Sculptarea “miniaturilor” ce vor deveni mari opera de artă…

„Cea mai nobilă preocupare a omului este omul.” (G. E. Lessing)

Am auzit de multe ori ilustraţia potrivit căreia copilul în relaţie cu învăţătorul/

profesorul este precum bulgărele de lut în mâna olarului, şi modul în care cadrul

didactic îşi exercită profesia are puterea de a-l modela într-un anume fel şi de a-i

influenţa viaţa într-o mare măsură. Nu am conştientizat însă pe deplin realitatea

acestor vorbe decât recent, privindu-i pe copiii ajunşi adolescenţi, copii cărora le-am

fost învăţătoare în cadrul grupelor de la şcoala duminicală în perioada când eu

însămi eram o adolescentă plină de avânt şi dorinţă de implicare. Am putut observa

în comportamentul unora dintre fetele ce mi-au fost eleve, atitudini sau concepţii

care îmi erau oarecum familiare şi mă întrebam de ce oare? Întorcându-mă în timp,

mi-am amintit modul în care eu mă comportam cu ele şi ceilalţi copii când eram

învăţătoarea lor, mi-am amintit ce fel de învăţături le dădeam, cum relaţionam cu ei,

cum reacţionam când mă supărau, cum făceam faţă conflictelor iscate între ei, ce

răspunsuri le ofeream când eram pusă în încurcătură cu întrebările lor curioase şi

multe alte activităţi pe care realizam împreună cu ei. Mi-am revăzut astfel atât

punctele forte, aptitudinile pedagogice pe care le folosisem din plin, dar şi greşelile

pe care din neştiinţă de cele mai multe ori le-am făcut în relaţie cu ei, şi am realizat

cum felul meu de a fi a avut un impact în viaţa actuală a multora dintre ei.

Această mică experienţă a constituit punctul de pornire al multor decizii pe care le-

am luat atât în plan profesional cât şi în plan personal în relaţia cu oamenii. Investiţia

în fiinţa umană este activitatea care îmi aduce multă bucurie şi împlinire.

În lucrarea de faţă aş dori să vorbesc despre situaţii dificile pe care un profesor

le poate întâmpina şi modalităţi în care acesta poate acţiona atât pentru a le

1

preîntâmpina dar şi pentru a le rezolva pe cele deja apărute. Doresc să scot în

evidenţă atributele şi rolul ce ar trebui să caracaterizeze un bun profesor, acele

particularităţi care îi fac pe elevi să îşi amintească cu drag de unul din învăţătorii săi,

care au contribuit la un moment dat la formarea caracterului şi personalităţii sale.

Consider că un profesor are nevoie de o funcţionare optimă pe două paliere, şi

anume pe cel al pregătirii profesionale în ce priveşte stăpânirea cunoştinţelor ce

urmează a fi predate, a metodelor de transmitere a informaţiei, a manierei în care

poate oferi explicaţiile necesare pentru a se putea face înţeles; şi de asemenea este

vorba de modalitatea de relaţionare cu clasa de elevi, de felul în care îi tratează pe

aceştia, de atenţia pe care le-o acordă şi posibilitatea de a exprima liber ceea ce

gândesc, de modalitatea de intervenţie în cazul iscării unor conflicte şi rezolvarea

lor.

Personal m-am confruntat cu situaţii când simţeam că lucrurile îmi scapă de

sub control, şi nu reuşeam să manageriez situaţia; încercam atunci diverse metode,

unele deloc recomandate (ridicam tonul la copii), pentru a face linişte şi a-mi

recâştiga poziţia în faţa lor. Am înţeles mai târziu că nu aceasta era modalitatea prin

care trebuia să acţionez în acele momente de cumpănă şi că există multe alte moduri

de relaţionare cu elevii astfel încât un profesor să poată deţine controlul întregii clase

fără a fi neapărat dominator. Una dintre acele modalităţi de stăpânire a copiilor şi de

liniştire a lor atunci când devin prea gălăgioşi este de a aplica metode diferite în

funcţie de temperamentul şi personalitatea copilului. Pentru acest lucru este nevoie

ca învăţătorul să dezvolte o relaţie apropiată cu elevii pentru a-i putea cunoaşte cât

se poate de bine şi pentru a şti astfel cum să intervină corect în actele de pedeapsă,

de mustrare astfel încât elevul să fie motivat la schimbare şi nu la răzvrătire. Un

exemplu ilustrativ în acest sens l-am experimentat în vara trecută când am ţinut o

serie de lecţii unei alte generaţii de copii de la şcoala duminicală pe care nu

avusesem posibilitatea să îi cunosc atât de bine. În timpul predării, unul dintre

2

băieţei, era foarte energic şi nu se oprea din vorbă, deranjându-i pe ceilalţi. Am

încercat la început să îl atenţionez şi să îi spun frumos că nu vreau să mai fiu

întreruptă şi că doresc ca ei să fie atenţi la ceea ce vreau să le povestesc, dar

discuţiile reîncepeau în următoarele minute. După ce am încercat tot felul de

mustrări verbale cât se poate de convingătoare şi care păreau să aibă efectul dorit, şi

anume liniştirea lui, am realizat că nimic nu dădea rezultate, iar în final, m-am oprit

din vorbit, l-am privit cu o mare dezamăgire, şi fiindcă era un băieţel destul de

inteligent, i-am vorbit serios ca unui adult şi i-am spus că sunt foarte dezamăgită de

comportamentul lui şi că nu mă aşteptam la aşa ceva din partea lui. În următorul

moment, s-a ridicat la fel de serios şi şi-a cerut sincer iertare în faţa tuturor copiilor.

În continuarea lecţiei el a fost cel mai cuminte, atent, şi activ dintre copii, fapt pentru

care a primit la sfârşit aprecierea mult aşteptată. M-am bucurat că în acest mod am

învăţat cât de important este ca omul să fie tratat în mod individual şi nu colectiv

încă din copilărie, pentru ca astfel să îşi poată construi propria-i personalitate într-un

mod unic şi să se poată afirma în tot ceea ce face.

Profesorul dedicat care doreşte să îşi exercite cu succes profesia este o

persoană care caută să se integreze în colectivul clasei, cooperează cu elevii, şi

apreciază momentele lor de spontaneitate şi creativitate, susţinându-i şi acordându-le

sprijinul necesar în exprimarea propriei personalităţi în cadrul lucrărilor sau

discuţiilor pe care le iniţiază. Un astfel de profesor acceptă trăirile elevilor, îi

încurajează, le pune întrebări care să le stimuleze participarea iar ulterior le sprijină

şi le acordă importanţă ideilor emise, şi îi consultă atunci când este nevoie de luarea

unor decizii care îi priveşte pe ei.

Am putut experimenta şi eu acest adevăr în timpul anilor de predare la şcoala

duminicală. Momentele cele mai frumoase erau acelea când copiii erau provocaţi să

gândească ce ar face ei într-o anumită situaţie, iar în momentul când unul dintre ei îşi

exprima vreo opinie neobişnuită, „ciudată”, toţi ceilalţi izbucneau în râs aşteptându-

3

se ca şi eu să iau parte la reacţia lor. Când observau că defapt eu nu râdeam de ideea

acelui copil, ci din contră îl apreciam şi încurajam, argumentând pe marginea ei,

inevitabil existau alţi câţiva copii care doreau să îşi exprime şi ei părerea personală

poate mai nonconformistă dar pe care nu avuseseră suficient curaj în a o face

publică. În acel moment nu realizam cât de importantă era acea atitudine a mea, dar

acum privind în urmă, mă bucur că am avut-o şi doresc să o păstrez în continuare

întrucât în acest mod îmi pot exprima respectul pentru semenii mei, respectându-le

demnitatea şi autodeterminarea.

O altă situaţie pe care am trăit-o a fost aceea când la grupa de copii a venit

Elisa, o fetiţă extrem de timidă şi introvertă, care în cea mai mare parte a timpului

era pasivă şi nu comunica aproape deloc, iar atunci când o făcea îmi oferea

răspunsuri scurte, monosilabice. Am crezut iniţial că e vorba doar de o perioadă de

acomodare, dar care s-a dovedit a fi mai lungă de cât mă aşteptam, şi am înţeles că

acesta era felul ei, iar eu nu puteam sta nepăsătoare contribuind în acest mod la auto

izolarea ei. Aşadar, deşi nu ştiam metode concrete prin care să acţionez şi ce ar

trebui mai exact să fac, am încercat să mă apropii mai mult de ea şi cum de obicei

venea destul de devreme, printre primii copii, aveam astfel ocazia să discut cu ea şi

să îi dau în acest timp mici sarcini; o puneam să mă ajute la pregătirea anumitor

planşe, să mă jlute să scriu anumite cântecele ce urma să le cântăm la grupă timp în

care discutam despre şcoală şi alte lucruri. Nu a fost uşor, dar treptat a început să se

deschidă faţă de mine, iar în timpul lecţiilor încercam să o implic şi să o încurajez să

răspundă, apreciind fiecare răspuns în faţa tuturor copiilor. În acest mod şi ceilalţi

copii au început să îşi schimbe atitudinea faţă de ea, iar dacă până atunci o evitau, pe

parcurs au început să se împrietenească cu ea şi să o cheme în echipele lor la diverse

jocuri. În momentul de faţă, Elisa este o adolescentă veselă, căreia îi plac foarte mult

copiii şi este destul de prietenoasă cu câteva dintre fetiţele de la grupa mică de copii

care sunt desul de ataşate de ea. Deşi este o fire introvertă mă bucură nespus faptul

4

că a depăşit acea perioadă anxioasă în care eu am cunoscut-o, şi ceea ce mă bucură

enorm este feed-backul pozitiv pe care l-am primit în acea perioadă din partea

părinţilor ei, care îmi mulţumeau pentru atenţia pe care i-o acord, şi îmi povesteau

cât de mult le vorbeşte Elisa despre mine acasă. Este o mare bucurie să ştii că ai

contribuit câtuşi de puţin la evoluţia micilor „minuni” pe care i-ai învăţat şi că peste

ani îşi vor aminti cu drag de învăţătorul lor.

Şi nu în ultimul rând, un profesor dedicat rămâne în memoria copiilor şi prin

modul în care predă, modul în care transmite informaţia şi o explică pentru ca ea să

fie uşor de asimilat şi de pus în practică de către elevi, modalitatea de antrenare a

clasei în discuţii, încurajarea lor în a pune întrebări, modalitatea în care profesorul

oferă feed-back elevilor, aprobându-i sau dezaprobându-i într-o manieră care să îi

stimuleze şi de asemenea modalitatea de evaluare care după părarea mea ar trebui să

fie un prilej de sedimentare, şi actualizare a cunoştinţelor deja însuşite şi nu doar o

modalitate de notare. În acest mod elevii vor fi stimulaţi să înveţe din plăcere, pentru

acumularea de noi cunoştinţe, şi nu din obligaţie doar pentru a primi o notă decentă

care să nu-i strice media.

Unul din momentele stânjenitoare cu care mă confruntam atunci când predam,

era acela în care primeam câte o întrebare la care nu puteam oferi răspuns. Îmi era

greu să recunosc în faţa copiilor că nu ştiu să le răspund, dar totuşi o făceam; le

spuneam că nu le pot da un răspuns în acel moment, dar că mă voi interesa şi dacă

voi afla cu siguranţă le voi spune. Spre surprinderea mea, sinceritatea mea faţă de ei

a avut un efect benefic care îi încuraja şi pe ei să se exprime liber atunci când nu

înţelegeau ceva şi când doreau lămuriri.

Acestea au fost câteva exemple din experienţa personală pe care am trăit-o în

anii de liceu la grupele de copii ale Bisericii, şi chiar dacă situaţia din şcolile de

masă poate fi destul de diferită de cea descrisă de mine, am observat că acestă mică

experienţă acumulată atunci m-a ajutat foarte mult în interacţiunea cu elevii pe

5

parcursul desfăşurării stagiilor de practică şi în alte activităţi didactice la care am

participat.

În concluzie, cariera de profesor se clădeşte treptat prin fiecare mică

experienţă pe care viaţa ţi-o oferă. Cu toţii ne-am dori ca după terminarea studiilor

să fim profesorii ideali, însă de cele mai multe ori teoria pare să nu se potrivească

asemeni pieselor de puzzle cu experienţa practică din lumea educaţiei. Din acest

motiv consider că fiecare experienţă bună sau mai puţin plăcută pe care am putea-o

trăi ar putea fi o bună oportunitate pentru a învăţa ceva nou sau pentru a pune în

aplicare ceva ce am asimilat, şi astfel să devină o nouă treaptă atinsă în cariera

profesională ce ne stă în faţă. În acest domeniu este deplin valabil proverbul care

spune că „omul cât trăieşte învaţă.”

6