(Mihai Eminescu, Opere, Vol. XVI, Ed. Academiei R.S.R,, 1989, p. 48)

Charlottenburg, 5 februarie 1874

Prea stimate Domn,

Vă mulţămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de filozofie. Cred însă că o atare propunere, pentru mine de altfel îndeajuns de măgulitoare şi în acord cu întreaga mea aplecare firească, pare să fie venită totuşi, în lumina conştiinţei de mine, prea devreme. Formalitatea unui titlu academic ar fi, pentru moment, piedica cea mai mică şi cea mai uşor de trecut; dar este aceasta, şi singura? Am eu dreptul, fără un plan didactic precis, pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul unei astfel de sarcini?

O docenţă liberă, deci privată, având în vedere prelegeri asupra unui domeniu strict determinat al filozofiei, cum ar fi de pildă abordarea specială a filozofiei kantiene sau schopenhaueriene, aşa cum se găsesc ele în scrierile respective, aş fi îndrăznit să primesc, căci [în astfel de cazuri] nu se poate depăşi decât cu puţin textul, iar [prelegerea] depinde mai mult de redarea fidelă şi clară a celor ştiute decât de prelucrarea extensivă a sistemelor respective. Dar pentru a reda filozofia schopenhaueriană astfel încât să formeze un curs complet, cum prescrie de altfel autorul însuşi, se cer cunoştinţe pentru care ar trebui neapărat să mă pregătesc în mod special, îndeosebi de ştiinţele naturii, de antropologie.

Încă ceva. Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă. La Viena, am stat sub influenţa nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noţiunilor s-a prelucrat însuşi intelectul meu ca o noţiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire şi o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, şi nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înţelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar.

Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în voinţă şi reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepţie interioară nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace. Însuşi Schopenhauer nu găseşte pentru această expresie decât aceea a imposibilităţii exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuşi nu altceva decât nimic. Cât priveşte temeiul eventualelor prelegeri aş fi deci împăcat cu mine; când mă gândesc însă la elaborarea lor, trebuie să mărturisesc că îmi lipsesc cunoştinţele cu care ar trebui să încep, cele de ştiinţe naturale, în special [de] antropologie. Din punct de vedere personal, lucrul acesta e motivat. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor de această ştiinţă şi n-am început cum ar fi trebuit să înceapă un viitor profesor, ci am atacat lucrurile mai ales în acel punct în care, potrivit materei lui, sistemul mi se părea prea puţin elaborat. Filozofia dreptului, a statului şi a istoriei sunt numai indicate la Schopenhauer, şi totuşi cheia pentru justa lor întemeiere e cuprinsă neîndoielnic în metafizica sa. 'O άνυρωπος ζώον πολιτχόν spunea încă Aristotel, şi dintre antici fiecare era cel puţin un om politic teoretician, căci nu trebuie să laşi nedesluşit ceea ce prezintă în cel mai înalt grad interes practic, cu toate că prin aceasta n-ar trebui în nici un caz să se înţeleagă că aceste discipline s-ar putea întrebuinţa la apoteoza temelor menţionate. Cred că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară [teritoriu]. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii, aşa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic.

Ar trebui deci să studiez mai întâi anatomia şi fiziologia, cel puţin timp de un semestru, ca să ştiu atât cât rezonabil se cuvine ca prolegomene ale filozofiei.

Acestea sunt temerile mele. Căci direcţia noastră se caracterizează printr-o conştiinciozitate care nu se mulţumeşte cu îndeplinirea doar exterioară a ceea ce se cere să reprezinţi. Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu şi cu mine însumi, care deocamdată nu mă mulţumeşte, nu. Tocmai această împrejurare concretă

2

mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi, s-ar putea oferi pe această cale nu e mai puternică decât conşiinţa datoriei. Iată de ce aş cere timp. Cât, depinde iarăşi de mijloacele mele.

Ajung acum la aceste mijloace, care numai demne de invidiat nu sunt; adică nu sunt nicidecum nemulţumit de ele, dar îmi impun unele îngrădiri, şi aş putea să devin nemulţumit. De acasă am puţin de aşteptat, în prezent aproape ca şi nimic, iar, după cum ştiţi: primum vivere, deinde philosophari. Din acest punct de vedere şi nu din impuls propriu ar fi trebuit să-mi iau doctoratul în cursul acestui semestru sau la începutul celui viitor, pentru a obţine un locşor, panem et circenses de la stat. Mi s-a oferit însă o ocazie să mă pot dedica liber cel puţin încă un an studiilor mele, şi anume prin faptul că sunt legat, ce-i drept foarte indirect, de o instituţie subordonată Ministerului afacerilor noastre externe. Şi dacă într-adevăr conducerea învăţământului nostru va fi încredinţată vreunui membru al direcţiei critice, atunci aş ruga deocamdată să mi se acorde un ajutor de alt gen, care mi-ar putea reda un timp şi un răgaz pe care le-am pierdut sub actualul titular birocratic.

Aceasta este situaţia. Depinde acum în ce măsură va putea fi schimbată.

Al dumneavoastră sincer devotat

Eminescu

3