Ghid touristic, Zona Padis din Muntii Bihor

Cadrul natural

Delimitarea

Putine unitati muntoase ale europei sunt binecuvantate cu atata varietate a reliefului, si in mod paradoxal, cu atata unitatea, precum Muntii Apuseni. Iar masivul Bihor, Asezat in inima Apusenilor este un “diamante al coroanei”. Unicitatea acestui masiv pleaca de la rocile predominante care il construiesc- calcarele.

Masivul se sprijina pe prelunga si inalta creasta formata din roci vulcanice, ce curge din varful Bohodei si pana departe spre nord-est, in Vf. Vladeasa. Acest adevarat zid, delimiteaza masivul sprenord. Fiind o mare cumpana de ape, aceasta creasta da nastere unor cursuri de apa importante pentru toata jumatatea nordica a Apusenilor. De pe clinele ei isi culeg pele Draganul si Iada la nord, Crisul Pietros la sud si Somesul Cald la est-sud-est. Spre sud batranul Aries taie perpendicular structura calcaroasa a Bihorului, delimitand astfel masivul de fratele sau de la sud –masivul Biharia.La vest, dincolo de Crisul Pietros , masivul Bihor se prabuseste oboist in bratele depresiunii Beiusului, dincolo de care tot spre vest, muntiimai zvacnesc odata prinn culmea Codru-Moma, spre a se stinge definitive in orizontalitatea Campiei Tisei. La rasarit masivul Gilau ofera Somesului Cald rocile sale metamorfice.

]

Bihor :Ghid turistic al judetului, Ignatie Berendei, Sever Dumitrascu, Viorel Faur, Ioan Godea, Editura Sport-Turism Bucuresti, 1979.

Asezarile

Popultia judetului traieste intr-un numar de 456 de sezari organizate administrative dupa cum urmeaza: un municipiu (Oradea), 7 orase (Alesd, Beius, orasul dr. Petru Groza, Marghita, Nucet, Salonta, Vascau), 21 de localitati component ale municipilului si ale oraselor, 87 de commune si 435 de sate.

Ocupatiile , gospodaria taraneasca, obiceiuri si traditii

Ocupatiile principale: Ocupatiile traditionale de baza ale bihorenilor au fost cultivarea pamantului (sau mai correct spus in graiul localnicilor, plugaria) si cresterea animalelor.

Inca din secolele II i.hr.-IV d.hr. au iesit la iveala asezari stabile cu numeroase depozite de cereal, mai ales grau, ceea ce reflcta preocuparea de capatai a dacilor-cultivarea pamantului. An de an si secol dupa secol s-au adaugat terenurilor de aratura mai vechi altele mai noi. Ca peste tot in Romania, bihorenii au castigat pentru agricultura terenurile impadurite sau cele mlastinoase. Ei au stiut sa faca runc , adica sa

defrisez in mod metodic acele terenuri de care aveau nevoie pentru culturile cerealiere. Nu este deci intamplator ca o serie de toponime ale Bihorului ne conduc semantic la ocupatia de baza straveche a locuitorilor acestor meleaguri-agricultura:Runcu, Runcu Caprei, Curatura, Lazuri etc. In foarte multe sate concomitant cu defrisarea padurilor, oamenii au executat amenajari propice lucrarilor agricole cu tractiune animal. Pentru calatorul ce cutreieira satele de munte ale Bihorului nu va fi greu sa observe ca dealurile cultivate sunt amenajate in terase care permit o mai usoara lucrare a pamantului, si totodata evitarea viiturilor spala stratul de humus si o data cu el semanaturile. Agricultura in terrase a insemnat foarte mult in viata acestor sate permitand obtinerea unei recolte mai bune. Alte terenuri au fost castigate pentru agricultura prin drenari de mlastini, prin indiguiri de ape. Pana tarziu, in sec al XVIII-lea, intrr-o parte a Bihorului, dar si in partile Ungariei vecinepana departe spre Tisa, malstinile si terenurile inundabile se intindea pe sute de hectare, incat practice si circulatia era imposibila prin aceste locuri. Nu este intamplator ca oierii din Marginimea Sibiului veneau la iernat cu turmele in preajma acestor mlastini cu ierburi de balta ce se puteau pasuna si in timpul iernii. Populatia satelor, mai rara in zona de campie, a crescut foarte mult incepand cu sec.al XVIII-lea, la urmare a amplelor lucrari de imbunatatiri funciare, de regularizare a cursurilor Crisurilor.

Asadar in istoria Bihorului putem vorbi de practicarea concomitenta a doua forme principale de agriculturii: extensive (in detrimientrul padurilor si mlastinilor) si intensive. Dupa o cultivare a terenurilor timp de doi-trei ani, ele erau lasate “parlog” sau “fanat”, ca sase “hodineasca” un an sau doi, dupa care erau din nou destelenite is semanate. Documentele sec. XVIII-leea vorbesc despre sistemul “calcaturilor”, adica al asolamentelor bi- sau trienale.

Cultivarea crealiera predominant a fost in permanenta graul,dar se cultivau si meiul, canepa, secara, orzul si ovazul. Incepand cu secolul al XVIII-lea , intinse suprafete de pamant au inceut a fi tot mai mult cultivate cu porumb, floarea-soarelui, sfecla de zahar, tutun, cartof si alte leguminoase. Painea si produsele alimentare de provenienta animaliera (carne, lapte, oua) au fost alimentele de baza ale locuitorilor bihoreni, alaturi de fierturile din diferite plante.

O a doua ocupatie a locuitorilor din Bihor a fost cresterea animalelor, in special a animalelor mari, mai cu seama a bovinelor. In trecut, boii vacile si caii acopereau toate muncile grele din agricultura si transporturi. Caii erau crescuti cu predilectie in satele de campie. Porcinele, ovinele si caprinele erau animale crescute deopotriva la munte ori campie, satele de la munte avand avantajul ca o buna parte din an se foloseau ca locuri de pasunat si gradinarit (pentru porci) intinse paduri din apropiere ori pasunile alpine.

In aceasta parte a tarii noastre nu s-a realizat niciodata un pastorit transhumant. Pe baza documentelor istorice cat si a ingormatiilor din teren se poate spune cu temei ca principalele tipuri traditionale de pastorit intalnite la romanii bihoreni au fost cresterea vitelor in grajd, pastoritul local agricol si pastoritul de pendulare simpla. Satele din jurul Beiusului de ex, primavera pasteau animalele in jurul satului, vara le duceau la varat in Muntii Biohorului. Toamna turmele coborau inn sat si pasteu pe pajusti si miristi. Umeroase toponime din Carpatii Apuseni si Muntii Codrului atesta pastoritul de pendulare simpla: Varatec, Valea Varatecului, Tomatec, Baile Varatecului, Ponorul Boilor, Guretul Vacilor etc.

Practicarea amintitelor forme de pastorit a avut o deosebita importanta in determinarea caracterului stabil al asezarilor bihorene, ele fiind de fapt, tot sate de agricultori, doarece cresterea animalelor mari, este determinate la randul sau, de nevoile de acoperire a muncilor agricole ori de transport.

Ocupatiile secundara.

Culesul fructelor de padure. Multe secole din istorila poporului culesul din nartura si-a avut imortanta sa in asugurarea celor necesare traiului de zi cu zi. Culesul fructelor s-a practicat din vremuri de demult si continua sa se practice si astazi in satele de la munte, ocupatia aducant importante venituri locuitorilor. La Cristiorul de sus, Ferice, Budurleasa, Tarcaita, Hinchiris, Ponoarele, multimea ciresilor din padure a duc la preocuparea pronuntata pentru culesul cireselor in lunile mai si iunie. Satele din Bazinul mijlociu al Crisului Negru, ori in imprejurimile Borodului culegeu in trecut mari cantitati de alone pe care le valorificau in targuri si piete. Merele, fragii, afinele, maciesele, cornele, porumbelele, se culeg frecvent in toate satele de munte si in zona dealurilor piemontane. Din merele si perele padurete se obtine ciudureiul, o bautura cu gust acrisor. Din mere, cirese, maciese si porumbele se face must, dulceata ori diverse firturi, ceaiuri, unele fiind recomandate astazi ca mancaruri dietetic. Din coarne, cirese si mere , in toate satele Bihorului se obtin mari catitati de “vinars”(tuica) pe care unii locuitori il valorifica in targuri si nedei. Turistii care poposesc la vestitul Targ de la Gaina vor putea sa constate ca foarte multi locuitori, moti si bihoreni, desfac aici in fiecare an atat de apreciata tuiica din cirese de padure.

Pescuitul. S-a practicat intens si pemantent in multe asezari ruralebihorene, constituind o importanta sursa de hrana in tot timpul anului. In valea Ierului, spre ex, cu baltile sale intinse, permanent alimentate de viituri, se pescuia cu bune rezultate, indifferent de anotimp. Baltile si lacurile din vestul judetuleui, islazurile erau foarte bine populate cu diferite specii de pesti.

Sistemele si practicile legate de pescuit sunt numeroase. In valea Ierului se pescuiia di barca, cu plase, navoade, carlige, cosuri si lesa de nuiele, pe cand in apele curgatoare se pescuia cu varsha si mai rar cu cosul, mreaja, sacul si undita.

Crapul, stiuca, somnul se pescuiau in apele de ses; in paraiele de munte si apele curgatoaremai mari seprindeau cleanul,mreana, scobarul si pastravul.

Bihorul cunoaste o frumoasa traditie si in ce priveste albinaritul. In trecutul nu prea indepartat, rare erau gosopodariile in care sa nu se fi intalnit unul su mai multi stupid.

Paralel cu albinaitul,in multe sate, mai cu seama cele din jurul targului Vashcau, inainte vrreme se practica barcuitul , adica vanatoarea de albine. Prin procedee diferite de urmarire a zborului albinei, oamenii aflau locul stupului in padure. Variate si foarte interesante sunt cosnitele de albine, adeseori scobite inn trunchiuri de copaci.

Paduraritul a fost o ocupatie ipmortanta, dar niciodata principal. Taiere padurilor, “fauctul stanjenilor”, al scandurilor si “dulapilor”, transportul lor cu carutele sau cu plutele, incepeau pe la mijlocul toamnei si se incheiau o data cu sosire aprimaverii.

Gospodaria taraneasca. Ca unitate in primul rand economica , si in al doilea rand, arhitectonica, gospodaria taraneasca din Bihor poarte pecetcetea ocupatiei de baza a locuitorilor- ahricultura- chiar si in satele situatesub spranceana Muntilor Bihor. Constructiile sunt oranduite dupa mai multe criteria: economic-productiv, spatial architectonic, traditie etc. raspunzand astfel nevoilor de viata ale familiei. Gospodaria unitar constituita pe ansamblul Bihorului, prezinta unlele particularitati zonale, ca rezultat al diversificarii ocupatiilor secundare, al ponderii lor diferite in raportt cu ocupatia de baza a locuitorilor. Pe de alta parte, mai ales in satele de campie, modificarea texturii prin operatiile administrative mentionate mai sus, au dus la modificari in ce priveste structura prin folosirea intensive a intravilanelor din vatra satului. Tot aici produtia Agricola mare a dus la diversificarea constructiilor anexe (aparitia “gabanaselor’’ , a coserilor de porumb etc.) care rar se pot intalni in zona muntoasa a judetului. La campie casele sunt orientate perpendicular pe lungimea strazii, pe cand spre munte dispunerea lor este libera,, adaptata formelor de relief. La ses constructia dominant in gospodarie este casa, caci sub acelasi acoperis cu locuintase mai adauga si alte incaperi cu rosturi economice (colne, camari, magazii) pe cand la munte, datorita ponderii mai mari ai cresterii animalelor fata de agricultura, vom intalni in gospodarie o casa mai modesta in raport cu sura, care este unitatea arhitectonica complexa (poiata pentru animale, sura de nutreturi, colna pentru caruta si unlete).

Casa taraneasca traditionala din Bihor este o constructive de suprafata, cu un singur nivel, tip architectonic care se regaseste pe intreg teritoriul romanesc. In Bihor nu vom intalni niciodata tipul de casa ingropata din sudul tarii, dar nici casa inalta cu doua nivele de locuire, specifica altor zone etnografice din tare. O temelie solida din piatra sustine o constructive cu pereti comuni de barne orizontale, peste care se ridica acoperisul inlat cun invelitoare de sindrila, dranita, cetina de brad, paie sau trestie.

Ca urmare a progresului economic din ultimele decenii, daca peretii de barne se mentin in practica edilitara a multor case, in schimb invelitorile traditionale sunt azi pe cale de disparitie. Doar in satele rasfirate pe firul vailor de munte turistul mai poate vedea invelitoareade sindrila.

In casele din Bihor , decorul, realizat prin tehnicile specific de ornamentare a lemnului ( sculptura, taiere, crestatura), nu atinge valoarea cunoscuta in Maramures, Gorj, sau alte zone etnografice romanesti. In schimb dat fiind faptul ca paianta a ocupat si ocupa un loc principal intre tehnicile de constructive, in Bihor s-a dezviltat o alta catregorie a decorului- ornamentarea de fatada aplicata in tencuiala, un fel de stucatura. Diversitatea motivelor realizatte in tencuiala (in adancime ori in relief fata de planul veritacal al peretelui) este foarte mare. De la o casa la alta si de la un sat la altu, se pot urmari o gama larga de reprezentari stilizate de la motivele abstracate pana la cele de tip “pomul vietii”.

Prispa este un element nelipsit din arhitectura casei traditionale bihorene. Complexitatea vietii de familie a dus, implicit, la diversificarea rosturilor functionale ale interiorului taranesc din zona. Din prispa se intra intodeauna in “tinda”, iar de aici in cele doua incaperi laterale: camera de oaspeti si camera de toate zilele. Tinda are toate rosturile bucatariei, dupa cum tot aici poate fii cuptorul de paine asezat sub “babura” larg deschisa, spre podul casei. Camera de locuit, care in unele situatii se confunda cu tinda (din cauza ca a treia camera este folosita camara de alimente), este spatial de odihna , dar si locul unde se petrec o parte din preocuparile casnice: tors, tesut etc. Desfasurarea vietii gospodaresti a impus un

anume fel de impartire a spatiului, care cu timpul a imbracat forma unitara pentru o colectivitate sau o zona, la care s-a adaugat, desigur, inventivitatea fiecarei familii. Structura locuintei este unitara in zona, dar elementele ca o compun pot fi diferite de la un sat la altul. Cuptorul, spre exempu, in satele din nordul Bihorului este lucrat din caramida sau chirpici; in Depresiunea Beiusului, in toate satele , se intalneau cuptoare dun cahle lucrate de mesterii olari din Lelesti, Leheceni, Carpinet; in alte sat, de examplu Ferice, in trecut erau cuptoare din piatra. De la vatra unica, existent initial, s-a ajuns cu timpul la doua sau chiar trei cuptoare.

Camera de oaspeti, (numita si “camera curate”, “casa din fata”, “casa de catre ulita”, “odaia curata” etc) este organizata simetric, cu doua paturi paralele, langa care sunt lavitele lungi cu spatar; la mijloc este masa. La capatul unui pat se afla lada cu zester, iar la capatul celuilalt podisorul si, mai nou “iegarul”, pentru pastratul vaselor de uz casnic. Intr-un colt, langa intrare, se afla soba de incalzit, iar deasupra ei ruda de culme pentru haine. Peretele dinspre strada, ca si cei doi alaturati sunt impodobiti cu o friza de icoane si farfuri de ceramic, dupa care atarna frumoase stergare cu alesaturi. Camera curata, deci, si desfasoara decorul de register bine conturate: jos e linia motivelor crestate-la masa , scaune , lada de zester, l;avita; mai sus gateala fara seaman a paturilor si sirurilor de ponievi (covoare de lana), cergi sip erne cu capataie tesute la razboi; si mai sus e linia icoanelor si farfuriilor continuata la peretele usii si sirul de “alesaturi” ce atarna tot timpul pe ruda de culme. Cine poposeste azi in casele Bihorene, mai ales pe Crisul Negru , va fi incantat peste masura de minunatia acestor interioare traditionale taranesti, adevarate muzee, care vin de demult cu intregul lor farmec inedit.

Mobilierul traditional, cu lazile de zester, cu scaunele pe ale caror spatare sunt reprezentari antropomorfe, cu lavitele migalos daltuite, cu mesele cand scunde, cand inalte, dar cu gust ornamentate, se pastreaza inca in satele estetice si sudice ale Bihorului. In nord, asezarile de pe valea Ierulul, predomina mobilierul de tip dulgheresc asociat cu tablii di impletituri de papura. La muzeela din Oradea si Beius se pot vedea multe piese arhaice de mobilier, din sirurl carora se desprind adevarate capodopere ale geniului.

Mestesuguri populare. La baza aparitiei si perpetuarii mestesugurilor artistice populare sta ocupatia de baza, agricultura, ce presupune din capul locului asezari sedentare, cu oameni legati de vatra si mosie. In momentul in care sateanul produce piese ( care presupun talent si indemanare deosebite) nu numai pentru nevoile sale, ci mai ales in vederea schimbului, se ajunge la acea diviziune a muncii pe care o numim in mod current specializre intr-un anumit mestesug.

Depresiunea Beiusului, cu o retea densa de asezari rurale, dar cu pamant fertile insufficient, este una din zonele etnografice unde fenomenul specializarii este deosebit de pregnant atat in ce priveste continuitatea si intensitatea specializarii, cat si prin gama larga a mestesugurilor imbratisate. Putem vorbi astfe in aceasta zona de sate cu mestesugari soecializati si sate in care numai unele familii au membrii specialization unul, doua sau mai multe mestesuguri artistice populare. Foare adesea se intalnesc cazuri in care in sanul familiei exista o adevarata diviziune a muncii. Asa de exemplu in gospodaria unui olar barbatul adduce lutul, il prepara, confectioneaza vasele, le usuca si le arde, femeia le ornamenteaza si alt membru al familiei le valorifica pe piata. Atat de mult s-au specializat mesterii din

aceasta zona si in atata de mare numar de sate, incat se poate vorbi de un adevarat complex aritzanal, o polispecializare cu urmari dintre cele mai importante din viata acestor sate.

Evident trecatorul contemporan prin Bihor nu va intalni la lucru miile de mestesugari rurali care au lucrat odinioara in aceste sate. In noile conditii social-economice din tara noastra, o buna pare din populatia satelor bihorene sa mutat la oras, astfel multe dintre mestesugurile traditionale s-au pierdut. Prin casele oamenilor sau la muzeele etnografice de la Oradea si Beius, in colectii etnografice particulare, se mai pot vedea insa o serie de produse create cu ani in urma, potrivit unei traditii ce se statornicise aici de secole.

La Vashcau au existat nu numai stravechi cuptoare de redus minereul de fier, ci si priceputi faurari de pluguri , seceri, coase, topoare ornamentate si alete unelte agricole. Nu in mod intamplator se spunea despre aceasta localitate ca era “fruntea ferarilor”. In evul mediu, satenii din Chiscau faceau lanci si sulite, iar in secolul al XIX-lea, unelte agricole, ca si ferarii din Lunca si Sighishtel. In toata Campia de Vest a Romaniei se mai pot gasi prin gospodariilo oamenilor topoare, sape, barde si alte unelte ce poarta insemnele de mester ala faurarilor din Varzarii de MIjloc (actualmente varzarii de jos). Fiecare mester isi avea combinatiile sale specific de linii, puncte, stelute cu care “marcau” obiectul. Semnul de mester era deci, si o garantie a produsului respective. In jurul anului 1900 toti barbatii satului erau ferari. Mangalul, absolute necesar practicarii fieraritului, il procurau de la satenii din Varzarii de Jos, la randul lor priceputi carbuari.

Sate cu foarte multi olari in trecut erau: Cristiorul de Jos, Saliste de Vscau, Leheceni, Carpinet, Valea de Jos, Lelesti, Campanii de sus. Compozitia chimica diferita a lutului din fiecare sat, dar si predilaectia olarilor dintr-o anumita asezare pentru o forma de vas si pentru un anume ornament au facut ca vasele din ceramic sa se deosebeasca de la un sat la altul, chiar si atunci cand doua localitati erau in imediata apropiere, cum a fost cazul satelor Leheceni si Carpinet. In unele sate olarii lucrau numai vase nemaltuite(Lelesti); in altele smaltul se folosea la toate categoriile de vase (Leheceni). Vasele traditionale de ceramic se recunosc dupa formele lor simple functionale, functionale, dar in acelasi timp foarte decorative. Fundul vasului, cu exceptia celor de la Vadu Crisului, este de culoare rosu-caramiziu. Ornamentele vechi sunt cele de factura geometrica (executate cu degetul, cornul, sau pana de gasca), cum ar fi dungile alternative, de diferite grosimi, linii meandrice, spirale, grupajele de semicercuri, puncte, “creasta cocosului”, “desagii”, “roata”, motive care, in cazul pieselor mari, sunt asociate cu braurile alveolare de cunoscuta traditie dacica. Din caolinul de la Vadul Crisului se lucrau inainte foarte multe vase , si la Borod .

Daca la Tarcaita se ciopleau pietrele de moara pentru toate satele din valea Cruisului Negru, la Cusuius erau vestiti cioplitoride piatra ce daltuiau crucile de mormant, ca si cei de la Vascau, care cu multa indemanare ciopleau marmura alba taiata dind dealul din vecinatate.

Lemnarii si tamplarii de la Rieni lucrau binale, dari si cruci de eroi si cenotafe multicolore prinse apoi pe peretii bisericilor de lemn ale multor sate din jurul Beiusului.

Instalatii tehnice taranesti. Morile, aceste instalatii tehnice populare indispensabile vietii de toate zilele, sunt deosebit de vechi pe teritoriul Romaniei. Si este firesc sa fie asa, din moment ce ocupatia de baza a

fost agricultura, iar alimental essential in toate timpurile a fost painea. In Bihor au existat numeroase tipuri de instalatii tehinice de macinat incepand cu arhaicele rasnite de mana, continuand cu morile de apa, morile “seci”, actionate prin tractiune animal, ori de mult disparutele mori de vant. In urma cu circa un secol, predominante ca numar erau morile de apain doua variante tipologice: a)cu roata hidraulica cu aductiune superioara (roti cu cupe) si b) cu aductiune inferioara, adica prin invartirea unei roti cu palete (sau cu “aripi”) printr-un jet de apa ce vine dedesupt. Mori cuc upe se mai pot vedea si azi in zona de deal si de munte. Mori de apa din grupa a doua se pastreaza doar in cateva sate din bazinul Crisului Negru: Rosia, Cabesti, Remetea, Soimus, Borz, Dumbravita de Codru.

Dealurile Bihorului sunt impanzite de livezi de pomi fructiferi: meri, peri, si mai ales pruni. Pomicultura a fost dintodeauna o ocupatie secundara ce asigura multe din nevoile vietii locuitorilor. Proaspete sau uscate , fructele se consumau in tot timpul anului. Din prunes se obtineau mari cantitati de tuica, produs cara in Bihor are mai multe denumiri: vinars, jinars, palinca. In vechime bihorenii fceau tuica in vase mari de ceramic prevazute cu instalatiirudimantare de distilat. Din sec al XIX-lea s-au raspandi tot mai mult cazanele de cuprucu randament sporit. Cazanele se cladesc pe malurile paraielor si raurilor, ori, in lipsa apelor curgatoare, langa fantanile cu debit mare de apa. De multe ori cazanele sunt prevazute cu roci hidraulice, cu palete fixate in albia raului si care, prin invartire, aduc apa la inaltimea cazanului cu ajutorul unor cupe sau vase de ceramic primes de rama exterioara a rotii. Din cupe apa cade intr-un jgheab de lemn de unde ajunge la racitorul cazanului. In satele cu productii mari de prune cazanele functioneaza pana la mijlocul iernii.

Bisericile de lemn,Monumente de arhitectura populara. Prin simplitatea formelor si bogatia ornamentelor cioplite sau crestate, bisericile de lemn bihorene au atras multa vreme atentia iubitorilor de frumos. Se mai pastreaza un numar de 60 de biserici de lemn din sutele ce existau odinioara. Cele mai multe sunt raspandite in satele din bazinul crisului Negru si Crisului Repede si mai putine in partile de nord ale Bihorului. Interiorul este compartimentat, potrivit ritualului bizantin in trei incaperi distinct: tinda, “biserica barbatilor”(naos), si alatarul. Suprafetele interioare a peretilor sunt impodobite cu haina policroma a zugravelii asternuta cu migala si talent direct pe branele de lemn. Zugravii bihoreni, ori cei veniti de peste Carpati, le-au pictat potrivit erminiilor de picture bizantina, in tempera, cu imagini oranduite in cicluri iconografice distinct si , adeseori, cu elemente de legatura profane, luate din viata cea de toate zilele. Daca bisericile de lemn din Bihor nu se remarca prin proportii similar celor din Maramures, in schimb, sub aspectul bogatiei lor, in ornamente cioplite, crestate sau sculptate depasesc d departe cele mai izbutite monumente de genul acesta din europa. Nicaieri in europa nu se gasesc portaluri atat de minunat crestate ca si aici in Bihor. Aceste portaluri sisunt adevarate broderii in duramenul lemnului de gorun sau de cer ( cateva exemple: Rieni, Bradet, Sebis, Valea de jos, Tilecus, Borsa, Hotar, Brusturi-Oradea, Gheghei).