Eminescu şi taina Daciei

Cunoastem destul de putin(poate deloc), aspectul de poet patriot al geniului eminescian, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche. Aceste poezii ne duc la concluzia ca Eminescu nu era numai un poet de geniu ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.

Mitul dacic

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

DochiaEminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.Ca şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori

Sara sunã-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turmePrin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbreVin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul marePân. din el o-mpãrãteasã iese albã, zâmbitoare,Pe-umăr gol doniţă albã stemã-n pãrul aurit

Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn

regal, ca în finalul poemului Sarmis:

Din codrii singuratici un corn părea că sunăSălbaticele turme la ţărmuri se adunăDin stuful de pe mlaştini, din valurile ierbiiŞi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei DochiiÎntind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii

Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui MărieŞi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab………………………………………………….Călări ei intră-nuntru şi porţile recadPe veci pierită-n noaptea măreţului mormântÎn sunete din urmă pătrunde-n fire cântJelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfântPe-Arald copilul rege al codrilor de brad

Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:

Crăiasă alegându-te,Îngenunchem rugându-te,Înalţă-ne , ne mântuieDin valul ce ne bântuie,Fii scut de întărireŞi zid de mântuire,Privirea-ţi adoratăAsupra-ne coboarăO maică PreacuratăŞi pururea FecioarăMarie!Noi ce din mila SfântuluiUmbră facem pământului,Rugămu-ne-ndurărilorLuceafărului mărilorAscultă-a noastre plângeri,Regină peste îngeri.În neguri te aratăLumină, dulce,clarăO Maică PreacuratăŞi pururea FecioarăMarie!

Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”.Surprinzător nu?

Eminescu şi Taina DacieiMemento mori, este poezia care ne face sa ne intrebam: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădinăDesfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoaneUmede se nasc din fundu-i printre ape diafane,Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcinăUn Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie -Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaieŞi de vânt scutură grele omătul trandafiriuA-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşteÎn troiene de ninsoare, care roză străluceşte,Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantineVioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;Sufletele mari viteze ale-eroilor DacieiDupă moarte vin în şiruri luminoase ce învie -Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Vedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal

- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuzăDin mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.………Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Eminescu – Un geniu asasinat

Poeziile sale remarcabile stârnesc şi astăzi admiraţia, mai ales în actualul context social şi politic sânt parcă mai autentice ca niciodată. În jurul personalităţii sale destul de complexe şi controversate datorită detractorilor săi, s-au ţesut în timp tot felul de variante referitoare la sănătatea sa psihică. A fost declarat nebun, dar de ce s-a întâmplat aşa? Se ştie că Eminescu a fost unul dintre cei mai mari şi mai vehemenţi patrioţi care au trăit în perioada 1800-1850, atitudinea sa spirituală – căci ăsta a fost motivul defăimării sale – ţintind pe fariseii acelor vremuri. Chiar dacă a făcut-o sub forma poeziilor sale, Eminescu a luptat până în ultima clipă a vieţii sale pentru apărarea tuturor valorilor strămoşeşti şi ale neamului nostru românesc. Vreţi să ştiţi adevărul despre cum a murit Eminescu? Veţi citi în continuare ceea ce s-a vrut să fie ţinut ascuns şi de către mulţi actuali oameni de cultură şi politicieni, care ştiu că dacă s-ar fi scris adevărul despre poetul nepereche, mulţi dintre asemenea oameni din poziţiile statului şi ale ministerelor ar fi trebuit să-şi facă băgăjelul şi să plece.Caracterizarea lui Eminescu de către apropiaţii săi, unii dintre ei trădându-l în mod lamentabil, era aceea a unui om labil psihic, un neadaptabil incurabil, alcoolic şi în cele din urmă bolnav de sifilis. Aceasta era varianta impusă oficial. În realitate Eminescu era un om puternic şi ca spiritualitate, şi ca personalitate a vremii sale, cu un nivel de luciditate excepţional, bine informat despre realităţile timpului în care a trăit. El a militat activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi mai ales pentru conceptul de unitate naţională, atitudine care nu convenea deloc guvernanţilor români de atunci, care se pregăteau să încheie un acord cu Austro-Ungaria când oficial Eminescu a fost declarat nebun. Oare cei care luptă, chiar şi azi în această Românie aşa zis democratică, pentru unitatea ţării şi a valorilor neamului nostru, trebuie declaraţi nebuni şi marginalizaţi, aşa cum i-au „copt-o” lui Vadim Tudor? Trebuie să stăm cu fruntea sus şi să-i privim pe nemernici drept în ochi, să le arătăm că nu sântem pleava pe care cred ei că o pot vântura după cum le este cheful!Puţină istorie nu strică… Haideţi să aflăm ce îi pregătiseră lui Eminescu pentru că poetul avusese curajul să-i înfrunte. În zilele în care guvernul de atunci se pregătea să încheie acel pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se menţiona că Ardealul era cedat fără niciun fel de pretenţii, toţi cei care erau consideraţi „naţionalişti” urmau să fie îndepărtaţi sau chiar anihilaţi. Cum Eminescu era cel mai important promotor al valorilor româneşti, nu a acceptat niciun fel de compromis aşa cum au făcut mulţi din cei care susţineau cauza românească, de teamă să nu fie declaraţi proscrişi în propria ţară. Prin poziţia sa Eminescu era considerat cel mai periculos pentru guvernanţii de atunci. De ce era cel mai periculos? Pentru că Eminescu avea un scop măreţ, acela de a pune bazele unei organizaţii total independente, aflată în afara controlului masoneriei româneşti de atunci, organizaţie ce ar fi trebuit să trezească şi să promoveze spiritul românesc şi refacerea Daciei Mari.Masonul şi junimistul P.P.Carp care se afla la Viena, reprezentând politic guvernul românesc de atunci, deranjat de atitudine a poetului, cerea imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Adresarea era trimisă cui credeţi? Unui alt mason şi junimist totodată, care este considerat în cultura românească drept un om

eminent, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice de atunci. Dacă Maiorescu a dat curs planului de asasinare a lui Eminescu, poate fi considerat un trădător al spiritualităţii româneşti. La data de 23 iunie 1883, când Eminescu avea exact 33 de ani, comanda de la Viena a fost executată întocmai. P.P. Carp aflat la Viena urma să încheie acel acord care era culmea! şi secret cu autorităţile din Tripla Alianţă – Germania, Italia şi Austro-Ungaria, şi care până la urmă a fost încheiat. Ar trebui să ne întrebăm, cine au fost trădătorii de ţară? Ce enunţa tratatul menţionat? Se prevedea clar că România acelor ani trebuia să se orienteze politic către Austro-Ungaria, în acest fel românii fiind în imposibilitatea de a mai revendica Ardealul. De altfel şi astăzi încă vedem în UDMR că sânt nişte politicieni smintiţi care vor din nou Ardealul, evident în prezent invocând alte criterii – autonomia locală din punct de vedere economic. Deci vâlvătaia de atunci încă nu s-a stins.Tratatul acela ruşinos, împotriva căruia Emienscu a luptat de unul singur, muta lupta ardelenilor din Ardeal la Bucureşti, unde alţi ardeleni locuiau şi luptau din capitală pentru drepturile celor din Ardeal. Un deceniu întreg de lupte ideologice ale ardelenilor din Bucureşti, care militau cultural şi vocea lor era auzită răsunător, urma să fie oprit în mod brutal de către trădătorii de ţară.

Razboiul nevazut al lui EminescuEminescu este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 21 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “Jesus Christus Daco Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).La 121 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.

La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 121 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<...Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.