Trenţurica

Viscolise trei zile. Apoi se lăsă ger. Vântul aruncase pe prispă o pasăre. Trenţurica, o bătrână puţintică la trup, a ieşit să vadă ce-i. Era o cioară. A descoperit-o zbătându-se.

Fireşte, nu s-a bucurat de un asemenea oaspete. Dar pasărea avea o aripă frântă şi n-o putea lăsa afară. Pădurea îi intra aproape în casă. S-ar fi putut întâmpla să vină vulpi. Poate dihori. Casa se ţinea bine. Fusese durată din bârne, cândva.

— Ce-ai păţit, ticăloaso ? se răsti la ea.Pasărea cârâi. O durea aripa. Îi desluşi penele negre, lucioase şi moi, pe

sub degete.Bătrâna o luă cu milă şi o aşeză pe deasupra unei grămezi de coceni, în

faţa cuptorului. Nu de mult îi pierise motanul. Câine n-avea rost să ţină. Hoţii — ce să fi jefuit din cocioaba ei ? Dimpotrivă, careva îi lăsase o bucată de caş pe marginea fântânii. Pesemne, drept răsplată că băuse apă.

În curând aveau să apară copiii cu urările de an nou. Trenţurica pusese la cuptor o jumătate de dovleac, să aibă cu ce-i ospăta. Veneau întâi pe la ea, fiindcă era cea mai bătrână din sat. Sau... din pricina dovleacului ? ! Oricum, urarea rămânea bună ! Bătrâna Trenţurica (nu se supăra de poreclă), avea să mai trăiască un an. Şi încă unul. Poate trei. Ori, cine ştie, mai mult...

Ţuguie buzele şi se uită pe fereastră. „Brrr ! Ce frig trebuie să fie afară !" se gândi ea.

Se îmbumbă la cojoc. Era rupt. Marama, o treanţă. N-o mai ajuta vederea să cârpească.

Zăpada viscolită împovărase tulpinile şi crăcile copacilor, spre miazănoapte.

Bătrânei îi plăceau zurgălăii săniilor de pe uliţe.Era bucuroasă că se ostoise şi cioara.—Eşti flămândă ? o întrebă.— Crrr ! îi răspunse aceasta,Începuseră să se înţeleagă. Şi-i dădu de mâncare.Cioara ciuguli din fărâmiţa de mămăligă rece. Apoi rămase cu aripa

bolnavă întinsă peste coceni.Nu se mai auzea decât sfârâitul dovleacului, mustind. Buclucurile din

odaie prinseră lumină de la foc. Capacul nu închidea bine gura cuptorului şi jarul aducea o dogoare de vară. Ţârâia ca greierii în nopţile cu stele. Aroma dovleacului umpluse casa...

Dar se auziră paşi. Cineva se scutură de omăt. Sui pragul la clanţa uşii. Intră. Era poştaşul. Bătrâna fu nedumerită. Ce să caute poştaşul la ea ? Sări şi cioara de colo, cârâind.

— Bună să-ţi fie inima ! zise poştaşul.— Ce vânt te aduce ? se apără bătrâna.

— O telegramă. De la oraş. Unde mai pui că trebuie să îmi dai răspunsul pe loc. Se află plătit.

—Adicătelea ?—Ai un nepot ?—Am.— Te întreabă dacă vrei să stai de acum încolo la dumnealui. Să nu mai fii

singură.— Să stau ?—Da.

Bătrânei prinse să-i tremure bărbia. Poate de mirare.— Mergi ? i-o tăie scurt poştaşul.— Unde să merg ?—Păi, nu-ţi spusei ? La oraş !— Şi casa mea ?

— Las-o pustiilor ! Ce-ţi trebuie ? Nu vezi că eşti singură ? Se făcuse tăcere.Dovleacul din cuptor plesni. Se copsese. Apoi, numaidecât, năvăli zarva copiilor.

—Ei ?! se supără omul.— Nu merg ! strigă bătrâna întorcându-i spatele.Scoase grabnic, cu un şervet, dovleacul. Îi dădu şi lui un colţ.Numără capetele copiilor, să nu rămână careva fără parte. Rupse

dovleacul înşapte, că atâţia erau.

Poştaşul se duse. Nu era să-şi pună mintea cu copiii şi cu bătrâna, când avea o tolbă doldora de scrisori !

În timp ce îi urau pe toate glasurile, una dintre fetiţe, şi anume Luluca, se ridică pe vârfuri şi se uită furiş în oglinjoara proptită pe pervazul ferestrei. Cine ştie ? Poate că era fermecată...

Mâncară dovleacul — mai mare mirarea că nu s-au fript.—O să venim să-ţi tăiem lemne pentru foc ! făgădui unul dintre copii.— Şi să-ţi ajutăm şi la alte treburi !... promise Luluca.— Sunt urme de vulpi dinspre pădure !... spuse cu îngrijorare Neculăiţă,

îndosindu-şi căciula pe creştet. Cât ai bate din palme, copiii plecară către alte case. Bătrâna puse alţi coceni pe foc şi grăi ca pentru sine :

— Vulpi ? Auzi — prăpăditele ! Să fi lăsat cioara afară, nici penele n-ar mai fi rămas de ea !

Poştaşul, dacă s-a supărat, o să-i treacă.Răscoli focul cu vătraiul. I se năzărise în oglindă, la lumina flăcărilor,

chipul fetiţei care îi surise. Parcă semăna cu cineva cunoscut, tare demult...Viscolul se pornise din nou. Vuia... Cotrobăia pe prispă şi prin toate

ungherele. Desigur, după cioară. Ehe ! Dumneaei picotea pe coceni. Avea să se vindece negreşit până la vremea ghioceilor. Pe urmă — norocul cu ea !

Moş Tăgârţă

Îl făcuseră copiii din zăpadă îmbelşugată. Stătea ţeapăn, la răscrucea dintre şcoală şi grădiniţă, adică tocmai în dreptul primăriei.

Între timp a mai nins pe creştetul său. Însă, într-una din zile, era mai-mai să se topească. Noroc că iarna se înteţise din nou şi omul de zăpadă făcu ţurţuri de-a lungul măturii pe care o ţinea strâns în mâinile ascunse sub cojocul de promoroacă. Frigul l-a încremenit din nou, aşa cum se afla : cu nasul roşu de morcov, cu ochii de cărbune, cu o căciulă ruptă pe cap şi o traistă la şold. Copiii care-i treceau prin faţă se prăpădeau de râs pe seama lui. În joacă, aruncau cu bulgări în el. Ba careva i-a pus chiar o poreclă : Moş Tăgârţă ! După traistă !

Însă ciudat! Din clipa în care omul de zăpadă a căpătat un nume, copiii au prins milă de el şi au început să-l iubească, pentru că, pe lângă urâţenie, avea şi un strop de tristeţe. Şi un dram de bunătate. Şi un pic de înţelepciune. Şi, pe deasupra, un car de răbdare !

Până şi ciorile, care la început se temuseră de el, au băgat de seamă că era prost de bun ! Că mătura se afla în mâinile sale de fandoseală. Aşa că i se opreau pe umeri, croncăneau, îşi ciuguleau penele şi zburau mai departe, fără nici o grabă.

Printre prietenii lui Moş Tăgârţă se găsea, bineînţeles, şi Luluca. În fiecare dimineaţă zăbovea pe lângă dânsul, să se încredinţeze cum îi merge. Stătea gata să-l întrebe, dacă nu cumva ar dori un covrig sau o plăcintă din punguliţa sa, fără de care nu pleca la grădiniţă niciodată. Dar Moş Tăgârţă n-avea trebuinţă de bucate.

Pe urmă, fetiţa se grăbea veselă, fără să-i pese de frig, fiindcă era bine înfăşurată într-o broboadă caldă, avea cizmuliţe căptuşite cu blană şi mănuşi din lână croşetate de mama.

La grădiniţă se aflau o mulţime de jucării, creioane colorate, cărţi cu poveşti desenate, iar educatoarea era drăguţă, bună şi tare deşteaptă !

Luluca se gândi că n-ar fi greu să deseneze un om de zăpadă. Culori avea, hârtie berechet, aşa că purcese numaidecât să-l şi zugrăvească.

Numai că nu izbuti defel!—Ce-i, Luluca ? o întrebă educatoarea.—Vreau să-l fac pe Moş Tăgârţă, dar nu-mi iese ! se necăji fetiţa.—Care Moş Tăgârţă ?—Omul de zăpadă !—Păi, cu nasul vrei să începi desenul ?—Da ! Că morcovul, care-i ţine loc de nas, e adus de mine !—Întâi să-i desenăm capul. Şi cojocul. Aşa. Pe urmă ochii, căciula, apoi

nasul şi pipa.—Păi, nu are pipă i zise Luluca.—Foarte rău ! Cine a pomenit moş fără pipă ?Luluca se gândi că aşa este şi îşi aduse aminte că se găsea una, acasă,

lepădată de tătuţu, pe care avea să i-o aducă neapărat lui Moş Tăgârţă.—Unde sînt nasturii de la cojoc ? o întrebă din nou educatoarea.—Nu are nasturi.—Vai de capul lui ! Măcar din castane sau ghindă. Altminteri va ajunge de

râsul lumii! Ce-ai zice tu despre o fetiţă fără nasturi la şorţuleţ ?Şi, din vorbă în vorbă, omul de zăpadă desenat de Luluca ieşi atât de

frumos, încât caietul ei se plimbă, pe rând, de la un copil la altul, ca exemplu. Unde mai pui că fiecare copil zugrăvea câte un om de zăpadă, să nu fie mai prejos !

La urmă, născociră un cântecel cu Moş Tăgârţă, pe care îl învăţară şi îl cântară cu toţii. Copiii, adunaţi pe lângă gard, cei care nu voiseră să vină la grădiniţă, s-au apropiat cu sfială să asculte. Educatoarea i-a poftit înăuntru, fiindcă loc se găsea destul şi le-a promis că are să-i înscrie şi pe ei, a doua zi...

Dar timpul a trecut repede şi, la sfârşitul orelor, copiii au năvălit în răscrucea drumului, să facă cerc în jurul moşului.

Numai că lucrurile luaseră o întorsătură dintre cele mai triste ! Nişte flăcă-iandri curăţau zăpada din faţa primăriei. O încărcau în camioane şi aveau să o transporte pe câmp, cine ştie unde ! Acum se aflau aproape de Moş Tăgârţă. Urma să-l azvârle şi pe el în camion, cu mătură cu tot ? !

—Nu ! se împotrivi Luluca. Să nu vă atingeţi de el !—I-auzi ! îi răspunse râzând unul dintre băieţi. N-avem încotro, primarul

ne-a spus să curăţăm zăpada de-aici.

Fetiţa stătu pe gânduri, dar numai o clipă, după care se năpusti în clădirea primăriei, unde dete peste cel căutat. Primarul, foarte ocupat cu treburile satului, discuta aprins — treaba lui despre ce ! Dar Luluca n-avea timp de pierdut. Îl cuprinse cu braţele (aşa cum avea ea obiceiul când voia să-l dea gata pe tătuţu) şi îl rugă plângând :

—Să nu-l strice !—Pe cine ? întrebă primarul, nedumerit.—Pe Moş Tăgârţă ! Omul de zăpadă.Înduioşat de plânsul Lulucăi, primarul lăsă baltă treburile şi ieşi în uliţă.

Sosi tocmai la timp. Doi flăcăi vârâseră lopeţile sub omul de zăpadă.—Ce, nu vă e bine ? se oţărî la ei primarul.—Păi... voiam să curăţăm toată zăpada, aşa cum ne-aţi cerut.—Dar bine, mă, voi aţi uitat că aţi fost copii ? îi certă primarul.Şi omul de zăpadă rămase la locul lui. Apoi, în jurul său s-a iscat o zarvă

de pomină, fiindcă tocmai ieşeau de la şcoală copiii mai mari. Aceştia îi dădură târcoale, îl cârpiră pe ici, pe colo, dovedindu-şi iscusinţa care mai de care. Moş Tăgârţă căpătase parcă un aer glumeţ, pentru că i se lăsase căciula într-o parte. Şi nasul i se ascuţise din pricina frigului. Afară era un soare cu dinţi...

Oricum, putea sta pe locul lui, în linişte, că nimeni nu avea să se atingă de el, peste cuvântul primarului !

Mai târziu, se împrăştiată pe la casele lor.Plecă şi Luluca. Dar se mai uită o dată înapoi. I se păru că primarul

zâmbeşte pe urmele ei. Chiar Moş Tăgârţă părea mai ţanţoş. Stătea la taclale — pasămite — cu un corb, care i se aşezase pe căciulă, să-i ţină de urât în lipsa copiilor...

Umbra ursului

Ce mai iarnă fusese ! Cu zăpadă multă. Cu îngheţ straşnic. Încât apa firuia în adâncul văioagelor, numai atâta cât să poată trăi păstrăvii şi să nu le îngheţe sufletul.

Orice vietate stătea la adăpost. Şi cine n-a adunat din vreme — ca veveriţa, ori ca hârciogul — răbda !

Mai sus de pădurea bătrână se afla şi o peşteră în care locuia Moş Martin, Ursoaica şi Ursulică. Acestuia din urmă îi ieşeau dinţii şi îşi rodea unghiile.

Familia ursului nu se putea plânge de frig, fiindcă Moş Martin fusese prevăzător. Nu se aciuise oriunde, ci îşi alesese un bârlog cald, lângă un perete de stâncă pe după care se ridica, din adâncuri, apă fierbinte. Unde mai pui că aveau şi un firicel de apă rece, curat ca lacrima, pentru băut. Iar muşchii de pământ rămaşi an de an, le ţineau loc de aşternut moale, să tot doarmă.

Însă de la o vreme Moş Martin se nelinişti.— Ei! Mergi ? îl luă la zor Ursoaica.— Încă nu !Şi ursul se tot uita, măsurând o geană de lumină care se prefira de afară,

pe gura peşterii şi încă nu ajunsese la un colţ de stâncă, ştiut numai de el.— Tot nu mergi ? îl întrebă a doua zi Ursoaica.— Nu încă !Ursulică trăgea cu urechea, auzea, dar nu pricepea despre ce anume

vorbeau părinţii lui ?Zilele treceau şi Ursoaica s-a supărat.

—De când te ştiu, ţi-a plăcut să te laşi pe tânjală ! Nu mai pot de foame !În sfârşit, spre mirarea lui Ursulică (pe care maică-sa îl apucase de ceafă)

şi spre bucuria Ursoaicei, Moş Martin se îndreptă de şale şi ieşi, legănându-se (era slab, că atârna blana pe el ca un cojoc de căpătat!).

—Şi eu ! Şi eu ! plânse Ursulică.— Să taci! mormăi supărată maică-sa, abia ţinându-l să nu o zbughească

afară.—Dar tata ?—El se duce în pădure să-şi vadă umbra !— Şi dacă are să o vadă ? întrebă puiul.— Atunci se va întoarce valvârtej la adăpost. Se cheamă că iarna încă nu

s-a terminat.— Iar dacă n-are să şi-o vadă ? scânci Ursulică.— Atunci vom ieşi cu toţii, sub cerul acoperit, vom scormoni în zăpadă şi

ne vom ospăta cu iarbă, ceapă de brânduşe, rădăcini dulci şi poate afine rămase din toamnă...

Şi, spunând acestea, înghiţi în sec.— Dar zmeura ?— Mai va până la zmeură !Apoi aşteptară cuminţi. Chiar se temură. Un viezure intră în peşteră şi,

văzând că ursul lipseşte, nu le zise nici bună-ziua, ca semn că nu se sinchiseşte de ei...

Poate să fi trecut o dimineaţă întreagă, în aşteptare. Ursulică se ghemuise în braţele maică-si, iar aceasta îşi auzi inima bătând. Se gândi că fusese o ticăloasă. Că ursul era un viteaz. Şi ea îl cicălise toată iarna pentru te miri ce !

Amândurora le veni inima la loc când auziră paşii hotărâţi şi grei ai ursului.

—Ei ? Ce facem ? întrebă cu nădejde Ursoaica.— Mai stăm.—Văleu! Adică, ţi-ai văzut umbra ?—Văzut! le răspunse. (Era de felul lui scurt la vorbă.)Totuşi, ursul le adusese, în bot, câţiva ghiocei umezi de zăpada abia

topită.—Dar soarele ? Cum era ? întrebă Ursoaica.—Roşu şi cu dinţi.Aşadar, se ghemuiră toţi trei pe muşchi şi traseră, printre suspine, un pui

de somn, că nu aveau de ales !Însă peştera se învecina cu pădurea. Şi pădurea cu satul. Şi satul se

mărginea cu o căsuţă din lemn, acoperită cu şiţă. Anume, căsuţa lui moş Huţupan, care era un om aprig şi fusese paznic de seamă.

Şi se aşeză moş Huţupan al nostru la pândă, în loc ferit, de unde îi zări pe urs. Că îl cunoştea bine ! Cum să nu-l cunoască ? Şi aflând că ursul şi-a văzut umbra iscată de soarele cu dinţi, o luă binişor spre sat, unde se opri de-a dreptul la primărie. Tăcut! Se aşeză sub difuzorul de pe pridvor şi aşteptă, aşteptă să se prezică starea vremii...

Ce-o fi auzit moş Huţupan la difuzor ? Ce n-o fi auzit ? Că se repezi în calea primarului şi, privindu-l cu tot dinadinsul, îi spuse mai în glumă, mai în serios :

— Să rânduieşti dumneata cele de cuviinţă ! Că se întoarce iarna !—Ce spui ? făcu ochii mari primarul.

— Da, da ! Am fost în pădure. Şi l-am pândit pe dumnealui, cumătrul urs, care, văzându-şi umbra, s-a ascuns din nou în peşteră !

—Tiii! făcu primarul. Asta ne lipsea !Dar cum moş Huţupan trecuse de optzeci de ani, se întoarse acasă, la

cald, la soaţa lui, bucuros nevoie mare că îşi făcuse totuşi datoria după puterile sale.

Şi chiar a doua zi se lăsă iarnă, cu ger şi nămeţi. Însă ce faimă pe moş Huţupan ? !

Ariciul lui Neculăiţă

Stiva de lemne de după şopron prinsese să se micşoreze. Iarna fusese grea, ca orice iarnă. Privind cu îngrijorare acea stivă de lemne care scăzuse mult, Neculăiţă s-a lăsat în patru labe, să numere lemnele rămase, de jos în sus. Încă nu apucă să le numere, că desluşi, într-un cotlon, între două trunchiuri, ceva rotund ca o minge. Şi clipind de câteva ori, să se încredinţeze că nu visează şi nici nu i se pare, spre marea lui mirare şi bucurie recunoscu, în mingea aceea, nici mai mult, nici mai puţin decât... un arici!

Arici în toată regula. Cu ţepi, botişor ascuţit, ochi mărunţi ca mărgelele şi negri, ogârjit de iarna lungă prin care trecuse, Ronţăia un cotor de măr. Fiindcă — pasămite — nu-l observase pe Neculăiţă şi se credea singur...

Aşadar băiatul tăcu chitic să nu-l sperie. „Va să zică, aici locuieşti dumneata?!" gândi Neculăiţă, fără să sufle o vorbă.

Nu se sătura să-l privească. De mult îşi dorise un arici! Auzise tot felul de minunăţii în legătură cu ţepii, şiretlicurile şi iscusinţa lui.

Ariciul mânca încetişor, cuviincios, de parcă s-ar fi aflat la o masă cu oaspeţi vestiţi, faţă de care se cuvenea să fie binecrescut. Se necăji un pic cu sâmburii mărului pe care nu-i putu sparge în dinţi. Dar nici să-i arunce nu se îndura. Să-i fi înghiţit cu totul ? Neculăiţă nu se putu dumiri.

Însă i se obişnui vederea cu semiîntunericul din cotlonul de sub stiva de lemne şi băiatul văzu încă un măr, roşu pe o parte şi galben pe alta. Nu-i fu greu să recunoască soiul de mere din ograda lor (unele căzute pe jos de viermănoase), din colţul cel mai îndepărtat de lângă gardul dinspre moş Ilarie.

„Bine, bine, gândi Neculăiţă, cum să fi cărat ariciul, merele, atâta cale ?"Înainte de a găsi un răspuns, ariciul, care terminase de mâncat cotorul cu

totul, se învârti pe loc, îşi dezmorţi picioruşele pe rând (că prea locuia la înghesuială !) şi — ce s-o fi petrecut în mintea lui, Neculăiţă n-a aflat — mută mărul rămas, niţeluş mai în adânc şi mai la adăpost. Cum ? Nemaipomenit! Cu ajutorul ţepilor lui de arici deştept. Pe care le înfipse în măr, fără greutate. (Ce ascuţite trebuie să fi fost!) Şi după ce ascunse mărul, îşi vârî botul, frumuşel, la căldura ghemului său, pe urmă adormi liniştit şi îndestulat.

Neculăiţă mai stătu un pic, apoi se ridică tiptil, îndepărtându-se, până socoti că se afla destul de departe să-şi poată striga bucuria în gura mare. Trecu drumul la Luluca, apoi la mătuşa Tudora, pe urmă se duse în capătul uliţei la Nătăfleaţă şi, uite aşa, află tot satul despre ariciul lui.

Un arici norocos ! Fiindcă i s-au adus de către copii destule mere, lăsate în preajmă, să-i ajungă până la primăvară, când dumnealui avea să o pornească pe câmp după furnici, gâze şi alte bucate mai pe plac.

Din stiva cu ariciul n-a mai luat nimeni lemne, ca să nu-i strice culcuşul. Pentru că toţi, absolut toţi, de la mic la mare, au prins milă şi dragoste de ariciul lui Neculăiţă.

Şi apoi — era cumva puţin lucru să ai un arici ? !