinci, al lui Michelangelo, al lui Benvenuto Cellini. Da’ nu mă duc să-i văd pe ăştia, nu dau doi bani pe ei, mă duc să văd un loc, acolo, ceva foarte special, în Piaţa Senioriei. O fîntînă, ceva unic, are o poveste care spune că orice do...(Se opreşte. Pauză.) Şi ăla rîde ca un prost şi zice: şi chiar vrei să ajungi acolo cu stopul? Încearcă tu să ajungi dintr-un salar de educatoare. Zic. Şi astea ce-s? Economiile tale? Poate-ţi ajunge să-ţi plăteşti drumul. Jos laba, zic, astea-s pentru acolo. Monede româneşti, ia te uită, zice, ai şi dintr-alea vechi, de douăş’cinci de bani şi de un leu şi de cinci, de-acum douăzeci de ani. Şi le vede şi pe alea cu capu’ regelui şi pe alea şi mai vechi, din argint şi zice maaaamă, da’ astea-s vechi, de ce nu le vinzi, poţi să-ţi iei o maşină meseriaşă cu ele şi te duci pînă la Paris, nu la Florenţa...(Muşcă din ciocolată.) Asta m-a supărat. Adevărul e că m-a supărat foarte tare. Să dea iama prin monezile mele. Cine se credea?! (Pauză.) Nu mi-a trebuit mult să mă hotărăsc. Pentru că nici nu ştii cum îţi vine - îţi dai seama, pur şi simplu îţi dai seama. Poate să ţi se întîmple oricînd. La douăzeci sau la optzeci de ani. Fiecare femeie simte asta, cel puţin o dată în viaţă. Că trebuie să mai fie şi altceva. Că nu e numai - nu e numai sculatul de dimineaţă, spălatul pe dinţi, mersul pe jos la lucru, cumpărăturile, sexul cu cine-i mai la îndemînă, spălatul, micul coniac tras pe furiş, nu e numai plînsul igienic de trei ori pe săptămînă, că mai e ceva ce nu-ţi spune nimeni şi că se poate întîmpla să nu afli. Niciodată. Şi gîndul ăsta, că s-ar putea să nu fie niciodată, e ca o respiraţie niciodată destul de adîncă. Niciodată. Nu pentru tine. Ai să rămîi numai ceea ce eşti, un mecanism plicticos, cuminte, n-ai să apuci să respiri cu adevărat pînă la capăt. Şi asta o dată, de două ori, de mai multe ori, pînă cînd respiraţia ţi se taie acolo, în coşul pieptului şi nu mai poţi merge pur şi simplu la lucru dimineaţa, nu te mai poţi spăla

3

pur şi simplu pe dinţi, nu mai plîngi igienic de trei ori pe săptămînă. Nu, nu mai poţi face nimic din toate astea. Şi singurul lucru care te face să speri că într-o zi va veni cineva care să te ia şi să te ducă acolo unde vrei, simţi, ştii că trebuie să fii – e moneda aia aruncată în vasul de porţelan, alb ca o oală de noapte, peste sutele de monede aruncate acolo zeci şi zeci de ani de femeile alea, alea care au fost înaintea ta. Cu fiecare monedă se stinge o dorinţă. Dar undeva, departe, la Florenţa, există o fîntînă magică, în care femeile aruncă monede. Cîte una pentru fiecare dorinţă şi dorinţele se împlinesc. Noi nu putem ajunge la Florenţa, aruncăm monede aici şi sperăm că dorinţele ni se vor stinge cu timpul, cu copiii, cu bolile, cu bătrîneţea. (Pauză) Nu cred că eşti ce zici că eşti, zice el. Bine, las’ că vezi tu şi mă întorc cu spatele şi sînt foarte furioasă şi cotrobăi iar prin geantă şi-mi pun dinţii de vampir, proteza de plastic alb de la grupa mare, pe care-am confiscat-o săptămîna trecută şi nasul de latex de la carnavalul de Haloween şi…uaaaaa! Şi-atunci el se sperie - sau se face că se sperie, se dă în spate, urlă puţin - sau poate se face că urlă – dă din mîini puţin, îşi pierde echilibrul şi cade în groapă. Şi pe urmă nu mai urlă. Gata, se face linişte şi eu îmi scot dinţii şi pun nasul ăla la loc în geantă şi mă uit în groapă şi îl văd acolo. Fără casca de protecţie, pe fundul gropii. (Aruncă o nouă monedă.)Trebuie să am mărunţiş la mine tot timpul, altfel e de rău. Şi să mă gîndesc bine ce-mi doresc. (Respiră adînc.)  N-are cine să mă ducă de-aici. Şi totul din cauza Eurilor – pe care ăştia le pun în orice. Şi a radiaţiilor. În fiecare secundă mor de cancer cincisutetreizecivirgulăpatru bărbaţi, femei şi copii. Copii. De cînd se nasc sînt bolnavi, condamnaţi, plini de Euri. Te ameţesc de cap, te zăpăcesc. Nu mai poţi mînca, nu mai poţi bea nimic. Nici nu mai poţi respira. (Pauză) Şi pe urmă el era tot acolo, pe fundul gropii şi pe mine mă ia aşa, o ameţeală şi un rău groaznic. Din cauza Eurilor. Şi toate se amestecă în capul meu şi simt că dacă nu dau afară Eurile alea o să mor şi eu şi o iau la fugă şi găsesc un gard şi...gata, scap de Euri. Şi pe urmă stau acolo şi mă gîndesc. Mă gîndesc, mă gîndesc, mă tot gîndesc. Şi atîta m-am gîndit că am leşinat sau am adormit sau nu ştiu ce s-a-ntîmplat. Şi cînd mă trezesc, îmi vine tot înapoi şi îmi aduc iar aminte de bradpit şi toate alea şi... Îmi doresc...să-mi petrec vacanţa pe malul mării într-o casă cu pereţi de sticlă. Să ştiu să cînt la pian. Să mai cresc vreo zece centimetri şi să mă fac fotomodel. Să am copii. Să n-am copii. Să joc într-un film cu Brad Pitt. Să nu mai existe poluare, să se termine cu experienţele nucleare, să nu mai moară nimeni de foame, să nu se mai drogheze nimeni, sănumaifiecancersidaşigripăsănusemaibatănimenipestradăşiînclasăşisănumaimoarănimeniniciodatăŞISĂNUMAIFIEEURI. Să pot mînca şi eu o îngheţată la Florenţa fără să mă simt vinovată că iar am băgat în mine Euri. Şi că o să mor de cancer sau de vreo tumoare la creier care poate că deja e acolo şi lucrează. Vreau să fumez şi eu o ţigară în linişte. Să nu mai scrie pe toate pachetele de ţigări atenţie, pericol de moarte! Să scrie lucruri drăguţe, glumiţe sau să pună fotografii cu bebeluşi sau căţei sau pisicuţe. De exemplu. Şi îmi doresc aşa tare să fiu altundeva, nu aici, oriunde, numai nu aici - da’ fiindcă nu-s la Florenţa, nici o dorinţă nu mi se-mplineşte. Şi trebuie să mă întorc la groapă. Pentru că

4

trebuie să plec de-aici şi măcar să iau cheile alea de la trotinetă. Şi el nu mai e acolo. Nici Honda, nici monezile mele. Nimic. Şi nu înţeleg ce s-a întîmplat. Că doar cadavrele nu se descompun aşa repede în ziua de azi. De la Euri. Şi unde-a dispărut trotineta. Şi cel mai rău e că acuma trebuie s-o iau de la capăt. Fiindcă nu pot merge la Florenţa fără monezile alea. Şi nu mi-au mai rămas destule dorinţe să ajung pînă acolo. Nu mai am nici o dorinţă. (Ia casca de motociclist, şi-o pune pe braţ, ca pe un coşuleţ.) Astea-s toate. (Pauză.) Da’ poate aveţi voi. Poate aveţi voi o dorinţă. Nu contează de care, orice dorinţă e bună. Mai mare, mai mică, a voastră să fie. Şi dacă mi-o daţi mie, v-o duc eu la Florenţa şi puteţi fi siguri că se va îndeplini. Acolo e o fîntînă magică. Pot duce sute, mii de dorinţe cu mine. Voi n-aveţi cum ajunge la Florenţa. Sînteţi prea ocupaţi sau pur şi simplu nu vă interesează. N-aveţi voi timp de Florenţa. Eu acolo merg. Şi vă duc dorinţele cu mine. Vreţi...? Vreţi...? N-aveţi o dorinţă? Una mică... Colectează „dorinţele” spectatorilor şi... EXIT.     

5