Erving Goffman, Riturile de interacţiune (trad. după vers. fr. Les rites d’interaction, Paris, Minuit, 1974 ; orig. engl. Interaction ritual, 1967)

“A pierde faţa, sau a face figură bună ?” – analiza elementelor rituale inerente interacţiunilor sociale

“Orice persoană trăieşte într-o lume socială care creează posibilitatea unor contacte, faţă în faţă sau mijlocite, cu ceilalţi. Cu prilejul acestor contacte, individul are tendinţa să exteriorizeze ceea ce uneori numim o linie de conduită, adică o schiţă de acte verbale şi non-verbale care-l ajută să-şi exprime punctul de vedere asupra unei situaţii şi, prin aceasta, părerile despre participanţi şi, în primul rînd, despre el însuşi. Fie că are fie că nu are intenţia să adopte o astfel de linie, individul îşi dă întotdeauna seama, pînă la urmă, că a urmat aşa ceva. Şi, fiindcă ceilalţi participanţi presupun întotdeauna că el are o poziţie mai mult sau mai puţin intenţionată, urmarea este că, dacă vrea să se adapteze la reacţiile lor, trebuie să ţină seama de impresia pe care şi-au format-o ei despre el.

Termenul faţă poate fi definit drept valoarea socială pozitivă revendicată efectiv de o persoană prin linia de acţiune pe care ceilalţi o presupun adoptată de această persoană în timpul unui contact. Faţa este o imagine a eu-lui conturată potrivit unor atribute sociale dovedite de cineva, şi totodată împărtăşite de ceilalţi, de vreme ce, de pildă, putem produce o imagine bună despre profesiunea sau despre confesiunea noastră, producînd o imagine bună despre noi înşine.

În general, individul are un răspuns emoţional imediat la faţa pe care i-o atribuie un contact cu ceilalţi : o îngrijeşte ; se “leagă” de ea. Dacă întîlnirea îi confirmă o imagine despre el însuşi pe care o socoteşte asigurată, nu-i prea pasă de ea. Dacă întîmplările îi atribuie o faţă mai favorabilă decît spera el, individul “se simte bine”. Dacă dorinţele lui obişnuite nu sînt satisfăcute, este de aşteptat ca el să se simtă “rău” sau “jignit”. În general, ataşamentul de o anumită faţă, precum şi riscul de a se trăda sau de a fi demascat, explică, parţial, de ce orice contact cu ceilalţi este simţit ca un angajament. Faţa celorlalţi participanţi nu ne lasă nici ea indiferenţi, şi, cu toate că sentimentele acestea se pot deosebi, prin intensitate şi direcţie, de cele nutrite pentru propria faţă, ele constituie totuşi, la fel de imediat şi de spontan, o participare emoţională. Propria faţă şi cele ale celorlalţi sînt nişte construcţii de acelaşi ordin ; intensitatea sentimentului pentru fiecare faţă şi repartizarea acestui sentiment între toate feţele sînt determinate de regulile grupului şi de definirea situaţiei.

Un individ îşi păstrează faţa atunci cînd linia de acţiune [conduită] pe care o urmează arată o imagine de sine consistentă, adică bazată pe judecăţile şi indicaţiile venite de la ceilalţi participanţi, şi confirmată de ceea ce dau la iveală elementele impersonale ale situaţiei. Este evident acum că faţa nu se

1

află înlăuntrul sau la suprafaţa posesorului ei, ci că ea este răspîndită în fluxul evenimenetelor întîlnirii, şi nu se manifestă decît atunci cînd participanţii caută să descifreze în aceste evenimente aprecierile exprimate cu acest prilej.

Linia de acţiune[conduită] a unei persoane faţă de alte persoane este în general de natură legitimă şi instituţionalizată. Într-un contact, orice interactant, ale cărui atribute personale sînt cunoscute sau vizibile, poate crede că este normal şi justificat din punct de vedere moral să fie ajutat să-şi păstreze o anumită faţă. Avînd în vedere atributele sale şi natura convenţională a întîlnirii, liniile de acţiune, deci şi feţele pe care şi le poate alege, sînt puţine la număr. Pe deasupra, posedarea cîtorva atribute cunoscute îl face capabil să aibă multe altele. Rareori ceilalţi participanţi sînt conştienţi de natura acestor atribute, cu excepţia situaţiei în care presupusul lor posesor se discreditează cumva, în mod deschis, prin faptele sale. În acel moment, fiecare devine conştient şi consideră că persoana în chestiune s-a prefăcut în mod voit că are acele atribute.

Prin urmare, chiar şi atunci cînd grija de a-şi păstra faţa concentrează atenţia asupra activităţii în curs de desfăşurare, este nevoie, pentru a reuşi, să ţinem seama de locul pe care îl ocupăm în lumea socială în general. O persoană care reuşeşte să-şi păstreze faţa în situaţia în curs de dsfăşurare este cineva care, în trecut, s-a abţinut de la unele acte cărora i-ar fi fost greu să le facă faţă mai tîrziu. Dacă această persoană se teme acum că-şi va pierde faţa, lucrul se explică, parţial, prin aceea că există riscul ca ceilalţi să tragă concluzia că, pe viitor, nu trebuie să se mai sinchisească de sentimentele lui. Această interdependenţă între situaţia actuală şi lumea socială în general are totuşi o limită : o persoană care întîlneşte nişte inşi cu care nu va mai avea alte relaţii este liberă să adopte o linie de acţiune foarte ambiţioasă pe care viitorul o va desminţi, sau să suporte umilinţe care ar face ca orice relaţii viitoare să fie supărătoare. Se poate spune despre o persoană că face figură proastă atunci cînd este imposibil, oricît ne-am strădui, să integrăm ceea ce tocmai am aflat despre valoarea sa socială în linia de acţiune ce-i este rezervată. Se poate spune despre o persoană că face o figură jalnică atunci cînd ea participă la o întîlnire fără să dispună de o linie de acţiune [conduită] aşa cum ar fi de aşteptat într-o situaţie de acest fel. Glumele şi farsele au adesea drept scop de a determina pe cineva să facă figură jalnică (…).

Cînd cineva simte că poate păstra faţa, reacţia sa tipică este una de încredere şi de siguranţă. Urmîndu-şi cu hotărîre linia de acţiune această persoană socoteşte că-şi poate ţine capul sus şi că poate să se arate fără sfială în faţa celorlalţi. Se simte oarecum uşoară şi în siguranţă – ceea ce ar face la fel de bine dacă ceilalţi ar fi socotit că ea face figură proastă, dar ar fi reuşit să-i ascundă acest sentiment.

Cînd o persoană face figură proastă sau jalnică, faptul introduce în întînire factori expresivi care nu pot fi angrenaţi direct în mecanismul expresional al momentului. Într-un astfel de caz, în mod frecvent persoana se simte ruşinată şi umilită, din pricina celor întîmplate din vina ei în situaţia respectivă şi din pricina a ceea ce riscă să se întîmple, din propria vină, cu reputaţia sa de participant. Pe deasupra, cauza stării sale proaste poate proveni

2

şi de la faptul că se bizuise pe această întîlnire pentru a confirma o imagine despre sine de care este legată sentimental, şi pe care acum o vede ameninţată. O asenmenea lipsă de confirmare poate provoca surpriză, încurcătură şi o incapacitate momentană ca interactant. Ţinuta se alterează, se înmoaie şi se prăbuşeşte. Persoana se simte în încurcătură şi îi este ciudă ; ea lasă capul în jos. Sentimentul acesta, justificat sau nu, de a fi văzut într-o stare de tulburare şi de a nu oferi nici o linie de acţiune utilizabilă riscă să agraveze şi mai mult rana, la fel cum plecarea capului, după ce ai făcut figură proastă sau jalnică, poate dezorganiza şi mai mult nivelul expresiv al situaţiei. Potrivit uzajului comun, voi folosi termenul siguranţă pentru a desemna aptitudinea de a suprima şi de a ascunde orice tendinţă de a lăsa capul în jos în întîlnirile cu ceilalţi.

În societatea noastră, ca şi în alte cîteva, expresia “a pierde faţa” înseamnă, se pare, a face figură proastă, a face figură jalnică sau a lăsa capul în jos. Expresia “a salva faţa” se pare că se referă la procesul prin care o persoană reuşeşte să dea celorlalţi impresia că ea nu şi-a pierdut faţa. (…)

În orice loc al societăţii, este de aşteptat ca, în codul social, să existe un acord privind limitele pînă la care cineva poate ajunge pentru a-şi salva faţa. Atunci cînd cineva îşi asumă o imagine de sine care se exprimă prin faţa pe care o prezintă, se socoteşte că acel cineva trebuie să i se conformeze. În diferite feluri şi în diferite societăţi, el trebuie să dovedească amor-propriu, să refuze anumite acţiuni care sînt deasupra condiţiei sale sau sub ea, şi să se silească să săvîrşească alte acţiuni, chiar dacă ele îl costă mult.Din momentul cînd a pătruns într-o situaţie unde primeşte o anumită faţă pe care trebuie s-o păstreze, o persoană îşi ia răspunderea de a supraveghea fluxul evenimentelor ce se produc în situaţia respectivă. Ea trebuie să se asigure de menţinerea unei anumite ordini expresive, ordine ce reglementează fluxul evenimentelor, importante sau minore, în aşa fel încît tot ce pare că exprimă aceste evenimente să fie compatibil cu faţa prezentată de persoana din situaţia dată. În societatea noastră, cînd cineva dă dovadă de un asemenea scrupul mai întîi din datorie faţă de sine, se vorbeşte de mîndrie ; cînd o face din datorie faţă de nişte instanţe sociale mai mari de la care primeşte sprijin, se vorbeşte de onoare. Dacă acest scrupul are în vedere ţinuta, expresiile produse de felul în care cineva îşi stăpîneşte trupul, emoţiile şi obiectele cu care are un contact fizic, se vorbeşte de demnitate, care constituie un aspect al acelui control al expresiilor, întotdeauna lăudat şi niciodată studiat. În toate cazurile, deşi faţa socială a unei persoane este adesea bunul său cel mai de preţ şi refugiul său cel mai plăcut, societatea nu consimte să i-o dea decît cu împrumut : dacă persoana nu este vrednică de această faţă, ea îi va fi luată. Prin atributele ce îi sînt acordate şi faţa pe care aceste atribute o impun, orice om devine propriul său temnicer. Avem de a face cu o constrîngere socială fundamentală, chiar dacă este adevărat că fiecare dintre noi îşi poate îndrăgi celula.

3

Aşa cum trebuie să dea dovadă de amor-propriu, membrul unui grup oarecare trebuie să dea dovadă de consideraţie, de respect : se aşteaptă de la el să facă tot ce poate ca să nu rănească sentimentele celorlalţi şi nici să-i facă să-şi piardă faţa, totul într-un mod spontan şi voit, ca urmare a unei identificări cu ei1. Prin urmare, ar trebui să ne displacă faptul de a asista la înfrîngerea morală a unei alte persoane2. În societatea noastră, despre unul care poate asista cu răceală la umilirea altuia se spune că “nu are inimă”, după cum cel care contribuie cu indiferenţă la propria sa înfrîngere morală se vede calificat de “nesimţit”. Efectul combinat al regulilor de amor-propriu şi de consideraţie este acela că, în întîlniri, fiecare tinde să se poarte în aşa fel încît să menajeze atît propria faţă cît şi pe cea a celorlalţi participanţi. Ceea ce înseamnă că fiecare are în general dreptul de a face să prevaleze linia de acţiune pe care a adoptat-o el, şi să-şi îndeplinească rolul pe care, se pare, că şi l-a ales. Se stabileşte o stare de fapt unde fiecare acceptă temporar linia de acţiune a tuturor celorlalţi3. Se pare că acest soi de acceptare reciprocă este o trăsătură structurală fundamentală a interacţiunii, în special a interacţiunilor ce operează în conversaţiile faţă în faţă. Este vorba de o acceptare tipică “de convenienţă”, nu “reală”, deoarece cel mai adesea ea este întemeiată nu pe un acord profund, ci pe bunăvoinţa participanţilor de a emite pe moment nişte opinii cu care, de fapt, nu sînt într-adevăr de acord.

O astfel de acceptare reciprocă are un important efect conservator asupra întîlnirilor. Din momentul în care o persoană şi-a prezentat linia de acţiune, ceilalţi precum şi ea însăşi au tendinţa să ţină seama de această linie în răspunsurile lor ulterioare şi, într-un sens, să se lege de această linie. Dacă se întîmplă ca persoana respectivă să-şi modifice radical linia de acţiune, sau să se discrediteze, rezultatul este o oarecare confuzie, de vreme ce participanţii sînt pregătiţi pentru acţiuni inaplicabile în noile condiţii.

De obicei, păstrarea feţei este o condiţie a interacţiunii, nu scopul ei. Însă scopurile, care sînt, de exemplu, găsirea unei feţe, exprimarea opiniilor, deprecierea celorlalţi sau rezolvarea unor probleme şi îndeplinirea unor sarcini, sînt urmărite în general într-un mod care nu trebuie să împiedice păstrarea feţei. Studierea mijloacelor de a salva faţa înseamnă studierea regulilor de circulaţie a interacţiunilor sociale ; aceasta permite cunoaşterea codului pe care individul îl respectă ori de cîte ori se întîlneşte cu drumurile sau proiectele celorlalţi, dar aceasta nu ne spune unde se duce acel individ, nici de ce vrea să se ducă acolo. Nu ne spune nici măcar de ce este hotărît să

1 Cu cît ceilalţi au mai multă putere şi mai mult prestigiu, bineînţeles că şi sentimentele lor au mai mare importanţă  : importanţa sentimentelor se măsoară după importanţa celor ce încearcă aceste sentimente.2 Negustorii, mai ales cei ambulanţi şi fără autorizaţie, ştiu că adoptînd o anumită linie de conduită pot prinde în capcană clienţii dificili arătîndu-le multă consideraţie ; aceşti clienţi se simt obligaţi să cumpere pentru ca negustorul să nu piardă faţa, întrucît acest lucru ar risca să provoace tărăboi.3 Acest acord de suprafaţă nu implică, bineînţeles, nici un fel de egalitate : valorile sociale ale participanţilor sînt evaluate de comun acord, dar acest lucru poate fi făcut în mod foarte diferit pentru fiecare. Acordul acesta de suprafaţă este perfect compatibil cu exprimarea unor opinii divergente, cu condiţia ca oponenţii să manifeste un « respect » reciproc. Cazurile extreme sînt războaiele, duelurile şi încăierările care, duse şi de o parte şi de alta potrivit regulilor, apar ca o luptă declarată între doi adversari la fel de loiali unul faţă de altul. De fapt, regulile şi ritualul unui joc pot fi analizate ca mijloc de a da judecătorilor posibilitatea să-şi arate loialitatea care, la rîndul ei, permite menţinerea acelor reguli şi a acelui ritual.

4

urmeze acel cod, deoarece el poate fi determinat de un mare număr de motive diferite. Se poate să vrea să-şi salveze faţa deoarece este legat sentimental de imaginea de sine exprimată de această faţă, sau din pricina puterii pe care statutul său presupus îi permite s-o exercite asupra celorlalţi participanţi, sau din mîndrie, sau dintr-un sentiment de onoare etc. Dacă încearcă să salveze faţa celorlalţi, se poate s-o facă întrucît este legat de o anumită imagine a acestora, din sentimentul că acea protejare este o necesitate morală, sau de teamă că-şi va atrage ostilitatea lor de cumva ei şi-ar pierde faţa. Se mai poate şi fiindcă simte că ceilalţi presupun că el face parte dintre oamenii capabili de simpatie şi de compasiune, încît, ca să-şi menajeze propria sa faţă, se simte obligat să fie atent la liniile de acţiune ale celorlalţi participanţi.

Prin figurare (face-work) eu înţeleg tot ce face o persoană pentru ca acţiunile sale să nu provoace pierderea feţei de către nimeni (implicit propria faţă). Figurarea serveşte la pararea “incidentelor”, adică a evenimentelor ale căror implicaţii simbolice sînt efectiv o primejdie pentru faţă. În acest fel, siguranţa este o varietate importantă a figurării, deoarece, datorită ei, o persoană îşi poate stăpîni descumpănirea, şi, astfel, înlătura descumpănirea pe care această descumpănire ar putea-o trezi în ceilalţi sau în el însuşi. Toate mijloacele acestea de salvare a feţei, fie că persoana care le foloseşte cunoaşte rezultatul real fie că nu-l cunoaşte, devin adesea practici obişnuite şi normalizate : ele se aseamănă cu mişcările tradiţionale ale unui joc, sau cu paşii codificaţi ai unui dans. Se pare că fiecare grup şi fiecare societate deţine un întreg repertoriu de asemenea practici ce îi sînt proprii. Cînd întrebăm ce este “într-adevăr” o persoană sau o cultură, ne referim, parţial, la acest repertoriu. Totuşi, se pare că fiecare ansamblu de practici manifestate de o anumită persoană sau de un anumit grup este extras dintr-un ansamblu structurat, unic şi coherent, de practici posibile, ca şi cum faţa, prin însăşi natura ei, n-ar putea fi salvată decît într-un anumit număr de feluri, şi că fiecare grupare socială ar trebui să aleagă dintr-o matrice unică.

Este aşadar probabil ca membrii oricărui grup social să ştie ceva despre figurare şi să aibă o oarecare experienţă în ceea ce priveşte folosirea ei. În societatea noastră, o atare capacitate poartă uneori numele de tact, de pricepere, de diplomaţie sau de uşurinţă. Eficacitatea poate varia, însă frecvenţa folosirii nu prea, deoarece aproape toate actele care implică alte persoane sînt modificate, pozitiv sau negativ, de preocuparea pentru faţă.

Înainte de a-şi exploata repertoriul figurativ, este evident că o persoană trebuie să fie conştientă de modul în care ceilalţi i-au interpretat actele şi în care ea ar trebui poate să le interpreteze pe ale lor. Cu alte cuvinte, ea trebuie să dea dovadă de discernămînt4. Dar, chiar dacă este abilă în societate şi destul de conştientă de judecăţile ce i se transmit prin sistemele de simboluri, mai trebuie totuşi şi ca ea să fie dornică să folosească acest discernămînt şi această abilitate ; pe scurt, ea trebuie să fie de asemenea

4 Se poate presupune că gradul de pricepere şi de discernămînt este mai ridicat în grupurile ai căror membri joacă adesea rolul de reprezentanţi ai unor unităţi sociale mai vaste, de pildă, familiile sau naţiunile. La fel se petrec lucrurile cu oamenii sus-puşi şi cu anturajul lor, deoarece, cu cît faţa pe care vrea s-o păstreze un interactant are mai multă importanţă, cu atît mai mare este riscul de a o vedea în dezacord cu realitatea şi, prin urmare, cu atît mai urgentă este necesitatea de a împiedica aceasta.

5

înzestrată cu mîndrie şi să aibă consideraţie pentru ceilalţi. Bineînţeles că, în societatea noastră, este atît de frecvent ca însuşirea să ducă la aplicarea ei, încît termeni ca politeţe sau tact nu deosebesc calitatea de dorinţa de a o aplica.

O persoană, am mai spus, acţionează în două direcţii : îşi apără faţa şi, pe de altă parte, protejează faţa celorlalţi. Anumite practici sînt, la început, defensive, altele protectoare, dar, în general, aceste două puncte de vedere sînt prezente în acelaşi timp. Dorind să salvăm faţa altuia, trebuie să evităm să ne-o pierdem pe a noastră şi, căutînd să ne salvăm faţa, trebuie să ne ferim să-i facem pe alţii să şi-o piardă.

În numeroase societăţi, există tendinţa de a deosebi trei nivele în responsabilitatea unei persoane care, prin actele sale, pune în primejdie faţa celorlalţi. În primul rînd, este acţiunea aparent inocentă : jignirea pare involuntară şi neintenţionată, iar spectatorii pot socoti că autorul ei, dacă ar fi prevăzut consecinţele faptei sale, n-ar fi săvîrşit-o. În societatea noastră, aceasta se numeşte o gafă, o stîngăcie sau o prostie. În al doilea rînd, se întîmplă ca cel ce jigneşte să acţioneze, după cît se pare, din răutate, cu intenţia evidentă de a-şi insulta victima. În sfîrşi, există jigniri întîmplătoare, sub-produse nedorite, însă uneori prevăzute, ale unei acţiuni săvîrşite în ciuda unor asemenea consecinţe. Fiecare participant poate, în aceste trei feluri, să-şi primejduiască propria faţă sau pe cea a celorlalţi, sau să-i vadă pe ceilalţi ameninţîndu-şi astfel propria faţă sau pe a sa. Prin urmare, el se poate afla într-o relaţie foarte variabilă cu această primejdie. De aceea, cine vrea să se poată controla şi să-i controleze şi pe ceilalţi în orice circumstanţă trebuie să deţină un repertoriu de practici figurative pentru fiecare din aceste relaţii posibile.

I. Principalele tipuri de figurare

Evitarea. – Mijlocul cel mai sigur de a preveni primejdia este evitarea întîlnirilor unde există riscul ca aceasta să se manifeste. Este un procedeu ce se poate observa în toate societăţile, în relaţiile de evitare şi rolul intermediarilor în anumite tranzacţii delicate. Tot astfel, în numeroase societăţi, oamenii ştiu să se retragă cu eleganţă pentru a salva faţa înainte ca primejdia prevăzută să fi avut prilejul de a se manifesta5..

Din momentul cînd cineva şi-a asumat riscul unei întîlniri, alte procedee de evitare intră în joc. Ca măsură de apărare, sînt ocolite subiectele şi activităţile care ar putea da la iveală elemente contradictorii faţă de linia de acţiune ce este urmată. Activitatea sau subiectul de conversaţie sînt schimbate la momentele potrivite. Adesea, începem prin a avansa cu neîncredere şi rezervă, ne ascundem sentimentele atîta vreme cît nu ştim ce linie de acţiune ceilalţi sînt gata să accepte. Nu cerem decît cu sfială, cu mare prudenţă, sau pe un ton glumeţ : această conduită permite pregătirea unui sine ce nu se va teme nici de dezvăluiri, nici de eşec, nici de acţiunile neprevăzute ale celuilalt. Cine

5 Într-un articol nepublicat, Harold Garfinkel sugerează că cel care, după ce a pierdut faţa, ar vrea să «  intre în pămînt » dovedeşte nu numai dorinţa de a-şi ascunde situaţia, dar şi pe aceea de a se întoarce, printr-o minune, la un moment cînd i-ar fi fost posibil să salveze faţa evitînd întîlnirea.

6

nu se poartă în acest fel, trebuie să se silească măcar să-şi aprecieze pretenţiile cu realism, şi să nu uite că riscă tot timpul să se vadă discreditat şi să piardă faţa.

Mai există şi alte manevre de protecţie. Manifestăm respect şi politeţe şi avem grijă să ne adresăm celorlalţi cu toată ceremonia ce li s-ar putea cuveni. Dăm dovadă de discreţie : lăsăm neexprimate faptele ce ar putea, implicit sau explicit, contrazice sau stînjeni pretenţiile celorlalţi. Sînt folosite circumlocuţii înşelătoare, sînt formulate răspunsuri cu o prudentă ambiguitate, pentru a menaja faţa celorlalţi, dacă nu şi interesele. Ne arătăm curtenitori, modificăm întrucîtva ceea ce cerem de la ceilalţi sau ceea ce le imputăm, în aşa fel încît ei să poată considera că situaţia nu le ameninţă amorul-propriu. Dacă li se impun cerinţe umilitoare sau atribute prea puţin măgulitoare, putem folosi un ton glumeţ, permiţîndu-le astfel să adopte linia jucătorului care ştie să renunţe pentru un timp la idealurile sale de onoare şi de mîndrie. În sfîrşit, înainte de a săvîrşi un act potenţial jignitor putem explica de ce nu trebuie să fie luat ca un afront. De exemplu, dacă ştim că va trebui să ne retragem prematur de la o întîlnire, îi putem preveni pe ceilalţi, pentru ca ei să se poată pregăti să facă faţă situaţiei. Nu este însă necesar ca neutralizarea unei jigniri să fie verbalizată : se poate aştepta un moment propice sau o întrerupere firească – de pildă, un moment de tăcere în timpul căruia nu poate fi jignit nimeni -, pentru a pleca, garantînd tăcut nevinovăţia plecării sale cu ajutorul contextului.

Cînd cineva nu reuşeşte să împiedice un incident, el poate totuşi să se silească să menţină ficţiunea inexistenţei oricărei ameninţări împotriva feţei participanţilor. Exemplul cel mai flagrant este conduita unei persoane care se poartă ca şi cum un eveniment primejdios prin ceea ce exprimă nu ar fi avut loc. Această neatenţie calculată se poate aplica propriilor acte – de pildă, cineva rămîne impasibil cînd îi chiorăie maţele -, sau actelor celorlalţi : nu observăm cînd cineva se împiedică, de exemplu6. Viaţa socială a spitalelor datorează foarte mult unor procedee ca acesta : bolnavii le folosesc faţă de propriile ciudăţenii, iar vizitatorii, adesea cu o uşoară disperare, faţă de bolnavi. În general, o astfel de orbire din delicateţe nu se aplică decît evenimentelor care, dacă au fost percepute, nu pot semnifica decît o primejdie pentru faţa participanţilor.

Mai există un gen mai răspîndit şi mai puţin spectaculos care constă în a recunoaşte deschis un incident ca eveniment ce s-a întîmplat, dar nu ca eveniment primejdios prin ceea ce exprimă el. Dacă nu sîntem responsabili de incident, această orbire trebuie să se sprijine pe răbdare ; dacă sîntem autorii faptei, trebuie să fim gata să ieşim din încurcătură pe o cale unde depindem în mod primejdios de răbdarea şi de cooperarea celorlalţi.

Cînd cineva îşi pierde controlul spuselor în timpul unei întîlniri, intră în joc un alt tip de evitare. În acest caz, căutăm adesea nu atît să neglijăm incidentul cît să ne ascundem faptele, ceea ce permite celorlalţi să evite o parte din dificultăţile create de un participant care nu a ştiut să păstreze faţa. Tot aşa, cînd o persoană, introdusă pe nepregătite într-o interacţiune, sau ale cărei

6 În timpul paradelor militare, eticheta cere adesea ca cel ce leşină să fie socotit ca şi cum n-ar exista.

7

sentimente străbat prin mască, face figură jalnică, ceilalţi se pot îndepărta un moment ca să-i lase timp să-şi revină.

Reparaţia. – Cînd cei ce participă la o întîlnire nu reuşesc să înlăture un eveniment, care, prin ceea ce exprimă, este incompatibil cu valorile sociale recunoscute, şi la care este greu să se închidă ochii, cel mai adesea ei recunosc acest eveniment ca incident – ca primejdie ce merită o atenţie directă şi oficială – şi se silesc să repare efectele. În acest moment, unul sau mai mulţi participanţi se află în mod deschis în dezechilibru, în dizgraţie ; ei trebuie să încerce să restabilească între membrii grupului o stare rituală satisfăcătoare. Eu folosesc termenul ritual deoarece aici este vorba de acte a căror componentă simbolică arată cît de vrednică de respect este persoana care acţionează, sau cît de mult socoteşte ea că ceilalţi sînt vrednici de respect. Echilibru este o imagine adecvată, deoarece durata şi intensitatea efortului de reparare sînt exact pe măsura persistenţei şi gravităţii primejdiei. […]

Şirul de acţiuni declanşate de o ameninţare recunoscută şi încheiată printr-o întoarcere la echilibrul ritual îl numesc un schimb. Dacă un mesaj sau o mişcare sînt definite ca fiind tot ceea ce transmite o persoană cînd trece la acţiune la rîndul său, se poate spune că un schimb este alcătuit din două sau mai multe mişcări şi din doi sau mai mulţi participanţi. Exemple evidente în societatea noastră sînt acele “scuzaţi” şi “vă rog” repetate, şi schimburile de cadouri şi de vizite. Se pare că schimbul este o unitate concretă fundamentală a activităţii sociale ; el oferă o metodă empirică naturală pentru studierea interacţiunilor de tot felul. Este util să clasificăm practicile figurative după locul pe care îl ocupă în şirul firesc al mişcărilor ce alcătuiesc această unitate. Pe lîngă evenimentul care face necesar schimbul reparator, se pare că mai există patru mişcări clasice.

În primul rînd, este somaţia prin care participanţii îşi asumă răspunderea de a atrage atenţia asupra greşelii săvîrşite şi indică, implicit, că ei vor fi fermi în apărarea drepturilor primejduite şi că cer întoarcerea la ordine.

A doua mişcare este oferta, care dă unui participant, în general cel ce a jignit, o şansă de a repara jignirea şi de a restabili ordinea expresivă. Această mişcare se poate efectua în mai multe feluri clasice. Pe de o parte, ne putem sili să arătăm că primejdia aparentă nu era decît un eveniment neînsemnat, sau un act neintenţionat, sau o glumă, sau produsul inevitabil şi “de înţeles” al unor circumstanţe speciale şi atenuante. Pe de altă parte, putem accepta însemnătatea evenimentului şi concentra eforturile asupra autorului său. Se poate încerca să se arate că acesta era sub o influenţă oarecare şi că îşi pierduse cumpătul sau că acţiona sub autoritatea şi în avantajul altcuiva. Cînd cineva susţine că a făcut ceva în glumă, poate merge mai departe şi să afirme că eu-l aparent dat la iveală de fapta sa nu era nici el serios. Cînd o persoană îşi dă seama că nu a fost la înălţimea pe care i-o atribuiau ceilalţi […] ea poate spune numaidecît, în glumă sau în serios, că-şi asumă acest lucru. Semnificaţia incidentului rămîne, dar pe viitor este posibil ca el să fie integrat fără greutate în fluxul evenimentelor expresive.

Pe lîngă sau în locul strategiei descrise mai înainte, cel ce jigneşte poate folosi două procedee : să-i ofere victimei o compensaţie – cînd nu şi-a

8

pus în primejdie propria faţă - ; sau să spună că se pedepseşte, face penitenţă şi ispăşeşte. Acestea sînt mişcări, faze importante ale schimbului ritual. Chiar dacă cel ce jigneşte nu izbuteşte să-şi dovedească nevinovăţia, prin acest mijloc poate indica acum că este o persoană regenerată, care a plătit pentru greşelile lui faţă de ordinea expresivă, şi care este din nou vrednică să apară pe scena judecăţii. Pe deasupra, ea arată că ţine seama de sentimentele celorlalţi şi că, dacă i-a jignit, oricît de nevinovat ar fi făcut-o, este gata să plătească pentru faptele sale. Îi asigură astfel că-i pot accepta explicaţiile fără ca aceasta să constituie din partea lor un semn de slăbiciune şi lipsă de mîndrie. În sfîrşit, pedepsindu-se singur, arată că este conştientă de răul pe care l-ar fi făcut dacă incidentul ar fi fost ceea ce părea a fi, şi că ştie ce pedeapsă ar fi meritat atunci. Suspectul arată astfel că este perfect capabil să se pună în locul celorlalţi, că va fi întotdeauna un participant responsabil cînd este vorba de procedurile rituale şi că regulile de conduită pe care se pare că le-a încălcat sînt întotdeauna sfinte, reale şi solide. Actul jignitor riscă să arunce îndoiala asupra codului ritual ; cel ce jigneşte risipeşte această îndoială, arătînd că atît codul cît şi el însuşi sînt în stare bună.

Atunci, se poate face a treia mişcare : persoanele care primesc oferta o pot accepta ca un mijloc satisfăcător pentru a restabili ordinea expresivă care le permite să salveze faţa. Abia în acest moment cel ce a jignit s-a achitat de cea mai mare parte a ofrandei sale rituale.

Apoi, mişcarea finală, cel achitat îşi manifestă recunoştinţa faţă de cei care au avut bunătatea să-l ierte.

Fazele procesului reparator – somaţie, ofertă, acceptare şi mulţumire – constituie un model care comportă totuşi deviaţii importante. De exemplu, se întîmplă ca cei jigniţi să-i dea celui care i-a jignit o şansă de a-şi face oferta spontan, înainte ca somaţia lor să fi confirmat incidentul ca jignire. Această politeţe curentă are la bază speranţa de a-l vedea pe cel ce jigneşte că se somează el însuşi să repare. De altminteri, se poate ca cel ce jigneşte să bănuiască faptul că oferta lui a fost primită fără plăcere, din simplă delicateţe, şi să se oblige să o completeze şi s-o repete, nesocotindu-se satisfăcut decît la a doua sau a treia repriză. Sau, se întîmplă ca cei jigniţi să aibă tactul de a-şi asuma rolul celui care jigneşte şi de a prezenta în numele lui scuzele pe care, atunci, ei trebuie să le accepte.

O altă deviaţie importantă de la ciclul reparator normal este cazul celui ce jigneşte care, somat să repare, refuză deschis să priceapă avertismentul şi-şi continuă acţiunea jignitoare, în loc s-o repare. Această mişcare îi avantajează pe autorii somaţiei. Dacă nu protestează, atunci îşi arată cărţile şi declară că nu era decît o cacialma. Poziţia aceasta nu poate fi susţinută : ei nu pot face nici un fel de figură, cel mult figură de neserioşi. Pentru a evita situaţia, ei dispun de un anumit număr de mişcări clasice. Pot, de exemplu, să recurgă la represalii brutale şi să-l distrugă pe rebel, sau pe ei înşişi. Sau pot să se supere şi să se retragă, indignaţi pe drept cuvînt, nemulţumiţi, dar siguri că au dreptate. Aceste două metode permit să i se nege celui care jigneşte statutul de interactant şi, totodată, să nege realitatea judecăţii jignitoare pe care a făcut-o el. Ele sînt două mijloace de a salva faţa, dar la un preţ în general ridicat

9

pentru toate părţile. Ca să evite asemenea scene, cel care jigneşte se grăbeşte, cel mai adesea, să se scuze : nu doreşte ca persoanele jignite să fie silite să recurgă la măsuri disperate.

Este limpede că emoţiile au rolul lor în astfel de cicluri reacţionale : de pildă, neliniştea de a fi făcut pe cineva să piardă faţa, sau mînia de a fi pierdut-o noi înşine. Vreau să subliniez faptul că aceste emoţii funcţionează ca tot atîtea mişcări, şi se adaptează atît de bine jocului ritual încît se pare că ar fi greu să le înţelegem în lipsa acestuia7. […]”

7 Nici măcar mofturile unui copil care cere ceva ce i se refuză nu sînt expresia iraţională a frustrării sale, ci o mişcare rituală prin care el manifestă că posedă o faţă a cărei pierdere nu este un lucru neglijabil. Se întîmplă chiar ca unii părinţi, mai sensibili, să admită aceste demonstraţii, întrucît văd în ele schiţarea eu-lui social.

10