UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE NATURALE ŞI ECOLOGIE

REFERAT LA ECOLOGIE GENERALĂ

Student: BURDUJA( CĂPRARU ) LILI Centrul: ONEŞTI Anul de studiu: II. Anul universitar: 2009-2010.

ENDEMISME DIN ROMÂNIA

VULTURUL CU BARBĂ - GYPAETUS BARBATUS – este numit regele păsărilor. Totul la ele este impunător, mândru, demn.În privirea lui, pătrunzătoare, este ceva din îngâmfarea fiinţei care nu se amestecă printre celelalte, ci le domină.Îmbrăcămintea lui e ca a unei statui turnată în bronz, înegrită de ceva vreme şi peste tot arămiul domină. Pe spate şi aripi e mai întunecat, aproape negru, e mantia regească. Fiecare pană are pe mijloc trasă o dungă aurie, umflată ceva la capăt; pe fondul negru, aduc aminte de ploaia de stele căzătoare prinsă pe placa fotografică. Gâtul puternic, gros, e îmbrăcat cu pene ca de mătase, albe-gălbui, iar pe piept şi pântece, penele dese, galbene-ruginii, formează un pieptar gros.Clonţul ca de fier, negru, turtit lateral, este sfârşit cu o cange ascuţită. Sub plisc, un moţ ca al curcanului explică denumirea de bărbos.Degetele sunt subţiri, mici, negre, numai vână, sunt sfârşite prin ghiare.Toată puterea stă în aripi care atunci când sunt întinse ating 3 metri.Aripile sunt armele de luptă, griarele îi folosesc în ţinerea pradei. Toată mândria şi puterea vulturului stă în aripi.Are privirea pătrunzătoare, zăreşte prada de la înălţimi foarte mari. Vulturul nu e crud, dacă atacă animalele vii, nu le chinuieşte. Nu-i place carnea caldă, nu sfâşie animalul încă viu, îi plac mai ales ciolanele cu maduvă. Împărăţia vulturului e adâncul mării de aer. Dominator al înălţimilor, vulturul este un izolat, îşi alege sălaş pentru cuib locul cel mai greu de ajuns, nu îngăduie altuia să intre în graniţele dominării lui.N-are duşmani mari, numai de om îi e frică, dar se luptă cu el cu disperare. Nu scapă de paraziţii mărunţi oploşiţi în penele dese. VULTURUL SUR - GYPS FULVUS - des încă în Dobrogea, în el se ascunde lăcomia, când dă de un cadavru se repede ca o hienă, prin locomia lor aduc însă un mare serviciu. Aceşti vulturi sunt curăţitorii de cadavre, crematoriile naturale. VULTURUL NEGRU - AEGYPIUS MONACHUS, are culoare asemănătoarer cu vulturul bărbos, are gâtul golaş, e mai trist şi mai morocănos. Privirea lui este mai ştearsă, mai blândă, stă ceasuri întregi nemişcat, tăcut, pe un colţ de stâncă sau pe craca unui copac izolat, privind spre zarea nesfârşită a bălţilor. Vulturii sunt mai mult reprezentativi, decorul lumii păsăreşti. Ei păstrează încă înfăţişarea impunătoare; au privirea mândră, uneori mai ageră, alteori mai ştearsă. Trăiesc în izolare sublimă, nu se amestecă cu vulgul, tronează în locuri greu accesibile. Sunt maiestuoşi, dar înceţi la mişcări, sunt mândri dar lipsiţi de voiciune.Vulturii sunt consideraţi slujitorii vieţii. PAJURA – AQUILA CHRYSAETOS - este cel mai mare răpitor din ţara noastră, dar nu ajunge la mărimea unui vultur.Lungă de un metru de la plisc la coadă, cu aripule întinse atinge peste doi metri.Se lasă foarte greu văzută motiv pentru care poporul o confundă cu vulturul. Se deosebeşte de vultur princăngile mari dar şi prin felul cum stă când e liniştită.Pajura stă dreaptă, încât pune în evidenţă pieptul ei lat ca şi muşchii mai puternici de la picioare.Semnele distinctive ale felului de viaţă le poartă în gheare, aripi şi clonţ.Ghearele sunt mai lungi, mai îndoite mai ascuţite ca ale vulturului. Clonţul este masiv, tăios pe margini, ascuţit şi îndoit la vârf.Aripile nu sunt arme de luptă ci lopeţi de vâslit repede.În iuţeala mişcărilor îi stă toată puterea.Hrana nu o ia din cadavre. Acestor răpitoare le place boarea caldă a cărnii proaspăt sfâşiate, nu ştiu ce e mila.Pribvirea e ageră dar şi cruntă, chiar capul mic, cu fruntea turtită, împlineşte cruzimea rerflectată prin ochi, arătând că puterea nu are numaidecât nevoie de inteligenţă.Pajura nu trăieşte decât din omor şi pe drep se poate numi ministrul morţii.Pe când vulturul se mulţumeşte cu cadavre, pajura este spaima animalelor de tot soiul. Are toate însuşirile unui răpitor, voiciune, putere, agerime, stăpână de la munte până în deltă. COCOŞUL DE MUNTE – TETRAO UROGALLUS - se mai numeşte şi gotcanul. După părerea vănătorilor pasionaţi , nici o altă vânătoare aleasă de la noi nu se poate pune alături cu cea a cocoşului de munte, cavalerul munţilor înalţi.Este un eveniment unic să poţi observa cocoşii ăn perioada împericherii, care este un adevărat spectacol.Jocul gotcanului are loa la desprimăvărare, în zori când luceafărul nu s-a stins de tot.Se frământă intruna pe crengile înalte, scot sunete din ce în ce mai repezi, în tonuri diferite, asemeni unei coase ascuţite.Au loc şi dueluri între cocoşii întâlniţi în preajma unei găini.Toate culorile se întâlnesc pe penele lor, de la roşu de cârmâz cu care sunt

încondeiate sprâncebnele, pânî la verdele de smarald al penelor din dreptul guşei, de la castaniul întunecat al aripilor la cenuşiul închis al pântecului, toate nuanţele îşi dau întâlnire pe corpul lui. Peste tot e stopit cu pete mari, inchise, pe fond deschis ori cu pete mari albe, pe penele negre de la coadă, pe care lwe răspiră în perioada împwerecherii.. Cocoşii pot ajunge până la un metru . Găina e mai mică şi seamănă la penaj cu o potârniche.După împerechefre se ţine mai mult prin tufişuri, prin ierburi, unde îşi caută hrana. Cocoşul e un egoist, nu-i place viaţa de familie. După împerechere se întoarce în domeniul său şi lasă în seama găinii creşterea puilor. Găina îşi face cuibarul în tufişurile mai dese. Găina îşi apără puii cu sfinţenie. Cocoşii pot fi întâlniţi în Carpaţii împăduriţi ai Moldovei. Cocoşul de munte este considerat monumente al naturii . FLOAREA DE COLŢ - LEONTOPODIUM ALPINUM - este o plantă perenă, cu o tulpină dreaptă, ce poate ajunge până la 50- 80cm, fără ramificaţii. Prezintă în pământ un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, iar la suprafaţa solului formează o rozetă de frunze, din mijlocul cărora se ridică o tulpină scurtă de 5-20cm, uneori mai înaltă , ce poartă o inflorescenţă – calatidiu, de forma unui disc, în care sunt îngropate florile. Inflorescenta este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici şi care iau forma unei steluţe. Aceasta este formată din până la 10 inflorescenţe cu numeroase şi minuscule flori, încadrate de 5 - 15 bractee albe, dipuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfăţişarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelaţi, argintii, care îi conferă o notă aparte; poate fi vazută înflorită în lunile iulie-august.Floarea de colţ creşte pe stânci calcaroase în regiuni alpine şi foarte rar în regiuni subalpine.Mai este cunoscută şi sub numele de floarea reginei, albumeala, flocoşele, albumiţa, flocoşica.Leontopodium alpinum a fost declarată monument al naturii şi se află sub ocrotirea legii. La noi în ţară, floarea de colţ - Leontopodium alpinum poate fi întâlnită în Munţii Maramureşului, Vrancei, Bucegi, Făgăraşului, Căpăţânii, Ţarcu, Retezat, Bihorului, Cozia, Ceahlău, Godeanu. BUJORUL DE MUNTE – PEONIA DAURICA – este o plantă perenă, cu o tulpină dreaptă, înaltă de 50-80cm, fără rasmificaţii.Bujorul de munte are frunzele formate din foliole pieloase,aproape rotunde. Floarea are o culoare purpurie- închis. Înfloreşte în mai-iunie. Vegetează în regiunea montană, pe coastele stâncoase, deschise sau acoperite cu pădure din Munţii Ciocanu, de pe , Plaiul Sărăţii’’ şi de pe Dealul ,, Poiana Rotundă’’. Este o plantă monument al naturii şi este ocrotită prin lege. ANGELICA - ANGELICA ARCHANGELICA - este o plantă bienală sau perenă. În pământ are un rizom lung de aproximativ 10 cm şi gros de cca.5 cm.Rizomul poate fi multicapitat şi prevăzut cu numeroase striuri circulare.Din rizom pornesc rădăcini groase până la 1 cm. Atât rizomul cât şi rădăcinile au un gust amar-aromat. În primul an de vegetaţie formează numai frunze bazale mari. Începând din al doilea an de viaţă formează anual câte o tulpină înaltă până la 2 m, goală în interior şi groasă de cca 8cm.Frunzele sunt de 3 ori penate cu teacă mult umflată. Foliolele frunzelor, sunt sectate. Florile sunt de culoare alb - verzui şi sunt adunate într-o inflorescenţă globuloasă - umbrela - cu diametrul până la 20 cm. Înfloreşte în iulie - august. Este o preţioasă plantă medicinală şi se poate cultiva în acest scop. Se interzice recoltarea ei din flora spontana. Vegetează în etajul montan şi subalpin al Carpaţilor în lungul pâraielor, la marginea pădurilor şi în mlaştinile de turbă. Popular se mai numeşte angelica, antonica, bucinis, cucuta mare. BULBOCI DE MUNTE - TROLLIUS EUROPAEUS - este o plantă perenă, ierboasă, ce înfrumuseţează poienile din etajul montan şi subalpin. Are tulpină dreaptă şi înaltă de aproximativ 30 cm, pe care se află frunze palmat - sectate, de culoare verde închis. Florile sunt solitare, globuloase, cu un diametru de 4 - 5 cm şi de culoare galbenă. Fructele sunt cunoscute sub numele de foliculeş conţin seminţe globuloase de culoare neagră. Înfloreşte din mai până în iunie. Trăieşte în aproape toate regiunile subalpine din Carpaţi. Popular se mai numeste balboare, bulbucei, calcea calului, capra nemţească, gloanţa, leuşteanul broaştei. Este o planta monument al naturii şi este ocrotită prin lege. CRIN DE PĂDURE - LILIUM MARTAGON - este o plantă perenă, care are în pământ un bulb de forma ovoidaă format din numeroşi solzi cărnoşi. De la baza bulbului se desprind numeroase rădăcini. Alte rădăcini, puţine şi subţiri, se formează pe tulpină, deasupra bulbului. Tulpina este erectă, dreaptă şi poartă spre mijlocul ei frunzele care au o aşezare verticilată. La partea superioară a tulpinii au aşezare alternă. Limbul frunzelor este îngust sau eliptic-lanceolat. Florile sunt nucante şi formează o inflorescenţă laxă. Sunt de culoare rozee, roşiatică sau violacee, au numeroase puncte

purpurii-inchis şi răspândesc în mediu un miros specific. Fructul este o capsulă. Înfloreşte în mai - iunie. O putem întâlni prin pădurile de foioase, de la câmpie pânâ în regiunea montană. Popular se mai numeşte: aior, alior, cealma turcească, crin pestriţ, fiere, lilie, răsfug, untişor. Este o planta monument al naturii şi este ocrotită prin lege. GAROFIŢA DE MUNTE – DIANTHUS CAILIZONUS – este o plantă cu o tulpină scundă , de 5-10cm, care poartă la vârf o singură floare cu corola de cca 3cm, formată din 5petale late, zimţate la vârf, de culoare roşu –carmin, la bază cu o pată purpurie, ămpiestriţată cu alb şi cu peri mătăsoşi, strălucitori. Floarea prezintă în centru un inel purpuriu pestriţ, deosebit de caracteristic. Pe dos petalele sunt albe-verzui, iar frunzele care sunt înguste şi alungite sunt aşezate în perechi. Înfloreşte în august. A fost descoperită cu mai bine de 100 ani în urmă. Ion Simionescu o descrie astfel ,, petalele răsfrânte larg sunt de un roş de cazar şters. Pe ele sunt trase dungi , în lung de un roş mai închis, iar spre lăuntrul florii, o rotiţă de dantelă fină cu ochiri mici de aceeaşi culoare mai închisă.Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un joc de verde şi alb neîntrecut.’’Este greu de întâlnit căci abrupturile şi în special cel apusean o protejează prin sălbăticie. Prezenţa rezervaţiei ştiinţifice Piatra Craiului a reuşit să ocrotească acest endemism carpatic. GAROFIŢA DE MUNTE – DINTHUS TENUIFOLIUS – are tulpini subţiri până la 30cm înălţime, adeseori formând tufe, poartă la vârt1-4 flori mici aşezate în mănunchi. Corola este de un roşu-purpuriu, are 5petale întinse în stea, la vârf lăţite şi dinţate, pe faţă prezentând perişări.Calicil este îngust tubulos, acoperiţi cu solzi bruni, brusc acoperiţi la vârf. Frunzele sunt înguste aşezate în perechi. Înfloreşte în iunie-iulie. Creşte prin locuri ierboase şi stăncoase, uneori chiar pe stânci, fiind endemism pentru Carpaţii din România. CRUCEA VOINICULUI - HEPATICA TRANSSILVANICA - este o plantă endemică, perenă, înaltă de 10-20 cm. Are un rizom destul de lung, cu poziţie oblică sau orizontală. Din el se formează în fiecare an frunze îi flori. Frunzele sunt lung peţiolate, prevîzute cu trei lobi; fiecare lob are marginea delimitată în încă 3 lobi mai mici, rotunjiţi. Peţiolul şi limbul frunzei sunt păroase. Florile sunt de culoare albastru deschis, cu diametrul cuprins între 2,5 cm si 4 cm; pedunculul floral este păros. Fructele sunt nucule pubescente. Înfloreşte prin martie - aprilie - mai. Vegetează în păduri, tufişuri umbroase montane şi subalpine din Munţii Carpaţi. Popular se mai numeste "trei crai". Este o plantă monument al naturii şi este ocrotită prin lege . GAROFIŢA ALBĂ - DIANTHUS KITAIBELLI ssp. SPICULIFOLIUS - este o plantă perenă, endemică, cu radăcina solidă, multicapitată. La suprafaţa solului are un aspect stufos. Tulpinile sunt cilindrice în partea inferioară, iar în partea superioară sunt tetragonale. Frunzele sunt liniare şi sunt prevăzute cu 3 nervuri. Tulpina poartă la capătul ei 1 - 2 flori albe sau rozee. Înfloreşte din iunie până în august. Trăieşte prin stânci, din zona montană în cea alpină, din cadrul Munţilor Carpaţii de Est, Sud şi Apuseni. Popular se mai numeste "casuţe albe". Este o planta monument al naturii şi este ocrotită prin lege. GHIŢURA GALBENĂ - GENTIANA LUTEA - este o plantă perenă cu o longevitate de cca. 80 de ani. Are în pământ o rădîcină pivotantă, destul de lungă şi de groasă. Rizomul este foarte scurt. Tulpina creşte din rizom în fiecare an şi este cilindrică, neramificată, goală în interior şi înaltă până la 140 cm. Frunzele sunt oval-alipite, lungi de 30 cm, late de 15 cm, cu 5-7 nervuri proeminente. Pe tulpină sunt dispuse opus. Primele frunze din partea inferioară a tulpinii sunt peţiolate, restul nu au peţiol şi se prind de tulpină printr-o teacă scurtă. Florile sunt mari, de culoare galbenă, aşezate la subsuoara frunzelor, unde formează inflorescenţe numite cime corimbiforme. Fructul este o capsulă, seminţele sunt lat - aripate pe margine. Înfloreşte din iunie până în august. Vegetează în pajiştile alpine, pe soluri bogate în humus, preferând pantele însorite şi destul de umede din munţii Ciucaş, Bârsei, Bucegi, Făgărasş, Retezat, Rodnei, Maramureş, Oaş - Gutâi. Popular i se mai spune abramească, cahincea, fierea pământului, ghimbere de munte, strigoaie, ochincea. Este o planta monument al naturii şi este ocrotită prin lege. IEDERA ALBĂ - DAPHNE BLAGAYANA - planta este un arbust pitic cu înălţimea de 15 - 35 cm. Tulpinile sunt târâtoare sau erecte, ramurile au frunze numai în vârf. Frunzele sunt alungit - eliptice sau ovate, strălucitoare. Florile sunt adunate într-o inflorescenţă (capitul) de mărimea unui pumn şi sunt de culoare albă - galbuie. Înfloreşte în aprilie-mai. Vegetează în luminişurile unor păduri de foioase sau conifere, pe povârnişuri pietroase şi pe bârnele stâncoase din regiunea

montanî şi subalpină a munţilor Bucegi, Ciucaş, Bihor, Mehedinţi şi Cozia. Popular i se mai spune: blagaiană, floare de Sf. Ana, ghiocei de Postăvar. Este o planta monument al naturii şi este ocrotită prin lege. MAC DE MUNTE - PAPAUER CORONA - SANCTI - STEPHANI - este o plantă perenă, endemică. Are în pământ un rizom bine dezvoltat, acoperit cu vaginele frunzelor din anul trecut. Frunzele sunt simplu - penate, lipsite de peri, dispuse în rozetă. Floarea este de culoare galbenă, la uscare capată culoarea galben - portocalie. Axul ce poartă floarea este alipit - păros. Înfloreşte prin iulie-august. Vegetează în grohotişuri calcaroase şi pe locuri stâncoase din zona alpină şi subalpină a munţilor Rodnei, Bucegi, Bârsei, Făgăraş, Retezat. Popular i se mai spune "mac galben". Este o plantă monument al naturii şi este ocrotită prin lege. PEDICUŢA - LYCOPODIUM CLOVATUM - este o plantă perenă, endemică, cu o tulpină dreaptă, înaltă de 50-80 cm, fără ramificaţii. Popular mai este cunoscuta sub numele de bradişorul, branca-ursului. Este foarte reprezentativă pentru pădurile de molid umbroase, cu covor gros de muşchi. Tulpinile ei, îmbrăcate în frunzuliţe mici, ascuţite, se târăsc pe pământ, despărţindu-se din loc în loc câte două. Pe ramurile tinere nişte spice lungi, cilindrice, adunate câte două - trei pe ramuri, cu frunze mai mici şi mai rare, poartă sporangi cu spori. Sporii au aspectul unei pulberi galbene, unsuroase, aderente şi se utilizează în farmacie ca pulbere inertă în preparate dermatologice. SÂNGELE-VOINICULUI - NIGRITELLA RUBRA - este o plantă din familia Orchidaceae, cu tulpină dreaptă, înaltă de 8 - 15 cm, cu numeroase frunze înguste, îndreptate în sus. Florile, foarte mici şi numeroase, sunt strânse la vârful tulpinii într-un ghem oval, de culoare roşie - purpurie întunecată, care răspândesc un puternic şi foarte plăcut parfum de vanilie. Rădăcina este formată din două umflături carnoase (tubercule), spintecate. Înfloreşte în iunie - august. Este destul de rară şi este localizată în locuri ierboase, însorite, mai ales în pajiştile şi pe granele nepăşunate. Răspândire în ţară: Carpaţii Orientali şi Meridionali. Este o plantă monument al naturii şi este ocrotită prin lege. LALEAUA PESTRITA - în flora spontană a ţării noastre întâlnim o lalea, căreia poporul i-a zis "pestriţă" pentru că aşa este floarea ei, pestriţă. Laleaua pestrita denumita - floare de sah, bibilica, caldaruse, coarma, - creste la noi spontan în locuri umede, în apropierea pădurilor în mai multe localităţi: Cheile Turzii, Zău de Câmpie (Mures), Şesul Orheiului (Bistriţa), lunca Oltului, în pădurea Comana (Ilfov), Suceava etc. Pentru frumuseţea ei a fost culeasă abuziv, încât în bazinul Ciuc şi lunca Pogonişului (Banat) a ajuns azi pe cale de dispariţie, fapt pentru care trebuie să fie salvată, fiind declarată "monument al naturii".Poartă mai multe nume pentru ca petalele florii ei sunt de culoare violacee cu pete albe - de aceea poporul i-a zis şi "floarea de şah" sau "bibilica", asemănând-o cu o pasăre cu penaj la fel de pestriţ, negru cu puncte albe.Planta are în pământ un bulb, din care pornesc primăvara, câteva frunze verzi liniare, şi flori în formă de cupă cu petale violacee pătate cu alb.Floarea nu are miros parfumat, dar este culeasă de localnici pentru că o folosesc pentru vopsit scoarţele în violet.