UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Facultatea de Litere

Etimologia cuvântului „cap” în limba română

Cuvântul : cap, capete ( I, III ) , substantiv neutru , ( II ) pl. capi, substantiv masculin

1. Particula superioară a corpului omenesc ( la animale partea anterioară), alcatuită din cutia craniană şi faţă ( la animale bot ) şi legată de trunchi prin gât ; Parte a monedei care are imprimat un chip ; Părul capului * Expr. „A-şi pune mâinile în cap” sau „ A se lua cu mâinile de cap ” = a se lua cu mâinile de par ( de necaz, de ciudă sau deznădejde )

2. Căpătâi ; căpătâiul patului3. Individ, ins, om „ Câte 5 lei de cap” *Expr. „Pe capete ” = care mai de care, pe

întrecute; * ( la plural ) Capital „Am vândut cirezile / Şi mi-am scos capetele ”4. Minte, gândire, judecată ; memorie * Loc. Adj. si Adv. „ Cu cap ” = (în mod)

inteligent, deştept; (juridic) cap de acuzare = motiv pentru care se întemeiază judecarea

5. (învechit) Viaţa ( astazi în expr. ) „A-şi pune capul la mijloc ” = a-şi pune viaţa în joc; a garanta cu viaţa pentru cineva

6. Compuse : a) (etnom.) cap-de-mort / capul-lui-Adam = strigă; b) (bot. ) cap-de-cocoş = dulcişor; capul-ariciului = şovar; capul-şarpelui = plantă erbacee (Echim rubrum) ; c) capul balaurului = o parte a constelaţiei balaurului

7. Pomana din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celui mort, se face de obicei chiar in ziu morţii ( capul de ţărână ), la 6 şi la 12 săptămâni

II. 1. Căpetănie, şef, conducător

III. 1. Vârf ( al unui obiect )

2. Partea extremă cu care începe sau se sfârşeşte ceva

3. Partea de dinainte; început, frunte „ În capatul coloanei ”

1

4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârşit „ A o scoate la

capăt ” = a sfârşi ( cu bine )

5. Bucaţică ruptă sau rămasă dintr-un obiect

În macedoromână sunt întalnite formele cap, capite; în meglenoromână – cap, cop, capiti, iar in istroromână – copete.

Cuvântul dacoromân „cap” provine din limba latină, din latinescul capum forma vulgară de la caput ( Puscariu 269; Candrea- Densusianu, 236; REW 1668; DAR;) ; cf. it. capo; prov., cat . cap ; fr. chéf ; sp., port. cabo, toate cu sensuri derivate . Din punct de vedere semantic, cuvântul românesc reprezintă, deci, o frază arhaică, întocmai ca spaniolul cabeza, faţă de cuvântul existent în franceză şi italiană. Cf. căpătâi, căpăţână, căpcăun, capîntortură.

Pluralul reproduce latinescul capita ( cf. om, pl. oameni) . Totuşi s-a dezvoltat un plural analogic – capi, care se foloseste numai cu sensul II şi într-un mod destul de oscilant - de exemplu Bălcescu scrie : „capetele armatei ” şi „capii armatei ”.

Derivatul capăt , substantiv neutru, (parte extremă; sfârşit; deces, moarte; bucată, fragment, extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morţilor; «învechit» capitol, paragraf ) , singular analogic format pe baza pluralului capete ( ca sunet – sunete, ropot - ropote, etc); timbrul „ă” se explică prin labiala precedentă cf. omăt – omeţi, făt – feţi; adj. capeş ( tenace, încăpăţânat), cuvânt derivat artificial de Odobescu; căpeţel, substantiv masculin («învechit» - început; crâmpei, fragment, capăt), este un diminutiv al lui capăt cu sufixul – el ( dupa Candrea – Densusianu, 237; dupa REW 1636 si DAR , derivat din latinescul capitelllum = căpşor , dar semantismul corespunde mai bine derivarii pe care o sugerăm ).

Căpeţea (cu varianta căpeţeală ) este un substantiv feminin (parte a frâului care trece peste capul şi botul calului ), derivat de la căpeţel ( cf. căţea – căţel), aşa cum a observat Candrea (pentru Puşcariu 277; REW 1637 şi DAR , vine din latinescul capitium al cărui rezultat capet s-a format probabil cu sufixul –ea ) ; căpetenie , substantiv feminin ( căpetenie, şef), de la capete, cu sufixul abstract – enie; căpui (cu variant încăpui) este un verb ( a pune stăpânire, a captura; a dota , a aproviziona) pe care DAR, Puşcariu şi Scriban îl derivă de la maghiarul kapni = a căpăta, a obţine, dar care nu pare posibil să fie separate de cap , cel putin cu ultimul sens; este totuşi probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepţii din română.

De aceeaşi provenienţă trebuie sa fie si substantivul feminin căpuşe (mugure; păduche al oilor; ricin), mr., megl. capusa, prin intermediul sufixelor diminutivale –us , fem. –use ( ca picioruş, mănuşe, etc) . Derivarea, propusă de Puşcariu, a fost acceptată de REW 1658 şi DAR;

2

semantismul nu pare să prezinte vreo dificultate – cf. capullo pe care A. Castro, RFE, 1918, p.34, îl deriva de la caput şi care are acelaşi sens. Celelalte explicaţii sunt mai puţin convingătoare :

- derivat din bulgară, din kapuˇs- de la cap, postverbal de la capēre, cu sensul de „(lucru) care se şterpeleşte” - din albanezul këpuˇsë (căpuşe şi fragă)- sârbescul kapuˇsa trebuie să provină din româneşte

Substantivul masculin capsoman (prost, nătâng) pare a fi un derivat expresiv de la cap, cu sufixul - man , ca gogoman, hoţoman, etc. Derivarea nu este clară : poate fi vorba de o contaminare cu neogrecescul χαφο = sărac, sau mai curând de un infix expresiv ca în cotoşman .

3

Bibliografie :

- Dicţionarul limbii române moderne, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1958, pg. 113

- Ciorănescu, Alexandru : „Dicţionar etimologic al limbii române”, Ed. Saeculum, Bucuresti, 2002, pg. 144-145

Referat realizat de:

Ionescu Andreea Maria

Secţia: româna – engleză

Anul : III, zi;

Profesor: Gioroceanu Alina

4