Raționalism și empirism

Raționalism și empirism

Reflecţia fundamentală a raţionaliştilor este supoziţia că raţiunea omenească

(raţio), ca reproducere creată de Dumnezeu a raţiunii divine sau ca produsul cel

mai înalt şi specific omenesc al evoluţiei vieţii, este în acord principial cu forma

realităţii şi că, prin urmare, structurile gândirii şi structurile realitaţii se aseamănă

unele cu altele. De aceea raţionaliştii se străduiesc să găsească baza întregii

cunoaşteri în judecăţile apriori ale raţiunii. Aceste judecăţi apriori ale raţiunii

reprezintă o bază a cunoaşterii sustrasă îndoielii tocmai deoarece sunt

independente de orice experienţă exterioară, variabilă şi schimbătoare, şi sunt

accesibile direct, cu anumite sforţări, oricărui subiect gânditor. Baza de cunoaştere

apriori fixează de aceea dupa raţionalişti, cadrele şi temelia pentru orice cunoaştere

particulară. Nu este greu de observat că cea mai însemnată şi grea problemă a

abordării raţionaliste constă în a prinde corect şi a descrie în mod pur baza de

cunoaştere, adică de a evita arbitrariul reflecţiei interne a raţiunii şi de a garanta

izolarea ei de orice experienţă empirică. Soluţiile pe care le-au propus raţionaliştii

sunt în mod precumpănitor dovezi ale caracterului insolubil al acestei probleme.1

Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care

afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza

credinței sau a dogmelor religioase. Cuvântul raționalism provine din latină, ratio

însemnând „rațiune”.

Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și

o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este

principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa celui mai important tip de

cunoaștere.

1 Ion Craiovan, Metodologie juridică, Universul Juridic, București, 2005, p. 67.

1

Raționalism și empirism

Dacă dorim să exprimăm convingerea de bază a tuturor empiriştilor,

atunci am putea să o enunţăm după cum urmează : este pur şi simplu imposibil să

câştigăm o înţelegere a alcătuirii şi legilor lumii reale prin simpla cugetare sau

numai prin reflecţia raţiunii noastre; pentru a realiza acest lucru sunt necesare cu

deosebire, observaţia, percepţia şi experimentul, pe scurt controlul empiric.

Din poziţia empiristă rezultă o diferenţiere clară între ştiinţele formale şi

ştiinţele empirice : în timp ce ştiinţele empirice încearcă să dobândeasca enunţuri

despre realitate prin recurs la percepţie, observaţie şi experiment, ştiinţele formale,

cum sunt logica şi matematica, cercetează doar relaţii semantice între concepte şi

propoziţii. Este de altfel clar că şi filosofia aparţine ştiinţelor formale.

Abandonarea pretenţiei filosofiei la statutul de ştiinţă despre realitate şi distincţia

metodologică dintre ştiinţele formale şi empirice sunt un merit însemnat şi până

astăzi influent al empirismului. Slăbiciunea lui hotărâtoare trebuie căutată în

problematica trecerii de la baza de cunoaştere empiristă la celelalte enunţuri

ştiinţifice. Cum poate fi însă justificată trecerea argumentativă de la o mulţime

finită la propoziţii sintetice singulare la doar un singur enunţ general sau teoretic?

Străduinţele zadarnice de a răspunde în mod satisfăcător la această

întrebare – asupra cărora nu putem insista – au dus în cele din urmă la prăbuşirea

deplină a modelului întemeierii ştiinţei şi prin aceasta la o nouă imagine a ştiinţei.

Empiriamul este doctrina filozofică a testării, a experimentării,

și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoașterea umană provine din

simțuri și din experiență. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au

idei cu care s-au născut, sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.

Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de René

Descartes. Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și

prin raționament deductiv aprioric. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o

tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența

2

Raționalism și empirism

îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel

dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matemetice

de punct sau de linie.

Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne,

potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație mai degrabă decât pe

intuiție sau credință; adică, cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori

mai degrabă decât logică deductivă pură.

Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științe

naturale cât și științe sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi

infirmate folosind observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiență).

Într-un alt sens, empiric are în știință același sens cu "experimental". În acest

sens, un rezultat experimental este o observație empirică. În acest context,

termenul de de "semi-empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica

metode teoretice care folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate

și rezultate empirice (experimentale). Asemenea metode sunt în contradicție cu

metode teoretice ab initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de

afirmații care sunt consistente una cu alta. Această terminologie este importantă

mai ales în chimia teoretică2.

Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut și

sub numele de empirism logic. Metodele empirice au dominat știința până în ziua

de azi. Au pus bazele metodei științifice, care este perspectiva tradițională asupra

teoriei și progresului în știință. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică,

constructivismul și Structura revoluțiilor științifice a lui T. S. Kuhn au constituit

niște provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează

știința. Pe de altă parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un

exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și

2 Ioan N. Roșca, Filosofia Modernă, Ed. a II-a, Editura Fundației De Mâine, București, 2006, p. 134.

3

Raționalism și empirism

legi științifice contraintuitive; și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a

accepta aceste legi.

John Locke filosof şi om politic englez, este cel mai de seamă

reprezentant al empirismului, continuând cu ardoare linia deschisă de F. Bacon şi

Hobbes în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii.

În „Eseu asupra intelectului uman” (An essay concerning

human education) a atacat o concepţie populară în vremea respectivă, aceea că

ideile de Dumnezeu, de Bine şi Rău sunt plantate în mintea umană la naştere,

probabil chiar de către Dumnezeu. Observând varietatea credinţelor şi

moralităţilor, Locke a concluzionat însă că nu este posibil ca ideile respective să fie

înnăscute (Boeree, 2006).Combătând ineismul cu argumente psihologice,

psihogenetice şi psihopatologice, Locke afirmă că toate cunoştinţele provin din

experienţă. Sufletul omului este la naştere tabula rasa: „În intelect nu există nimic

care să nu fi fost înainte în simţuri” (Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in

sensu). Experienţa senzorială este considerată sursa unui alt nivel al cunoaşterii,

numit de Locke reflexie - observarea de către spirit a propriilor sale operaţii

(Mânzat, 2007). Locke descrie sursele din care provin cunoştinţele

omului: pe de o parte sunt percepţiile care ne pun în contact cu obiectele externe

(numite de Locke sensations) şi pe de altă parte sunt percepţiile care ne relevă ceea

ce se întâmplă în conştiinţă (numite reflections).

Ideile sunt de mai multe feluri, simple sau complexe, în

funcţie de numărul de simţuri care sunt implicate în formarea lor (ibidem):

un singur simţ extern: miros, gust, culoare, sunet;

din două sau mai multe simţuri externe: figura, întinderea, mişcarea;

4

Raționalism și empirism

dintr-un simţ intern: ideile de gândire şi reprezentare, de judecată şi

simţire;

din simţurile interne şi externe: existenţa, unitatea, forţa.

Ca asociaţionist, Locke susţine că ideile se combină între ele, iar această

combinare este dependentă pe de o parte de intensitatea calităţii obiectelor, iar pe

de altă parte de varietatea mediului socio-cultural. Un rol deosebit îl are

afectivitatea, rezultat al asocierii plăcerii şi durerii.

Grija lui Locke pentru educaţia tinerilor este exprimată în „Câteva idei

asupra educaţiei” (Some thoughts concerning education), teama autorului

provenind din forţa spontană a asociaţiei necontrolate, dictate de obişnuinţă

(Nicola, 2004). La baza educaţiei trebuie să stea respectarea particularităţilor de

vârstă şi individuale ale copiilor.

S-a remarcat slăbiciunea sistematică hotărâtoare a empirismului

clasic. Aceasta decurge din doua probleme subordonate : prima este desemnată în

mod tradiţional ca problemă a inducţiei iar a doua o putem numi problema relaţiei

dintre teorie şi experienţă. Rezultatul final al problemei inducţiei indică faptul că

este lipsit de sens şi de prisos să căutăm forme de raţionament prin mijlocirea

cărora să se poată conchide logic sau probabilistic de la un număr finit de cazuri la

un număr infinit de cazuri.3 Cercetarea problemei relaţiei dintre teorie şi experienţa

a relevat că dacă empiriştii afirmă că, în cadrul modelului lor de întemeiere poate fi

legitimată o trecere de la baza de cunoaştere la propoziţii teoretice, atunci ei

trebuie să ceară ca toţi termenii ştiinţifici şi cei teoretici să poată fi definiţi prin

concepte de observaţie. Într-adevăr, această cerintă aparţine de mult timp nucleului

programului empirist; dar ea este, cum a reieşit în timp, una ce nu poate fi

3 C. G. Hempel, “On the Standard Conception of Scientific Theories”, in Minnesota Studies in the Philosophy of Science IV, 1970, pp. 142-163; B. Frassen, The Scientific Image, Oxford, 1980; J. Loose, A Historical Introduction to the Philosophy of Science, Londra / New York, 1972 ș.a.

5

Raționalism și empirism

satisfăcută. S-a dovedit astfel că întreaga cunoaştere ştiinţifică nu este câtuşi de

puţin neîndoielnică, definitivă şi de nezdruncinat; iar în măsură în care pretenţia ei

tradiţională este răspândită şi acceptată şi astăzi, ea trebuie să poată fi combătută

cu temeiuri bune. Dacă însă cunoaşterea ştiinţifică nu este neîndoielnică, definitivă

şi de nezdruncinat, ci după toate aparenţele în mod constant criticabilă şi

provizorie, este ea atunci arbitrară şi întâmplătoare?

Noua imagine a ştiinţei, care a luat naştere după prăbuşirea modelului

întemeierii, încearcă să scape de această consecinţa penibilă şi să facă plauzibil că

părăsirea pretenţiei de adevăr şi siguranţă este compatibilă cu menţinerea

raţionalităţii ştiinţifice4.

Raţionalismul este concepţia care afirmă suveranitatea raţiunii umane,

considerată izvor şi temei al cunoaşterii ştiinţifice (Robinson, 1995).

Descartes s-a născut în Franţa, în La Haye, fiind fiul unui avocat prosper. La câteva

zile după naştere, mama lui s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit, iar micul

Rene, aproape şi el de moarte, a rămas un copil bolnăvicios. Educaţia a primit-o

într-un colegiu iezuit, unde a aprofundat matematica şi filosofia. Profesorii săi,

cunoscându-i starea de sănătate precară, îi permiteau adesea să rămână în pat să

citească şi să mediteze. Mai târziu, acesta a devenit un obicei, pe care din fericire

moştenirea rămasă de la tatăl său i-a permis să-l păstreze. Descurajat că atâtea

nume mari au oferit răspunsuri diferite la întrebările filosofiei, a decis să caute

soluţii altundeva şi s-a înrolat. La 23 de ani, pe când stătea închis în camera sa, a

avut o revelaţie: putea să ignore răspunsurile precursorilor săi şi să utilizeze

rigoarea matematicii pentru a ajunge la adevăruri filosofice. A decis să ia filosofia

de la zero, începând prin a se îndoi de tot ce putea: obiecte, Dumnezeu, sine,

Biserică, până când a identificat singurul lucru de care era sigur: faptul el era acolo

4 Ion Craiovan, op.cit., p. 68.

6

Raționalism și empirism

şi se îndoia: Dubito ergo cogito, Cogito ergo sum („Mă îndoiesc, deci cuget, cuget

deci exist”) (Boeree, 2006). Îndoiala carteziană nu era sceptică, ci metodologică,

vizând găsirea unui fundament absolut al cunoaşterii. De aici, a concluzionat că

există un număr de lucruri de care era de asemenea sigur: Dumnezeu, timpul şi

spaţiul, matematica. Acestea sunt cunoştinţe cu care ne naştem, care derivă din

mintea noastră. Deşi la naştere nu sunt pe deplin dezvoltate (sunt doar germeni ai

adevărului), sufletul are tendinţa de a le creşte ca răspuns la experienţă. De

exemplu, copilul nu poate înţelege adevărul general „când părţi egale sunt luate din

părţi egale, ceea ce rămâne sunt părţi egale”, decât dacă i se arată exemple (Hunt,

1993). Demersul intelectual al

lui Descartes este oarecum circular: existenţa lui Dumnezeu este demonstrată

graţie ideilor clare şi distincte, iar Dumnezeu este acela care garantează adevărul

acestor idei. Dar dacă Dumnezeu este garantul gândirii, cum se explică faptul că ne

înşelăm atât de des? Descartes explică eroarea prin proporţia care există în spiritul

nostru între voinţă şi intelect, între capacitatea de a vrea şi capacitatea de a

cunoaşte. Voinţa este infinită (prin ea ne asemănăm cu Dumnezeu), dar intelectul

este limitat; când voinţa îl împinge să-şi depăşească limitele, omul cade în eroare

(Mânzat, 2007). Descartes se detaşează totuşi de

gândirea promovată în şcolile călugăreşti. El proclamă supremaţia raţiunii şi

încrederea prioritară în ea. A sugerat că, în afara sufletului uman, toate creaţiile lui

Dumnezeu funcţionează mecanic, pe baza imboldului originar, de aceea Dumnezeu

nu mai trebuie să intervină asupra lor (aceasta implica faptul că rolul lui Iisus ar fi

fost minor, că rugăciunile nu au rost etc.). Teologii calvinişti din Olanda, unde era

stabilit atunci, nu au „înghiţit” teoria, mai ales că Descartes vorbea şi despre libera

voinţă, în opoziţie cu predestinarea calvinistă (Dumnezeu ştie exact cine merge în

Iad şi cine în Rai). Prietenii au intervenit pentru el, iar în 1649 a fost invitat de

Regina Christina a Suediei pentru a fi tutorele ei. Descartes a acceptat invitaţia, dar

7

Raționalism și empirism

regimul de pregătire de la cinci dimineaţa, de trei ori pe săptămână, prin frig,

ploaie sau zăpadă, s-a dovedit a fi fatal pentru sănătatea sa fragilă. S-a îmbolnăvit

de pneumonie şi a murit în 1650.

8