Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de

informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a.

între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. A

nu se confunda însă cu aparatele de comunicație numite emițătorul și receptorul

de radio, care folosesc la comunicațiile la distanță = telecomunicații.

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai

apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără

comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare

parte, sau chiar în întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar

fi inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea

există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces

care implică participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă

forme variate și diverse, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la

comunicarea de masă, care este de fapt o formă a comunicării mediatizate,

destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o formă subiectivă, care are ca

scop manipularea opiniei publice, și forma obiectivă, care dorește simpla

informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ

nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a

apariției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie

prin imagini pe micul ecran.

1. Comunicarea - „energie a vieţii sociale"

Procesul comunicării joacă rolul unui factor vital al dezvoltării social-umane.

El este condiţia sine qua non a desfăşurării vieţii sociale, beneficiind de tehnici din

ce în ce mai numeroase şi performante - mijloacele de informare în masă. Acestea

au o uimitoare putere de atracţie şi exprimă o simbolistică aproape inepuizabilă,

oglindă a forţei creatoare a omului. Dacă gândirea şi comportamentele

comunicaţionale sunt obiect de studiu pentru antropologie, psihologie sau

lingvistică, acţiunea comunicaţională este un teritoriu al sociologiei mass-media.

Inţeleasă ca proces, activitatea de comunicare constă în transmisia şi schimbul

de informaţii (mesaje) între persoane, în circulaţia de impresii şi comenzi, în

împărtăşirea unor stări afective, de decizii raţionale şi judecăţi de valoare, cu

finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor, în

practicile sociale pe care le efectuează.

Pentru a realiza o comunicare optimă este necesară îndeplinirea unor

condiţii:

a)consistenţa de conţinut a mesajelor: aceasta este conferită de

cantitatea de informaţie principală cuprinsă în mesaj şi semnificativă pentru

interlocutori;

b) expresivitatea comunicării, care este social elaborată;

c)inteligibilitatea celor comunicate: acest aspect depinde atât de

organizarea informaţiilor, cât şi de nivelul de acces la ele al interlocutorilor,

de compatibilitatea, în plan comunicaţional, a partenerilor.

Considerată, în lumea contemporană, o veritabilă „energie a vieţii sociale", o

realitate dinamică şi complexă, comunicarea poate fi descrisă schematic ca un lanţ

care pune în relaţie un emiţător (sau „expeditor") cu un receptor (sau „destinatar")

prin intermediul unui mediu fizic (sau „canal"). Mesajul, care face obiectul

comunicării, este compus din elemente simbolice asamblate potrivit unui

repertoriu (sau „cod"), din care, cel puţin, o parte este comună celor doi

interlocutori. Ansamblul formează „un sistem", pentru că funcţionează în ambele

sensuri -, emiţătorul devenind receptor şi invers -, în conformitate cu bucla de

comunicare (sau feed-back). În cadrul acestui dispozitiv, o serie de ajustări sunt în

măsură să echilibreze în permanenţă elementele noi („informaţia") şi elementele

deja cunoscute („redundanţa"), în vederea realizării unui randament optim.

Indiferent de modul de comunicare - directă, indirectă, multiplă şi obiectivă -,

importantă este finalitatea, atingerea scopurilor, altfel spus, eficienţa.

Însemnătatea socială a comunicării pune în faţa emiţătorului sau sursei de

informare, dar şi a analistului social, a sociologului, anumite probleme de ordin

tehnic, semantic (înţelesul sau conţinutul mesajului), ca şi sub aspectul eficienţei

sau efectului comunicării, ce pot fi pozitive sau negative în raport cu anumite

valori sau principii ale acţiunii umane. Dat fiind rolul social major al acesteia - de

adevărată „energie socială" -, este evidentă importanţa studierii profunde a

proceselor de comunicare şi, în mod deosebit, a conţinutului acestor procese,

inclusiv a limbajului, ca unul din instrumentele funcţionale ale comunicării.

2. Comunicarea: dinamică şi modele

Comunicarea este, în esenţă, un proces prezent în toate situaţiile sociale,

constând în emisia-recepţia semnificaţiilor şi decodarea lor (adevărată, falsă ori

confuză). Analiştii fenomenului au ajuns la concluzia că există cel puţin cinci

tipuri de comunicare:

a. Comunicarea intrapersonală sau conversaţia interioară a

individului cu sine însuşi. După teoria lui George Herbert Mead, „sinele

este cel care face cu putinţă societatea specific umană";

b.Comunicarea interpersonală sau interacţiunea faţă în faţă, care

înseamnă influenţa asupra acţiunii celuilalt, atunci când cei doi se află în

imediată apropiere;

c.Comunicarea de grup, rezultată din dinamica grupurilor (mesaje

în interiorul grupului);

d.Comunicarea în masă, care presupune mesaje trimise de la mai

multe surse, pe canale de masă, unei audienţe de masă;

e.Comunicarea extrapersonală sau comunicarea cu alte entităţi

decât oamenii (comunicarea cu maşini, calculatoare, tehnologii de vârf,

jocuri video, automate bancare etc.).

Cercetările asupra comunicării pornesc de la modelul lui Harold Lasswell.

Din perspectivă lingvistică, Roman Jacobson a formulat teoria potrivit

căreia orice mesaj îndeplineşte mai multe funcţii, ce pot fi ierarhizate în jurul uneia

fundamentale:

• Funcţia referenţială este orientată, centrată pe realitate. Mesajul face

trimitere la obiectul sau faptul la care se referă şi ale căror caracteristici le descrie;

discursul ştiinţific, informaţia obiectivă ce se raportează la fapte concrete sunt

mesaje cu funcţie referenţială, concentrate asupra „adevărului" sau acurateţei

factuale;

• Funcţia expresivă este centrată pe emiţătorul mesajului; ea exprimă sau

descrie relaţia dintre mesaj şi emiţător, transmite emoţiile, atitudinile şi

personalizează mesajul. Astfel, mesajul expresiv poartă pecetea subiectivităţii

emiţătorului;

• Funcţia poetică pune în evidenţă „latura palpabilă a semnelor". Intr-un

mesaj, tot ceea ce aduce un supliment de sens prin jocul structurii semnelor

depinde de funcţia poetică;

• Funcţia conativă este orientată spre destinatar, spre receptor. Mesajul are

drept scop să exercite influenţă asupra receptorului: este cerere, ordin, somaţie. Un

mesaj publicitar, propaganda, depind de funcţia conativă, mesajul fiind centrat

îndeosebi pe caracteristicile receptorului pe care acest mesaj caută să-l influenţeze;

• Funcţia fatică are menirea de a păstra canalele de comunicare deschise, de a

menţine legătturadintre destinatar şi emiţător, confirmând că are loc transferul de

mesaje. In comunicaţiile telefonice sunt, de pildă, formule ca: „alo", „mă auziţi?".

Aceste expresii servesc la atragerea atenţiei interlocutorului sau la asigurarea că el

te ascultă. Funcţia fatică joacă un rol important în cadrul riturilor, ceremoniilor,

discursurilor, conversaţiilor cotidiene. In asemenea situaţii, conţinutul comunicării

are mai puţină însemnătate decât faptul de a fi acolo şi de a afirma relaţia. Aceste

schimburi pot părea absurde celui care nu participă la această comunicare, întrucât,

în astfel de situaţii, informaţia este cu totul secundară;

• Funcţia metalingvistică este cea a identificării codului utilizat. Ea vizează să

ofere explicaţii, precizări asupra codului şi folosirii sale. Funcţia metalingvistică se

referă, prin urmare, la cuvinte sau la orice alte semne care pot fi suportul

comunicării. Prin aceste mesaje, interlocutorii verifică faptul că au recurs la acelaşi

cod, la acelaşi lexic, la aceeaşi sintaxă. In acest fel, dicţionarul îndeplineşte o

funcţie metalingvistică.

Trebuie făcută precizarea că cele şase funcţii ale mesajului nu se exclud una

pe cealaltă; ele sunt prezente, într-un fel sau altul, în orice comunicare. Este

necesar numai a discerne funcţia preponderentă, pentru a sesiza finalitatea

comunicării. Dacă, cel mai adesea, aceste funcţii se suprapun, funcţiile fatică şi

metalingvistică sunt primele în realizarea unui proces de comunicare, deoarece ele

permit ajustarea, adaptarea receptorului şi emiţătorului.

Comunicarea este, aşadar, un proces dinamic, în continuă schimbare, în pas cu

evoluţia civilizaţiei, cu progresele ei materiale, dar şi cu perfecţionarea vieţii

sociale.

3. Comunicare şi limbaj

In sens general, limbajul semnifică orice comunicare verbală sau non-verbală

angajată de oameni, de animale sau maşini (animalele sau maşinile putând fi

„dresate" sau „programate" tot de oameni). Construcţia (structura) limbajului şi

funcţiile lui socio-culturale sunt obiect de studiu pentru socio-lingvistică. Istoria

existenţei şi acţiunii sociale a omenirii arată că limbajul este, în esenţă, expresia

capacităţii speciei umane de a formula propoziţii din cuvinte aparent arbitrare şi

uneori abstracte, compuse, la rândul lor, din sunete (foneme) diferit structurate, în

funcţie de limba vorbită.

Limbajul permite oamenilor să exprime şi să transmită idei, comportamente,

atitudini, pe scurt, mesaje sau informaţii. Fiinţelor umane (normale biologic şi

antropologic) le este proprie capacitatea de a învăţa limbaje logic structurate.

Limbajul - care constă în emiterea unor semne sau sisteme de semne - este, în

multe privinţe, oglinda sau proba vie a culturii unei societăţi, iar puterea limbajului

constă în capacitatea sau calitatea (însuşirea) de a fi liantul relaţiilor dintre oameni,

al raporturilor sociale de toate felurile.

Orice act de comunicare umană sau animală se bazează pe un stimul senzorial;

receptorul înregistrează un suport perceptibil (a cărui natură poate fi variabilă) şi

reţine o informaţie, un sens, o semnificaţie, studiul semnelor şi sistemelor de

semne fiind preocuparea semiologiei sau semioticii.

Semnul poate fi considerat ca fiind suportul perceptiv şi cea mai mică unitate

ce are un sens într-un cod dat; el se descompune într-un element perceptiv,

semnificantul şi un element conceptual neperceptibil, semnificatul. Relaţia dintre

semnificant şi semnificat este semnificaţia. Un semnificant fără semnificat este pur

şi simplu un obiect: este, dar nu semnifică. Un semnificat fără semnificant este

inexprimabil, este de negândit. Relaţia de semnificaţie presupune, deci, ca

semnificantul să fie altceva decât obiectul pe care este raţional să-l evoce şi ca

orice semnificat să fie susţinut de un semnificant.

In funcţie de relaţiile de semnificaţie stabilite de semn raportat la realitatea pe

care vrea s-o evoce, este posibilă determinarea câtorva niveluri de semne. Astfel,

lingvistul Roman Jakobson distinge trei niveluri de semne: icoana, indiciul şi

simbolul.

Icoana. Modul cel mai simplu de a face să fie recunoscut un obiect de

altcineva constă fie în a reprezenta însuşi obiectul, fie în a construi o reprezentare a

acestui obiect: a face o fotografie, un desen, a trasa o schemă.

Icoana este totdeauna o reprezentare sensibilă a obiectului. Intre icoană şi

obiect există o relaţie de asemănare care se impune simţurilor. Icoana depinde,

deci, de caracteristicile care sunt proprii obiectului, proprietăţilor obiectului,

calităţilor obiectului. Ea oferă posibilitatea de reproducere, de reprezentare a

particularităţilor sensibile ale acestui obiect; este direct perceptibilă, dacă

reprezentarea sa este fidelă. A apropia două degete de buze pentru a cere o ţigară

este şi o expresie iconică, absenţa ţigării indicând un comportament semiologic

prin utilizarea unei reprezentări a unui act care are în acest caz valoare de

semnificaţie.

Prin urmare, datorită existenţei unei legături naturale între obiect şi icoană,

mesajul iconic rămâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o experienţă: să

reproduci un gest, tonul unei voci, să faci un desen are adesea un impact mult mai

mare asupra receptorului decât un lung discurs. De fiecare dată când un raport de

asemănare este pus în evidenţă, evocarea are mai multă forţă, cu condiţia ca

reprezentarea să selecţioneze trăsăturile cele mai adecvate, pertinente, pentru ca

această evocare să fie recunoscută ca reprezentare a obiectului; în acest sens, o

caricatură nu foloseşte decât câteva trăsături caracteristice pentru evocarea unei

persoane.

Indiciul. Un nor de fum să poţi vorbi de prezenţa focului, deoarece experienţa

dovedeşte că nu există fum fără foc; urma unui pas pe nisip semnalează prezenţa

unui om; accelerarea pulsului este un indiciu de febră. Indiciul operează, deci, prin

contiguitatea de fapt dintre un semnificant şi semnificatul său. Este suportul

obiectiv al unei informaţii şi decurge direct din ceea ce l-a produs. Fumul, de

exemplu, nu devine indiciu decât din momentul în care focul nu mai este vizibil.

Indiciul trimite, aşadar, la o altă realitate, indirect perceptibilă, şi reprezintă

expresia relaţiei acestui indiciu cu realitatea care-i conferă statutul de indiciu.

Observarea comportamentului se bazează pe recunoaşterea de indicii.

La nivelul emiţătorului, indiciul poate fi voluntar sau involuntar, dar

informaţia pe care o aduce depinde întotdeauna de experienţa receptorului, ce

trebuie să fie capabil să-l repereze şi să-i regăsească semnificaţia. Astfel, medicul

ştie „să citească" indiciile bolii; un comerciant, la rândul său, ştie „să citească"

indiciile de bogăţie ale clientului său. Sensibilitatea la diferite indicii este relativă:

dacă unele indicii se impun în mod natural, altele presupun învăţare, care, deseori,

depinde de preocupările personale ale receptorului.

Simbolul. Simbolul implică ideea de relaţie şi de identitate; el indică o

legătură şi permite să autentifici ceva. Se prezintă ca un semn produs de indivizi

pentru a servi drept substitut a ceva, un obiect, o relaţie.

Orice comunicare ce urmăreşte o înţelegere reală a receptorului presupune o

decentrare a emiţătorului, ce depăşeşte în acest mod propriul punct de vedere,

pentru a analiza, în mod global, sistemul emiţător-mesaj-receptor.

Există şi situaţii când comunicarea este problematică. In aceste cazuri, mesajul

vine în contradicţie cu sistemul de referinţă al receptorului: este vorba de

disonanţa cognitivă şi de comunicarea paradoxală.

Disonanţa cognitivă. Pentru a interpreta fenomenele atunci când receptorul

este confruntat cu un mesaj în contradicţie cu sistemul său de referinţă, psihologii

sociali au dezvoltat o teorie cunoscută sub numele de teoria disonanţei cognitive.

Creatorul acestei teorii, Leon Festinger, susţine că, în mod firesc, la fiecare

individ există o nevoie de coerenţă care-l determină să organizeze informaţiile,

astfel încât ele să răspundă unui echilibru logic, unei consonanţe cognitive, care

reduce incertitudinea. Existenţa unor elemente de informaţie care, într-un fel

sau altul, nu se armonizează cu ansamblul, declanşează o disonanţă cognitivă.

Cu alte cuvinte, un individ confruntat cu un fapt, o opinie, un comportament sau o

alegere care contrazic coerenţa sistemului său opţional, suportă o tensiune ce

provoacă reacţii de reajustare până când tensiunea dispare.

Noţiunea de disonanţă cognitivă este important a fi observată în grupuri,

deoarece orice informaţii aduse de un individ pot creşte consonanţa cognitivă, dar

pot să şi creeze disonanţă. Interacţiunea socială constituie, datorită sistemelor de

referinţă diferite, un risc de creare de disonanţă, dar şi un mijloc de reducere a

acesteia. Intr-un grup coeziv, unit, bazat pe valori şi interese comune şi urmărind

un scop colectiv, orice apariţie a unei informaţii ce pune în discuţie valorile pe care

se întemeiază coeziunea grupului va produce disonanţă. Disonanţa va fi cu atât mai

mare, cu cât informaţia atinge scopurile şi valorile centrale ale grupului; ea va fi şi

mai importantă, cu cât această informaţie este adusă de o persoană care deţine un

statut remarcabil în cadrul grupului. In sfârşit, cu cât distanţa dintre opiniile emise

şi consensul grupului va fi mai mare, cu atât consensul va fi mai redus.

Comunicarea paradoxală. Teoria disonanţei studiază orice situaţie în care

receptorul se află în dezacord cu mesajul. Există şi cazuri când mesajul prezintă o

asemenea formulare încât este practic imposibil să i te conformezi. Prototipul unui

astfel de mesaj ar putea fi: „Fiţi spontan!". Orice persoană căreia i s-ar cere să aibă

acest comportament s-ar afla într-o poziţie imposibilă, întrucât, pentru a se supune,

ar trebui să fie spontană prin supunere, ascultare. Este ceea ce s-a numit

comunicare paradoxală.

In comunicarea paradoxală, mesajul emis suportă o dublă constrângere: a) el

afirmă ceva; b) el afirmă ceva cu privire la propria afirmaţie; c) cele două afirmaţii

se exclud. Un exemplu poate fi edificator: o mamă aminteşte propriului copil că nu

mai este un băieţel, dar când acesta doreşte să-şi manifeste autonomia, îl cheamă la

ordine, dovedind prin aceasta dorinţa inconştientă de a nu-l vedea crescând. In

asemenea situaţii, când nu este posibilă alegerea, indivizii se pot proteja blocând

sistematic căile de transmisie a informaţiei, adoptând o rezistenţă perceptivă, ce

permite reinterpretarea mesajului sau acoperind comunicarea sub o mare de

răspunsuri.