Elemente de Psihodiagnoza, Consilierea Si Terapia Familiei Carte

RODICA ENACHE

ELEMENTE DE PSIHODIAGNOZĂ,

CONSILIERE ŞI TERAPIA FAMILIEI

OVIDIUS UNIVERSITY PRESS CONSTANŢA

2011

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ENACHE, RODICA

Elemente de psihodiagnoză, consiliere şi terapia familiei/

Rodica Enache.- Constanţa: Ovidius University Press, 2011

ISBN 978-973-614-635-0

364.442.8

364.65-055.52

3

CUPRINS

Argument................................................................................................... 5 1. CAPITOLUL I

Repere actuale în psiho-sociologia familiei

1.1. Aspecte psihologice şi sociale ale vieţii de cuplu....................................... 7 1.2. Perspective contemporane privind studierea psihologică a familiei........... 11 1.3. Familia românească între tradiţie şi schimbare........................................... 13 1.4. Rolurile familiale-particularităţi psihocomportamentale............................ 16 1.5. Conduita de rol familial.............................................................................. 20 1.6. Dinamica rolurilor conjugal-parentale în familia tradiţională şi modernă.. 23 1.7. Factori psiho-sociali ai funcţionalităţii şi stabilităţii maritale..................... 26 2. CAPITOLUL II

Psihodiagnoza familiei

2.1. Diagnosticul familiei................................................................................... 38 2.1.2. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a adultului.......................... 39 2.1.3. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului.......................... 44 2.2. Instrumente psihodiagnostice de investigaţie a cuplului şi familiei............ 53 2.2.1. Scala anamanezei şi examinării psihiatrice aplicată copilului şi familiei..... 53 2.2.2. Scala de evaluare a reajustării sociale........................................................... 57 2.2.3. Chestionarul de interapreciere a nevoilor şi atitudinilor sexual-afective...... 70 2.2.4. Scala Kansas pentru evaluarea obiectivelor de orientare în relaţia maritală. 92 2.2.5. Inventarul distresului vieţii........................................................................... 94 2.2.6. Testul Locke-Wallance de măsurare a comportamentului marital............... 96 2.2.7. Evaluarea nivelului de comparaţie în relaţia maritală................................... 99 2.2.8. Scala convenţionalităţii în relaţia maritală.................................................... 101 2.2.9. Evaluarea instabilităţii maritale.................................................................... 103 2.2.10. Scala Miller de măsurare a controlului în relaţia maritală............................ 107 2.2.11. Chestionarul Beier-Sternberg privind discordanţa ....................................... 110 2.2.12. Scala competitivităţii.................................................................................... 112 2.2.13. Scala dominanţă-acomodare......................................................................... 115 2.2.14. Scala de măsurare a comportamentelor de coping la familiile cu ambii soţi

angajaţi.......................................................................................................... 119

2.2.15. Scala de evaluare a familiilor cu dublă carieră............................................. 124 2.2.16. Scala de evaluare a ataşamentului diadic...................................................... 128 2.2.17. Scala Kansas de măsurare a conflictului marital.......................................... 132 3. CAPITOLUL III

Principii metodologice şi tehnici de asistenţă a familiei

3.1. Evaluarea sistemului familial........................................................................ 135 3.2. Metode nonverbale de evaluare a familiei.................................................... 141 3.3. Metoda convorbirii în evaluarea familiei...................................................... 143 3.4. Metafora în terapia de familie....................................................................... 145 3.5. Tehnici sociometrice reinterpretate în viziune proiectivă în terapia

familiei.......................................................................................................... 145

4. CAPITOLUL IV Abordări în consilierea psihologică şi psihoterapia familiei

4.1. Stadii ale rezolvării problemelor cuplului şi familiei................................... 150

4

4.2. Relaţia dintre consiliere şi psihoterapie........................................................ 154 4.3. Etapele fundamentale ale procesului de consiliere, tehnici specifice........... 156 4.4. Forme de consiliere....................................................................................... 167 4.4.1. Consilierea individuală................................................................................. 173 4.4.2. Consilierea cuplului...................................................................................... 175 4.4.3. Consilierea în grup........................................................................................ 178 4.5. Consilierea în situaţii de criză....................................................................... 180 4.6. Modalităţi de intervenţie socială şi consiliere în sprijinul familiilor tinere.. 183 4.7. Rolul activităţilor de consiliere în asistenţa socială ..................................... 187 4.8. Specificul activităţilor de consiliere a familiei realizate de asistenţii

sociali............................................................................................................ 196

CAPITOLUL V Aspecte ale asistenţei sociale şi consilierii persoanelor vârstnice

5.1. Particularităţile familiilor cu persoane vârstnice.......................................... 204 5.2. Relaţiile socio-afective între generaţii.......................................................... 205 5.3. Efecte psiho-sociale ale instituţionalizării................................................... 210 5.4. Rolul asistentului social în căminele pentru vârstnici................................... 214 5.5. Obiectivele intervenţiei specifice asistenţei sociale a persoanelor vârstnice 217

5

Argument

Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii

multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit

subiect şi obiect predilect al cercetărilor interdisciplinare şi multidisciplinare, între care

cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului,

psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.

În procesul devenirii şi desăvârşirii de sine, cuplul şi familia sunt calea, mijlocul

şi şansa ca matrice fundamentală a vieţii. În şi prin familie, omul accede şi apoi

încorporează, asimilează şi participă la valorile spirituale, religioase, culturale, materiale.

Importanţa familiei ca instituţie, ca microsistem social este confirmată de apariţia unor

domenii complementare: sociologia familiei, consilierea şi terapia familiei, planingul

familial, fiecare cu responsabilităţi specifice de natură să susţină integrarea şi

armonizarea familiei cu celelalte structuri.

În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm o serie de aspecte psihologice ale

vieţii de cuplu: dinamica interacţională şi factorii psihosociali ai funcţionalităţii şi

stabilităţii maritale, să prezentăm câteva instrumente psihodiagnostice de investigaţie a

cuplului şi familiei şi să descriem câteva curente şi şcoli de psihoterapie centrate pe

familie.

Vor fi prezentate aspecte generale referitoare la relaţia dintre consiliere şi

psihoterapie, etapele fundamentale ale procesului de consiliere, caracteristicile

consilierului eficient şi o serie de aspecte specifice asistenţei sociale a familiei.

Autoarea

7

CAPITOLUL I

REPERE ACTUALE ÎN PSIHO-SOCIOLOGIA FAMILIEI

1.1. Aspecte psihologice şi sociale ale vieţii de cuplu

Cuplul devine prin iubire, comunicare şi intercunoaştere, o structură generativă,

deschisă la schimbare, autocreatoare, o unitate prin complementaritate. El angajează

două forţe energetico-informaţionale polare (masculin şi feminin), care se

intercompensează, interacţionează, se cunosc şi se confirmă mutual, fuzionează, se

dezvoltă şi se transformă în fiinţe mature, autonome, libere. Iubirea ne ajută să ne găsim

şi regăsim pe noi înşine prin dăruire de sine şi sacrificiu, şi prin aceasta să ne situăm în

dimensiunea transcendenţei. A descoperi, trăi, practica şi dezvolta iubirea ca mod de a fi

echivalează cu a deveni liber. Căsătoria reprezintă o experienţă de maturizare a

personalităţii.

Din punct de vedere psihologic, căsătoria sau parteneriatul substitutiv ei este un

proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare,

redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente de

autocunoaştere, prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa

conjugalităţii şi parentalităţii.

Desprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de

raporturi ale acesteia cu exteriorul, şi în primul rând cu familia de origine. Pe de altă

parte, funcţiile familiale, definitorii pentru existenţa acestei forme de comunitate umană

se redimensionează din perspectivă psihosocial interacţională. Astfel, funcţiile sexuale şi

de reproducere, economice, de instrucţie, educaţie şi integrare socială a descendenţilor,

de protecţie şi solidaritate de grup, de dezvoltare a personalităţii se realizează în cadrul

nucleului conjugal modern de o manieră aparte, angajând şi modelând noi conduite de

rol marital. E.Burgess preciza că în vreme ce familia extinsă are o structură de tip

autoritar sau autocratic, în care alegerea partenerului este făcută de părinţi, pe baza

statutului socio-economic şi social, iar subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiei sunt

aşteptări majore, în familia nucleară se evidenţiază o structură democratică, bazată pe

egalitate, consens şi participare crescândă a copiilor, alegerea partenerului se face pe

bază de afecţiune, scopul său fiind fericirea indivizilor, dezvoltarea şi realizarea

personală a acestora.

8

Cuplul modern, caracterizat printr-o serie de elemente care dezvoltă atât bogăţia

întâlnirii dintre soţi, cât şi fragilitatea ei, în acelaşi timp, ridică prin constituirea şi

particularităţile funcţionării sale, problema necesităţii unei atente şi oportune asistenţe de

specialitate care să-l poată sprijini în depăşirea momentelor de criză.

Cercetările de sociologia familiei au pus în evidenţă o serie de similarităţi în

dinamica familiei în societăţile contemporane:

-scăderea ratei căsătoriilor sancţionate legal (îndeosebi Danemarca; România

prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa);

-creşterea vârstei medii la căsătorie;

-creşterea ratei divorţurilor şi a recăsătoriilor;

-creşterea bunăstării medii a familiei şi creşterea contribuţiei femeilor la această

bunăstare;

-creşterea ponderii femeilor căsătorite care desfăşoară o activitate permanentă

extrafamilială;

-creşterea calităţii îngrijirii copiilor prin contribuţia părinţilor şi a serviciilor

sociale specializate;

-redistribuirea mai egalitară a puterii şi autorităţii între soţi;

-creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii sexuale

extramaritale şi creşterea toleranţei sociale faţă de astfel de comportamente;

-creşterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace contraceptive;

-scăderea ratei natalităţii şi a numărului mediu de copii pe familie;

-creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;

-amânarea fertilităţii cuplului până la demararea carierei profesionale.

În mod tradiţional, familiile aveau copii întrucât şi raţiunea social a existenţei

familiei era principial, procrearea. Familiile fără copii erau puţin frecvente şi în mod

obişnuit erau fie obiectul compătimirii comunitare (când nu puteau să aibă copii), fie al

dezaprobării (când nu doreau să aibă copii). În a doua jumătate a secolului al XX-lea,

odată cu sezvoltarea familiei moderne, numărul familiilor fără copii a început să crească

rapid. În unele cazuri este vorba de amânarea fertlităţii sau de infertilitate, în altele este

vorba de o decizie definitivă de a nu avea copii. Argumentele invocate de cupluri pentru

a nu avea copii sunt aproximativ aceleaşi în toate societăţile: nepriceperea de a fi părinţi,

dorinţa de a practica un stil de viaţă care oferă mai multă libertate, spontaneitate,

intimitate şi timp liber comparativ cu stilul de viaţă al familiei cu copii. Motivaţia

9

principală constă în dorinţa de a urma o anumită carieră profesională, prezenţa copiilor

fiind apreciată drept un obstacol în realizarea acestui obiectiv. Ponderea cea mai ridicată

a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane în care soţia urmează o carieră

profesională.

Celibatul este unul din factorii care determină scăderea natalităţii, fapt pentru

care în majoritatea societăţilor este descurajat prin politicilele demografice şi sociale

(taxe pe celibat, impozite mai mari plătite de celibatari, restricţii în obţinerea de credite

pentru locuinţe sau în atribuirea de locuinţe din fondurile publice sau chiar restricţii în

urmarea unor cariere profesionale).

Coabitarea consensuală este o altă formă sau fază a familiilor contemporane. Ea

nu are aceeaşi semnificaţie în toate situaţiile. În unele cazuri ea este doar o simplă

coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această alternativă prezintă o

mare atractivitate pentru generaţiile tinere din societăţile de cultură americană dar şi

europeană. Ea este considerată ca o posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui

partener potrivit. În alte cazuri, coabitarea consensuală este un stil de viaţă rezultat dintr-

o opţiune de lungă durată sau definitivă. La nivel statistic se constată o corelaţie

puternică între creşterea numărului cuplurilor consensuale şi creşterea numărului

cuplurilor fără copii. La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, cercetările au pus

în evidenţă manifestările unui nou tradiţionalism familial, de revalorizare socială a

copiilor. Acest nou tradiţionalism se manifestă mai ales în ţările foarte dezvoltate din

punct de vedere economic.

În anii 1960-1980, a crescut rapid ponderea menajelor monoparentale.

Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori. Menajele

monoparentale sunt în cea mai mare parte rezultatul divorţului şi într-o mai mică măsură

al decesului soţului sau al naşterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de viaţă al

menajelor monoparentale este mai scăzut decât al familiilor nucleare complete, iar gradul

de satisfacţie al părinţilor singuri privind viaţa familială este mai redus decât al

cuplurilor.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, având drept criteriu

esenţial iubirea, cu corolarul rupturii, când uniunea conjugală îşi pierde raţiunea sa de a fi

prin dispariţia iubirii. Mai mult decât oricând, şi poate pentru prima oară, noţiunea de

cuplu se bazează pe consideraţii afective şi pe potrivire sexuală. Rolul familial feminin,

10

fără să-şi piardă din atributele esenţiale legate de maternitate şi educarea copiilor, de

suport afectiv şi moderator interpersonal, al întregului grup familial s-a dilatat şi

perfecţionat continuu.

Firesc, rezultă ca metamorfozele rolului feminin consecutive schimbărilor statutului

său, să se reflecte în dezvoltarea şi exercitarea liber-consimţită a rolului sexual-afectiv şi

procreativ, Familia, celula de bază a oricărui sistem social este determinată atât în

privinţa organizării, îndeplinirii funcţiilor cât şi a evoluţiei în funcţie de specificul

societăţii în care fiinţează.

Mai mult chiar, la nivel microstructural, reflectă coordonatele de timp, deci istorice,

sociale, ideologice, economice, culturale, etnologice ale societăţii respective.

Din acest motiv, familia ca structură şi funcţionalitate va fi definită de la o etapă

istorică la alta, de la un spaţiu geografic la altul, de la o cultură la alta.

Dincolo de aceste diferenţe, familia se impune prin dimensiunea sa definitorie,

stabilă, prezentă în orice timp şi în orice loc anume, aceea că reprezintă o unitate de

interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată,

mamă, fiu şi fiică, frate şi soră, constituită în şi prin afecţiune. (I. Mitrofan, Cuplul

conjugal)

Societatea contemporană a imprimat o anume structură şi direcţie, sprijinind

apariţia şi dezvoltarea familiei de tip nuclear sau conjugal, restrânsă la cei doi soţi şi

copiii lor necăsătoriţi. În societatea contemporană, femeia a dobândit o serie de beneficii

privind punerea în valoare a resurselor sale organizatorice, de conducere, a aptitudinilor

dar prin suprasolicitarea lor, prin tendinţa de a impune un model feminin

socioprofesional. Astfel, se diluează şi fragilizează echilibrul şi intimitatea vieţii

conjugale.

Familia contemporană este influenţată de forţa prejudecăţilor care nu mai au

virulenţa de altă dată, dar macină relaţional subteran, orgoliul masculin este încă

întreţinut de mentalităţi, concepţii, efeminarea bărbatului, devirilizarea fiind considerată

o dimensiune a inacceptabilului, chiar a patologicului.

11

1.2. Perspective contemporane privind studierea psihologică a familiei

Actualmente, principalele direcţii de cercetare ale familiei care prezintă interes

sunt:

1. Familia –cadru instituţional

2. Familia- cadru situaţional

3. Familia-structură supusă schimbării evolutive

4. Familia-sistem interacţional

1. Familia-cadru instituţional

Lucrările de specialitate precizează mai ales problemele, acţiunile, preocupările

familiei şi importanţa lor pentru societate. Unele studii cu caracter comparativ prezintă

situaţia femeii, sau a soţiei, rolurile acesteia în Asia, Africa, în diferite culturi.

Ex. Studiile lui S. Durganand şi B. Shalini (1985) aduc în atenţie 3 tipuri diferite de

structuri familiale din India: familii monogame, familii poliandrice şi mixte-

poliginandrice şi diferenţele de natură psihologică ale copiilor de la un tip la altul.

Unitatea familiei este determinată prin reguli, datini, acte normative tradiţionale,

obligatorii.

2. Familia- cadru situaţional

Studiile urmăresc comportamentul familiei, al fiecărui membru în funcţie de factorii

externi: economici, sociali, politici, culturali, de mediu fizic care alcătuiesc contextual

situaţional al familiei. Sunt cercetate probleme privind:

-separarea îndelungată a soţilor (condiţii de război, de deplasare profesională, naveta pe

distanţe mari, etc.)

-capacitatea de adaptare sau de a face faţă la stresul provocat de inundaţii, pierderea

neaşteptată a bunurilor, de îmbolnăviri irecuperabile. Burr (1973) prezintă familia dintr-o

perspectivă dublă: generator de stres şi agent de focalizare a resurselor pentru adaptare,

combatere şi depăşire a stresului. Mc. Cubbin, Hunter analizează fenomenul de separere

a soţilor, consecinţele apărute sub formă de depresie, anxietate, devitalizare, tulburări

psihosomatice la unul sau altul dintre soţi (cele mai multe la soţii).

12

3. Familia-structură supusă schimbării evolutive

Cercetările aduc în atenţie tranzţia familiei de la structura instituţional-

tradiţională la cea de tip democratic modern bazată pe atenuare a diviziunii rolurilor

datorită integrării femeii în producţie şi în alte preocupări extrafamiliale. Cu privire

la felul cum sunt îndeplinite rolurile conjugale au fost identificate 2 variante:

-familii în care realizarea separată şi independentă a majorităţii îndatoririlor familiale şi

extrafamiliale (responsabilitate privind menaj, timp liber),

-familii în care responsabilităţile privind menajul sunt împărţite iar timpul liber este

petrecut împreună.

Modul în care se structurează rolurile este influenţat de :

Situaţia din societate;

Pregătirea şcolară şi nivelul cultural al soţilor;

Nivel profesional;

Relaţiile exterioare ale nucleului cu familia extinsă, cu prietenii, cu vecinii.

H. Touzard studiind cuplul conjugal francez susţine că evoluţia relaţiilor familiale de

va afla sub un dublu determinism:

-sociologic (mediul geografic, social, religios care orientează cuplul spre sincretism),

-psihosocial (dinamica internă a relaţiilor conjugale care îndreaptă familia spre o

structură tot de tip sincretică, adică generează o slabă tensiune).

Tensiunea are intensitate diferită în funcţie de structura familială. Deosebim astfel:

Structuri de dominaţă-cu cota cea mai înaltă de tensiune;

Structuri de autonomie –cu cota înaltă de iubire;

Structuri sincretice- cu cota cea mai slabă de tensiune.

Studiile susţin că familia se îndreaptă în general către relaţii de tip sincretic şi se

construieşte un nou model cultural al structurii familiale precum şi spre noi modele

culturale de rol familial (parental). Acestea vizează tendinţa de egalizare a preocupărilor

soţilor la activitatea menajeră, la educarea copiilor, la procurarea şi utilizarea bugetului,

tendinţa în viaţa sexuală de a se institui relaţii simetric egalitare, modificând tradiţia

bazată pe dominanţa, pe ierarhia autorităţii. Apar roluri conjugale noi cum ar fi:

-terapeutic-emoţional şi intelectual;

-recreaţional-ludic.

13

4. Familia –sistem interacţional

Familia ca sistem interacţional prezintă următoarele caracteristici:

este un sistem susţinut de modul în care fiecare îşi îndeplineşte rolurile şi de

autopercepţia rolului marital, parental, filial;

urmăreşte satisfacerea necesităţilor Eului, o satisfacţie emoţională, de acomodare

şi primire de sens şi importanţă în interacţiune cu altă persoană (R. Bell);

se bazează pe schimbul afectiv între soţ şi soţie, între părinţi şi copii;

empatia are un impact foarte puternic în funcţionarea relaţiilor interpersonale de

tip afectiv. Şansa ei de a se manifesta o reprezintă fie sentimentele reciproce, fie

identice de o parte şi de alta.

După Sullivan, mecanismul funcţional al cuplului îl reprezintă sistemul de imagini pe

care fiecare partener şi-l face despre celălalt, şi mai ales modul în care combină aceste

imagini. Dacă se combină sistemele compatibile, relaţiile pot sau nu pot fi agreabile.

Dacă se combină prin hazard consecinţele sunt foarte grave. Sistemele sunt: eu şi ea, eu

şi el. Imaginea despre celălalt este instrumentul care dirijează şi controlează viaţa de

cuplu, relaţia dintre parteneri. H.H. Wolf subliniază importanţa factorilor individuali ce

se conturează pe baza relaţiilor de cooperare cu ceilalţi, în primul rând cu familia.

Consideră că respectul pentru propria identitate atrage după sine respectul pentru

identitatea celorlalţi, frânează pornirile nepermise şi contribuie la soluţionarea situaţiilor

de criză.

1.3. Familia românească între tradiţie şi schimbare

Familia a evoluat de-a lungul istoriei ca o matrice psihosocială, iar în societatea

contemporană evoluează pe linia caracteristică poporului. Psihosociologii au ajuns la

concluzia că familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială, ea fiind

interesată mai mult de satisfacerea intereselor fiecărui partener şi mai puţin de realizarea

funcţiilor familiei atribuite de societate. Astfel, vor fi afectate toate funcţiile familiei

analizate pe axa tradiţie dominată de autoritate cu valori sociale ca ierarhia,

conformismul, represiunea şi axa modernitate dominată de individualitate şi susţinută de

valori precum competiţia, nonconformismul, solitudinea.

Funcţia economică

S-au redimensionat componentele funcţiei economice atât în privinţa producerii de

bunuri cât şi în administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli. S-a modificat astfel

14

pregătirea profesională a descendenţilor pentru că locul de muncă al individului s-a

deplasat din interiorul familiei în intreprinderi, servicii sociale. Latura financiară s-a

modificat, bugetul este dezechilibrat, cheltuielile prea mari într-o direcţie sau alta, iar

sursele financiare inconsecvente.

Funcţia de socializare- transmiterea de cunoştinţe făcută de la o generaţie la alta

cu ajutorul părinţilor, aceştia fiind substituiţi de instituţiile sociale (grădiniţă,

şcoală).

Funcţia de solidaritate familială s-a diminuat datorită mobilităţii sociale, care face

ca locul de muncă să difere de cel rezidenţial, în relaţia familială şi exercitarea

rolurilor conjugal-parentale se dezvoltă multe contradicţii marcate şi de

diferenţele dintre modelele culturale ale diferitelor generaţii.

Funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut şi ea modificări. Există tendinţa de a

renunţa la copii şi dezvoltarea unui model familial nou: familia axată pe adulţi.

Arătam că, în mod tradiţional familia românească a evoluat de-a lungul istoriei

noastre ca o matrice psihosocială cu o pronunţată stabilitate. Fundamentul ei l-a

reprezentat principiul sincroniei şi complementarităţii rolurilor masculine şi feminine.

Şi familia românească a suportat metamorfoze de-a lungul ultimei jumătăţi de veac a

secolului XX. Ea a transgresat de la o structură extinsă, mutigeneraţională cu dominantă

autoritară de tip patern în cadrul căreia raporturile părinţi-copii au fost reglate de scheme

tradiţionale, relaţii rigide şi valori spirituale, morale, educaţionale transmisibile prin legi

nescrise către o structură familială relativ restrânsă, de tip nuclear, având ca specific

păstrarea unor raporturi semnificative de tip satelit cu familiile de origine. Aceasta i-a

conferit un dinamism interpersonal şi intergeneraţional deosebit.

În perioada comunismului, familia românească putem spune că a traversat o perioadă

care a zdruncinat stabilitatea emoţională şi liberul arbitru marcată de un stres de

dezvoltare determinat de legislaţia abuzivă privind divorţul, interzicerea avortului, a

utilizării mijloacelor contraceptive.

Ca urmare, au apărut reacţii nevrotice familiale şi comportamente aberante de tip

familial care se menţin şi în perioada actuală, de tranziţie. Dintre acestea menţionăm:

-diminuarea masivă a ratei demografice;

-creşterea îngrijorătoare a avorturilor;

-scăderea numărului de căsătorii la cupluri tinere.

15

Familia tânără este supusă unei alterări a speranţei de realizare ca urmare a creşterii

şomajului, absenţa unui suport material necesar vieţii de familie. A scăzut funcţia

educativ-valorică a familiei. În perioada comunistă a avut loc o urbanizare cvasiforţată a

populaţiei, dislocări cu consecinţe nedorite în structura şi relaţiile familiale. Absenţa

tatălui sau a mamei sau freventele tulburări de relaţionare dintre aceştia a dus la slăbirea

raportului de comunicare urmat de realizarea unui divorţ emoţional şi apoi de cele mai

multe ori cel legal. Existenţa unor fracturi spiritual-morale a dus la preluarea unor

modele de comportament improprii, iar ateizarea populaţiei s-a soldat cu culpabilizarea şi

reprimarea sentimentului religios şi dezvoltarea unor conduite duplicitare.

Constelaţia de simptome familiale ale tranziţiei postrevoluţionare circumscrie:

Sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale, cu creşterea anxietăţii de relaţie;

Diminuarea autocontrolului vieţii instinctuale, violul, abuzul sexual, impactul

resurselor de informaţie pornografică;

Proliferarea fenomenului copiii străzii, victime ale abandonului şi dezorganizării

familiale;

O anume rezistenţă faţă de mijloacele contraceptive;

Neînţelegeri crescute în cuplurile tinere, durata acestora este în scădere;

Opţiunea în creştere a tinerelor pentru forme de convieţuire nelegiferate, cu funcţia

afectiv-sexuală liber consimţită dezvoltată doar cu respingerea de plano a funcţiei de

procreere;

Cuplurile de vârstă medie cu 1-3 copii au o tendinţă fortuită la deresponsabilizarea

faţă de grija faţă de vârstnici;

Modificările legislative privind proprietatea privată, drepturile la moştenire, se

înregistrează o creştere a tensiunilor şi conflictelor dintre părinţi şi copii şi dintre

copii şi părinţi;

Abandonul bătrânilor, dificultăţile materiale şi emoţionale ale familiei vârstnice.

În consecinţă distanţa psihologică între generaţii are o tendinţă de creştere prin

accentuarea raporturilor emoţionale de opoziţie şi de negare reciprocă, uneori chiar de

intoleranţă. Trecerea de la un sistem totalitar la economia de piaţă creeză metamorfoze

atitudinal valorice, comportamentale. Pentru a se atenua riscul tensiunilor psihologice

sunt necesare măsuri juridice (legislative), terapeutice precum şi asistenţa socio-

educaţională.

16

1.4. Rolurile familiale – particularităţi psihocomportamentale

Dincolo de dimensiunea sa pur biologică, aşa cum o întâlnim la animale în

perioada de rut-împerechere, la om, aceasta este dublată de dimensiunea psihologică şi

morală a dorinţei de a avea copii. Reproducerea speciei este transferată în planul ideal,

psihomoral, care transformă procesul reproducerii în actul complex al procreaţiei de sine

în proprii urmaşi. A avea urmaşi în care să te recunoşti, în care să simţi că-ţi continui

propria ta existenţă, care să-ţi semene şi care să fie ai tăi, toate acestea dau o notă

particulară reproducerii sexuale specific umane. Acest aspect prezintă însă

particularităţile sale, care ţin, pe de o parte de partenerii cuplului, iar pe de altă parte, de

tipologia cuplului.

Se consideră, că orice cuplu oficial constituit are printre altele, ca scop să dea

naştere la urmaşi, să se reproducă. Acesta este un punct de vedere superficial şi care nu

vizează decât aspectele formale ale cuplului, aşa cum decurg ele dintr-un angajament

contractual.

Datele de observaţie medico-psihologică şi, în special cele de orientare

psihanalitică, ne îndreptăţesc să considerăm că nu toate cuplurile se pot reproduce, în

sensul că nu toţi pot şi trebuie să dea naştere la urmaşi. Impunerea ca obligativitate a

reproducerii cuplurilor s-a dovedit de fiecare dată, mai ales atunci când a fost

considerată politică demografică a unui stat, a avea consecinţe deosebit de grave atât

pentru descendenţi, cât şi pentru cupluri.

Primul aspect pe care trebuie să-l avem în vedere este, dacă respectivul cuplu este

pregătit şi doreşte să aibă copii, dacă în prealabil a analizat şi a acceptat toate

consecinţele pe care le implică acest fapt, de o importanţă majoră, atât pentru partenerii

cuplului, cât mai ales pentru descendenţi. Plecând de la acest punct de vedere, se poate

afirma faptul că nu orice cuplu este apt de a se reproduce şi de a avea copii. Pentru

asumarea responsabilităţii de a procrea, a creşte şi a educa un copil este necesară o

anumită maturitate emoţională intelectuală şi socială.

Din această perspectivă este foarte important să analizăm motivaţia, precum şi

absenţa motivaţiei de a avea copii. A procrea, a da naştere copiiilor este un fapt biologic,

dar şi psihologic şi social specific fiecărui cuplu. Din punct de vedere psihanalitic, actul

de procreare este expresia unei duble pulsiuni, pe de o parte, a pulsiunilor primare, de

reproducere a speciei, care ţin de inconştient, şi, pe de altă parte, a dorinţelor afective,

17

intelectuale şi morale de a se proiecta în urmaşi, ca o replică de autovalorizare ce ţine de

Supraeu. Este clar că acest aspect reprezintă situaţia firească a cuplurilor normale.

Ce reprezintă în cazul acesta copilul pentru cuplul respectiv? Din punct de

vedere psihanalitic, trebuie să vedem în copil obiectul care concentrează simbolic

dorinţele ideale, reunite ale celor doi parteneri. Copilul este imaginea obiectuală şi

reprezentarea simbolică a creaţiei comune a celor doi parteneri şi semnifică pentru

aceştia dobândirea unui statut superior, de valorizare social morală, de împlinire a

respectabilităţii. La femeie, funcţia sexuală depinde de procreaţie înainte de toate.

Bărbatul acceptă greu şi târziu rolul său de procreator pe când la femeie acesta se

dezvoltă şi apare mult mai devreme. Bărbatul nu are conştiinţa organică, viscerală a

procreaţiei, aceasta fiind amestecată cu impulsurile erotice primitive, de ordin instinctual.

În cazul fetelor, acceptarea unirii sexuale are caracterul ambiguu al luptei

interioare între dorinţa sexuală şi instinctul de conservare a integrităţii fizice. Ea nu

urmăreşte, ca partenerul său masculin, numai satisfacerea dorinţei sexuale ci o raportează

la perspectiva maternităţii ca pe o împlinire a acesteia. Participarea femeii la unirea

sexuală cu bărbatul este dublă : pe de o parte, dorinţa de a se dărui partenerului, iar pe de

altă parte dorinţa de a fi mamă. Acestă dăruire este în toate cazurile sau în marea lor

majoritate însoţită de angoasa că ar putea fi trădată, părăsită, fără a-şi putea îndeplini

rolul complet legat de perspectiva împlinirii maternităţii. (Enăchescu, C.)

La femeie, perspectiva maternităţii este înţeleasă ca finalitatea firească a dăruirii

acesteia către partener, depăşind astfel simpla satisfacere a dorinţei sexuale. Sentimentul

matern al procreaţiei are un pronunţat caracter fiziologic şi el se manifestă precoce. Este

legat de impresia potrivit căreia copilul este amintirea animală a unui fragment din

corpul său, a unui fragment din personalitatea sa fizică şi morală. (Hesnard, A.) La

Hesnard maternitatea apare ca o încoronare a operei sexualităţii, ca un stadiu ultim şi

definitiv al evoluţiei sexuale. Pentru bărbat sentimentul patern este legat de grija privind

viitorul copiilor, educaţia, situaţia economico-materială, integrarea lor socială.

Dimpotrivă la femei, sentimentul matern are o conotaţie afectivă, psihologică, de

protejare, de educaţie şi de formare a copilului.

În toate orientările sociologice şi culturale, a fi bărbat sau femeie nu se limitează doar

la apartenenţa la sexul biologic, ci, dincolo de acesta, fiecare individ aparţine unui model

social, în care distincţia dintre sex şi gen este fundamentală.

18

Rolul reprezintă ansamblul de conduite pe care societatea le aşteaptă de la un individ

care ocupă o anumită poziţie sau funcţie într-un sistem. El reprezintă un mod structural

de participare la viaţa socială. (G. Allport). Pentru prima dată, conceptul de rol a fost

analizat de G.H. Mead (1934), iar accepţiunea sociologică a termenului apare la R.

Linton (1936) şi ulterior la T. Parsons (1951), R. Merton (1957) etc.

Noţiunea de rol social este legată de cea de status social care reprezintă poziţia

ocupată de o persoană în societate şi drepturile, obligaţiile ce decurg din această poziţie.

Rolul familial este reprezentat de rolul conjugal şi rolul parental. Rolul conjugal

reprezintă o formaţiune complexă de atitudini şi comportamente, comunicări verbale şi

expresive aşteptate de fiecare dintre cei doi parteneri ai celulei familiale. Practicarea

rolului conjugal şi ulterior a rolului parental nu este uşoară, ridică destule tensiuni,

incompletitudini, mai ales în familia actuală unde percepţia de rol nu mai este strict

limitată la natura partenerului, ci este mult mai lejeră, chiar nedefinită şi unde drepturile,

obligaţiile masculine şi feminine se negociază, stereotipurile fiind într-o necontenită

schimbare. Cel puţin, în primii ani de căsătorie se confruntă, nu atât personalităţile celor

doi parteneri, cât aderenţele lor la vechile modele, investite cu valoare de criteriu de

referinţă pentru propriul rol conjugal. De aceea sunt frecvente comparaţiile, transferurile,

frustraţiile exprimate în formule de tipul în familia mea mama niciodată nu a trebuit să

facă.., sau la noi tata era cel care s-a ocupat tot timpul de......Dacă se perseverează

excesiv în apel la modelul de rol conjugal din familia de apartenenţă, transferul de

expectaţii poate duce la disonanţă cognitiv-afectivă, la autofrustrare, la conflict de rol.

Deşi termenii de sex-rol şi gen-rol sunt adesea folosiţi ca echivalenţi, există o diferenţă

importantă între ei. Sex-rolul înglobează comportamentele determinate de sexul biologic

iar gen-rolul semnifică expectaţiile societăţii privind comportamentele masculine sau

feminine. De exemplu, a fi însărcinată este un sex-rol feminin, dar a creşte copii este

un gen-rol

Gen-rolul se referă la expectaţiile societăţii privind comportamentele masculine sau

feminine. Acestea cuprind caracteristici generale privind aşteptările în raport cu: anumite

trăsături ale personalităţii (sensibilitate la femei, forţă, rezistenţă la bărbaţi), roluri sociale

(bărbaţii sunt taţi, femeile sunt mame), stereotipuri de gen-rol care exprimă anumite

aşteptări culturale, care sunt în funcţie de rasă, naţionalitate, grup etnic, dar au o mare

forţă asupra oamenilor. Diversitatea gen-rolurilor este foarte mare. Studii recente

19

(Scher,1984) arată că femeile adoptă mult mai uşor comportamente masculine decât

bărbaţii comportamente feminine.

Noţiunea de gen (gender în engleză) a câştigat teren începând cu 1980 pentru a lăsa

în plan secund particularităţile sexuale şi a dirija problematica în direcţia psiho-socio-

culturalului. Gender-ul este un construct socio-cultural dar în coordonatele sale

principale se realizează în funcţie de biologic (înnăscut), iar Eul mediază activ, creator

relaţia dintre înnăscut şi manifestat în fenotip şi sociocultural indus prin socializare.

Cercetările întreprinse pe problema surprinderii diferenţelor dintre sexe sprijină

formularea următoarelor două întrebări: care sunt caracteristicile tipice pe care le posedă

bărbaţii şi femeile şi în ce măsură se percep indivizii pe ei înşişi ca masculini şi

feminini?

Prima întrebare se referă la stereotipurile de gen. Acestea sunt credinţe puternic

înrădăcinate în tiparele culturale privind caracteristicile psihologice şi sau

comportamentale ale bărbaţilor şi ale femeilor.

Spence şi colab. (1975) au investigat acest aspect cu ajutorul unui instrument

Chestionarul atributelor personale aplicat pe eşantioane mari la studenţi şi studente.

Principalele caracteristici atribuite au fost:

Caracteristici psihologice atribuite

sexului masculin

Caracteristici psihologice atribuite

sexului feminin

Independent Emoţională

Dorinţă de impunere Caldă cu ceilalţi

Agresiv Creativă

Dominant Excitabilă

Preferă matematica şi ştiinţa Se simte uşor rănită

Aptitudine la mecanică Nevoia de aprobare

Tabel nr. 1: Caracteristici psihologice atribuite sexului masculin şi feminin

Stereotipizările sunt utile dar aduc şi inconveniente, mai ales în defavoarea femeilor:

distribuirea sarcinilor în domenii domestice (familie), unde lucrează mult mai mult în

comparaţie cu bărbaţii, în viaţa publică, mai puţine funcţii de decizie dar şi în economia

de ansamblu a vieţii. Teoria antropologică clasică privind acest raport evidenţiază rolul

circuitului cauzal dintre pattern-ul (configuraţia, matricea) culturală şi personalitate în

20

sensul că, un context cultural va influenţa personalitatea membrilor săi într-un anumit

mod, iar aceştia, prin felul cum vor acţiona vor contribui la multiplicarea şi continuarea

specificului psiho-axiologic al culturii respective.

1. 5. Conduita de rol familial

Constituirea şi funcţionalitatea unei familii ilustrează drumul de la persoane la

psihologia de microgrup, „traversând cu necesitate zona relaţiilor interpersonale.” (P.

Golu, 1974). Trecerea de la persoană la relaţia interpersonală presupune traversarea de

către cei doi parteneri a unui proces de acomodare şi „prefacere” interpersonală, în cadrul

relaţiei conjgale, îmbogăţită prin rolul parental, în condiţiile formării microgrupului

familial. Rolul familial include două componente: rolul conjugal şi rolul parental.

Structura de rol a microgrupului familial exprimă o anumită configuraţie a

poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor acestuia, ea constituind baza

desfăşurării relaţiilor matrimoniale, cadrul psihosocial al vieţii familiale. I. Mitrofan şi C.

Ciupercă (1998) consideră că în cadrul structurii de rol a microgrupului familial, se

dezvăluie esenţa funcţională a acestuia, nivelurile şi mecanismele sale intrinseci grupate

în:

nivel intermotivaţional diadic;

nivel de interacomodare bioafectivă;

nivel de intercunoaştere – intervalorizare;

nivel de interacţiune – interdezvoltare familială.

În interiorul microgrupului familial, cuplul deţine poziţia prioritară şi

generativă în raport cu traiectoria funcţională sau disfuncţională a nucleului. Adoptarea,

asumarea şi exercitarea de către parteneri a unor roluri conjugale şi parentale simetric

compatibile este hotărâtoare pentru echilibrul familial, ca şi pentru menţinerea unor

raporturi sanogene intra şi interfamiliale.

Din punct de vedere psihosocial, rolul conjugal-parental constituie o

formaţiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări verbale şi expresive,

orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor familial aşteptate

legitim reciproc de către cei doi parteneri. Homeostazia interacţională familială şi

stabilitatea căsătoriei sunt fundamental determinate de o structură armonică a rolurilor

21

conjugale, exercitată compatibil, sinergic, pe principiul simetriei şi al complementarităţii

mutuale.

Adoptarea unui rol conjugal corespunzător, „intrarea în rolul conjugal şi

ulterior parental”, expectat, nu este deloc simplă şi lipsită de „probleme”, nici măcar în

cazul cuplurilor formate din personalităţi înalt compatibile sub aspectul concepţiilor,

aspiraţiilor, trebuinţelor şi pulsiunilor reciproc proiectate. Rolul conjugal, deşi se preia

iniţial prin imitaţia modelelor de rol familial cunoscute în familia de apartenenţă, se

învaţă a fi adoptat şi se perfectează prin exersarea în propriul nucleu conjugal. El se

modelează pe parcursul interacţiunii maritale în sensul asigurării unui optimum

funcţional în cuplu.

La începutul căsătoriei, maniera de adoptare şi exercitare a rolului conjugal este

determinată socio-educaţional, şi astfel, tributară modelelor de rol conjugal, preluate,

cunoscute şi interiorizate în cadrul familiilor de orientare. De obicei, soţia preia şi imită

mai mult sau mai puţin conştient conduite de rol proprii mamei sale, pe care le integrează

şi filtrează prin intermediul propriei sale personalităţi. În mod similar, soţul reproduce, în

comportamentul său de rol, maniere relaţionale, atitudini şi expresii de comunicare

preluate din modelul conjugal oferit de tatăl său.

Iniţial, în primii ani de căsătorie, coincidenţi cu perioada de

intracomunicare, confruntările generate de adoptarea şi exercitarea rolurilor conjugale

sunt în general frecvente şi perturbatoare pentru armonia cuplului. Geneza acestor

confruntări rezidă în divergenţele posibile între două modele de rol conjugal preluate din

două familii, cel mai adesea diferite din punctul de vedere al particularităţilor

desfăşurării „jocului de rol marital”. Se confruntă, aşadar, în perioada de căsătorie de la 0

la 5 ani, nu atât personalităţile partenerilor, cât aderenţele lor la vechile modele, preluate

din familiile de apartenenţă.

Aceste modele de rol sunt investite de obicei de consorţi cu valoare de criteriu

de referinţă şi evaluare pentru propriul rol conjugal. „Abaterea partenerului de la rolul

conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de insecuritate şi frustrare,

alimentând o anumită anxietate de relaţie. Soţii se raportează unul la altul conform

„normelor relaţionale şi funcţionale ale comportamentului marital al părinţilor lor,

exprimându-şi frecvent analogiile şi transferurile (ex: „tatăl meu n-ar fi spus mamei

niciodată asta …”, „mama mea nu face niciodată aşa acest lucru …”, „la mine în familie

nevasta trebuie să se comporte astfel …”, „la noi tata rezolva problema asta …”). Adultul

22

care caută perpetuu să identifice modelul matern sau patern în conduita partenerului său

erotic şi marital se expune eşecului relaţional, frustrându-şi partenerul şi autofrustrându-

se concomitent, prejudiciind interadaptarea şi interasimilarea diadică.

Cu alte cuvinte, în aceeaşi dinamică perceptiv-afectivă, mai mult sau mai puţin

inconştientă, în vreme ce „ea” o reproduce relativ fidel pe mama sa, „el” nu pregetă să o

nege, preferând-o pe propria sa mamă pe care încearcă s-o identifice în persoana

partenerei; pe de altă parte, „el” îl reproduce oarecum pe tatăl său, pe care „ea” îl neagă,

preferându-l pe propriul său tată, al cărui model de rol tinde să-l identifice şi să-l impună

în rolul conjugal al partenerului său.

Se relevă astfel confruntările iminente specifice etapei de preacomodare şi

acomodare intermaritală, datorate dinamicii şi prefacerilor esenţiale ale structurii

rolurilor conjugale. Prezenţa acestor confruntări, urmată în timp de ajustări, cedări şi

restructurări mutuale ale manierei de exercitare şi dezvoltare a rolului conjugal,

constituie o particularitate firească în evoluţia armonioasă a oricărui cuplu conjugal

stabil. În acest sens, traiectoria vieţii de cuplu se desfăşoară relativ previzibil în sensul

delimitării unui stil propriu, original, unic al interacţiunii conjugale, conducând la

satisfacţii mutuale. Se conturează astfel, traiectoria normală a vieţii familiale, ca urmare

a realizării unei structuri de rol conjugal armonioase şi complete sub aspectul asigurării

funcţiilor familiale.

Indiferent de stilul interacţional predominant al cuplului (cooperare sau

competiţie), indiferent de principiul predominant al coabitării şi intercomunicării celor

două personalităţi (similaritate sau complementaritate – compensaţie); rolul conjugal,

prin toate faţetele sale, trebuie să satisfacă funcţiile de bază ale familiei. Istoria

dezvoltării familiei şi a diadei conjugale, în special, este în primul rând o istorie a

dezvoltării şi perfecţionării rolurilor conjugal familiale aflate în interacţiunea lor

specifică.Evoluţia formelor sociale de organizare familială este determinată de evoluţia

modalităţilor bio-psiho-sociale de interacţiune umană între sexe, fiind în raporturi de

intercondiţionare cu factori exogeni (socio-economici, istorici, cultural-etnografici).

Rolul conjugal este un construct unitar rezultat, pe de o parte, al istoriei

normative socio-familiale, aflat, pe de altă parte, într-o continuă modificare în

constituirea şi dezvoltarea psihosocială a fiecărui cuplu. Din acest motiv, marile

„probleme” ale cuplului, deşi rămân în general aceleaşi (comunicare sexuală, afectivă,

morală, intercunoaşterea şi intervalorizarea, creşterea şi educarea copiilor, autorealizarea

23

materială şi socio-profesională familială), ele capătă semnificaţie şi ponderi specifice de

la un cuplu la altul, comportă rezolvări diferite şi suportă diferenţiat intervenţiile

corectoare, educative sau terapeutice din exterior.

1.6. Dinamica rolurilor conjugal-parentale în familia tradiţională

şi în cea modernă

Încercările de identificare a resurselor psihologice care explică o opţiune sau alta

pentru asimilarea rolurilor conjugal-parentale au la bază numeroase criterii. Cel mai

recunoscut este criteriul generat de structura de rol familial care reprezintă

disponibilitatea structural-psihologică a unui individ ce permite preluarea unui rol

familial la un anumit moment şi exersarea lui. Aceasta înseamnă, că, în mod curent,

oamenii se îndreaptă spre rolurile care corespund în cea mai mare parte structurii

psihologice personale şi unde implicit asimilarea nu solicită efort special susţinut.

T. Mircea precizează că în funcţie de felul cum oamenii realizează asimilarea

(îndeplinirea) rolurilor conjugal-parentale se departejează 8 tipuri de structuri

psihologice:

1. Disforicul-asimilează un număr mic de roluri, le îndeplineşte cu multă seriozitate

pentru ca treptat să se diminueze, implicarea chiar să dispară. Rolurile conjugal-

parentale se îndeplinesc sub semnul inconsecvenţei, nesiguranţei, cu sincope

existenţiale, cu plecări, abandon temporar din viaţa familială, fără justificări de

fapte exterioare.

2. Anxiosul-structura de rol se dobândeşte cu efort şi se dezvoltă într-un cadru

inflexibil, ameninţat mereu de dorinţa de a fi perfect, cu insistenţe greu de

suportat de către partener şi cu încercări de transfer a temerilor patologice, care

de fapt îi subminează rezistenţa.

3. Anancastul-este o personalitate hiperexactă care se identifică cu rolul până la

limită. Rolul pentru el este o măsură a realizării personalităţii prin: ordine

excesivă, conformism ritualic, dar afectivitate foarte redusă.

4. Psihastenul-adoptă mai multe roluri pe care le abandonează, rând pe rând

întrucât este măcinat de neîncredere, de lipsă de coerenţă, de unitate, apar

manifestări duplicitare.

24

5. Apaticul-lipsit de energie, nu se implică în rol, pentru parteneri ci mai ales pentru

imaginea pe care şi-a construit-o el despre aceştia. Practic, rolul rămâne o

perspectivă, o fata morgana, faţă de care nu ajunge totuşi să se apropie, deşi în

sinea sa doreşte acest lucru.

6. Explozivul-rolul conjugal-parental se derulează într-un climat de nelinişte,

dominare, agresivitate, forţă, reacţii neprevăzute de către ceilalţi. Este refuzat,

ocolit, evitat de familie, ceea ce de fapt îi accentuează reactivitatea şi dorinţa de a

se impune prin forţă.

7. Histrionicul-îşi alege rolul, dar nu şi-l asumă, vrea să pară mai mult decât este, se

iubeşte pe sine, nu are deschidere faţă de ceilalţi. Rolul şi-l creează şi exersează

după unele repere pe care le consideră a fi apreciate ca bune de către ceilalţi,

întrucît este animat de dorinţa evidenţierii.

8. Paranoicul-refuză dialogul, sugestiile, impune categoric rolul. Este convins că

este infailibil. Are o structură rigidă, egoistă şi rolul se asimilează în aceşti

parametrii.

Concluzionând, din perspectiva îndeplinirii rolurilor conjugale se disting două tipuri de

familii (Voinea, 1993):

familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerinţelor şi

exigenţelor normalităţii funcţionale a cuplului şi

familii în care rolurile conjugale sunt asumate parţial şi nesatisfăcător, pe fondul

unor stări de tensiune sau indiferenţă.

Modernitatea a avut un impact direct asupra tradiţionalităţii, stilul de viaţă

tradiţional fiind abandonat aproape sub toate aspectele sale. Orice domeniu al realităţii

sociale este afectat iar ceea ce se întâmplă cu familia contemporană reprezintă, până la

un anumit punct o reflectarea a crizei prin care trece societatea, o imagine a mutaţiilor

semnificative în trecerea de la tradiţional la modern. De aici rezultă o serie de implicaţii

sociale şi psihologice generate de schimbarea rolurilor familiale pe care le vom sintetiza

în Tabelul nr.4. Majoritatea studiilor contemporane evidenţiază existenţa unor modificări

în structura de rol conjugal. Astfel, Harriman,1986, Worthington şi Boston, 1986 arată că

cei care nu intenţionează să aibă copii au atitudini egalitariste în privinţa sex-

rolurilor. Este posibil, însă, ca după naşterea primului copil, să se revină la rolurile de

gen tradiţionale (Rossi, 1979).

25

Astfel, sănătatea femeii este în permanenţă supusă riscului suplimentar, ea putând

avea sarcini nedorite sau putând ajunge la avorturi, uneori în condiţii periculoase. Modul

în care bărbatul acceptă sau dimpotrivă respinge ideea de planificare familială ca şi

măsurile de protecţie au un impact psihologic puternic asupra stării de sănătate a

partenerei.

Familia tradiţională Familia modernă

Roluri şi statusuri sociale diferite pentru femei şi bărbaţi

Tendinţe de egalizare a statusurilor sociale. Redefinirea rolurilor statusurilor feminine

din perspectiva nevoii de autoafirmare

Căsnicia-formă de legitimare socială Antrenarea femeilor în activităţi productive, roluri sociale complexe, ziua

de muncă dublă

Celibatul-nu este încurajat, coboară femeia din punct de vedere social

Celibatul- un mod alternativ de viaţă acceptat atât pentru femei cât şi pentru

bărbaţi

Nivelul studiilor relativ redus pentru femei Creşterea numărului anilor de şcolarizare a femeilor , ca urmare a nivelului de

pregătire, universitară şi a specializărilor

Vărsta timpurie la căsătorie Creşterea vârstei la care este realizată căsătoria. Amânarea fertilităţii

Femeile prestează activităţi necalificate, foarte slab remunerate

Femeile ocupă locuri de muncă din ce în ce mai diverse, cu grad înalt de calificare şi

venituri sensibil mai mari

Nu deţin funcţii publice şi politice Sunt implicate activ în viaţa politică şi socială (manageri, femei de afaceri)

Respectă restricţiile şi tabuurile privind relaţiile sexuale

Liberalizarea sexualităţii (schimbări de atitudini în relaţiile cu celălalt sex,

libertatea alegerii partenerului, înlăturarea tabuului virginităţii, acceptarea coabitării)

Familia axată pe copii (I. Ramsey) Familia axată pe adulţi (I. Ramsey)

Asumarea timpurie a obligaţiilor parentale Amânarea asumării rolurilor parentale

Sarcina şi comportamentul reproductiv nu sunt planificate

Planning-ul familial, popularizarea practicilor contraceptive

Grad înalt de stabilitate a familiei. Ruptura conjugală şi divorţul se face prin apel la

autoritatea judecătorească

Creşte divorţialitatea (mai ales în primii 4-7 ani de căsnicie). Femeia poate avea

iniţiativa divorţului emoţional sau legal

Fidelitatea conjugală este o condiţie intrinsecă a acceptării femeii în societate

Adulterul este văzut ca o formă de satisfacere a trebuinţelor tacit acceptate

Conservatorismul şi rigiditatea –atribute Mutaţii valorice semnificative, cooperarea

26

ale femeii promotoare a obiceiurilor intergeneraţională, creşterea duratei medii de viaţă

Căsnicia apare drept contract de aservire a femeii care-şi oferă serviciile sexuale şi

domestice

Căsnicia este bazată pe consens, egalitate şi complementaritate a rolurilor

Violenţa domestică moderată şi informal acceptată

Creşterea violenţei familiale şi agravarea consecinţelor acesteia

Tabel nr.2. Comparaţia între familia tradiţională şi familia modernă

1.7. Factori psiho-sociali ai funcţionalităţii şi stabilităţii maritale

În continuare vom analiza o serie de factori ce stau la baza dezvoltării

armonioase a cuplului marital şi asigură stabilitatea acestuia. Din motive metodologice şi

având în vedere nivelul la care acţionează în evoluţia normală a cuplului, am împărţit

aceşti factori în două categorii : factori de debut şi factori de întreţinere şi dezvoltare.

Factori de debut. Aptitudinea pentru parteneriat

Considerăm că armonizarea şi stabilizarea uniunii conjugale se bazează pe

capacitatea plastică de modificare şi corecţie a comportamentului de rol, pe cât posibil

în consens cu expectaţiile şi trebuinţele mutual-proiectate în diadă. Nivelul şi calitatea

trebuinţelor de parteneriat acţionează ca o adevărată „cheie motivaţională” a fiecărui

partener. Posibilităţile de satisfacere reciprocă a acestor trebuinţe decid în ultimă instanţă

cursul relaţiei interpersonale, menţinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea

sentimentelor de dragoste care îi leagă pe consorţi. Cedările, concesiile, metamorfozele

conduitei de rol în întâmpinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesită o disponibilitate

flexibilă de adaptare interpersonală, de creativitate interacţională, un anumit nivel de

aptitudine pentru parteneriat. Acesta suplineşte şi corectează deficitul de

intercunoaştere, diminuând dezechilibrul motivaţional produs, reduce disonanţa ideo-

afectivă creată în cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat mutual constituie capacitatea

individuală de adaptare interpersonală eficientă, creativă şi flexibilă, exprimată prin

intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu valoare stabilizatoare

în funcţionarea cuplului. Având ca punct de plecare şi de referinţă, modelele de rol

conjugal cunoscute în copilărie, în familia părinţilor săi, adultul căsătorit reconstruieşte şi

27

îşi dezvoltă personalitatea prin intermediul propriului său rol conjugal şi parental. Se

consideră că modelul de rol conjugal se dobândeşte, se învaţă, se exersează şi se

deprinde, perfecţionându-se continuu în cadrul interacţiunilor conjugale pe parcursul

căsătoriei. Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca şi creativitatea

interacţională a fiecărui partener se dezvoltă pe parcursul vieţii conjugale, se

perfecţionează în decursul existenţei conjugal-parentale şi devine factor hotărâtor pentru

echilibrul funcţional familial, pentru gradul de satisfacţie mutuală. Satisfacerea reciprocă

a sistemelor de trebuinţe privind parteneriatul sub toate aspectele lui (ca rol conjugal şi

parental) conferă căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând echilibrul fizic şi psihic al

consorţilor.

Considerăm că o anumită corespondenţă şi consensualitate în planul ideilor,

atitudinilor şi aspiraţiilor pe de o parte, şi în planul comunicării şi al

comportamentului erotico-sexual şi procreativ, pe de altă parte, constituie elementul

esenţial al reuşitei, stabilităţii şi satisfacţiei maritale.

Această corespondenţă sexuală, afectivă şi comportamentală asigură echilibrul

balanţei interacţionale în cuplu şi oferă partenerilor posibilitatea unei intermodelări

mutuale reciproc satisfăcătoare. În acest sens, unul din „secretele” fericirii conjugale pare

să fie capacitatea unui cuplu de a se crea şi re-crea continuu, ca o uniune duală

coevolutivă, în interiorul căreia personalităţile angajate se afirmă, se dezvoltă şi se

satisfac una prin intermediul celeilalte, se interasimilează şi intercondiţionează

psihologic, ceea ce conferă sens şi valoare relaţiei lor. Dragostea, înţeleasă ca mod de

comunicare completă şi profundă între bărbat şi femeie, este nu numai condiţie, ci şi

efect al creaţiei interpersonale în cuplu. Concepută astfel, dragostea depăşeşte

semnificaţia sa primară de trăire şi sentiment de plenitudine, satisfacţie şi securizare

conferit de persoana celui iubit, dobândind semnificaţia unei atitudini şi a unui

comportament creativ, de tip afectiv-sexual. Ea devine măsura şi recompensa realizării

„rolului conjugal” şi ulterior prin naşterea copiilor a rolului parental, fiind totodată şi una

din explicaţiile reuşitei sau nereuşitei îndeplinirii acestui rol. Astfel, producerea

echilibrului motivaţional-afectiv interpersonal, prin adoptarea şi exercitarea unor

comportamente de rol marital, poate fi considerat un factor primordial. Aceste

comportamente trebuie să corespundă proiecţiilor de necesitate ale fiecărui partener în

vederea satisfacerii trebuinţelor de parteneriat conjugal:

28

1) trebuinţa de securizare, solidaritate şi afiliere a cărei satisfacere asigură

funcţia de susţinere şi securizare socială, afectivă şi morală a cuplului;

2) trebuinţa de identificare, a cărei satisfacere asigură funcţia referenţială,

de confirmare şi dezvoltare a personalităţii, prin raporturile intersexe;

3) trebuinţa de comunicare, apartenenţă şi gratificaţie mutuală, prin afecţiune

şi fidelitate (fizică şi spirituală), a cărei satisfacere asigură funcţia erotico-sexuală;

4) trebuinţa de continuitate şi autorealizare prin urmaşi, a cărei satisfacere

asigură funcţia procreativă;

5) trebuinţa de cooperare, încredere şi substituţie mutuală în plan decizional

– acţional familial – a cărei satisfacere asigură funcţia materială şi organizatorică;

6) trebuinţa de valorizare a personalităţii (admiraţie, respect, stimă,

credibilitate) a cărei satisfacere asigură funcţia de interevaluare şi autoevaluare a

personalităţii şi a cuplului.

Adaptarea şi acomodarea maritală

Adaptarea maritală vizează atât restructurări la nivelul comportamentului de

rol marital al indivizilor, cât şi la nivelul funcţionalităţii lor interpersonale. La nivel

individual, ea presupune orientări, potenţări, activări şi reorientări succesive, dinamice

ale motivaţiilor de parteneriat (biologic-sexuale, socio-afective, de autorealizare şi

autodezvoltare a personalităţii), precum şi a disponibilităţilor de parteneriat, determinate

esenţial de factorul vârstă, normalitatea şi integritatea biopsihică, nivelul maturizării

afective şi relaţionale, flexibilitatea şi plasticitatea adaptativă în rolul conjugal. La nivel

interpersonal, adaptarea maritală vizează sincronizarea şi complementaritatea

intercomunicărilor, potenţarea şi maturizarea sentimentelor mutuale de afecţiune, ca şi a

climatului afectiv familial, aprofundarea intercunoaşterii partenerilor, stimularea

intervalorizărilor în cuplu, echilibrarea şi optimizarea sferei acţiunilor şi deciziilor

maritale, interdezvoltarea rolurilor conjugal-parentale.

Acomodarea maritală sau interacomodarea maritală, constituie mecanismul şi,

totodată, procesul de stimulare şi dezvoltare a adaptării mutuale conjugale. În cadrul

acestui proces interacţional, soţii acceptă, respectă şi valorizează reciproc interesele,

atitudinile, opiniile, obiceiurile, valorile, oferindu-şi gratificaţii şi susţinere unul faţă de

celălalt. Dinamica acomodării maritale presupune însă şi corecţii, concesii şi tolerări

29

mutuale, care pot dezvolta în etapele iniţiale unele tensiuni şi confruntări, ce pot fi

depăşite în beneficiul funcţional al cuplului. Tendinţa generală a acestui proces

interacţional este de facilitare progresivă a ajustării interpersonale, a realizării coeziunii

şi „stilului” personal al cuplului.

Dificultăţile ce pot să apară se traduc în disfuncţii şi conflicte conjugale.

Ele se pot manifesta predominant într-una din sferele vieţii conjugale (exemplu:

comunicarea afectiv-sexuală, interacţiunile privitoare la organizarea timpului liber,

problemele administrativ-gospodăreşti, buget, copii, etc.) sau perturbând în ansamblu

buna funcţionalitate familială. Deficitele de acomodare maritală se pot identifica şi

corecta precoce printr-o mai bună informaţie, educaţie şi cultură a relaţiilor dintre sexe,

dar ele se pot compensa şi spontan în dinamica maritală pe măsură ce cuplul acumulează

experienţă prin coexistenţa maritală şi îşi structurează strategii proprii de rezolvare şi

depăşire a incidentelor şi momentelor critice. Opusul acomodării maritale îl constituie

rigiditatea maritală, exprimată prin tendinţa simultană a partenerilor de a-şi conserva şi

impune „modele relaţionale” contradictorii, dizarmonice, frustrante reciproc. Inerţia,

conservatorismul şi persistenţa „vechilor modele”, a prejudecăţilor relaţionale constituie

un impediment important în calea acomodării interpersonale a soţilor, dovedind o lipsă

de supleţe care predispune cuplul la relaţii simulate, aparente, superficiale,

disconfortabile din punct de vedere psihologic. Tendinţele de adaptare şi acomodare

maritală se pot manifesta reciproc sau unilateral, situaţie în care trebuinţele partenerilor

legate de viaţa şi activitatea cuplului conjugal sunt satisfăcute disimetric. Constatând tot

mai des o neconcordanţă între aşteptările sale pe linia satisfacerii trebuinţelor şi modul în

care viaţa şi activitatea cuplului îi oferă „răspuns”, partenerul, mai ales la început,

depune mari eforturi pentru a reduce starea de disonanţă. Şi acestea se realizează fie prin

diminuarea efectelor negative ale unor acte comportamentale, fie prin sporirea valorizării

altor însuşiri de personalitate sau acte comportamentale.

Asemenea modalităţi de rezolvare a conflictelor motivaţionale asigură o

anumită continuitate cuplului însă, treptat distanţa psihologică dintre parteneri se

accentuează atât de mult încât nu mai putem vorbi de viaţa conjugală în adevăratul

sens al cuvântului. Astfel, un soţ dominator, cu o forţă exagerată a eului, care nu suportă

nici un fel de contrazicere, dacă impune partenerului său o conduită de totală

subordonare, el reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele lui accentuate de prestigiu şi de

respectare a eului, însă soţul său va deveni un „mijloc” de satisfacere a acestor trebuinţe,

30

transformându-se într-un frustrat etern. Ori, ceea ce este specific pentru un cuplu

funcţional constă tocmai în satisfacerea bilaterală a trebuinţelor consorţilor prin

intermediul relaţionării interpersonale, fiecare dintre ei contribuind atât la satisfacerea

propriilor trebuinţe, cât şi ale partenerului său. Acomodarea completă a personalităţilor

maritale este reprezentată de asimilarea maritală sau interasimilarea maritală. Soţii

preiau reciproc, interiorizează, simt şi acţionează în consens cu aceleaşi modele valorice,

atitudinale, motivaţionale. Asimilarea maritală creează consens mutual şi echilibru

funcţional, bazându-se pe un grad crescut, reciproc satisfăcător al intercomunicării şi

intercunoaşterii, în condiţiile aprofundării şi stabilizării sentimentelor erotice, ca şi a

complementarităţii sexual-afective. Gândurile, sentimentele, atitudinile, acţiunile, la

început diferite, în procesul interacţiunii sunt supuse unor modelări continue, până ajung

la un înalt grad de interpenetrare şi fuziune.

Iubirea conjugală

O singură pasiune, dragostea, este capabilă să răspundă la nevoia umană de

comuniune cu lumea, respectând întru-totul integritatea şi individualitatea fiinţei. (E.

Fromm, 1983). Este oare iubirea conjugală doar un sentiment durabil şi profund care

uneşte bărbatul cu femeia, este ea doar expresia „pură şi absolută a comunicării prin care

Sinele „îşi împlineşte făptura printr-un Altul, care trebuie să fie în cele din urmă un alt

Eu însumi?” (C. Mircea, 1979). În opinia I. Mitrofan şi N. Mitrofan (1996), iubirea

conjugală reală tinde să fie într-o oarecare măsură creaţia comună a două personalităţi,

una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi „unul cu celalalt, unul prin

celălalt şi unul pentru celălalt”, un mod complet de a convieţui prin intercomunicare,

intercunoaştere şi intermodelare, în sensul dezvoltării şi împlinirii celor două persoane

angajate, în completa lor fiinţare biopsihosocială.Căsătoria apare, astfel, ca o experienţă

fundamentală de maturizare psihosocială, desfăşurată la intersecţia dintre tendinţele şi

nevoile de fuziune şi autonomie. Interacţiunea conjugală naşte şi renaşte iubirea dintre

soţi, care ea însăşi are forţa de a metamorfoza comportamente, atitudini, motivaţii,

disponibilităţi de rol nebănuite, aspiraţii şi idei, îmbogăţind şi maturizând continuu

profilul afectiv spiritual al bărbatului şi al femeii

Unii autori încearcă să explice creşterea puternică a ratei divorţului în ultimele

două decenii ca fiind datorată, pe de o parte, creşterii importanţei acordate experienţei

31

emoţionale pozitive, deosebit de intense şi, pe de altă parte, imposibilităţii de a menţine

mai mult timp o astfel de relaţie erotică. Stabilizarea cuplului care experimentează

dragostea matură, depinde nu atât de comportamentul individual al partenerilor, cât de

comportamentul lor interpersonal (în ce măsură reuşesc ei să-şi satisfacă reciproc

nevoile, aspiraţiile şi aşteptările). Nevoia de altul este acoperită pe măsură ce

comportamentul relaţional cu partenerul satisface nevoia şi dorinţa acestuia de menţinere

a cuplului. Din acest motiv, dragostea matură este evolutivă, este „construită” prin

îmbinarea rezonabilităţii şi raţionalităţii cu plăcerea şi generozitatea. Ea devine „un drum

existenţial”, al cărui plan de bază include puterea de a accepta şi depăşi împreună

obstacolele sau situaţiile excepţionale. Dragostea matură este responsabilă, în sensul că

include în aşteptările sale atât „suişurile”, cât şi „coborâşurile” atât „bucuriile”, cât şi

„suferinţele”. Ea se bazează pe acea atitudine mentală care îţi asigură „forţa de a face

faţă provocărilor existenţiale”, de a anticipa şi relativiza cu înţelepciune „întâmplările” şi

nevoile celuilalt, mizând întotdeauna pe relaţie şi pe capacitatea ei regeneratoare, pe

semnificaţia ei vitală.A iubi matur echivalează cu un mod activ de a convieţui pozitiv („a

fi bine”) unul cu celălalt, de a răspunde şi veni fiecare în întâmpinarea nevoilor celuilalt,

de a-i simţi nevoile şi problemele, înainte ca el să le comunice, de a-i respecta

individualitatea şi a-l percepe şi evalua suficient de corect, pentru a nu-ţi alimenta

sentimentele din erori de cunoaştere. Aşadar, o relaţie deplin echilibrată ce se bazează pe

forma „companionate love” presupune existenţa mai multor subtipuri de comportament

interpersonal. Astfel, fiecare partener trebuie să manifeste în relaţionarea cu celălalt

membru al cuplului interpersonal ceea ce Sidney Jourard a numit autodezvăluire sau ceea

ce Dalmas Taylor şi Irwin Altman au numit penetrare socială (social penetration). Pe

măsură ce ambii parteneri manifestă această tendinţă tot mai intens de-a lungul timpului

se produce o mai mare apropiere şi o mai accentuată întrepătrundere psihologică şi

psihosocială. Gradul de cunoaştere interpersonală creşte treptat, tinzând către nivelul

dorit şi aşteptat de către ambii membri ai cuplului. Diferiţi cercetători au subliniat faptul

că lipsa unor asemenea posibilităţi de manifestare a intimităţii poate cauza apariţia

sentimentului dureros al singurătăţii.

Unul dintre cele mai importante efecte ale dezvăluirii, îl constituie dezvăluirea

reciprocă, deschiderea cât mai largă a canalelor de comunicare şi punerea „în contact”

direct a unor elemente structurale componente ale psihologiei personale. Investigaţiile

efectuate în acest sens au confirmat pe deplin această concluzie şi anume: dezvăluirea

32

produce dezvăluire (Berg, 1987; Rais şi Shover, 1988). Tendinţa de dezvăluire este

proporţională cu gradul de deschidere manifestat de către celălalt partener. Ea

progresează după modelul dansului: „eu dezvălui puţin, tu dezvălui puţin; apoi tu

dezvălui mai mult şi eu voi proceda la fel”. (Meyers, 1990). Autodezvăluirea însă, deşi

este gratificantă, nu conduce automat la activarea sau reactivarea sentimentului de

dragoste. Astfel, cercetările arată că, în timp ce ne place foarte mult de cei care ne sunt

parteneri, în propria noastră dezvăluire, nu întotdeauna îi iubim pe cei care ni se

dezvăluie prea mult (R. L. Archer, şi Burleson, 1980). De pildă, cineva, care foarte

devreme şi foarte repede după ce facem cunoştinţă, se grăbeşte să ne furnizeze cât mai

multe detalii intime, poate fi considerat ca fiind indiscret, imatur şi chiar instabil (Dion şi

Dion, 1978, Miell şi alţii, 1979). Chiar dacă autodezvăluirea intimă nu produce direct

atracţie interpersonală, ea pare a fi una dintre plăcerile şi bucuriile principale ale

dragostei complete.

Chiar dacă gradul de deschidere, în ceea ce priveşte relaţionarea interpersonală,

este foarte mare, iar partenerii sunt susţinuţi şi sincer dispuşi să se dezvăluie reciproc,

comportamentul lor concret, efectiv, este în mare măsură influenţat de o serie de factori

externi: norme, reguli, valori socio-culturale, care reglează comportamentul indivizilor.

Însă, cu toate acestea, dezvăluirea reciprocă este unul dintre canalele deosebit de

importante pentru realizarea comunicării şi întrepătrunderii psihologice în cuplu. Dacă

acest canal este „utilizat” într-o manieră echilibrată, el contribuie la întărirea şi

amplificarea sentimentului de dragoste, şi totodată la stabilitatea cuplului.

Factori de întreţinere, dezvoltare şi transformare

Factorii psihosociali cu rol de întreţinere, dezvoltare şi transformare a relaţiei

maritale încearcă să dea un răspuns la întrebarea „cum se structurează cele două

personalităţi în relaţia conjugală?” şi ulterior, cum vor adopta rolurile parentale.

Se dezvăluie pregnant în dinamica maritală rolul factorilor interpersonali care îi

conferă un sens armonic sau dizarmonic, un anumit stil de existenţă maritală.

Stilul, ritmul şi formula specifică de manifestare a compatibilizării

interpersonale sunt rezultatul cumulat al unui complex angrenaj de imagini şi mesaje

retroactive, care în ţesătura intimă a interacţiunii maritale, dobândesc efecte de halo,

amplificându-se şi multiplicându-se în infinite nuanţe şi semnificaţii, exprimate în

33

modele comportamentale şi comunicaţionale proprii fiecărui cuplu. Se conturează astfel,

modele de intercomunicare sexual-senzitivă şi erotico-afectivă, verbale şi nonverbale,

care, deşi se încadrează modelului socio-cultural al sexualităţii şi erotismului propriu

unei epoci şi unei anumite organizări sociale, îşi păstrează totuşi apanajul diversităţii

infinite şi a irepetabilului. Cuplul este un perpetuu creator de „codificări” erotico-

senzitive, îmbogăţind şi perfecţionând limbajul şi cunoaşterea senzorială prin

semnificaţii afective şi ideative, ce dobândesc calitatea unui veritabil act de cultură

erotico-senzitivă. Gradul de cunoaştere interpersonală, ca rezultat al intercomunicărilor

şi interacţiunilor pe toate planurile, devine principalul mecanism de întreţinere,

dezvoltare şi corecţie în dinamica diadei maritale.

Intercunoaşterea maritală

Intercunoaşterea maritală reprezintă un factor psihosocial de întreţinere,

dezvoltare şi corecţie a interacţiunii în dinamica relaţiei maritale, ce constă în

modalitatea specifică în care partenerii se percep, se evaluează, se interpretează şi se

anticipă reciproc sub aspectul trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, convingerilor, capacităţilor

de înţelegere, interpretare şi opţiune, motivaţiilor, valenţelor şi intereselor, acţiunilor şi

comportamentelor în adoptarea şi exercitarea rolurilor conjugale, precum şi a celorlalte

roluri simultane (părinţi, membri ai societăţii, profesionişti).

Instrumentul operaţional al intercunoaşterii îl constituie cuplul de imagini Ego-

Alter, care devine o perpetuă şi nuanţată confruntare a mecanismelor perceptiv-

motivaţionale ce intervin simultan în procesul de autoevaluare, evaluarea a celuilalt şi

interevaluare. Sistemul operaţional al imaginilor posibile, din a căror combinaţie se poate

deduce caracterul complex şi adesea puţin previzibil al dinamicii intercunoaşterii şi

intervalorizării în cuplu este semnificativ pentru interpretarea concordanţei sau

neconcordanţei lor graduale, cu consecinţe în planul acomodării şi asimilării

interpersonale. Pe baza acestor aprecieri se poate deduce un anumit nivel de

disponibilitate adaptiv-creativă interpersonală maritală (individuală şi de cuplu).

34

Intercomunicarea în cuplul conjugal

Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul

instrument de dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. Atunci când membrii

familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra

subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra şi interacţiona optim,

astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.

Pe parcursul dialogului familial, se utilizează zilnic toate modalităţile de

comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau

consilierea, indiferenţa sau mutualitatea, detaşarea sau neimplicarea. Fiecare dintre

aceste modificări pot să alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot

deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau

altuia din membrii familiei.

Stilul comunicaţional al unei persoane poate fi mobil, deschis (utilizând adecvat

toate modalităţile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de

comunicare). În general, puţini oameni sunt înclinaţi să acţioneze permanent într-o

singură manieră, deşi există şi persoane care utilizează acelaşi mod de a comunica

(dominator-autoritar sau submisiv-supus). V. Satir consideră că există cinci modalităţi

de care se folosesc indivizii pentru a comunica:

concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar şi atunci când

sentimentele şi convingerile personale sunt contrarii. Deşi poate genera încă

probleme şi insatisfacţii pe termen lung, concilierea rămâne o strategie de

comunicare accesibilă şi de stimulare a relaţiilor interfamiliale;

dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare

nevoie de afirmare şi demonstrare a puterii, având un comportament

hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi

dovedi lor însele forţa Eu-lui, poziţia de autoritate;

rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor

care manifestă o incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit

de expresii, fie din teamă (blocaj afectiv);

irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant,

prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se

35

întâmplă în mediul apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă, care

poate abate atenţia de la obiectivul discutat.

concordanţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se

potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă

pentru relaţiile interpersonale.

Interacţiunea maritală

Interacţiunea maritală reprezintă un factor psiho-social esenţial prin care se

formează, fiinţează şi se dezvoltă cuplul marital, presupunând simultaneitatea unor tipuri

de interacţiuni sexual-afective, motivaţionale, comunicaţionale, perceptual-cognitive,

comportamental-atitudinale, precum şi succesiunea perpetuă a unor feed-back-uri

corectoare cu sens interadaptativ, în cadrul şi între toate tipurile de interacţiuni.

Interacţiunea maritală asigură procesul de re-creare şi redimensionare a psihologiei

individuale în psihologia interpersonală şi a acesteia în psihologia de tip familial.

Stilul interacţional familial este specific fiecărui cuplu, în condiţiile evoluţiei

sale particulare existenţiale, fiind determinat atât de condiţiile subiective şi

intersubiective ale personalităţilor ce formează cuplul, cât şi de condiţiile obiective,

situaţionale, materiale, socioculturale în care se desfăşoară viaţa. Stilul interacţional

familial, cu predominanţa sau alternanţa modelelor de tip cooperant, competitiv şi

conflictual, determină climatul socio-afectiv conjugal şi parental, scopurile şi aspiraţiile

individuale şi de microgrup, modalităţile specifice de realizare a rolurilor familiale.În

viziune longitudinală, date de cercetare pe familia românească (I. Mitrofan, 1989) au

relevat tendinţa progresiv crescătoare a modelului cooperant, ceea ce reflectă

interacomodarea treptată a partenerilor, atingându-se un maximum funcţional în medie

după 11-15 ani de căsătorie. O uşoară diminuare a cooperării, concomitent cu o oarecare

tendinţă la acutizarea interacţiunilor conflictuale apare în etapa următoare (cca. 16-25 ani

de căsătorie şi după), de preclimateriu şi climateriu care fragilizeză şi tensionează

relaţiile conjugale. Modelul competitiv este predominant în etapele de început ale

căsătoriei (0-10 ani), diminuând la cuplurile armonice treptat în favoarea modelului bazat

pe cooperare sau amplificându-se şi transformându-se în model conflictual. În evoluţia

globală a cuplurilor armonice, se contureză o tendinţă progresivă de înlocuire a

modelului iniţial, bazat pe rivalitate (în stadiul de preacomodare şi interacomodare

36

maritală), cu modelul bazat pe cooperare, atingând valori maxime în stadiul asimilării şi

cristalizării interpersonale. Variabilitatea stilului interacţional în evoluţia cuplurilor

familiale constituie însă o realitate, atît în ceea ce priveşte durata sincronizării ritmurilor

şi disponibilităţilor de interacomodare, cât şi în ceea ce priveşte potenţialul conflictual,

frecvenţa şi formele de manifestare a divergenţelor, inerente în dinamica funcţională a

familiei.

Prezenţa sau absenţa copiilor într-un cuplu, ca şi numărul de copii

influenţează de asemenea stilul interacţional în diverse etape. Astfel, în perioadele

de început, ca urmare a dilatării excesive a sarcinilor de rol parental, relaţia

maritală angajează unele rivalităţi şi conflicte pe linia stabilirii unei conduite

educaţionale unitare, ceea ce presupune o reaşezare a diviziunii sarcinilor familiale

şi o restructurare a raportului de decizii în cuplu.

Coeziunea cuplului

Exprimă raporturile de îmbinare, solidaritate şi apropiere dintre membri, raporturi

în virtutea cărora cuplul funcţionează la nivelul social ca o entitate coerentă, relativ de

sine stătătoare. Acest factor ce asigură funcţionalitatea normală a familiei, indică legătura

dintre partenerii grupului familial, tendinţa lor de a rămâne uniţi şi în acord. Astfel,

coeziunea la nivelul cuplului conjugal presupune o atitudine de adeziune faţă de partener,

faţă de familie. Nivelul de coeziune poate fi determinat în funcţie de nivelul de

participare la viaţa de familie, pe de o parte, şi de nivelul de satisfacţie, pe de altă parte .

Pentru ca un cuplu să fie coeziv trebuie să existe atracţie interpersonală între soţi,

consens afectiv şi cognitiv, angajare în sarcini comune.Există o serie de factori care

acţionează pentru coeziunea vieţii de cuplu: stima şi afecţiunea reciprocă; dorinţa de a

duce o viaţă în comun alături de altul; existenţa unui spaţiu comun; compatibilitatea

sexuală; un nivel mutual similar privind instruirea, poziţia socială, venitul, ocupaţia.

Satisfacţia conjugală

Configuraţie psihică complexă, satisfacţia conjugală constă într-un set de

atitudini pozitive ale persoanei căsătorite faţă de viaţa şi activitatea sa conjugală. Este

urmarea, ecoul în plan psihoafectiv al succesului conjugal şi familial conceput ca (J.

37

Szczepanski, 1972): a) dobândire a fericirii personale, a unei depline adaptări a soţilor,

obţinerea satisfacerii sexuale, armonizarea personalităţii, obţinerea echilibrului emoţional

şi a mulţumirii sentimentale, mulţumire provocată de realizarea în comun a scopurilor

căsniciei şi succesul în realizarea lor; b) ca succes în îndeplinirea sarcinilor căsniciei,

indiferent de simţăminte, ceea ce înseamnă a avea copii şi a-i educa în mod

corespunzător, a dobândi succesul economic, adică a realiza bunăstarea materială, a

realiza aşteptările instituţiilor de stat şi religioase, a desfăşura o susţinută activitate de

către ambii soţi în viaţa socială şi culturală. Opusul satisfacţiei conjugale îl constituie

insatisfacţia conjugală, sursă a disfuncţiilor şi conflictelor conjugale. Un rol deosebit de

important în apariţia şi conturarea satisfacţiei maritale îl are comportamentul de rol

conjugal, care poate produce restructurări fundamentale în cadrul setului de imagini şi

aprecieri ale partenerului conjugal în raport cu soţul său.

Angajarea într-un mariaj provoacă evidente schimbări asupra soţilor. S-a observat că

femeile sunt mai flexibile la modificările generate de această formulă existenţială. Pe

ansamblu, satisfacţia maritală a cuplului descrie o curbă în formă de U, înregistrând cote

mai înalte la cele două capete (debut şi final) şi o evidentă scădere în etapa de mijloc

(Bengston şi colab., 1990).

Sporirea asperităţilor în relaţiile familiale este condiţionată şi de traiectoria evolutivă

a copiilor, în sensul că ele se acutizează pentru o vreme, imediat după apariţia primului

născut şi înregistrează un nou puseu tensionat când aceasta ajunge la vârsta adolescenţei,

degenerând chiar într-o dublă criză: intergeneraţională şi interconjugală. (M.Segalen,

apud Munteanu, 2000).

Inventariind factorii psihosociali ce alimentează armonia vieţii conjugale, unii autori

(S.Taylor şi colab.1994, R.Baron şi colab.,1998) reiterează importanţa decisivă a iubirii

întemeiate pe prietenie, prezenţa unor stiluri cognitive şi de coping similare în faţa

vicisitudinilor vieţii, existenţa unei stime de sine înalte a partenerilor, funcţionarea unei

bune capacităţi de exprimare a sentimentelor.

38

CAPITOLUL II

PSIHODIAGNOZA FAMILIEI

2.1. Diagnosticul familiei

Evaluarea psihologică si psihodiagostică constituie prima atribuţie a psihologului

clinician ca şi a consilierului psiholog, ea necesitând un proces de formare special.

Obiectivele investigaţie psihologice nu se substituie demersului diagnostic

medical ci îl completează pe acesta, contribuind în mod specific, nunaţat, într-o manieră

etio-patogenetică şi evaluativă proprie bazată pe metode, tehnici şi instrumente

psihodiagnostice la precizarea tipului, intensităţii şi consecinţelor psihologice ale

tulburării psihice sau-şi de comportament. In cazul familiei extinse, de cele mai multe ori

psihodiagnoza copilului care manifestă tulburări de comportament este inclusă în

diagnsticul familial.

Diagnosticul familial se referă la evaluarea nivelului şi tipurilor de

funcţionalitate-disfuncţionalitate din cadrul sistemului familial. El identifică patternurile

interacţionale patogene din familia copilului care sunt implicate direct în declanşarea,

întreţinerea sau agravarea tulburărilor sale psihice şi de comportament. De asemenea, un

bun diagnostic familial, surprinde şi evaluează deficitele de comunicare, schimburile

emoţionale şi deficitele structurii de roluri familiale, gradul de adecvare-inadecvare în

asumarea şi exercitarea rolurilor parental-filiale, ca şi a rolurilor şi relaţiilor conjugale cu

impact semnificativ în dinamica evolutivă a copilului.

Diagnosticul familial este un diagnostic de sistem putând să conducă la

elucidarea semnificaţiei reale, ascunse, metaforice, simbolice sau reactive ale unor

simptome sau tulburări ale conduitei copilului, ca mecanisme de apărare patologică,

protest şi reglare a homeostaziei şi homeodinamicii din sistemul familial perturbat.

Ca şi în cazul adulţilor cu tuburări psihice, dar cu atât mai mult în cazul evaluării

copiilor aflaţi în acestă dificultate, analiza şi evaluarea sistemului familial de apartenenţă

este obligatorie, ea constituind o premisă şi o cheie importantă în înţelegerea modului de

evoluţie a simptomatologiei sub şi în afara tratamentului individualizat.

39

2.1.2. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a adultului

Termen de origine filosofică, apoi medicală, care desemnează ansamblul

informaţiilor asupra trecutului pacientului, necesare practicianului pentru a-i stabili

evoluţia. Anamneza (gr. anamnesis – amintire) reprezintă o metodă de a ordona istoria

unui caz, pentru depistarea condiţiilor ce au dus la apariţia unei dezordini psihice, în

vederea organizării unui sistem educativ adecvat sau pentru elaborarea unor corectări

şi tratamente psihice.

Iniţial, metoda a fost folosită doar de medici cu scopul obţinerii de date privitoare

la evoluţia unei boli prin interogarea bolnavului.

Prin extensia în psihologie, anamneza reprezintă o secvenţă a biografiei

psihologice din care se desprind originile şi condiţiile dezvoltării unor particularităţi

individuale (trăsături de caracter, sentimente, capacităţi de relaţie etc.).

Anamneza orientează diagnosticul şi urmăreşte găsirea atitudinilor terapeutice

potrivite.

De asemenea, organizarea cronologică a elementelor furnizate prin această

metodă permite evidenţierea relaţiilor cauzale dintre fapte, situaţii, episoade de viaţă mai

deosebite ce au lăsat urme asupra dezvoltării psihice.

În general, anamneza cuprinde evenimentele dezvoltării psihice, evenimentele

educative, evenimentele privind mediul familial şi social, boli şi fenomene de stres.

INTERVIUL ANAMNESTIC LA ADULŢI

Interviul se va desfăşura fără întreruperi, într-o cameră suficient izolată fonic.

Psihologul va explica în ce calitate se află acolo şi care este motivul pentru care doreşte

să examineze pacientul. Există anumite cerinţe de aşezare spaţială a pacientului, în sensul

că acesta nu va fi aşezat faţă în faţă cu psihologul, ci pe una din laturile biroului (în

stânga, dacă psihologul este dreptaci); astfel, atmosfera va fi îndeajuns de degajată, iar

psihologul va putea scrie şi urmări pacientul. Pentru a hotărî modalitatea interviului,

psihologul observă dacă pacientul pare sau nu cooperant, relaxat sau capabil să-şi

exprime corect ideile. Anxietatea exagerată a pacientului este cea mai frecventă

dificultate. Psihologul trebuie să distingă dacă această anxietate este parte a tabloului

clinic sau numai expresia temerii de a se adresa unui psiholog.

40

SCHEMA ANAMNEZEI

Se poate realiza o schemă standard de alcătuire a istoricului relatat de subiect sub

forma unei liste ce trebuie parcurse de psiholog împreună cu subiectul. Oricum, nu este

nici necesar, şi nici posibil ca toate aceste întrebări să fie puse fiecărui subiect. Bunul

simţ va hotărî, în funcţie de subiect, cât de departe trebuie explorat fiecare punct. Un

psiholog începător poate învăţa din experienţă cum să-şi adapteze întrebările la

problemele care se ivesc în cursul interviului.

Aparţinătorii

În cazul în care rudele sunt prezente, trebuie întrebate iniţial dacă există elemente

importante pe care ar trebui să le aflaţi înainte de a vedea subiectul şi să le explicaţi apoi

că vor avea ocazia de a discuta cu dumneavoastră după interviu.

În general, este bine să se examineze subiecţii adulţi singuri, neînsoţiţi de rude

sau prieteni.

La investigarea aparţinătorilor, se vor pune întrebări asupra numelui, relaţiei cu

subiectului, gradului de intimitate, de când îl cunoaşte pe acesta.

Motivul trimiterii pentru psihodiagnoză

Anamneza familială

- Tatăl: - vârsta în prezent sau în momentul decesului;

- starea sănătăţii, ocupaţia, personalitatea, calitatea relaţiilor cu pacientul;

- Mama: aceleaşi puncte;

- Fraţii: nume, vârstă, stare civilă, ocupaţie, personalitate, afecţiuni psihice,

calitatea relaţiilor cu pacientul.

- Poziţia socială a familiei – atmosfera în casă;

- Afecţiuni mintale în familie – tulburări psihice, tulburări de personalitate,

epilepsie, alcoolism. Prezenţa afecţiunii psihice la părinţi sau fraţi sugerează că

afecţiunea pacientului poate fi, în parte, ereditară. Personalitatea şi atitudinile părinţilor

sunt importante pentru că familia este mediul în care pacientul a crescut. La fel,

separarea de părinţi, oricare ar fi motivul. Întrebaţi despre relaţiile dintre părinţi, de

exemplu dacă au existat certuri frecvente. Întrebaţi despre separări, divorţ şi recăsătoriri.

Rivalitatea dintre fraţi poate fi importantă, ca şi favorizarea unuia dintre fraţi de către

părinţi.

41

Ocupaţia şi rangul social al părinţilor reflectă circumstanţele materiale ale

copilăriei pacientului. Este posibil ca evenimente recente din familie să fi reprezentat

factori de stres pentru pacienţi.

O boală severă a unuia dintre părinţi, divorţul unuia dintre fraţi pot constitui

probleme importante pentru ceilalţi membrii ai familiei.

Datele personale

Sarcină şi naşteri: evenimentele din timpul vieţii intrauterine sunt uneori

importante, mai ales în cazul pacienţilor cu handicap mintal. O sarcină nedorită poate fi

urmată de o relaţie insuficientă între mamă şi copil. Probleme serioase apărute în timpul

naşterii pot fi uneori cauza deficitului intelectual.

Primele faze ale dezvoltării: dificultăţi în dobândirea primelor deprinderi şi

întârzieri în învăţarea mersului, vorbirii, controlului sfincterian etc. puţini pacienţi ştiu

dacă trecerea lor prin aceste stadii a fost normală. Datele respective sunt mai importante

dacă pacientul este copil sau adolescent, caz în care informaţiile sunt obţinute de obicei

de la părinţi. Va fi notată orice perioadă prelungită în care pacientul a fost despărţit de

mama sa. Efectele unei asemenea separări sunt foarte variate şi este important să se ia

legătura cu cineva în măsură să spună dacă în acea perioadă pacientul a fost afectat şi cât

a durat starea respectivă.

Starea sănătăţii în copilărie: afecţiuni grave, în special cele cu atingere a

sistemului nervos central, inclusiv convulsiile febrile.

„Probleme nervoase” în copilărie: spaime, accese de furie, timiditate, balbism,

înroşirea feţei, capricii alimentare, somnambulism, enurezis, coşmaruri frecvente.

Şcolarizare: vârsta începerii şi terminării fiecărei şcoli, şcolile urmate, rezultate,

sport şi alte realizări, relaţii cu profesorii şi colegii. Informaţiile din acest domeniu dau

indicaţii nu numai asupra inteligenţei, cunoştinţelor, ci şi asupra nivelului de inserţie

socială. Trebuie notate atât tipul de şcoală, cât şi rezultatele obţinute la examene.

De asemenea, dacă în acest timp, pacientul a avut prieteni şi dacă a fost

simpatizat, dacă a participat la jocuri sportive şi cu ce rezultate, în ce relaţii a fost cu

profesorii. Se pun întrebări similare şi cu privire la studiile superioare.

Istoricul ocupaţional: lista cronologică a slujbelor, motivaţia schimbărilor

acestora, situaţia financiară actuală, satisfacţia în muncă. Informaţiile despre ocupaţia

actuală ajută la înţelegerea condiţiilor în care trăieşte pacientul, inclusiv factorii de stres

42

la locul de muncă. Lista ocupaţiilor anterioare are importanţă în primul rând pentru

evaluarea personalităţii. Dacă pacientul a fost angajat în mai multe locuri, trebuie aflate

motivele fiecărei schimbări. Concedierile repetate pot reflecta o personalitate dificilă,

agresivă sau alte trăsături anormale (deşi există, bineînţeles, multe alte motive de

concedieri repetate). Relaţiile cu colegii, superiorii sau subalternii ajută la evaluarea

personalităţii.

Serviciul militar şi participarea la război: avansări şi distincţii, probleme de

disciplină, serviciul militar în străinătate.

Istoricul menstruaţiei: vârsta menarhei, atitudinea faţă de menstruaţie,

dismenoree, tensiune premenstruală, vârsta menopauzei cu orice simptom însoţitor. De

obicei, se pun întrebări despre vârsta primei menstruaţii şi despre primele noţiuni pe care

pacientul le-a primit despre menstruaţie.

Istoricul cuplului: vârsta în momentul căsătoriei; cât timp şi-a cunoscut

partenerul (sau partenera) înainte de căsătorie şi durata logodnei. Relaţii şi logodne

anterioare. Vârsta actuală, ocupaţia, starea de sănătate şi personalitatea soţului/soţiei.

Calitatea vieţii maritale. Aici interesează aspectele legate de personalitate. Ruperea

frecventă a legăturilor înainte de căsătorie poate reflecta o tulburare de personalitate.

Atitudinea pacientului faţă de căsătoria actuală poate fi determinată de o relaţie

anterioară.

Problemele actuale pot fi adesea înţelese mai bine dacă încercăm să aflăm ceea ce

fiecare dintre parteneri a aşteptat iniţial de la căsătorie. Sunt, de asemenea, utile

informaţii despre împărţirea responsabilităţilor şi a deciziilor între soţi.

Istoricul activităţii sexuale: atitudinea faţă de sex, experienţe hetero/homosexuale,

practici sexuale actuale, contracepţie.

În mod obişnuit, se începe cu întrebări despre felul în care pacientul a aflat

primele lucruri legate de sex. În acest paragraf, bunul simţ va hotărî cât de multe

întrebări trebuiepuse fiecărui pacient. De exemplu, informaţiile amănunţite cu privire la

tehnicile sexuale şi la masturbaţie pot fi esenţiale în anamneza persoanelor care suferă de

tulburări de dinamică sexuală, dar pentru restul pacienţilor rămâne important de aflat

doar dacă viaţa lor sexuală este satisfăcătoare sau nu. trebuie judecate bine momentul

optim şi gradul de detaliere al întrebărilor despre homosexualitate. În final, se vor pune

întrebări despre metodele de contracepţie şi, dacă este cazul, despre dorinţa pacientului

de a avea copii.

43

Copiii: nume, sex, vârstă, temperament, dezvoltare afectivă, sănătate fizică şi

mintală a copiilor. Sarcinile, naşterile, avorturile (provocate/spontane) sunt evenimente

importante asociate uneori cu reacţii psihologice adverse ale mamei.

Informaţiile despre copiii pacientului sunt relevante pentru problemele actuale şi

pentru tipul de viaţă familială. Cum mulţi copii pot fi afectaţi indirect de bolile părinţilor,

trebuie aflat dacă o femeie sever deprimată creşte copii sau dacă un bărbat alcoolic şi

violent trăieşte împreună cu copiii săi.

Probleme medicale anterioare: afecţiuni, operaţii, accidente.

Afecţiuni psihice anterioare: natura şi durata afecţiunilor; evoluţie.

Condiţii de viaţă actuale: întrebările despre locuinţă, gospodărie, situaţia

financiară ajută la înţelegerea circumstanţelor în care trăieşte pacientul, a aspectelor din

viaţa sa care pot reprezenta factori de stres şi a modului în care afecţiunea actuală se

poate repercuta asupra acestora. Nu se poate formula o regulă generală despre cantitatea

de informaţie care trebuie obţinută, aceasta rămânând o problemă de bun simţ.

Relaţii: prietenii puţine sau multe, superficiale/strânse.

Folosirea timpului liber: pasiuni, curiozităţi.

Dispoziţia predominantă: anxios, îngrijorat, vesel, deznădăjduit,

optimist, pesimist, dispreţuitor/prea încrezător în sine,

stăpânit/demonstrativ, stabil/instabil.

Caracter: sensibil, rezervat, timid, sperios, suspicios, gelos, certăreţ,

iritabil, impulsiv, egoist, timid, stângaci, dependent.

Atitudini şi norme: moral şi religios, atitudine faţă de sănătate şi faţă de

propriul corp; Obiceiuri: mâncare, alcool, tutun, medicamente.

44

2.1.3. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului

Diferenţe faţă de intervievarea adulţilor:

Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele pentru care a fost adus să

nu-i fi fost corect sau total explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă

părinţi, reţinut, rănit. Ar putea să se aştepte să i se ia sânge sau să sufere o

operaţie;

Copilul nu este informatorul principal;

Copilul ar putea să nu răspundă la nici o întrebare, indiferent cât de experimentat

este examinatorul. Câteodată, copiii sau chiar adolescenţii care nu vor să

vorbească pot fi antrenaţi să deseneze sau să se joace;

Pentru mulţi copii, o perioadă de atenţie totală, „neîntreruptă”, din partea unui

adult amabil reprezintă o experienţă utilă.

Cadrul şi modul de desfăşurare a interviului

De la început, psihologul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor mai

mici, psihologul trebuie să se aşeze la nivelul ochilor copilului pentru a-l întreba vârsta şi

numele. În plus, orice alt copil prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.

Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată încât orice obiect de

care psihologul ar avea nevoie să se afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie

alese cu grijă, astfel încât să faciliteze acele observaţii care au cea mai mare valoare

diagnostică. Observarea copilului este mult mai dificilă într-o cameră aglomerată de

jucării. În cazul copiilor mai mari de şase ani, este preferabil ca psihologul să petreacă

cea mai mare parte a interviului discutând cu ei. În cazul copiilor mai mici şi a celor cu

întârziere globală sau de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe comunicarea

non-verbală; ca urmare, interacţiunea psiholog-pacient va fi mai uşoară dacă se petrece

în timpul jocului.

Pentru copii mai mari sau pentru adolescenţi, interviul se aseamănă mai mult cu

interviul unui adult, cu unele modificări ce ţin seama de faptul că adultul se prezintă

singur, faţă de copil, care sunt aduşi de alţii. Trebuie observată interacţiunea copil-

părinte în sala de aşteptare, până la intrarea copilului la interviu. Cum rezolvă părinţii

separarea copilului de ei? Cum răspunde copilul? Din modul în care discută cu copilul,

părinţii par afectuoşi, critici, ostili, detaşaţi sau înţelegători?

45

Sfaturi generale pentru psiholog:

Nu adoptaţi o poziţie critică;

Fiţi pregătiţi să impuneţi limite – furia şi distrugerea nu sunt cathartice, astfel

încât puteţi spune: „Aşa ceva nu se face aici”, „Vreau să te opreşti să faci aşa

ceva”;

Evitaţi pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special pentru

adolescenţi;

Acceptaţi desenele pe care eventual vi le oferă şi păstraţi-le bine, pentru că mai

târziu puteţi solicita copiilor să le explice. Desenele nu trebuie puse la loc de

onoare pe pereţi, pentru că vă va fi imposibil să faceţi acest lucru pentru toţi

copiii care vin;

Nu vorbiţi pe un ton artificial – copiii îl vor percepe rapid;

Nu vă grăbiţi cu interpretări directe;

Nu lăsaţi copilul să plece cu jucării din cameră: „Îmi pare rău, dar aceste jucării

aparţin spitalului şi nu ar mai fi rămas nici una pentru tine, dacă toţi copiii ar fi

făcut la fel”;

Anunţaţi cu cinci minute înainte de sfârşitul interviului că acesta se va termina.

Greşeli obişnuite

Psihologii trebuie să fie atenţi la următoarele greşeli:

Evitarea subiectelor relevante, dar dificile cu scopul de a-i oferi copilului o

experienţă plăcută;

Situarea de partea copilului în locul dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi

constructive;

Conducerea unui copil sugestibil spre răspunsurile pe care le doriţi;

„Construirea de castele de nisip” pe încuviinţarea din cap a unui copil ce nu vrea

să vorbească.

Introducere

În mod uzual, se începe prin introduceri şi explicaţii cum ar fi: „Sunt un psiholog

care îi ajută pe copiii de vârsta ta să-şi rezolve problemele şi încurcăturile; nu sunt un

profesor”. Copiilor trebuie să li se explice că se vor întoarce la părinţii lor imediat după

46

terminarea interviului. De asemenea, copiii trebuie întrebaţi de ce cred ei că i-au adus

părinţii la psiholog.

Copii în vârstă de cel puţin 6 ani

Copiii se vor afla cel mai des în defensivă ştiind că psihologului i s-au făcut

reclamaţii legate de comportamentul lor. De aceea, nu este înţelept să amintiţi despre

aceste reclamaţii la începutul interviului. Prin modul în care se comportă cu copiii,

psihologul trebuie să arate de la bun început că nu va fi nici judecător, nici critic al

comportamentului lor. Scopul este să le arătaţi că-i respectaţi şi că sunteţi interesat de

ceea ce fac sau spun.

Dacă copiii vor fi invitaţi să se aşeze, neliniştea motorie se va observa mai uşor.

Scopul prim este să-i faceţi să se simtă relaxaţi şi să vorbească liberi. Apoi evaluaţi

relaţiile pe care sunt capabili să le iniţieze, nivelul şi labilitatea dispoziţiei, conversaţia şi

orice manierism comportamental. Pentru a putea obţine o mostră adecvată de

comportament, este preferabil ca în primele 15 minute să aibă loc o conversaţie

nestructurată. Copilul trebuie încurajat să vorbească despre evenimente şi activităţi

recente, precum şi despre lucrurile pe care le face cu plăcere după şcoală şi în week-end,

despre activităţile pe care le desfăşoară în comun cu prietenii şi familia, despre jocurile

preferate, dacă le place sau nu la şcoală. De asemenea, vor fi întrebaţi despre speranţele

lor în viitor, ce vor să facă după ce termină şcoala sau după ce cresc mari.

Răspundeţi cu interes, curiozitate sau entuziasm, în funcţie de context. Creaţi o

atmosferă neprotocolară pentru a putea evalua reactivitatea emoţională a copilului şi tipul

de relaţie pe care o formează cu examinatorul. Interviul trebuie să fie adecvat vârstei,

inteligenţei şi interesului copilului. Dacă trebuie evaluată reactivitatea emoţională a

copilului este necesar ca psihologul însuşi să arate diferite emoţii (să fie mai serios sau

mai îngrijorat când îl întreabă despre sentimente sau griji, şi mai vesel când răspunde la

relatările copilului legate de lucrurile ce-l interesează sau îl amuză).

De asemenea, copilul trebuie întrebat dacă are prieteni, cum îl cheamă, ce fac

când sunt împreună şi cum se înţelege cu alţi copii acasă sau la şcoală. Subiectele cu

încărcătură emoţională mare trebuie discutate imediat ce sunt dezvăluite. Răspunsul

examinatorului nu trebuie să blocheze sau să împiedice exprimarea disconfortului sau a

stărilor patologice.

47

Copilul trebuie întrebat cu amabilitate despre anumite informaţii pe care vreţi să

le obţineţi. Se preferă întrebările directe şi câteodată este util să-i oferiţi copilului mai

multe răspunsuri dintre care să poată alege. Trebuie solicitate exemple despre sentimente

sau evenimente relevante. Pot ajuta mult propoziţii indirecte de genul: „Ştiu un bărbat de

vârsta ta…”; dacă copilul acceptă convenţia, nu este nevoie să-l confruntaţi cu întrebări

de tipul: „acest băiat eşti tu, nu-i aşa?”

Este folositor să treceţi repede peste subiecte prea înspăimântătoare pentru copil,

dar ulterior trebuie să vă întoarceţi la ele. Se simte copilul vreodată singur? se

angrenează uşor în bătăi? se supără uşor? este ironizat mai mult decât ceilalţi copii? De

ce crede el că este ironizat? De asemenea, trebuie să fie întrebaţi cum se împacă cu fraţii

sau surorile; iar dacă le place să se bată cu ei, se bat în joacă sau ajung la bătăi adevărate?

Copilul trebui întrebat în mod expres despre griji, ruminaţii, temeri, nefericiri,

coşmaruri şi despre lucrurile care îi provoacă furia. De exemplu, ei pot fi întrebaţi:

„Multă lume tinde să se îngrijoreze din diferite motive, ce fel de lucruri te îngrijorează

pe tine? Stai vreodată treaz noaptea, îngrijorându-te pentru anumite lucruri? Ai avut

vreodată gânduri rele de care nu ai putut să scapi? Te simţi câteodată sătul de toate?

Plângi? Te simţi nefericit?”. „Sunt lucruri de care ţi-e frică în mod special: întuneric,

păianjeni, câini, monştri? Ce lucruri îţi stârnesc furia?”

Dacă la oricare dintre aceste întrebări primiţi răspunsuri pozitive, trebuie să

evaluaţi severitatea impactului asupra comportamentului: „Te simţi câteodată aşa de

nenorocit că îţi vine să fugi şi să te ascunzi? Sau vrei să fugi de acasă? Când s-a

întâmplat ultima dată? Cât de des te simţi aşa? Ce lucruri te plictisesc? Te simţi aşa

numai la şcoală, numai acasă?”

Copiii pot fi foarte sugestibili şi de multe ori dau răspunsurile pe care cred ei că

ar dori să le audă psihologul. Copiii anxioşi sau depresivi pot fi depistaţi prin starea

afectivă ce se dezvoltă atunci când vorbesc despre griji, temeri, sentimente de plictiseală.

Deşi este important să întrebaţi copilul în mod sistematic despre aceste probleme, este de

asemenea important ca cea mai mare parte a interviului să fie axată pe teme neutre sau

mai vesele.

Pe perioada evaluării psihologice propriu-zise, copilul este de obicei mai

tensionat, astfel că ticurile sau mişcările involuntare se evidenţiază mai bine; ele trebuie

notate imediat ce apar în interviu.

48

Ticurile sunt contracţii ale muşchilor sinergici, sunt rapide, repetitive, fără scop.

Pot fi oprite voluntar o perioadă de timp. Mişcările stereotipe sunt mişcări voluntare,

repetitive, deseori ritmice şi implicând mai multe arii corporale. Manierismele sunt

mişcări cu scop, stranii, stilizate. Notaţi, de asemenea, creşterea nivelului global de

activitate. Conceptul de „nelinişte motorie” descrie inabilitatea de a sta liniştit într-un

loc, în timp ce „neastâmpărul” se referă la mişcări – ale diferitelor părţi ale corpului –

desfăşurate în timp ce copilul stă pe scaun.

Copiii sub 6 ani

Interviul copiilor sub 6 ani se realizează de preferinţă într-un loc de joacă. Se vor

alege jucării şi jocuri care: 1) să fie adaptate vârstei şi sexului copilului; 2) să permită

interacţiunea examinatorului cu copilul; 3) să încurajeze comunicarea şi jocurile

imaginative. Psihologul trebuie să fie obişnuit să folosească un număr mic de jucării, de

exemplu: animale de casă, culori, casă de păpuşi cu figurine, plastilină. Jocurile

plictisitoare – ca de exemplu şahul – nu sunt folositoare pentru examinare. Jocuri

imaginative ca jocul mâzgâliturilor (realizarea de către copil a unui desen pornind de la

alte mâzgâleli făcute de el şi apoi de către dumneavoastră), jocurile cu figurine ce

simbolizează membrii familiei pot evidenţia comportamente şi dispoziţii variate. Pe cât

posibil, copilul va fi văzut fără părinţi. Totuşi, în cazul copiilor foarte mici este bine ca la

început să vină şi mama şi apoi, după puţin timp, să plece din cameră.

Este important să permiteţi copilului să se obişnuiască cu situaţia înainte de a-l

aborda. La început, este bine să lăsaţi copilul să exploreze camera şi jucăriile în timp ce

dumneavoastră faceţi una sau două remarci prieteneşti şi răspundeţi la abordările

copilului (dar fără a face dumneavoastră nici o abordare). Viteza şi modul în care un

copil se angajează în interacţiune vor fi diferite în funcţie de fiecare copil. Se vor face

încercări pentru a implica copilul în activităţi în general plăcute pentru vârsta lui.

Întrebările vor fi adaptate capacităţii de înţelegere a copilului. Nu vă aşteptaţi să primiţi

descrieri ale sentimentelor sau răspunsuri la întrebări prea complicate sau abstracte. Însă,

cei mai mulţi copii pot descrie ce fac acasă, cu cine se joacă etc.

Surse de informaţii

Copiii sunt aduşi de obicei datorită îngrijorării părinţilor cu privire la

comportamentul lor. Relatările persoanei care oferă informaţii suplimentare sunt mult

mai importante decât în psihodiagnoza adultului. Psihologul trebuie să ceară informaţii

49

despre comportamentul şi dispoziţia copilului acasă, la şcoală, la joacă, notându-se cele

observate în timpul evaluării.

Copilul se dezvoltă continuu. Simptomele şi comportamentele, ca şi nevoile

emoţionale se schimbă cu fiecare etapă de dezvoltare. Dezvoltarea socială şi personală

este influenţată puternic de relaţiile formate în familie şi la şcoală. Trebuie, de asemenea,

evaluate atitudinile adulţilor faţă de copil şi calitatea relaţiilor copilului cu adultul.

Interviul cu părinţii

Realizarea anamnezei are două trepte:

1) obţinerea de informaţii despre comportamente şi evenimente;

2) depistarea sentimentelor şi/sau atitudinilor legate de aceste evenimente.

Deoarece cea mai mare parte a interviului este focalizată pe evidenţierea unor

fapte precise, este bine ca psihologul să stabilească de la începutul interviului că îl

interesează de asemenea sentimentele legate de aceste evenimente. El trebuie să aibă

grijă să permită exprimarea, în mod egal, a emoţiilor negative şi a celor pozitive. Atunci

când sentimentele persoanei care oferă informaţii suplimentare nu sunt clare, se pot pune

întrebări cum ar fi: „Genul acesta de lucruri creează o anumită tensiune în casă?” sau

„Acest lucru vă face întotdeauna să vă simţiţi tensionat?” Pentru a evalua sentimentele şi

emoţiile trebuie analizate inclusiv maniera în care persoana respectivă descrie elementele

semnificative. Diferenţe în tonul vocii (viteză, înălţime, intensitate) pot fi importante în

depistarea stărilor emoţionale. O atitudine specială se va acorda momentelor în care

părinţii îşi exprimă ostilitatea, critica, tandreţea. De asemenea, trebuie luate în

considerare mimica şi pantomimica. Este preferabil să fie văzuţi împreună mama şi tatăl

copilului. Relaţia copilului cu tatăl este la fel de importantă ca cea cu mama – deşi

importanţa este diferită pentru fiecare etapă de dezvoltare. Nu este recomandabil să

existe despre tată doar relatarea oferită de mamă. Dacă părinţi sunt divorţaţi sau separaţi

şi copilul petrece mult timp cu amândoi, este preferabil însă să fie văzuţi cei doi părinţi

separat.

50

Schema anamnezei la copii

I. ISTORIA TULBURĂRILOR

Simptomele actuale şi trecute.

II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ

Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile

tuturor membrilor familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese,

maladii, schimbări profesionale şi de locuinţă, şi alte evenimente semnificative.

a) părinţii şi eventual bunicii (profesie şi nivel de studiu);

b) fratria şi alte persoane aflate în legătură strânsă;

c) condiţii de viaţă ale familiei.

III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI

1. Maladii şi intervenţii chirurgicale;

2. Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului,

contacte cu părinţii);

3. Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor,

divorţ etc.)

IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA

1. Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt,

debutul suptului etc.);

2. Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de

sarcină etc.)

V. DEZVOLTAREA ÎN PRIMA COPILĂRIE

1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor maladii

la vârsta mică);

2. Dezvoltarea psihomotorie.

- vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea

capului, postura aşezată fără susţinere etc. ;

- etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;

51

- regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul

dezvoltării psihomotorii;

3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):

- primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata).

Primele construcţii verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună).

Fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).

- folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);

- limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de

bebeluş” etc.)

4. Dezvoltarea cognitivă

VI. EVOLUŢIA RELAŢIILOR CU ANTURAJUL ŞI SCHIMBURILE

AFECTIVE

1. Alimentaţia:

- prima alăptare: naturală sau artificială;

- apetitul, nivelul de satisfacere a bebeluşului, ritmul somn-veghe, atitudinea

mamei;

- înţărcatul: vârsta. Acceptarea alimentelor solide. Curiozitatea sau rezistenţa în

faţa alimentelor noi.

- dobândirea autonomiei alimentare: folosirea tacâmurilor. Curăţenia. Alegerea

alimentelor. Ritmul şi durata meselor. Conflictele cu mama.

2. Primul zâmbet intenţionat. Temerile în faţa unor persoane necunoscute. Toleranţa

faţă de absenţa mamei.

3. Somnul: ritualurile de adormire şi alte ritualuri legate de somn.

4. Achiziţia controlului sfincterian.

- vârsta şi stabilitatea achiziţiilor. Principii de educaţie. Docilitatea copilului.

5. Reacţii la primele interdicţii (mai ales cele care sunt legate de achiziţia autonomiei

motrice).

6. Conduite şi interese sexuale.

- curiozitatea şi întrebările legate de diferenţele dintre sexe, asupra originii

copiilor, conduitele masturbatorii şi manifestări ale sexualităţii infantile.

- conduite sexuale şi percepţia rolurilor masculine şi feminine.

52

VII. VIAŢA ŞCOLARĂ.

- grădiniţa: vârsta de intrare la grădiniţă. Primele reacţii şi adaptarea

ulterioară (relaţii cu educatoarea);

- istoricul vieţii şcolare (succesiunea claselor frecventate, schimbări de

şcoală etc.);

- rezultate şcolare;

- proiecte de viitor (şcolare, profesionale);

- atitudini cu privire la activitatea şcolară (interes, reacţii la reuşita sau

eşecul şcolar etc.);

- relaţii cu ceilalţi copii. Caracteristici ale jocului: teamă, agresivitate,

dominanţă, izolare etc.

- Alte particularităţi de „caracter”, care sunt evidente pentru părinţi, sau

primele manifestări ale adolescenţei.

VIII. LOCUL COPILULUI ÎN EXPECTANŢELE PĂRINŢILOR ŞI ÎN

DINAMICA CUPLULUI PARENTAL

Proiecţii ale copilului, înainte de naştere.

- Asemănări presupuse cu unul sau altul dintre părinţi, satisfacţia şi

decepţia în faţa sexului copilului, alegerea prenumelor etc.

- Concepţii şi atitudini educative (eventuale divergenţe între părinţi);

- Preferinţe şi manifestări de intoleranţă. Locul, rolul şi poziţia copilului în

grupul familial şi în miturile familiale.

53

2.2. Instrumente psihodiagnostice de investigaţie a cuplului şi familiei

În acest capitol vom prezenta o serie de instrumente de lucru cu valenţe

structurante care pot fi folosit în cadrul psihodiagnosticului familiei.

2.2.1. SCALA ANAMNEZEI ŞI EXAMINĂRII PSIHIATRICE APLICATĂ

COPILULUI ŞI FAMILIEI

După Graham preluată din Tratatul de Psihiatrie Oxford, 1986

1. Natura şi severitatea problemei actuale

frecvenţa;

situaţia în care apare;

factorii ce o provoacă sau o ameliorează;

factori de stres.

2. Prezenţa altor probleme şi acuze curente:

-somatice-cefalee, dureri gastrice;

-auzul, văzul;

-convulsii, leşinuri, alte tipuri de atacuri;

-probleme de alimentaţie, somn sau excreţie;

-relaţii cu părinţii şi fraţii (afecţiune, înţelegere);

-relaţii cu alţi copii, prieteni deosebiţi;

-nivelul de activitate, aria de atenţie, concentrarea;

- dispoziţia, nivelul energetic, tristeţe, suferinţă, depresie, sentimente legate de

sinucidere;

-nivelul general de anxietate, frici specifice;

-răspunsul la frustrare, crize de furie;

-comportament antisocial, agresivitate, furt, chiul;

-achiziţii educaţionale, atitudinea faţă de mersul la şcoală;

-interesul şi comportamentul sexual;

-orice alte simptome, ticuri.

3. Nivelul curent de dezvoltare

-limbaj, înţelegere, complexitatea vorbirii;

-aptittudini spaţiale;

54

-coordonare motorie, neîndemânare.

4. Structura familiei

a) Părinţii, vârsta, ocupaţia

-starea somatică şi emoţională curentă.

-istoric de tulburare somatică sau psihiatrică;

-ce se întâmplă cu bunicii.

b) Fraţii, existenţa problemelor

-condiţi acasă, condiţii pentru dormit.

5. Funcţionarea familiei

-calitatea relaţiei dintre părinţi, afecţiunea mutuală, capacitatea de a comunica şi

rezolva problemele, împărtăşirea atitudinilor faţă de problemele copilului;

-calitatea relaţiei părinte-copil, interacţiunea pozitivă, agreerea reciprocă, nivelul de

nemulţumire, ostilitate al părinţilor;

-modelul general al relaţiilor de familie, alianţă, comunicare, excludere, tendinţa de a

găsi ţapi ispăşitori, confuzii între generaţii.

6. Istoricul personal

-sarcină, complicaţii, medicaţie, febră de natură infecţioasă;

-naşterea şi starea la naştere, greutatea la naştere, nevoia de îngrijiri speciale după

naştere;

-relaţia precoce mamă-copil, depresia maternă post-partum, modurile iniţiale de

alimentaţie;

-caracteristicile temperamentale precoce: comod sau dificil, schimbător sugar sau

copil mic neastâmpărat;

-date importante (se vor obţine detalii exacte numai dacă sunt în afara normalului);

-boli şi leziuni trecute, spitalizări;

-separări care au durat o săptămână şi mai mult, tipul îngrijirii de substituţie;

-istoria şcolarizării, uşurinţa de a urma şcoala, progresul educaţional.

7. Observarea stării emoţionale şi a comportamentului copilului:

-aspect, semne de dismorfism, stare nutriţională, semne de neglijare, echimoze;

-nivelul de activitate mişcări involuntare, capacitate de concentrare;

-dispoziţie, expresie sau semne de tristeţe, suferinţă, anxietate, tensiune;

-raportul creat, capacitatea de a intra în legătură cu medicul, contactul vizual,

vorbirea spontană, inhibiţie şi dezinhibiţie;

55

-relaţia cu părinţii, afecţiunea arătată, resentimente, uşurinţa separării;

-obiceiuri şi manierisme;

-prezenţa delirului, halucinaţiilor, tulburărilor de gândire;

-nivel de conştiinţă, indicii de epilepsie minoră.

8. Observarea relaţiilor intrafamiliale

-modele de interacţiune, alianţe, ţapi ispăşitori;

-claritatea limitelor dintre generaţii;

-uşurinţa comunicării dintre membrii familiei;

-atmosfera emoţională a familiei, căldură mutuală, tensiune, critici.

1. In anamneza persoanei sau a fiecarui membru al cuplului conjugal se vor

discuta aspecte privind:

antecedente psihiatrice;

evenimente psihotraumatizante;

autoadministrare excesivă de tranchilizante, sedative;

consum de alcool, droguri, alte substanşe, alte dependenţe;

stabilitatea emoţională;

capacitatea de autocontrol;

capacitate de exprimare a emoţiilor şi sentimentelor;

rezistenţa la stres;

experienţa personală privind separarea/pierderea; capacitatea de a depăşi eşecuri

şi neîmpliniri;

gândirea pozitivă/ negativă;

idealuri în viaţă; concepţie despre viaţă;

autocaracterizare;

caracterizarea partenerului;

atenţie şi disponibilitate la nevoile celorlalţi;

empatie, răbdare, compasiune.

2.- Istoria maritală şi relaţia de cuplu. Se vor analiza aspecte privind:

relaţia de cuplu dinainte de căsătorie;

modul de construire a rolurilor maritale;

stabilitatea afectivă a cuplului;

nivelul şi calitatea comunicării în cadrul cuplului;

56

împărţirea rolurilor maritale;

proiecte de viitor;

domenii de tensiune/conflict;

modalităţi de rezolvare a problemelor/conflictelor;

modalităţi de împărtăşire a problemelor;

aşteptări ale soţilor unul faţă de celălalt;

mod de împărtăşire a iubirii, tandreţei;

concordanţa părerilor şi convingerilor.

- relaţia cu propriii părinţi (relaţia cu mama; relaţia cu tatăl; propria copilărie: cum a

perceput experienţele pozitive şi negative; cum apreciază abilităţile parentale ale

propriilor părinţi/persoane de îngrijire; ce ar face în aceleaşi situaţii în calitate de părinte:

ce ar schimba în raport cu propriii copii şi cum ar face acest lucru, ce consideră că a fost

greşit în comportamentul părinţilor);

- relaţiile cu ceilalţi (relaţia cu familia extinsă; relaţia cu prietenii; relaţia cu comunitatea;

frecvenţa şi calitatea contactelor cu aceştia; eventuale conflicte; disponibilitatea familiei,

prietenilor, vecinilor ca reţea de sprijin; atitudinea acestora faţă de adopţie; relaţia cu alţi

copii: proprii, din familie, din comunitate);

- stilul de viaţă al familiei (sistemul de valori, convingeri şi norme; atitudinea faţă de

viaţă; programul zilnic, săptămânal, lunar, anual al familiei; modul de petrecere a

vacanţelor; gestionarea timpului liber; sărbătorirea evenimentelor importante; reguli în

familie, atitudinea faţă de educaţia copiilor);

- aşteptările în legătură cu naşterea sau adoptarea unui copil (cunoaşterea nevoilor

copilului adoptabil; aşteptări referitoare la copilul adoptat; temeri, anxietăţi, incertitudini;

"copilul imaginar": vârstă, sex, etnie, religie, probleme medicale şi psihologice versus

"copilul real"; modalităţi de informare a copilului despre adopţie şi despre familia sa de

origine; modelul educaţional pentru copil; proiecte de viitor).

- capacităţi parentale (reprezentarea ca familie; modul în care îşi percep rolul de părinţi;

experienţa îngrijirii copiilor sau lucrului cu copiii; capacitatea de a-şi împaăţi rolurile şi

responsabilităţile creşterii copilului; gestionarea sentimentelor şi emoţiilor în relaţie cu

copiii; gestionarea situaţiilor dificile; disponibilitatea la schimbare; capacitatea de a

întelege schimbările care se impun în stilul de viaţă al familiei odată cu divorţul;

acceptarea individualităţii copilului; înţelegerea etapelor de dezvoltare a copiilor şi a

modului în care dezvoltarea este influenţată de experienţele timpurii ale copilului;

57

protejarea copilului împotriva oricăror forme de abuz; flexibilitatea în ceea ce priveşte

aşteptările, atitudini şi comportamente conform vârstei, nevoilor şi particularităţilor

copiilor; stabilirea limitelor, regulilor de disciplină; sistemul de pedeapsă-recompensă;

înşelegerea motivelor separării copilului de unul dintre părinţi.

2.2.2. SCALA DE EVALUARE A REAJUSTĂRII SOCIALE

(Social Readjustment Rating Scale)

Evenimente de viaţă în perioada vârstei adulte

Un eveniment de viaţă este o întâmplare sau un moment din viaţa unei persoane

care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă.

Teoria evenimentului de viaţă sugerează că toate evenimentele de viaţă, bune sau

rele, pot induce stress şi, prin urmare, impun o ajustare psihologică. Uneori,

evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de probleme de sănătate, boli fizice sau

psihice. Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales că există

diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia acordată aceluiaşi

eveniment.

Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat pur şi

simplu de apariţia reală a evenimentului. De fapt, factorul critic care intervine în

aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana percepe evenimentul în cauză.

Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană poate conferi o conotaţie pozitivă, în

timp ce pentru alta conotaţia acordată este negativă.

Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare

Majoritatea adulţilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul anilor,

efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza unui studiu realizat în

1967, Thomas H. Holmes si Richard H. Rahe au identificat 43 de evenimente de viaţă

având un potenţial de stress diferit. Fiecare dintre aceste evenimente a fost evaluat din

punctul de vedere al impactului probabil asupra persoanei şi i-a fost alocat o valoare (de

la 1 la 100). Pe această bază a fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului numită

Scala de evaluare a reajustării sociale (Social Readjustment Rating Scale). Totuşi,

Holmes şi Rahe arată că orice schimbare (fie ea dezirabilă sau indezirabilă) poate fi o

sursă de stress. Pentru multe persoane poate surprinzător ca evenimente plăcute cum sunt

vacanţele sau Crăciunul sunt listate printre evenimentele majore generatoare de stress. Ca

58

urmare, printre cele 43 de evenimente de viaţă, în scală au fost incluse şi evenimente

precum reconcilierea maritală (scor 45), câştigarea unui nou membru al familiei (39),

realizări personale deosebite (28).

Scala de evaluare a reajustării sociale

Foarte multe studii realizate în ultimii ani au utilizat aceasta scală arătând că

indivizii care acumulează un scor mai înalt decât 300 de puncte (life-change units) pe

parcursul unui interval de un an prezintă un risc mai mare de îmbolnăvire, indiferent

dacă este vorba despre dezvoltarea de probleme cardiace, diabet, astm, anxietate sau

depresie.

Pentru a evalua nivelul de stress la care sunteţi supus în prezent trebuie să selectaţi şi

să încercuiţi evenimentele pe care le-aţi trăit în ultimile 12 luni; însumaţi apoi punctele

obţinute.

Holmes & Rahe consideră că:

obţinerea unui scor mai mic de 150 reprezintă un stress minor;

persoanele care obţin scoruri cuprinse între 150-199 trăiesc evenimente cu un nivel de

stress mediu;

nivelul de stress este moderat atunci când scorurile obţinute se situează între 200-299,

iar un scor peste 300 reflectă trăirea unui stress major.

Pe baza acestor scoruri, se estimează că 35% dintre persoanele care înregistrează

un scor mai mic de 150 este posibil să trăiască o experienţă de boală sau un accident în

următorii doi ani, în timp ce pentru persoanele cu un scor între 150 si 300 probabilitatea

creşte la 51%, iar cei cu un scor peste 300 au 80% şanse să se îmbolnăvească grav sau să

aibă un accident major. Trebuie să observăm că impactul diferitelor evenimente de viaţă

asupra unei persoane nu este determinat pur şi simplu de apariţia evenimentului. De fapt,

factorul critic pentru aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana respectivă

percepe evenimentul (o persoană poate conferi unui eveniment o conotaţie pozitivă, în

timp ce pentru o alta persoană poate avea semnificaţii negative). Pe de altă parte, este

necesar să reţinem ca deşi nu putem să controlăm toate evenimentele de viaţă stressante,

putem totuşi să controlăm modul în care răspundem la acestea şi efectul pe care îl au

asupra vieţii noastre. Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin acţiuni simple

cum sunt: odihnă suficientă, mişcare şi exerciţii fizice, alimentaţie corectă şi a ne acorda

timp pentru noi înşine.

59


100 Decesul soţului / soţiei

73 Divorţul

65 Separarea maritală

63 Privarea de libertate în închisoare sau alte instituţii

63 Moartea unui membru apropiat al familiei

53 Boala sau afecţiuni majore ale persoanei

50 Căsătoria

47 Concedierea de la locul de muncă

45 Reconciliarea maritală

45 Pensionarea

44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei

40 Graviditatea

40 Dificultţăi de natură sexuală

39 Apariţia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil, adopţie sau căsătorie

39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor

38 Schimbarea situaţiei financiare

37 Moartea unui prieten apropiat

36 Schimbarea locului de muncă

35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul

31 Angajarea unui nou credit

30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut

29 Schimbări la nivelul responsabilităţilor curente

29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească

29 Probleme cu rudele prin alianţă: socrul/soacra,ginerele/nora

28 Realizări personale deosebite

26 Partenerul de viaţă începe / încetează o activitate profesionala

26 Începerea sau terminarea şcolii

25 Schimbarea condiţiilor de viaţă

24 Modificări ale obiceiurilor personale

23 Probleme cu şeful

20 Schimbarea orelor sau condiţiilor de muncă

20 Schimbarea rezidenţei

60

20 Schimbări în programul şcolar

19 Schimbări ale obiceiurilor recreaţionale

19 Schimbarea activităţilor legate de biserică

18 Schimbare în domeniul activităţilor sociale

17 Achiziţii majore (de exemplu, o maşină nouă)

16 Schimbarea programului de somn

15 Modificări ale numărului de bunuri familiale

15 Schimbarea obiceiurilor alimentare

13 Concediul / vacanţa

12 Pregătirea pentru Crăciun sau vacanţă

11 Violare minoră a legii

Interpretarea unor evenimente semnificative în


Căsătoria

Căsătoria este unul dintre cele mai importante evenimente ale vârstei adulte. Ca

orice tip de relaţie interumană, nici căsătoria nu este statică: ambii parteneri se schimbă

(evoluează sau se dezvoltă), transformând continuu natura relaţiei.

Pentru unele cupluri această transformare este resimţită ca un fapt negativ, pentru

altele satisfacăia maritala este menţinută sau sporită pe tot parcursul vieţii. În funcţie de

această dinamică, pot fi descrise mai multe tipuri de căsătorie (Albu, 2002):

Căsătoria tradiţională:funcţionează conform principiului că soţul este

principala forţă şi principalul factor de decizie (cel puţin în aparenţă sau în pretenţii).

Deşi soţia poate deţine autoritatea în unele domenii ale vieţii cuplului (de exemplu,

îngrijirea copiilor şi activităţi casnic - gospodăreşti), toate celelalte domenii sunt

controlate de soţ (în special, domeniul economic sau sfera relaţională a familiei).

Căsătoria de tip camaraderie: în acest tip de mariaj accentul se pune pe

egalitate şi tovărăşie. Rolurile bărbatului şi ale femeii nu sunt strict diferenţiate, fiecare

partener putând lua decizii şi putând să îşi asume responsabilitatea în orice domeniu al

vieţii de familie.

Căsătoria de tip colegial: aici accentul se pune pe egalitate şi tovărăşie.

Rolurile bărbatului şi ale femeii nu sunt strict diferenţiate, fiecare partener putând lua

61

decizii şi putând să îşi asume responsabilitatea în orice domeniu al vieţii de familie.

Desigur, multe căsătorii nu corespund cu exactitate acestor categorii iar numeroase

trăsături se suprapun.

Intrarea în rolul de părinte

Apariţia copiilor în viaţa oricărui cuplu reprezintă unul dintre evenimentele de

viaţă care, conform scalei prezentate mai sus, are ca efect trăirea unui nivel puternic de

stres la nivelul individului. Această situaţie nu este deloc surprinzător având în vedere că

a deveni părinte implică numeroase schimbări în ceea ce priveşte stilul de viaţă, o

reducere majoră a timpului liber şi, mai ales, o creştere considerabilă a responsabilităţii.

Nu este lipsit de importanţă faptul că acum se produce o importantă schimbare de

rol: părinţii se autodefinesc şi sunt definiţi de ceilaţti ca ocupând rolurile de mamă i tată.

Părinţii care au copii mici au mai puţin timp pentru celălalt (Bee, 1994): ei discută între

ei cu aproape 50% mai puţin decât cuplurile care nu au copii, iar majoritatea discuţiile

sunt concentrate în jurul problemelor copilului. Ei au mai puţin timp pentru a se implica

împreună în activităţi de rutină, mai puţin timp şi disponibilitate pentru intimitate şi sex.

Pe de altă parte, se constată şi un aşa-numit sindrom al„cuibului gol”, în care

satisfacţia maritală creşte după ce şi ultimul copil a părăsit casa părintească (Eysenck,

1990). Factorii enumeraţi aici ne ajută să explicăm rezultatele unor studii realizate în

societatea vest-europeană care arată faptul că apariţia primului copil are ca efect o

scădere dramatică a satisfacţiei maritale (e.g. Reibstein & Richards, 1992). Acest efect

advers poate fi constatat indiferent de apartenenţa religioasă, rasă sau nivel educaţional.

Totuşi, el este resimşit mai puternic de către femei decât de bărbaţi; de multe ori mama

speră că tatăl se va implica mai mult în îngrijirea copilului, ceea ce de obicei se

dovedeşte o speranţă falsă (Ruble et al., 1988). Măsura în care părinţii pot se adaptează

cu mai mult sau succes la apariţia unui copil depinde de o multitudine de factori:

Apartenenţa sociala a părinţilor. Studiile realizate în ultimii ani pun în evidenţă

faptul că persoanele care fac parte din working-class prezintă un nivel mai scăzut de

insatisfacţie relativ la situaţia parentală decât persoanele din clasa de mijloc (Russell,

1974). O posibilă explicaţie constă în faptul că a deveni părinte are probabil mult mai

multe efecte dizruptive asupra carierei femeilor din această clasă. În plus, gradul de

satisfacţie pe care femeia îl resimte în îndeplinirea rolului său de mamă are un mare

impact asupra reacţiilor ei faţă de copii.

62

Un studiu realizat în SUA (Erikson, 2004) arată faptul că este mult mai probabil

ca proprii copii să fie respinşi de mamă atunci când aceasta nu este satisfăcută de rolul

său. În consecinţă, creşte probabilitatea ca aceştia să dezvolte un comportament dificil de

controlat.

Vârsta şi situaţia financiară a părinţilor este importantă pentru determinarea

modului în care aceştia se adaptează la situaţia de a avea un copil. Cuplurile tinere cu o

situaţie financiară bună tind să fie mai fericite decât cuplurile mai în vârstă şi cu o

situaţie financiară precară (Bee & Mitchell, 1984).

Calitatea relaţiei existente între părinţi înainte de naşterea copilului este un aspect

foarte important. Acele cupluri care au o relaţie psihologică strânsă se adaptează mai

bine la apariţia copilului. De exemplu, cuplurile caracterizate de interacţiuni pozitive în

timpul lunilor de sarcină şi care dovedesc respect unul faţă de celălalt atunci când apar

conflicte, fac faţă cu mai mult succes rolului de părinte (Heinicke & Guthrie, 1992).

În cuplurile în care există încredere unul în celalalt, tatăl are o atitudine mult mai

pozitivă faţă de rolul său iar mama se comportă cu mai multă căldură faţă de copil (Cox

et al., 1989). Sarcina majora a părinţilor constă în socializarea copiilor şi, la rândul lor,

păriţtii sunt socializţti de copii. Mai ales în cuplurile care şi-au dorit mult un copil,

apariţia copilului consolidează relaţia maritală. Mulţi cercetători consideră că, pentru

ambii părinţi, experienţa parentală le permite acestora să retrăiască (şi, eventual, să

rezolve) crizele de dezvoltare anterioare prin care au trecut.

Există mai multe motive pentru care adulţii doresc să aibă copii (Turner &

Helms, 1983):

În primul rând, copii oferă un sentiment al împlinirii.

În al doilea rând, copii dau părinţilor ocazia să ofere şi să primească dragoste.

În al treilea rând, a avea copii reprezintă o expectaţie culturală în multe societăţi, fiind

valorizată ca atare.

În al patrulea rând, copiii conferă părinţilor lor un sentiment al valorii şi importanţei

personale.

Totodată, prin apariţia şi creşterea copilului părinţii experimentează o nouă

capacitate socială: posibilitatea şi obligaşia de a-si exercita autoritatea. Modul în care

acesta este încorporată în viaţa de familie are implicaţii importante atât asupra dezvoltării

copilului, cât şi asupra relaţiei părinţi-copii.

63

Divorţul

Divorţul a devenit un eveniment foarte obişnuit în societatea modernă. În anul

2000, în România se estima că 19,1 % dintre căsătorii se termina cu un divorţ, 40% în

Marea Britanie, iar cifrele sunt semnificativ mai mari în Statele Unite. Rata divorţului

este înaltă mai ales în timpul primilor cinci ani dupa căsătorie, alte perioade “critice”

fiind la 15, respectiv 25 de ani după căsătorie (Gross, 1996, cf. Erikson, 2004).

a. Efectele negative ale divorţului

Aşa cum se observă din scala prezentată mai sus, divorţul este apreciat ca al

doilea eveniment susceptibil să conducă la trăirea unui nivel de stress extrem de puternic

(Homes & Rahe, 1967). Date de observaţie arată faptul că persoanele divorţate au mai

multe probleme de sănătate fizică şi mentală decât persoanele căsătorite (apud Erikson,

2004).

Mai mult decât atât, există statistici care indică faptul că starea generală de

sănătate a persoanelor divorţate este chiar mai precară decât a persoanelor văduve sau a

celor care nu au fost niciodată căsătorite.

Unul dintre primele studii realizate pe populaţia americană (Bradburn, 1969) şi-a

propus să verifice în ce masură există corelaţii pozitive între nivelul sentimentului de

fericire şi statusul marital. Rezultatele obţinute au indicat faptul că 35% dintre bărbaţii

căsătoriţi şi 38% dintre femeile căsătorite au apreciat că sunt “foarte fericiţi”, un scor

mult mai înalt decât cifrele obţinute pentru persoane care nu au fost niciodată căsătorite

(18% pentru bărbaţi şi pentru femei).

În schimb, un procent semnificat mai mare de persoane niciodată căsătorite

afirmă că sunt „foarte fericite” spre deosebire de persoanele separate, divorţate sau

văduve. La celălalt capăt al scalei, mai puţin de 10% dintre persoanele căsătorite afirmau

faptul că „nu sunt prea fericţi”, comparativ cu peste 30% dintre persoanele divorţate şi

40% dintre persoanele despărţite. Aceste rezultate se pot datora fie faptului că divorţul

produce sentimente negative şi de nefericire dar, pe de altă parte, este de asemenea

posibil ca persoanele cu tendinţe depresive să prefere să aleagă divorţul.

Efectele negative al divorţului depind de o varietate de factori:

Buunk (1996, p.371, cf. Erikson, 2004) arată că persoanele care au avut o relaţie

mai puţin profundă cu fostul lor partener, care iau iniţiativa de a se despărţi sau

64

de a divorţa, care sunt bine integrate în reţele sociale şi care au în prezent o relaţie

intimă satisfăcătoare, sunt relativ mai puţin afectate. În plus, anumite

caracteristici de personalitate cum sunt un nivel mai înalt al stimei de sine,

independenţa, toleranţa la schimbare şi a căror atitudine care favorizează

egalitatea rolurilor de sex, pot să facă faţă mai bine situaţiei de a fi divorţat.

Impactul pe care divorţul îl are asupra celor doi parteneri diferă în cazul

bărbaţilor şi al femeilor. În multe cazuri, femeile sunt cele care suferă mai mult.

Unul dintre motive se referă la faptul că, de obicei, femeile pierd mai mult din

punct de vedere financiar şi, în plus, trebuie să accepte să facă faţă unor

responsabilităţi parentale mult mai mari (Rutter & Rutter, 1992).

Pe de altă parte, procedurile de divorţ sunt mai rar iniţiate de bărbaţii care, de

obicei, au reţele de suport social mult mai slabe decât ale femeilor (Gross, 1996).

b. Etapele divorţului

Pe parcursul separării şi al divorţului, persoanele care divorţează trec prin mai multe

stadii. De exemplu, Bohannon (1970) descrie astfel stadiile prin care trece de obicei un

cuplu care divorţează :

Divorţul emoţional: relaţia maritală se dezintegrează din punct de vedere emoţional, ca

urmare a conflictelor şi comportamentelor negative, incriminarea, lipsa afecţiunii şi a

susţinerii.

Divorţul legal: căsătoria se desface din punct de vedere oficial şi legal.

Divorţul economic: partajarea bunurilor cuplului divorţat.

Divorţul co-parental: are loc luarea unor decizii cu privire la aspecte legate de custodia

copiilor şi reglementarea drepturilor parentale.

Divorţul comunitar: au loc modificări necesare la nivelul relaţiilor cu familia şi

prietenii.

Divorţul fizic: cele doua persoane divorţate se adaptează separat la noua situaţie

socială.

Ca şi în cazul altor teorii stadiale, se pune întrebarea dacă toate cuplurile care

divorţează trec prin aceste stadii în ordinea precizată mai sus.

Efectele divorţului depind într-o foarte mare masură de tipul de personalitate al

persoanelor implicate, de natura relaţiilor anterioare dintre ele, de existenţa unei alte

relaţii intime şi a unei reţele sociale puternice. În multe cazuri, aşa cum am văzut mai

sus, datele de observaţie arată că persoanele divorţate sunt mai puţin fericite şi mai

65

stresante decât persoanele care nu au trecut prin această experienţă. Explicaţiile pentru

această stare de fapt sunt multiple: ea poate fi o consecinţă a faptului că divorţul

reprezintă un factor de stres, dar şi a faptului că persoanele care trăiesc diferite tipuri de

experienţe stresante sunt cele mai predispuse să aleagă divorţul.

Pierderea partenerului de viaţă

Aşa cum se observă din scala de evaluare a impactului celor 43 de evenimente de

viaţă amintite mai sus (Holmes & Rahe, 1967), decesul partenerului de viaţă este

considerat evenimentul cu cel mai puternic impact negativ asupra individului. Există mai

multe aspecte care explică de ce pentru majoritatea persoanelor căsătorite, dispariţia

soţului sau soţiei înseamnă o traumă emoţională considerabilă.

În primul rând, decesul partenerului de viaţă înseamnă, de fapt, pierderea relaţiei

centrale din viaţa unei persoane. În plus, acest eveniment antrenează schimbări majore

în modul în care este organizată viaţa partenerului supravieţuitor. Nu în ultimul rând,

văduvia are un impact major asupra identităţii sociale a persoanei în cauză, care trebuie

să renunţe la rolul de partener într-o relaţie maritală şi trebuie acum să adopte rolul de

văduv sau văduvă.

Aceste schimbări pun probleme particulare mai ales în acele societăţi în care viaţa

socială gravitează mai ales în jurul cuplurilor căsătorite. Stroebe et al. (1993) arată că

pierderea soţului sau soţiei poate să afecteze funcţionarea socială a soţului supravieţuitor

în mai multe moduri:

Pierderea suportului social ţi emoţional: care reprezintă de fapt principala pierdere.

Pierderea principalului mijloc de validare socială a judecăţilor personale, partenerul de

viaţă fiind cel care oferă suportul necesar şi încrederea individului în corectitudinea

propriilor puncte de vedere.

Pierderea suportului material, dar si a suportului în realizarea diferitelor sarcini: în

majoritatea căsniciilor, există o anumită diferenţiere a rolurilor, în care soţul şi soţia au

responsabilitatea diferitelor sarcini şi activităţi; dispariţia unuia dintre soţi înseamnă că

soţul supravieţuitor trebuie să preia sarcinile care anterior erau realizate de acesta.

Pierderea protecţiei sociale: partenerul nu mai îşi poate apăra soţul sau soţia de

agresivitatea sau tratamentul nedrept al altor persoane.

66

a. Etapele perioadei de doliu

Diferiţi autori au încercat să descrie stările emoţionale prin care trece persoana

care îşi pierde partenerul de viaţă. Ramsay & de Groot (1977) arată că în cele mai multe

cazuri pot fi descrise reacţii specifice la această pierdere majoră, însă ordinea apariţiei lor

nu este predictibilă:

starea de şoc sau amorţeală;

dezorganizare sau o inabilitate de a-şi planifica viaţa raţional;

negarea (de exemplu, aşteptarea soţului dispărut să se întoarcă acasă);

depresia;

vina de a-şi fi neglijat partenerul dispărut sau de a nu îl fi tratat bine;

anxietate şi teama de viitor;

agresivitatea (de exemplu, faţă de medici sau chiar membrii familiei);

acceptarea situaţiei de fapt;

reintegrarea sau reorganizarea vieţii persoanei văduve.

Chiar dacă se afirmă adesea faptul că ultimul stadiu al doliului implică

recuperarea şi revenirea după experienţa pierderii partenerului, recuperarea este extrem

de dificilă sau nu este întotdeauna posibilă. Mai ales atunci când a existat un ataşament

foarte puternic între soţi, implicarea emoţională poate să continue pe parcursul întregii

vieţi.

b. Date de observaţie şi rezultate ale cercetărilor de teren

Majoritatea celor care trec prin experienţa pierderii partenerului de viaţă, trăiesc o

serie de reacţii de durere şi tristeţe care durează chiar şi mulţi ani după acest eveniment.

Totuşi, pierderea este suportată mai uşor atunci când persoana care a murit a fost bolnavă

un timp îndelungat sau dacă este vorba despre o persoană mai în vârstă; de multe ori, în

cazul unei persoane tinere, pierderea este cu totul neaşteptată, provocând reacţii

suplimentare (Stroebe & Stroebe, 1987).

Numeroase date statistice arată că persoanele care trăiesc experienţa pierderii

partenerului de viaţă prezintă un risc crescut de a suferi la rândul lor de ciroză, accidente

coronariene, atacuri cerebrale etc. Riscul morţii premature a soţului supravieţuitor este

mai mare în cazul în care acesta este mai puţin integrat social iar soţul sau soţia disparută

era persoana în care avea cea mai mare încredere. De obicei, în acest caz, este vorba

67

despre persoane care au o reţea socială de dimensiuni mici şi, în general, sunt mai puţin

implicaţi în activităţi sociale.

c. Diferenţe între bărbaţi şi femei

Se afirmă adesea că pentru majoritatea bărbaţilor, pierderea partenerei de viaţă

este o experienţă mult mai greu de suportat decât pentru o femeie. Unul dintre motive se

referă la faptul că pentru mulţi bărbaţi soţia reprezintă de fapt unicul prieten apropiat, în

timp ce femeile au de obicei un cerc mult mai larg de prieteni. Un alt motiv se referă la

faptul că mulţi bărbaţi nu au deprinderile necesare (gătit, întreţinerea locuinţei) pentru a

se îngriji în mod corespunzător. De obicei, bărbaţii rămân văduvi la o vârstă mai înaintă

decât femeile şi este mai greu pentru ei să facă faţă situaţiei. Ca urmare, este de aşteptat

să sufere de diferite probleme de sănătate şi să crească riscul de deces. (apud Erikson,

2004).

Pentru o femeie, efectul pierderii partenerului depinde în mare măsură de natura

relaţiei pe care a avut-o cu soţul său. Mai ales femeile care s-au definit pe ele însele în

funcţie de soţul lor trăiesc sentimentul de pierdere a identităţii şi, în general, le este foarte

greu să se adapteze noii situaţii. De asemenea, se observă faptul că femeile care au relaţii

strânse cu alte persoane (în special cu proprii copii) reuşesc să se ajusteze mai bine

situaţiei (Field & Minkler, 1988).

O altă diferenţă între sexe se referă la faptul că este mai puţin probabil ca femeile

să se recăsătorească. Pe de altă parte, pentru bărbaţi o nouă căsătorie este o opţiune

favorizată având în vedere că pentru ei este mai dificil să realizeze apropierea

psihologică cu persoane din afara căminului. În societatea modernă, se pare că o parte

dintre aceste diferenţieri între sexe se estompează treptat ca urmare a re-evaluării

societale a rolurilor de gen.

Şomajul

Nu este deloc surprinzător faptul că efectele psihologice ale şomajului tind să fie

extrem de negative. Comparativ, spre deosebire de persoanele care au un loc de muncă

stabil, şomerii resimt un nivel mai mult mai înalt de stress negativ (cu scoruri de aproape

şase ori mai înalte), cu sentimente de anxietate, depresie, inutilitate, lipsă de speranţă,

deznadejde etc.

68

În mod obişnuit, şomajul are ca rezultat o cădere rapidă a stării de bine

psihologică care se deteriorează apoi treptat; ulterior, la aproximativ şase luni de la

pierderea locului de muncă, acesta se stabilizează şi apare o zonă de platou, de stare

psihologică proastă (Warr, 1987, cf. Erikson, 2004). De asemenea, şomajul are efecte

negative şi pe plan fizic. Moser et al. (1984) a realizat un studiu longitudinal (pe un

interval de 10 ani), urmărind un lot de bărbaţi a căror vârste erau cuprinse între 15 şi 54

ani la începutul perioadei.

S-a observat că persoanele care erau şomere la începutul studiului au prezentat o

tendinţă mult mai puternică de a deceda în cursul studiului ca urmare a unor acte

suicidare sau cancer pulmonar. Aşa cum arată Warr (1987) creşterea riscului de cancer

pulmonar poate să crească datorită faptului că şomerii tind să fumeze semnificativ mai

mult decât persoanele care au un loc de muncă. În ciuda faptului că şomajul are în

general efecte negative, intensitatea acestora depinde de circumstanţele specifice în care

se găseste persoana şomeră. Astfel, efectele şomajului sunt puternice în special în cazul

persoanelor sărace, de vârstă mijlocie care, de obicei, trebuie să întreţină o familie

numeroasă şi are şanse mici de a-şi găsi un nou loc de muncă. În contrast, şomajul poate

avea un impact mai puţin important pentru cineva care are o situaţie economică bună şi

care ar fi urmat să se pensioneze în scurt timp. De fapt, Warr (1987) arată că la

aproximativ 10% dintre şomerii care au lucrat în condiţii foarte grele de muncă

(ex.mineri, sudori) se constată de fapt o ameliorare a stării de sănătate după pierderea

locului de muncă. Explicaţia constă în faptul că mediul în care lucrau producea efecte

negative asupra sănătăţii fizice; în plus, la unele persoane se constată chiar o ameliorare a

sănătăţii psihice. De obicei, şomajului are multiple efecte negative asupra sănătăţii

fizice şi psihice. Warr (1987) identifică un număr de nouă factori de mediu care

afectează starea de bine psihologică şi fizică şi care sunt afectaţi negativ de şomaj:

Resursele financiare: persoanele şomere au de obicei mai puţini bani la dispoziţie.

Ocazii pentru control: persoanele şomere au ocazii mai puţine pentru a se comporta

aşa cum doresc sau aleg ei înşişi.

Ocazii pentru utilizarea propriilor cunoştinţe: acestea descresc în general ca rezultat

al şomajului.

Obiective şi sarcini solicitate: şomajul reduce cerinţele şi solicitările la care trebuie să

răspundă persoana şi poate face comportamentul său mai puţin clar direcţionat şi orientat

spre scop.

69

Varietatea: viaţa de fiecare zi a persoanelor care traversează o perioadă de şomaj este

de obicei mai ternă, cu o varietate mai scăzută decât a persoanelor încadrate în muncă.

Securitate fizică: în multe cazuri, şomajul aduce griji suplimentare privind posibilitatea

de a-şi pierde locuinţa sau de a putea plăti facturile pentru combustibil şi electricitate.

Oportunităţi pentru relaţii şi comunicare interpersonală: persoanele şomere au de

obicei contacte sociale cu mai puţine persoane decât persoanele angajate în muncă.

Imaginea clară asupra contextului de viaţă: persoanele şomere au o imagine destul de

neclară nu doar despre viitor, cât şi despre prezent („rostul în viaţă”) decât persoanele

încadrate în muncă.

Poziţie socială valorizată: persoanele şomere pierd rolul aprobat social pe care îl

îndeplineau atunci când ocupau un loc de muncă, una dintre urmările importante fiind

reducerea stimei de sine.

Unul dintre rezultatele principalele ale studiilor lui War se referă la faptul că

acele persoane care reuşesc să îşi construiască un stil de viaţă care implică varietate,

posibilitatea de control asupra diferitelor situaţii, de utilizare a cunoştinţelor şi a

deprinderilor pe care persoana le posedă, care au obiective clare şi solicitare de a se

angaja în diferite tipuri de sarcini, ocazii pentru contact social şi o poziţie socială

valorizată reuşesc să facă faţă mai uşor experienţei şomajului. Concluzii similare au

oferit multe alte studii: şomerii care reuşesc să îşi găsească şi să îndeplinească roluri

satisfacătoare în comunitatea din care fac parte, în organizaţii religioase sau politice etc.

au o stare psihologică mai bună şi şanse mai mari de a face faţă în mod pozitiv acestei

situaţii de viaţă.

70

2.2.3. Chestionarul de interapreciere a nevoilor şi atitudinilor sexual-afective

(adaptare de I. Mitrofan, 1984, după Inventar de atitudini faţă de sexualitate

Eysenck)

Vârstă… Sex…

Durata căsătoriei…

Acest chestionar este anonim pentru a încuraja răspunsurile sincere. Citiţi fiecare

întrebare cu atenţie, apoi încercuiţi răspunsul “da” sau “nu” (pe foaia de răspuns), în

conformitate cu ceea ce vi se potriveşte dv. şi partenerului dv. Dacă nu vă puteţi decide,

încercuiţi răspunsul “?”. Nu există răspunsuri greşite sau corecte. Nu vă gândiţi prea mult

la fiecare întrebare; încercaţi să daţi un răspuns imediat, care să reprezinte sentimentele şi

părerile dv. asupra fiecărei chestiuni.

1. Consider că sexul opus te respectă mai mult dacă nu eşti prea familiar cu el.

Partenerul meu consideră că sexul opus te respectă mai mult dacă nu eşti prea

familiar cu el.

2. Trebuie să am condiţii perfecte pentru a mă excita sexual.

Partenerul meu trebuie să aibă condiţii perfecte pentru a se excita sexual.

3. Sunt satisfăcut de viaţa mea sexual- afectivă.

Partenerul meu este satisfăcut de viaţa sa sexual- afectivă.

4. Sunt mai degrabă neatrăgător pentru sexul opus.

Partenerul meu se consideră mai degrabă neatrăgător pentru sexul opus.

5. Mă deranjează să văd oamenii îmbăţişându-se şi sărutându-se în public.

Partenerul meu este deranjat să vadă oameni îmbrăţişându-se şi sărutându-se în

public.

6. Emoţiile sexuale îmi sunt uneori neplăcute.

Partenerului meu îi sunt uneori neplăcute emoţiile sexuale.

7. Ceva lipseşte în viaţa mea sexuală.

Partenerului meu îi lipseşte ceva în viaţa sa sexuală.

8. Am fost deziluzionat în dragoste.

Partenerul meu a fost deziluzionat în dragoste.

9. M-am simţit (mă simt) vinovat de unele experienţe sexuale.

Partenerul meu s-a simţit (se simte) vinovat de unele experienţe sexuale.

71

10. Am emoţii sexuale puternice, dar când am ocazia nu par să pot să mă exprim pe

mine însumi.

Partenerul meu pare să aibă emoii puternice sexuale, dar când are ocazia nu poate

să se exprime pe sine însuşi.

11. Influenţa părinţilor m-a inhibit sexual.

Partenerul meu a fost inhibit sexual de influenţa părinţilor.

12. Copiii ar trebui să fie învăţaţi despre sexualitate.

Partenerul meu consideră că ar trebui să fie învăţaţi copiii despre sexualitate.

13. E mai bine să nu ai relaţii sexuale înainte de a te căsători.

Partenerul meu consideră că e mai bine să nu ai relaţii sexuale înainte de a te

căsători.

14. Câteodată emoţiile sexuale mă domină.

Partenerul meu este dominat câteodată de emoţiile sexuale.

15. Când devin excitat sexual nu pot să mă gândesc la altceva decât la satisfacţie.

Partenerul meu când devine excitat sexual nu poate să se gândească la altceva

decât la satisfacţie.

16. Nu-mi place să fiu sărutat prea des.

Partenerului meu nu-i place să fie sărutat prea des.

17. N-am învăţat chestiuni de viaţă decât foarte târziu.

Partenerul meu n-a învăţat chestiuni de viaţă decât foarte târziu.

18. Îmi place “jocul erotic”şi în afara actului sexual.

Partenerului meu îi place “jocul erotic” şi în afara actului sexual.

19. Câteodată devin nervos, speriat, când mă gândesc la sexualitate.

Partenerul meu devine nervos, speriat, când se gândeşte la sexualitate.

20. Mă simt prost să vorbesc despre sexualitate.

Partenerul meu se simte prost să vorbească despre sexualitate.

21. Tinerii ar trebui să înveţe despre sexualitate prin propria lor experienţă.

Partenerul meu consideră că tinerii ar trebui să înveţe despre sexualitate prin

propria lor experienţă.

22. Cred că uneori femeia ar trebui să aibă iniţiativa sexuală.

Partenerul meu este de parere că uneori femeia ar trebui să aibă iniţiativa sexuală.

23. Glumele sexuale mă dezgustă.

Partenerul meu este dezgustat de glumele sexuale.

72

24. O persoană ar trebui să înveţe despre dragoste şi sexualitate treptat,experimentând-o.

Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.

25. Consider că barbaţilor li se îngaduie mai multă libertate în sexualitate decât

femeilor şi aceasta este un lucru normal.


26. Femeilor ar trebui să li se îngăduie aceeaşi libertate a experienţelor sexuale ca şi

bărbaţilor.


27. Dragostea îmi oferă cea mai mare satisfacţie în căsnicie.

Partenerul meu consideră că dragostea îi oferă cea mai mare satisfacţie în căsnicie.

28. Fidelitatea sexuală faţă de partener toată viaţa e la fel de proastă ca celibatul.


29. În actul sexual sunt mai curând reticent şi pudic (prefer lumina stinsă, pătura de

protecţie, păstrarea parţială a îmbrăcămintei.)

Partenerul meu este mai curând reticent şi pudic în timpul actului sexual (preferă

lumina stinsă, pătura de protecţie sau păstrarea parţiala a îmbrăcămintei.)

30. Consider că partenerul meu sexual îmi satisface complet nevoile fizice şi psihice.

Cred că partenerul meu consideră că îi satisfac complet nevoile fizice şi psihice.

31. Îmi place o parte cât de lungă de joc erotic (preludiu) înaintea actului sexual.

Partenerul meu preferă o parte cât de lungă de joc erotic (preludiu) înaintea actului

sexual.

32. Îmi vine uşor să-i spun partenerului meu sexual ce îmi place şi ce nu-mi place la

el (ea) când facem dragoste.

Partenerului meu sexual îi vine uşor să-mi spună ce-i place şi ce nu-i place la

mine când facem dragoste.

33. Aş vrea ca partenerul meu sexual să fie mai “expert” şi mai “experimentat”.

Partenerul meu ar dori ca eu să fiu mai “expert” şi mai “experimentat”.

33. Pentru mine caracteristicile psihologice ale partenerului sexual sunt mai

importante decât cele fizice.

Pentru partenerul meu caracteristicile mele psihologice sunt mai importante decât

cele fizice.

35. Mă simt mai puţin competent sexual decât prietenii mei.

Partenerul meu se simte mai puţin competent sexual decât prietenii lui (ei).

73

36. De obicei, mă simt agresiv cu partenerul meu.

Partenerul meu este, de obicei, agresiv cu mine.

37. Potrivirea sexuală fizică este cea mai importantă parte a căsătoriei.


38. Atracţia fizică e foarte importantă pentru mine.

Atracţia fizică e foarte importantă pentru partenerul meu.

39. Într-o uniune sexuală tandreţea e calitatea cea mai importantă.


40. Prefer ca partenerul meu să hotarască regulile jocului erotico-sexual.

Partenerul meu preferă ca eu să hotărăsc regulile jocului erotico-sexual.

41. Nevoia controlării naşterilor mă deranjează când fac dragoste, pentru că face ca

totul să fie planificat şi cu “sânge rece”.


42. Nu pot să discut chestiuni sexuale cu soţul (soţia).

Soţul (soţia) nu poate să discute chestinui sexuale cu mine.

43. Nu m-ar tulbura prea mult dacă partenerul meu ar avea relaţii sexuale cu altcineva,

atâta timp cât s-ar întoarce la mine.

Partenerul meu nu s-ar tulbura prea mult dacă aş avea relaţii sexuale cu altcineva,

atâta timp cât m-aş întoarce la el (ea).

44. De obicei, am relaţii sexuale:

a) de mai multe ori pe zi;

b) în fiecare zi;

c) de 3-5 ori săptămânal;

d) de 2 ori săptămânal;

e) o data sîptămânal;

f) o data pe luna;

g) niciodată.

45. Ideal, aş prefera să am relaţii sexuale:

a, b, c, d, e, f, g.

Partenerul meu ar prefera să aibă relaţii sexuale:

a, b, c, d, e, f, g.

46. (B)Am suferit de impotenţă:

a) niciodată;

74

b) o dată sau de doua ori;

c) de multe ori;

d) deseori;

e) întotdeauna.

(F)Partenera mea a suferit de frigiditate:

a) niciodată;

b) o dată sau de doua ori;

c) de multe ori;

d) deseori;

e) întotdeauna.

47. (F)Am suferit de frigiditate:

a, b, c, d, f, g.

Partenerul meu a suferit de impotenţă:

a, b, c, d, f, g.

48. (B)Am suferit de “ejaculare precoce”:

a) foarte des;

b) des;

c) mediu;

d) rar;

e) niciodată.

Partenera mea ajunge la orgasm în timpul actului sexual:

a) foarte des;

b) des;

c) mediu;

d) rar;

e) niciodată.

49. a) Apreciaţi tăria obişnuiţa a dorinţei sexuale a partenerului dv. de la 10 (foarte

puternică) la 1 (foarte slabă, inexistentă).

…………………………………………….

b) Apreciati taria obisnuita a dorintei dv. sexuale de la 10 (absolute coplesitoare)

la 1 (foarte slaba, aproape inexistenta).

…………………………………………….

75

50. Apreciaţi tăria influenţelor care vă inhibă sexual (moral-estetice, educaţionale

etc.) de la 10 (teribil de puternice) la 1 (foarte slabe şi aproape inexistente).

…………………………………………….

Apreciaţi acelaşi aspect şi pentru partenerul dv.

51. Consideraţi utilă şi necesară cunoaşterea obiectivă a problemelor dv. sexuale în

scopul îmbunătăţirii vieţii dv. conjugale prin “sfat familial”?

Ce părere credeţi că are partenerul dv. în această privinţă?

NIVELURI DE INTERPRETARE

I.Atitudini, concepţii, autoperceptii, reacţii affective – 20 de itemi.

Răspuns cu semnificaţie negativă:

răspunsul “da” la itemii: 1,4,5,8,11,13,16,17,21,23,25,44(f-g);

răspunsul “nu” la itemii: 12,22,24,26,28,37,39,51;

Răspuns cu semnificaţie negativă (punctaj la control):

răspunsul ”da” la itemii: 12,22,24,26,28,37,39,45(a-b,c-d),51;

COTARE

0-5 puncte – deficienţe nesemnificative (în corelaţie şi cu conţinutul itemilor);

6-10 puncte – deficienţe moderate;

11-15 puncte – deficienţe semnificative;

16-20 puncte – deficienţe grave în plan atitudinal şi perceptual (auto şi

heteroorientate) – concepţii rigide în extremis.

II.Nevoi si comportamente afectiv-sexuale – 31 itemi.

Răspuns cu semnificaţie negativă:

răspunsul “da” la itemii: 2,6,7,9,10,14,15,19,20,29,33,35,36,40(B),42,43,44(f,g),

46(c,d,e),47(c,d,f),49(FM puncte 10-8 sau 3-1),48(c,d,e), 50(puncte 10-7);

răspunsul “nu” la itemii: 3,18,27,30,31,32,34,38,40(F),41;

COTARE

0-10 puncte – deficienţe uşoare;

11-20 puncte – deficienţe moderate;

21-31 puncte – deficienţe importante (grave, accentuate).

76

III.Interapreciere: 51 itemi x 2 = 102 evaluări.

- coincidenţele de raspuns – 1 punct,

- coincidenţele parţiale – 1 punct,

- necoincidenţe – 1 punct.

Se calculează procentual în raport cu 51 itemi:

- suma coincidenţelor;

- suma coincidenţelor parţiale;

- suma necoincidenţelor.

INTERPRETARE

- coincidenţe (75%-100%) – intercunoaştere bună şi f. bună;

(în corelaţie cu natura şi semnificaţia evaluărilor);

- coincidenţe parţiale (75%-100%) – intercunoaştere cu fenomene de

distorsiune;

- necoincidenţe (75%-100%) – deficite grave de intercunoaştere.

N.B. Analiza comparativă a procentelor relevă ponderea gradelor de intercunoaştere şi,

implicit, de disfuncţionalitate afectiv-sexuale în cuplu.

Exemplu: 27% coincidenţe = 42% coincidenţe parţiale

31% necoincidenţe = 73%.

Interpretare: intercunoaştere cu distorsiuni şi deficite (predomină per global –

73%).

b. Un model explicativ factorial al funcţionaliăţtii maritale

Pe baza rezultatelor cercetărilor noastre privind dinamica interacţională în cuplul

marital, am elaborate un model psihosocial explicativ şi metodologic, (I. Mitrofan,

1989), pe care îl consideram un răspuns posibil în înţelegerea, şi evaluarea şi asistarea

specializată a fenomenelor de dezorganizare familială. Ceea ce este definitoriu pentru

acest model de abordare psihosocială este sensul specific singular, comparative cu al

altor modele, de recreere şi dezvoltare a doăa personaliăţi de sex opus, una cu, pentru şi

77

prin intermediul celeilalte, de pe poziţii simetrice , implicate într-o relaţie mutuală,

completă şi profundă, biopsihosocială. În cadtrul acestui process funcţional, evoluţia

negativă, dizarmonică a interacţiunilor mutuale, instituie un process de degradare

progresivă a structurii şi funcţiilor familiale, ale cărui mecanisme sunt de esenţa

psihosocială. În interiorul procesului disfuncţional factorii: individuali, interpersonali, de

grup şi conjuncturali (incidentali), realizează o dinamică şi un stil particular în evoluţia

fiecărui cuplu disfuncţional. Dizarmonia conjugală este generate de mecanisme care

vizează dezechilibre successive în balanţa globală a cuplului (mecanisme de

intercomunicare şi coparticipare decizional-executorie), cu consecinţe negative asupra

posibilităţilor de intergratificare şi interdezvoltare a posibilităţilor maritale.

În interiorul procesului disfuncţional se ierarhizează o succesiune de dezechilibre sub

forma unor conflicte intrapsihice individuale şi interpersonale, care devin cauze

primordiale (factori determinanţi) şi cauze secundare (factori de intreţinere şi corecţie a

deficitelor interacţionale maritale).

Factori determinaţi: balanţa motivaţional-afectivă, aptitudini maritale şi creativitate

interpersonală conjugală.

Considerăm ca factor primordial al dezorganizării maritale producerea

dezechilibrului motvaţional-afectiv interpersonal, prin adoptarea şi exercitarea unor

comportamente de rol marital care se abat de la nivelul de trebuinţe, expectaţii şi aspiraţii

mutuale de “parteneriat conjugal”. Aceste “abateri” de la proiecţiile de necesitate ale

fiecărui partener, se pot datora unor factori individuali, interpersonali şi de un grup aflaţi

la un moment dat într-o intercondiţionare negativă.”Metamorfozele” sentimenului de

dragoste, în sens negative, exprimate, în degradarea, sărăcirea, aplatizarea şi, uneori,

dispariţia sau convertirea în opusul lor (sentimentele de ură, ostilitate) sunt consecinţa

directă a dezechilibrelor balanţei motivaţionale interpersonale şi, în primul rând, a celor

produse în câmpul motivaţional conjugal exprimat prin trebuinţele de parteneriat

conjugal:

1. trebuinţa de securizare, solidaritate şi afiliere a cărei satisfacere asigură funcţia de

susţinere şi securizare mutuală socială, afectivă şi morală a cuplului;

2. trebuinţa de identificare, a cărei satisfacere asigură funcţia referenţială, de confirmare

şi de dezvoltare a personalităţii, prin raporturile intersexe;

78

3. trebuinţa de comunicare, apartenenţa şi gratificaţie mutuală, prin afecţiune şi fidelitate

(fizică şi spirituală), a cărei satisfacere asigură funcţia erotico-sexuală;

4. trebuinţa de continuitate şi autorealizare prin urmaşi, a cărei satisfacere asigură funcţia

procreativă;

5. trebuinţa de cooperare, încredere şi substituţie mutuală în plan decisional-acţional

familial- a cărei satisfacere asigură funcţia de autoafirmare, reglaj şi control,

autorealizare materială şi organizatorică;

6. trebuinţa de valorizare a personalităţii (admiraţie, respect, stimă, credibilitate) a cărei

satisfacere asigură funcţia de interevaluare şi autoevaluare a personalităţii şi a cuplului.

Abordând cuplul din perspective intermotivaţională, putem opera cu următorii indicatori

(niveluri de analiză):

T1 şi T2 = nivelurile trebuinţelor de parteneriat în cuplu (T1 la soţ şi T2 la soţie);

As1 şi As2 = nivelurile de aspiraţie cu privire la satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;

E1 şi E2 = nivelurile de expectaţii privind satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;

R1 şi R2 = comportamente de rol manifestate de fiecare partener (realizarea rolului).

Legăturile funcţionale între aceste niveluri de analiză sunt redate în figura de mai jos:

Pe baza acestei scheme se poate observa că în cazul în care R1 ≠ R2 (1) R1 < A s

2, atunci R1 perturbă exercitarea lui R2 şi reciproc valabil. Cu alte cuvinte, se observă că

dezechilibrul creat între nivelul trebuinţelor poiectate de un partener şi posibilitatea

satisfacerii acestora de către celălalt partener (prin intermediul conduitei de rol),

perturbă homeostazia structurii didactice şi instituie starea de conflict în dublu plan:

conflict intermotivaţional – conflict de rol (cele două planuri aflându-se în relaţii de

interelimitare). Astfel, conflictul de rol generează dezechilibrul balanţei motivaţionale

79

diadice care, la rândul său, perturbă mecanismele de intercunoaştere şi intercomunicare,

ceea ce agravează recurent conflictul de rol. “Abaterea” rolului de la modelul expectat şi

aspirat, conform nevoilor de satifacere mutuală se poate realiza prin două “defecte”

funcţionale în interiorul diadei:

a.delict de intercunoaştere (cunoaştere deformată, parţială, supra sau subevaluare,

percepţie distorsionată) prin atribuirea unor “calităţi” şi “defecte” partenerului, care nu

au acoperire în realitate. Atribuirea unor semnificaţii improprii comportamentului de rol

al partenerului se datorează “filtrării” şi “distorsionării” percepţiilor interpersonale prin

intermediul emoţiilor, stărilor şi sentimentelor erotice, în directa corelaţie cu trăirile şi

necesităţile instinctuale de tip sexual. Transferul inconştient al necesităţilor şi

satisfacţiilor afective de tip infantile în persoana partenerului (refacerea în alt plan a

relaţiilor filial-parentale) contribuie , de asemenea, la perpetuarea unor deficite de

interevaluare. Transferul afectiv se produce atât în sens pozitiv (gratificant) cât şi negativ

(frustrant), ceea ce relevă importanţa relaţiilor afective dintre părinţi şi copii pentru

evoluţia ulterioară a adultului în planul relaţiilor conjugale. Deci, dacă trebuinţele de

parteneriat nasc atracţia şi emoţia de indrăgostire, acelaşi mechanism afectiv

(ataşamentul şi dragostea mutuală) riscă să deformeze (cel puţin în etapele iniţiale)

percepţia şi evaluarea partenerului ales; reevaluarea rolului marital exercitat de acesta

ulterior, prin prisma trebuinţelor obiective conştiente, conştientizate şi inconştiente,

modifică dinamica afectivo-motivaţională în cuplu. Se pot crea, astfel, disonanţe care, (în

caz că nu se pot menţine limitele unei toleranţe reciproce prin corecţii interpersonale ale

rolurilor conjugale), conduc la dezechilibru funcţional, adâncind “prăpastia” şi “răcind”

sentimentele mutuale;

b. deficit de adoptare şi exercitare a rolului conjugal expectat şi aspirat de

partener, pe de o parte, autoexpectat şi autoaspirat, pe de altă parte, ceea ce ar defini

lipsa de consens în structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate datora unui nivel

scăzut de disponibiliăţti de exercitare a rolului scontat interpersonal, fie printr-o

rigiditate excesivă în procesul de interacomodare, fie printr-o necorespondenţă de fond a

“câmpurilor motivaţionale” (necesităţi, concepţii, aşteptări-aspiraţii) ale celor doi

parteneri (v.schema nr.3)

80

Considerăm că armonizarea şi stabilirea uniunii conjugale se bazează pe

capacitatea plastică de modificare şi corecţie a comportamentelor de rol, pe cât

posibil în consens cu expectaţiile şi trebuinţele mutual-proiectate în diadă. Nivelul şi

calitatea trebuinţelor de parteneriat acţionează ca o adevarată “cheie motivaţională” a

fiecărui partener. Posibilităţile de satisfacere reciprocă a acestor trebuinţe decid în ultimă

instanţă cursul relaţiei interpersonale, menţinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea

sentimentelor de dragoste care îi leagă pe consţi. Cedările, concesiile, metamorfozele

conduitei de rol în întâmpinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesită o

disponibilitate flexibilă de adaptare interpersonală, de creativitate interacţională, un

anumit nivel de “aptitudine pentru parteneriat”. Acesta, în act, suplineşte şi corectează

deficitul de intercunoaştere, diminuând dezechilibrul motivaţional produs, reduce

disonanţa ideo-afectivă create în cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat marital constituie

capacitatea individuaăa de adaptare interpersonală eficienţa, creatviă şi flexibilă,

exprimată prin intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu

valoare stabilizatoare în funcţionarea cuplului.

Având ca punct de plecare şi de referinţă, modelele de rol conjugal cunoscute în

copilărie, în familia părinţilor săi, adultul căsătorit reconstituieşte şi îşi dezvoltă

81

personalitatea prin intermediul propriului său rol conjugal şi parental. Considerăm că

modelul de rol conjugal se dobândeşte, se invaţă, se exersează şi se deprinde,

perfecţionându-se continuu în cadrul interacţiunilor conjugale, pe parcursul căsătoriei.

Interabilitarea partenerilor cu modele consensuale de rol conjugal condiţionează nivelul

de satisfacere şi echilibru motivaţional în cuplu, coeziunea şi stabilitatea acestuia. Rolul

marital, ca o formaţiune comportamentală mobile, continuu modificabilă şi perfectibilă,

intermediază şi echilibrează “transferurile” şi interacţiunile afectiv-motivaţionale.

Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca şi creativitatea

interacţională a fiecărui partener se dezvoltă pe parcursul vieţii conjugale, se

perfecţionează în decursul existenţei conjugal-parentale şi devine factor hotărâtor pentru

echilibrul funcţional familial, pentru gradul de satisfacţie mutuală.

Deficitele de intercunoaştere şi de disponibilitate aptitudinală angrenează, la

rândul lor, perturbaţii în întreaga structură afectiv-motivaţională şi interacţională,

generând reacţii disfuncţionale în lanţ, după cum se poate urmări din schema de mai jos:

LEGENDĂ:

TA’ TA = trebuinţele de parteneriat ale lui A şi B

ASA(B) = aspiraţiile lui A în raport cu B

ASB(A) = aspiraţiile lui B în raport cu A

82

EXA(B) = expectaţiile lui A în raport cu B

EXB(A) = expectaţiile lui B în raport cu A

RA = rolul realizat de A

RB = rolul realizat de B

PA(B) = percepţia lui A raportată la B

PB(A) = percepţia lui B raportată la A

PRB(A) = percepţia lui A asupra rolului realizat de B

PRA(B) = percepţia lui B asupra rolului realizat de A

CA = comunicarea lui A raportat la B

CB = comunicarea lui B raportat la A

SA(+) = sentimentele pozitive ale lui A în raport cu B

SB(+) = sentimentele pozitive ale lui B în raport cu A

SA(-) = sentimentele negative ale lui A în raport cu B

SB(-) = sentimentele negative ale lui B în raport cu A

T’A = trebuinţele de parteneriat perturbate ale lui A

T’B = trebuinţele de parteneriat perturbate ale lui B

d1 = deficit de interacţiune şi intercunoaştere

d2 = deficit interacţional (între conduitele de rol)

d3 = defect de interevaluare a rolurilor

d4 = defect de intercomunicare

d5 = defect afectiv (polarizare negativă a sentimentelor)

Tc---T’c = perturbarea câmpului motivaţional

Satisfacerea reciprocă a sistemelor de trebuinţe privind parteneriatul sub toate

aspectele lui (ca rol conjugal şi parental) conferă căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând

echilibrul fizic şi psihic al consorţilor. Considerăm că o anumită corespondenţă şi

consensualitate în planul comunicării şi al comportamentului erotico-sexual şi

procreative, pe de altă parte, constituie elementul esenţial al reuşitei, stabilităţii şi

satisfacţiei maritale. Această corespondenţă sexuală, afectivă şi comportamentală asigură

echilibrul balanţei interacţionale în cuplu şi oferă partenerilor posibilitatea unei

intermodelări mutuale reciproc satisfăcătoare. În acest sens, unul din “secretele” fericirii

conjugale pare să fie capacitatea unui cuplu de a se crea şi re-crea continuu, ca o uniune

duală coevolutivă, în interiorul căreia personalităţile angajate se afirmă, se dezvoltă şi se

83

satisfac una prin intermediul celeilalte, se intersimilează şi intercondiţionează

psihologic, ceea ce conferă sens şi valoare relaţiei lor. Dragostea, înteleasă ca mod de

comunicare completă şi profundă între bărbat şi femeie, este nu numai condiţie, ci şi

efect al creaţiei interpersonale în cuplu. Concepută astfel, dragostea depăşeşte

semnificaţia sa primară de trăire şi sentiment de plentitudine, satisfacţie şi securizare

conferit de persoana celui iubit, dobândind semnificaţia unei atitudini şi a unui

comportament creativ, de tip afectiv-sexual. Ea devine masura şi recompensa realizării

“rolului conjugal”, fiind totodată şi una din explicaţiile reuşitei sau nereuşitei îndeplinirii

acestui rol.

Factori de întreţinere, dezvoltare şi transformare a relaţiei maritale: intercunoaşterea

şi intercomunicarea

Dacă analiza factorilor determinanţi a încercat să răspundă la întrebarea “de ce se

implică cele două personalităţi în relaţia conjugală?”, analiza factorilor de întreţinere ai

acesteia încearca să dea un răspuns la întrebarea “cum se structurează?”. Se dezvăluie

pregnant în această dinamică rolul factorilor interpersonali care îi conferă un sens

armonic sau dezarmonic, un anumit stil de existenţă maritală.

Stilul, ritmul şi formula specifică de manifestare a compatibilizării interpersonale

sunt rezultatul cumulate al unui complex angrenaj de imagini şi mesaje retroactive, care

în tesătura intimă a interacţiunii maritale, dobândesc efecte de halo, amplificându-se şi

multiplicându-se în infinite nuanţe şi semnificaţii, exprimate în modele comportamentale

şi comunicaţionale proprii fiecîrui cuplu. Se conturează astfel, modele de

intercomunicare sexual-senzitivă şi erotico-afectivă, verbale şi nonverbale, care deşi se

încadrează modelului socio-cultural al sexualităţii şi erotismului propriu unei epoci şi

unei anumite organizări sociale, îşi păstrează totuşi apanajul diversităţii infinite şi a

irepetabilului.

Cuplul este un perpetuu creator de “codificări” erotico-senzitive, îmbogăţind şi

perfecţionând limbajul şi cunoaşterea senzorială prin semnificaţii afective şi ideative, ce

dobândesc calitatea unui veritabil act de cultură erotico-senzitivă. Gradul de cunoaştere

interpersonală, ca rezultat al intercomunicărilor şi interacţiunilor pe toate planurile,

devine principalul mecanism de întreţinere, dezvoltare şi corecţie în dinamica diadei

maritale. Deficitele şi erorile care apar în funcţionarea mecanismelor perceptive-

84

motivaţionale şi comunicaţionale pot fi identificate şi eventual corectate terapeutic, doar

pe baza unei analize diagnostice atente, cu caracter operaţional, al cărei model de

desfăşurare îl vom prezenta în continuare.

INTERCUNOAŞTEREA. Analiza mecanismelor perceptive-motivaţionale în cuplul

marital se desfăşoară, în concepţia noastră după un model operaţional cuprinzând 8 tipuri

de imagini (total 16) cu rol de întreţinere, particularizare şi corecţie a conduitelor de rol

conjugal:

1) imaginea lui Ego(Alter) despre sine – autopercepţie – care răspunde la întrebarea

“cum sunt eu?” şi pe care o codificăm: AX si AY;

2) imaginea lui Ego(Alter) despre Alter(ego) – percepţia partenerului – care

răspunde la întrebarea “cum este el (ea)?”, pe care o codificăm:

PXy = percepţia lui Y de către X

PYx = percepţia lui X de către Y

3) imaginea lui Ego(Alter) despre percepţia de sine a lui Alter(Ego) – expectaţia

privind autopercepţia partenerului – care răspunde la întrebarea “cum cred că se

vede el (ea) pe sine?”, pe care o codificăm: EXAY – expectaţia lui X privind

autopercepţia lui Y; EYAX – expectaţia lui Y privind autopercepţia lui X;

4) imaginea lui Ego(Alter) asupra perceperii lui Ego de către Alter şi respective a

lui Alter de către Ego – expectaţia partenerului privind percepţia sa de către

celălalt, care răspunde la întrebarea “cum cred că <<mă vede>>, mă consideră el

(ea) pe mine?”, pe care o notăm:

EXPY(x) = expectaţia lui X privind percepţia lui X de către Y

EXPY(y) = expectaţia lui X privind percepţia lui Y de către X

5) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele autoproiectat – aspiraţia de autorealizare

a rolului conjugal –care răspunde la întrebarea “cum aş vrea să fiu eu?”, pe care o

notam: SX si SY;

6) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele proiectat a lui Ego – aspiraţia cu privire la

realizarea rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea “cum

aş vrea să fie el (ea)?” relevând de fapt modelul ideal de partener aşteptat către

care tinde fiecare. Se notează:

SX(y) = aspiraţia lui X cu privire la Y

SY(x) = aspiraţia lui Y cu privire la X

85

7) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele autoproiectat al lui Alter(Ego) – percepţia

aspiraţiei de autorealizare a partenerului în rolul conjugal –care răspunde la

întrebarea “cum cred că ar dori el (ea) să fie?” sau, cu alte cuvinte, “către ce

model ideal de a fi în cuplu tinde partenerul?”; se notează:

PXSY = percepţia lui X privind aspiraţia de autorealizare a lui Y în cuplu

PYSX = percepţia lui Y privind aspiraţia de autorealizare a lui X în cuplu

8) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele proiectat văzut de Alter(Ego) – percepţia

aspiraţiei celuilalt de realizare a rolului conjugal de către partener –care

răspunde la întrebarea “cum cred că ar dori el (ea) să fiu?” sau ,”cu ce model

ideal mă confundă partenerul?”; se notează:

PXSY(x) = percepţia lui X asupra aspiraţiei lui Y cu privire la realizarea lui X

PXSX(y) = percepţia lui Y asupra aspiraţiei lui X cu privire la realizarea lui Y.

Cele 8 tipuri de imagini permit combinaţii multiple, semnificative pentru analiza

dinamicii intercunoaşterii şi intervalorizării în cuplu, interpretabile sub aspectul

concordanţei şi neconcordanţei lor graduale, cu toate consecinţele acestora în planul

acomodării şi asimilării interpersonale. Modelele psihodiagnostice de interapreciere,

prezentate anterior, ca şi extinderea concepţiei lor la alte chestionare deja existente oferă

posibilitatea relevării parametrilor cantitativi şi calitativi definitorii pentru ceea ce noi am

numit nivel de disponibilitate adaptativ- creative interpersonală maritală (individuală şi

de cuplu). În cadrul acestei disponibilităţi de adaptare maritală, nivelul de

intercunoaştere raportat la motivaţii reprezintă elemental definitoriu, el fiind însă

mediat şi condiţionat de nivelul, stilul şi calitatea intercomunicărilor în cuplu, a căror

analiză constituie o a doua direcţie de desfăşurare a modelului funcţional pe care-l

propunem.

INTERCOMUNICAREA. Analiza mecanismelor de intercomunicare diadică îşi propune

să dezvăluie tipurile, cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale. Tipurile de

intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului: sexual-senzitive

şi erotic-afective, concepţii socio-educaţionale, decizionale, practice-menajere, de

petrecere a timpului liber şi de planificare a bugetului.

Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul

instrument de dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. Atunci când membrii

familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra

86

subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra şi interacţiona optim,

astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.

Din această perspectivă, un stil defectuos de comunicare poate angaja disfuncţii

familiale multiple, ce suscită adesea necesitatea unei terapii centrate pe ameliorarea

modului de comunicare. În acest sens, J. Risjin şi E. Faunce (1972) jalonează ca

principalele aspecte ale evaluării stilului şi calităăii comunicarii intrafamiliale sunt:

1. claritatea elocuţiunii (dicţiei);

2. schimbările de subiect (mesajele pot fi complete sau tangenţiale, întrerupte sau cu

tendinţă de trecere la alt subiect, evitante etc.);

3. raportul între accord si dezacord (capacitatea membrilor familiei de a fi în

dezacord fără a se manifesta agresiv, de a nu considera divergenţele de opinii

drept ”atacuri”);

4. intensitatea (modul în care membrii familiei îşi exprimă afectele, gradarea,

nuanţarea, fluiditatea comunicării);

5. semnificaţia (modul în care sunt formulate comentariile – amical, agresiv, tonul

cu care se comunică);

6. ordinea schimburilor verbale (cine se adresează şi cui, cine este lăsat la o parte în

conversaţie etc.);

7. angajarea (implicarea);

8. respectarea promisiunilor (cât de legaţi se simt de o promisiune);

9. configuraţia secvenţială (exemplu: mama vorbeşte tatălui şi copiii o întrerup,

soţia explică dar soţul nu este atent etc.).

Pe parcursul dialogului familial, se utilizează zilnic toate modalităţile de

comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau

concilierea, indiferenţa sau neutralitatea, detaşarea sau neimplicarea. Fiecare dintre

aceste modificări pot să alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot

deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau

altuia din membrii familiei.

Stilul communicaţional al unei personae poate fi mobil, deschis (utilizând

adecvat toate modalităţile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de

comunicare). În general, puţini oameni sunt înclinaţi să acţioneze permanent într-o

singură manieră, deşi există şi persoane care utilizează acelaşi mod de a comunica

(dominator – autoritar sau submisiv – supus).

87

V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii se folosesc pentru a

comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa.

Concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar şi atunci când

sentimentele şi convinegerile personale sunt contrarii. Deşi poate genera unele probleme

şi insatisfacţii pe termen lung, concilierea rămâne o strategie de comunicare accesibilă şi

de stimulare a relaţiilor intrafamiliale.

Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare nevoie

de afirmare si demonstrare a puterii, având un comportament (de cele mai multe ori)

hypercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor

însele forţa Eu-lui, poziţia de autoritate.

Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care

manifestă o incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din

teamă (blocaj afectiv).

Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin

care cuvintele persoanei respective nu au legatură cu ceea ce se întamplă în mediul

apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă, care poate abate atenţia de la obiectivul

discutat.

Concordanţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se

potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru

relaţiile interpersonale. Mesajele verbale sunt însoţite în comunicarea interumană (în cea

conjugală în special) de mesaje nonverbale, expresiv-senzitive: fizionomice (mimice),

corporale (pantomimice, kinestezice) etc., comunicarea fiind de fapt un fenomen

propriu întregului organism. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice

pot “încurca” adesea mesajul verbal şi sensul primit, dezvăluit, al acestuia. Adesea, soţii

comunică senzitiv mai atenţi decât verbal. Tocmai de aceea, inautenticitatea unor

mesaje verbale este demascată pe căile comunicării sensitive şi uneori chiar

extrasenzoriale, prin mijloaec intuitive-empatice, ale căror mecanisme bioenergetice

subtile continuă încă să ne scape.

Fără îndoială că în comunicarea dintre doi oameni în general, dintre parteneri în

special, se stabilesc doua canale: conştient şi inconştinent. Mesajele conştiente şi

inconştiente şi jocul imprevizibil al acestora devin relevante pentru înţelegerea

comportamentului de rol familial. Fiecare mesaj reflectă, în fond, modul propriu al unei

personae de a intra în contact cu alta. Complexitatea şi – de aici – confuzia (atât a

88

mesajelor primate, cât şi a celor emise), reflectă nevoia acută a fiinţei umane de a

comunica, de a menţine contactul cu ceilalţi.

Cantitatea intercomunicărilor se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate,

pe diverse canale de comunicare, simultan şi succesiv, corespunzător trebuinţelor şi

disponibilităţilor individuale de relaţionare. De la un cuplu la altul, pot să predomine

într-un anumit tip de interacţiune mesajele verbale sau nonverbale, după cum anumite

canale pot fi mai saturate informaţional, în vreme ce alte canale să se prezinte ca

“subinformale”. Aşa, de pildă, într-un cuplu pot predomina cantitativ mesaje de ordin

afectiv-senzitiv-verbal, în vreme ce în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale de

tip empatic. În stabilirea unor intervenţii educative asupra copiilor (sancţiuni,

recompense, organizarea programului de viaţă etc.) unii consorţi consumă o mare

cantitate de mesaje verbale şi nonverbale, mai ales în cazul unor divergenţe de opinii, în

vreme ce alţii „economisesc” informaţia verbală în favoarea celei nonverbale, gradul de

congruenţă decizională fiind de obicei crescut şi intervenţia de comun acord.

Cantitatea crescută a informaţiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce

obligatoriu la un câştig în planul compatibilizării partenerilor, ea putând favoriza uneori

fenomene de bruiaj şi distorţionarea a semnificaţiei mesajelor, devalorizându-le

finalmente şi conferindu-le alteori o valoare tensională în cuplu. Este cunoscută în acest

sens devalorizarea semnificaţiei pozitive a mesajelor afective de expresie verbală, atunci

când cantitatea emiterii lor depăşeste mult trebuinţele receptorului, sau situaţia tensivă,

marginal-nevrotică, generate de promovarea mesajelor cu încărcătură negative-frustrantă

(traducând conduitele sâcâitoare, critice).

Cantitatea redusă a mesajelor verbale şi nonverbale (subsaturate pe canal) poate

împieta asupra bunei funcţionări a cuplului, dar nu devine afectogenă câtă vreme

calitatea acestor mesaje satisface trebuintele reciproc proiectate. Ceea ce este definitoriu

pentru stilul communicaţional şi eficienţa sa într-un cuplu este calitatea mesajelor,

semnificaţia lor raportată la sistemul de “cerere şi oferte”, “recompensă şi sancţiune”,

“primire şi respingere”. A şti ce, când şi cum să comunici, în situaţia parteneriat,

constituie o disponibilitate esenţială pentru continuarea vieţii în cuplu şi pentru corecţia

succesivă a stilului interacţional. Această disponibilitate se intemeiază pe anumite

particularităţi individuale, dar se creează şi se dezvoltă până la un anumit punct numai în

contextul interacţiunii conjugale, într-un process continuu de “educare” şi

“autoconducere maritală”. Modelele socio-culturale de intercomunicare conjugală, pe

89

care consorţii le-au asimilat în familia părinţilor, a rudelor etc., ca şi cele de referinţă

actuală (ale prietenilor, rudelor etc.) sau mijlocite pe cale culturală constituie factori

externi de corecţie, dezvoltare şi, uneori, distorsionare continuă a stilului

communicaţional în cuplul conjugal.

Metoda observaţiei intercomunicărilor în anumite situaţii de cuplu, ca şi interviul

focalizat cu numeroşi subiecţi căsătoriţi (normali, nevrotici şi personalităţi psihopate) ne-

au permis conturarea unui micromodel de analiză operatională a structurii de

comunicare şi a implicaţiilor acesteia în dinamica relaţiilor maritale. Parametrii urmăriţi

în acest sens sunt:

- semnificaţia informaţiei emise şi receptate în cuplu: pozitivă (+), negativă (-) şi

neutră (0);

- congruenţa (adecvarea, articularea, sincronizarea) mesajelor reciproce, ca expresie a

coerenţei comunicării;

- frecvenţa informaţiei emise şi receptate: mare – cu supraîncărcarea canalului de

intercomunicare şi suprasaturare informaţională (stilul relaţional al adezivilor

extrovertiţi); optimă – (reciproc satisfăcătoare); redusă –cu subîncărcarea canalului

de intercomunicare şi subsaturare informaţională (stilul relaţional distant-introvert).

Fenomenul de congruenţă a mesajelor este deosebit de important pentru

dinamica relaţiei conjugale şi a gradului de tensiune în cuplu. Astfel, dacă receptorul

decodifică în mod corect semnificaţia mesajului emis (de exemplu, recompensa emisă de

A verbal sau nonverbal este recepţionată ca atare de B, sau sancţiunea emisă de A este

recepţionată adecvat de B) – coerenţa intercomunicării conduce la o clarificare a

situaţiilor şi la o orientare adecvată a conduitelor de rol. Dacă însă mesajul decodificat de

receptor nu corespunde celui emis de partener, apar fenomene de deteriorare, diluare,

confuzie sau blocare a semnificaţiei mesajului de consecinţe relaţionale imediate sau mai

îndepărtate, de obicei negative. Iată câteva exemple concrete:

- A emite o informaţie neutral pe care B o decodifică drept negativă (cu semnificaţie

frunstrantă pentru B); efectul: tensionarea lui B şi , consecutive, a lui A. Exemplu:

soţul povesteşte soţiei că s-a întâlnit cu X, care arată foarte bine, printre altele şi

pentru că a slăbit; soţia înţelege această afirmaţie ca o aluzie la silueta sa

supraponderală, resimte frustraţia şi devine iritabilă, indispusă sau renunţă la

continuarea conversaţiei;

90

- A emite o informaţie pozitivă pe care B o recepţionează ca fiind negativă. Exemplu: un

compliment făcut de A cu stângăcie devine o gafă, din care B resimte frustraţie (într-

un cuplu cu parteneri normali din punct de vedere psihic); un soţ dornic să “facă

bine” partenerului, ferindu-l, prevenindu-l perseverent, ajunge să devină cicălitor şi

frustrant pentru acesta (mesajul pozitiv în intenţie este receptat negative) într-un

cuplu în care partenerul prezintă o structură psihică fragilă de tip interpretative-

senzitiv, cu idei de gelozie, o încurajare afectivă sau o mângâiere neaşteptată din

partea celuilalt este decodificată aberant drept “o manevră de acoperire a adevăratelor

intenţii” sau un “mod de a se dezvinovăţi de eventualele infidelităţi comise de

acesta”;

- A emite o informaţie pe care B o recepţionează ca fiind neutral. În acest caz, este

posibil ca A să înceteze de a mai emite gratificaţia pe care o intenţionase, el

hipersensibilizându-se şi emiţând compensator, în continuare o informaţie negativă

pentru B (efect de puniţiune);

- A emite o informaţie negativă pe care B o recepţionează ca fiind neutral. Efectul poate

fi renunţarea treptată sau imediată a lui A de a mai emite informaţia respectivă

(exemplu, clasicul caz al soţiei grijulii care îşi ceartă frecvent soţul pentru că în timp

ce mănâncă citeşte ziarul, sau pentru că fumează ţigară de la ţigară, dar care renunţă

într-un târziu şi se retrage, din lipsă de răspuns);

- A emite o informaţie neutral pe care B o decodifică drept pozitivă (fenomen de

comunicare întâlnit mai ales în perioada de idealizare erotică, cunoscut fiind

fenomenul de iîmbogăţire afectivă a mesajelor recepţionate de către îndrăgostiţi).

Acest fenomen, pe măsura cristalizării cuplului tinde să diminueze, el fiind înlocuit

de o filtrare şi articulare mai mult corectă a mesajelor mutuale, cu predominanţa

emiterii şi receptării celor pozitive în relaţiile armonice şi a celor negative în relaţiile

conflictuale. O formă modificată de receptare pozitivă a mesajelor neutre o întâlnim

şi în unele cazuri patologice (isterii, deliruri erotomane).

Analiza celor două mecanisme psihosociale (intercunoaşterea şi

intercomunicarea) corelate permanent cu factorii cauzali (motivaţionali-afectivi) interni

pe care îi satisfac şi cu modelele socio-culturale de referinţă externă (norme, tradiţii,

sancţiuni, presiuni şi recompense sociale) care le oferă dimensionarea corectivă şi

situaţională, dezvăluie esenţa dinamicii funcţionale psihosiciale a cuplului marital,

erijându-se în principalii factori de dezvoltare şi corecţie ai acesteia.

91

Factorii favorizanţi şi de risc ai disfuncţionalităţii conjugale

Impactul grupului social şi etno-cultural de apartenenţă asupra fenomenelor

disfuncţionale maritale se poate evidenţia în cazurile unor asocieri între parteneri

proveniţi din medii socio-culturale pregnant deosebite. Aderenţa la modelele de rol

familial neconsensuale (aparţinând unor norme, datini, tradiţii diferite fundamental)

cresc riscul pentru incompatibilitatea interpersonală şi pentru deficitele de

interacomodare. Relaţiile cuplului cu exteriorul (microgrup familial –familie extinsă,

grup vicinal, grup de muncă, de prieteni) pot căpăta valenţe dezorganizatoare,

precipitând conflictul conjugal. La aceasta se adaugă şi un element de imprevizibilitate

conjunctural –situaţională (condiţii material-economice precare, evenimente din mediul

fizic şi social, catastrofe, decese, îmbolnăviri, schimbarea forţată a mediului de viaţă etc.)

care pot conduce la modificări perturbatoare ale vieţii familiale. Sărăcia, frustraţia

materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, sunt factori care periclitează pe

termen lung destinul familiei.

92

2.2.4. Scala Kansas pentru evaluarea obiectivelor de orientare în relaţia maritală

KANSAS MARITAL GOALS ORIENTATION SCALE (KMGOS)

Autori: Kenneth Eggerman, Virginia Moxley, Walter R. Schumm.

Scop: măsurarea intenţionalităţii în relaţia maritală

Descriere: KMGOS este un instrument de 7 itemi construit pentru a măsura

intenţionalitatea în relaţia de cuplu marital. Intenţionalitatea este definită ca limitele între

care un cuplu lucrează la îmbunătaţirea relaţiei lor, acum şi în viitor. KMGOS a fost

proiectat pentru a evalua focalizarea unei persoane pe programele de dezvoltatre

maritală, adică de a facilita pentru cupluri asumarea unui rol mai activ în îmbunătăţirea

relaţiei lor curente şi viitoare. KMGOS este uşor de administrat şi de scorat şi durează

doar două minute pentru a-l completa. Versiunea aceasta este pentru soţii; schimbând

cuvântul soţ cu cel de soţie, va fi adaptat pentru soţi.

Norme: KMGOS a fost administrat la zece cupluri care s-au oferit voluntare pentru

participarea la programul de dezvoltare maritală din Kansas. Vârsta medie a soţiilor a

fost de 22.4 (sd=2.63) iar a soţilor de 24.4 (sd=2.53). Soţiile aveau o medie a anilor de

educaţie de 15.5 iar soţii de 16.2 ani. Durata medie de căsătorie a fost de 19.4 luni

(sd=13.8); toţi subiecţii au fost caucazieni cu excepţia unui singur hispanic. Scorul mediu

pentru soţi a fost de 21.20 (sd=6.88) iar pentru soţii de 21.30 (sd=5.76).

Scorarea: KMGOS este uşor de scorat prin însumarea itemilor individuali, într-o plajă

de la 7 la 35.

Fiabilitatea: KMGOS are o consistenţă internă excelentă, cu o corelaţie test-retest de .94

şi .95 pentru soţi şi de .86 şi .90 pentru soţii. Stabilitatea pentru KMGOS este excelentă

cu o corelaţie de test-retest de .91 pentru soţi şi de .89 pentru soţii.

Validitate: KMGOS are o foarte bună validitate concurentă cu corelaţii semnificative atât

pentru soţi cât şi pentru soţii între KMGOS şi scalele de conflict marital

PRIMA APARIŢIE: Eggerman, K., Moxeley, V., şi Schumm, W.R. (1985). Evaluarea

percepţiilor partenerilor din Gottman’s Temporal Form în conflictul marital,

Psychological reports, 57, 171-181.

DISPONIBILITATE: articolul din jurnal, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia

vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

93

KMGOS

1=aproape niciodată

2=rar

3=câteodată

4=frecvent

5=aproape întotdeauna

1 Cât de des discutaţi dvs. şi soţul dvs. felul în care doriţi sa fie căsătoria dvs.

peste cinci ani?

2 Cât de des dvs. şi soţul dvs. faceţi schimbări în mod deliberat, intenţionat

pentru a întări relaţia dvs.?

3 Cât de des dvs. şi soţul dvs. faceţi schimbări specifice în priorităţile dvs. cu

scopul de a intesnifica realaţia dvs.?

4 Cât de des dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord în privinţa scopurilor pe termen

lung pentru căsnicia dvs.?

5 Cât de des soţul dvs. face un efort deliberat pentru a afla mai multe despre

dvs. cu scopul de a vă fi mai pe plac?

6 Cât de des ia în considerare soţul dvs. modalităţi specifice de a se schimba cu

scopul de a îmbunaţăţi relaţia?

7 Cât de des dvs. şi soţul dvs. discutaţi obiectivele principale pe care le aveţi

pentru căsnicia dvs.?

94

2.2.5. Inventarul distresului vieţii

LIFE DISTRESS INVENTORY (LDI)

Autori: Edwin J. Thomas, Marianne Yoshioka, Richard D. Ager

Scop: evaluarea gradului de nefericire asociată cu 18 arii ale vieţii

Descriere: Acest inventar de 18 itemi este un instrument de auto-evaluare menit a

măsura nivelul curent de nefericire în 18 arii ale vieţii. Format ca un instrument de

cercetare clinică, LDI a fost repede implementat ca o evaluarea clinică rapidă şi

monitorizare a nefericirii soţilor, pentru evaluare tratamentului de reducere a acestei

nefericiri şi examinarea corelatelor vieţii nefericite. Alături de scorul total pentru

nefericirea generală, pot fi obţinute şi subscoruri pentru cinci arii bazate pe un factor

analitic descris mai jos.

Norme: LDI a fost construit pe un eşantion de soţii – în principal albe, educate, de

clasă mijlocie – ale unor alcoolici abuzivi care au refuzat să renunţe la alcool şi să

urmeze un tratament (N=17). Eşantionul a fost stabilit pentru a primi terapie familială

unilaterală care s-o ajute pe soţie în legătură cu problema alcoolică a abuzatorului.

Scorarea: Scorul nefericirii generale este suma tuturor itemilor care se poate întinde

de la 0 la 26. Scorurile înalte indică o nefericire mai mare. Itemii factor sunt după cum

urmează: MC: 1,2,3,16; OA: 10,11; CC: 8,9,13; SF: 4,5,6,7,14; SO: 17,18.

Validitate: Analiza factorială a LDI a produs factorii descrişi mai sus care explică

52% din varainţă. Solicitarea se întindea de la .40 la .89 cu o medie de .63 (itemii de

la 8 şi 15 nu au fost incluşi în această soluţie). Factorii au oferit dovezi ale validităţii

de conţinut pentru LDI. Mediile pentru factori au indicat mai multă nefericire pentru

MC (4.9) şi SO (4.2), aşa cum se aştepta de la acest eşantion care trăia cu alcoolici

abuzivi ce rezistau la tratament; pentru celelate arii: CC=2.4, OA=2.8, SF=2.7. LDI

corelează pozitiv cu Global Severity Index of Brief Symptom Inventory, astfel

susţinând validitatea convergentă, dar nu se asociază cu SES, educaţie, religie,

indicând validitatea discriminativă.

Prima apariţie: Thoma, E.J., Zoshioka, M.R., Ager, R.D. (1993). Life Distress

Inventory: Relibility and validity. Manuscris supus publicării. Instrument republicat

cu permisiunea lui Edwin J. Thomas.

Disponibilitate: Dr. Edwin J. Thomas, University of Michigan, School of Social Work,

Ann Arbor, MI 48109-1285, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de

cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

95

LDI

Această scală este destinată să vă estimeze nivelul curent de nefericire din cele 18

arii ale veiţii dvs. listate mai jos. Vă rugăm să încercuiţi unul dintre numerele din

dreapta fiecărei arii. Numerele din partea stângă a scalei de 7 unităţi indică nivele

înalte ale nefericirii, în timp ce numerele dinspre dreapta indică nivele joase ale

nefericirii. Încercaţi să vă concentraţi asupra nivelului de nefericire pe care îl simţiţi în

mod obişnuit în fiecare arie.

Cea

mai

mar

e

nefe

ricire

pe

care

o am

Extre

m d

e

nefe

ricită

Fo

arte

nef

eric

ită

Mod

erat

de

nefe

ricită

În

trucâ

tva

nefe

ricită

Foar

te p

uţin

nefe

ricită

N

u ex

istă

nefe

ricire

Căsnicie 7 6 5 4 3 2 1

Sex 7 6 5 4 3 2 1

Relaţia cu soţul 7 6 5 4 3 2 1

Relaţia cu copii 7 6 5 4 3 2 1

Relaţia cu celelate rude 7 6 5 4 3 2 1

Treburile casnice 7 6 5 4 3 2 1

Situaţia financiară 7 6 5 4 3 2 1

Slujba 7 6 5 4 3 2 1

Educaţia 7 6 5 4 3 2 1

Timpul liber 7 6 5 4 3 2 1

Viaţa socială 7 6 5 4 3 2 1

Religia 7 6 5 4 3 2 1

Planificarea timpului 7 6 5 4 3 2 1

Sănătatea fizică 7 6 5 4 3 2 1

Independenţa personală 7 6 5 4 3 2 1

Rolul alcoolului în casă 7 6 5 4 3 2 1

Satisfacţia vieţii 7 6 5 4 3 2 1

Aşteptările de viitor 7 6 5 4 3 2 1

96

2.2.6. Testul Locke-Wallance de măsurare a ataşamentului marital

LOCKE-WALLANCE MARITAL ADJUSTMENT TEST (LWMAT)

AUTORI: Harvey J. Locke şi Karl M. Wallance

SCOP: măsurarea adaptării maritale

DESCRIERE: Acest instrument de 15 itemi a fost unul dintre primele care au

măsurat adaptarea maritală. Adaptarea maritală este definită ca acomodare a

partenerilor unul la celălalt în orice circumstanţe. Primul item este un index general

al fericirii maritale şi i se acordă o valoare mai mare la scorare. Scorurile de 100 sau

mai puţin sunt considerate cutting scores, indicând o slabă adaptare la relaţia

maritală. Acest instrument este mai degrabă global şi se poate să nu fie foarte util în

planificarea tratamentului în care specificitatea comportamentului este importantă.

NORME: Date normative sunt disponibile pe un eşantion de 236 de cupluri

căsătorite. Membrii au fost predominant albi şi de o vârstă medie de 30 de ani. Un

subeşantion de subiecţi „adaptaţi” a avut scorul mediu de 135.9, în timp ce

subeşantionul de „neadapatţi” un scor de 71.7.

SCORAREA: Itemii sunt scoraţi cu valori diferite, aşa cum indică instrumentul.

Itemul 12 este scorat cu 10 puncte dacă ambii parteneri preferă „să stea acasă”, 3

puncte dacă ambii preferă „să iasă” şi 2 puncte dacă partenerii preferă lucruri

diferite. Scorurile totale sunt suma fiecărui item şi se întind pe o plajă de la 2 la 158.

FIABILITATE: Consistenţa internă a fost estimată utilizând formula

Spearman-Brown şi a fost foarte bună, cu o corelaţie de .90. Informmaţii despre

fidelitatea teste-retest nu sunt disponibile.

VALIDITATEA: LWMAT dispune de o validitate de grupuri, discriminând

între grupurile adaptate şi cele neadaptate. Există şi o validitate concurentă, scorurile

intrumentului corelând cu Locke-Wallance Marital Predictions Test, măsură a

adaptării viitoare prezise.

PRIMA APARIŢIE: Locke, H.J. şi Wallance, K.M. (1959). Short marital-

adjustment and prediction test: Their reability and validity, Marriage and Family

Living, 21, 251-255. Instrument reprodus cu permisiunea lui Harvey J. Locke şi

Karl M. Wallance.

DISPONIBILITATE: Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.

Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

97

LWMAT

Încercuiţi punctul de pe scala de mai jos care descrie cel mai bine gradul de

fericire, luând în considerare toate aspectele, a căsniciei dvs. prezente. Punctul de

mijloc, „fericit”, reprezintă gradul de fericire pe care majoritatea oamenilor îl simt în

mariaj. Scala se întinde pe o parte pentru cei nefericiţi, şi de partea celaltă, pentru

cei care simt o fericire extremă.

0 2 7 15 20 25

35

foarte fericit

perfect

nefericit

fericit

Marcaţi gradul de acord sau dezacord între dvs. şi partenerul dvs. pentru itemii

următori.

Înto

tdea

una

de a

cord

Apr

oape

în

totd

eaun

a de

aco

rd

Dez

acor

d oc

azio

nal

Dez

acor

d fr

ecve

nt

Apr

oape

în

totd

eaun

a de

zaco

rd

Înto

tdea

una

deza

cord

2 Manevrarea bugetului familiei

5 4 3 2 1 0

3 Timpul liber (al recreării)

5 4 3 2 1 0

4 Demonstrarea afecţiunii

8 6 4 2 1 0

5 Prieteni 5 4 3 2 1 0 6 Relaţiile sexuale 15 12 9 4 1 0 7 Convenţionalitatea (comportament bun, corect)

5 4 3 2 1 0

8 Filosofia de viaţă 5 4 3 2 1 0 9 Modul de relaţionare cu rudele

5 4 3 2 1 0

10 Când apar certurile, dezacordurile, de obicei ele se termină astfel:

0 soţul cedează

2 soţia cedează

10 ambii cad de acord la un compromis

98

11 Dvs. şi partenerul dvs. vă angajaţi împreună la interese exatrafamiliare?

10 în toate

8 în unele dintre ele

3 în foarte puţine

0 în nici unul

12 În timpul liber, dvs. preferaţi ca în general: să ieşiţi

să staţi acasă?

Partenerul dvs. în general preferă: să ieşiţi

să staţi acasă?

13 Vă doriţi vreodată să nu vă fi căsătorit?

0 frecvent

3 ocazional

8 rar

15 niciodată

14 Dacă ar fi să o luaţi de la început, credeţi că:

15 v-aţi căsători cu aceiaşi persoană

0 v-aţi căsători cu altă pesoană

1 nu v-aţi mai căsători deloc

15 Aveţi încredere în partenerul dvs.?

0 aproape niciodată

2 rar

10 în majoritatea cazurilor

10 în toate cazurile

99

2.2.7. Evaluarea nivelului de comparaţie în relaţia maritală

Marital Comparison Level Index (MCLI)

AUTORI: Ronald M. Sabatelli

SCOP: evaluarea percepţiilor soţilor asupra relaţiei maritale

DESCRIERE: MCLI este un intrument de 32 de itemi construit pentru a măsura

percepţia unui individ despre gradul în care relaţia maritală se ridică la expectaţiile sale.

MCLI poate fi văzut ca o evaluare globală a nemulţumirii subiecţilor pentru relaţia lor

maritală. Se bazează pe ideea că o persoană este nemulţumită de un aspect al vieţii sale

în momentul în care acel aspect nu corespunde expectaţiilor sale. Iniţial itemii au fost

generaţi de teoria bazată pe o revizuire comprehensivă a literaturii despre

satisfacţia/adaptarea maritală. Prin analiza factorială, cu eliminarea a 4 itemi, MCLI s-a

dovedit unidimensional. Pentru a evalua rezultatele maritale referitoare la expectaţii,

fiecare item a fost scorat pe o scală de 7 puncte în care punctul din mijloc reflectă

nivelul expectaţiei subiectului. Acesta permite subiecţilor să indice gradul în care relaţia

lor se situează deasupra sau dedesubtul expectaţiei.

NORME: Un eşantion de 300 de cupluri căsătoriţi a fost selectat din Universitatea

Wisconsin. Media de vârstă a femeilor a fost de 36.1 ani şi de 38 ani pentru bărbaţi, ei

făceau parte din clasa socială de mijloc spre înaltă, erau familii de carieră. Media MCLI

pentru bărbaţi a fost de 144.7 iar pentru femei de 149.7.

SCORAREA: MCLI se scorează prin însumarea scorurilor: 1 punct dacă

încercuieşte -3,2 puncte pentru -2,3 puncte pentru -1,4 puncte pentru 0,5 puncte pentru

+1,6 puncte pentru +2 şi 7 puncte pentru +3. Scorurile înalte indică o evaluare mai bună

a rezultatelor comparativ cu expectaţiile.

FIABILITATE: MCLI dispune de o consistenţă internă excelentă cu alpha de .93.

O eroare standard foarte mică indică de asemenea o excelentă fidelitate. Date test-retest

nu au fost oferite.

PRIMA APRIŢIE: Sabatelli, R.M. (1984). The marital Comparison Level Index: A

measure for assessing outcomes relative to expectations, Journal of Marriage and the

Family, 46, 651-662. Instrument reprodus cu permisiunea National Council on Family

Relations.

DISPONIBILITATE: Dr. Ronald M. Sasatelli, Human Development Center, U 117,

Storrs, CT 06268 Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între

iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

100

MCLI Încercuiţi numărul corespunzător experienţei dvs. prezente comparativ cu expectaţiile -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 mai rău la fel cum mai bine decât mă aşteptam mă aşteptam decât mă aşteptam

1 Nivelul de prietenie pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 2 Gradul în care partenerul dvs. are încredere în dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 3 Nivelul activităţii sexuale pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 4 Gradul încrederii dintre dvs. şi soţul dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 5 Gradul de conflict ce apare în deciziile zilnice -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 6 Durata timpului petrecut împreună -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 7 Nivelul de afecţiune pe care îl exprimă partenerul -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 8 Gradul în care se împart responsabilităţile pentru

sarcinile casnice -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

9 Gradul în care partenerul este dispus să vă asculte -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 10 Nivelul egalităţii în relaţie pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 11 Nivelul conflictului pentru bani pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 12 Nivelul compatibilităţii pe care îl exeprimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 13 Nivelul conflictului pentru timpul liber pe care îl

experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

14 Nivelul dezacordului pentru prieteni pe care îl experimentaţi

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

15 Nivelul de interes pentru sex pe care îl exprimă partenerul dvs.

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

16 Corectitudinea în care se cheltuiesc banii -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 17 Nivelul spiritului critic pe care îl exprimă partenerul -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 18 Nivelul respectului reciproc pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 19 Gradul în care comunicare interpersonală este eficientă -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 20 Nivelul de iubire pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 21 Gradul în care nevoile dvs. se întâlnesc -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 22 Gradul libertăţii pe care îl simţiţi în promovarea altor

prieteni -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

23 Nivelul responsabilităţii pe care partenerul dvs.îl acceptă sarcinile casnice

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

24 Gradul în care dvs. şi partenerul dvs. discutaţi despre sex

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

25 Nivelul intimităţii pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 26 Gradul în care soţul dvs. suportă alegerile dvs. în

legătură cu profesia -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

27 Gradul în care dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord cu stilul de viaţă

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

28 Gradul în care dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord cu numărul copiilor pe care să-l aveţi

-3 -2 -1 0 +1 +2 +3

29 Nivelul atracţiei fizice a partenerului dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 30 Gradul în care vă certaţi pentru lucruri mărunte -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 31 Nivelul geloziei pe care partenerul dvs. îl exprimă -3 -2 -1 0 +1 +2 +3 32 Nivelul angajării pe care îl simţiţi din partea soţului -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

101

2.2.8. Scala convenţionalităţii în relaţia maritală

Marital Conventionalization Scale (MCS)

Autori: Vernon H. Edmonds

Scop: măsurarea distorsiunii unei persoane în evaluarea căsniciei proprii

Descriere: MCS este un instrument de 15 itemi cu răspunsuri „adevărat/fals” care

măsoară limita până la care o persoană distorsionează evaluarea propriei căsnicii în

direcţia dezirabilităţii sociale. Punctul central al scalei este „convenţionalitatea”, cu

tendinţa de a se purta ca şi cum ar fi adevărat fără a-i păsa dacă este cu adevărat aşa.

Ideea din spatele dezvoltării MCS a fost că această convenţionlitate este o problemă

specială în măsurarea individuală a realţiei maritale pentru că aprobarea socială şi

implicarea logică a ego-ului – principalii determinanţi ai convenţionalităţii – sunt mai

mari aici decât în oricare alt domeniu al vieţii. Deşi MCS a fost construit numai ca un

instrument de cercetare a convenţionalităţii în studierea relaţiilor maritale, scala poate

avea şi o utilitate clinică interesantă ajutându-l pe practician să descopere viziunile

nerealiste sau supraevaluate ale clientului asupra partenerului lor

Norme: MCS a fost studiat iniţial pe 100 de studenţi căsătoriţi aleşi aleator din

Florida State University, având o medie a duratei căsniciei de peste 5 ani. Alte date

demografice nu au fost oferite. Scorul mediu al formei lungi a MCS (50 itemi) a fost

de 12 (SD=8) şi al formei scurte, reprodus aici, şi care corelează .99 cu forma lungă,

a fost de 34 (SD=30).

Scorarea: Fiecărui item la care se răspunde în mod convenţional i se acordă valoarea

din paranteza de la sfârşitul fiecărui item. Răspunsurile care se scorează sunt

„adevărat” pentru itemii 3, 4, 6,7, 8, 9, 11, 12, 13 şi 14 şi „fals” pentru cei care au

rămas. Astfel, dacă un individ încercuieşte fals la itemul 1, scorul va fi 6. Valorile

care se acordă sunt proporţionale cu corelaţiile dintre fiecare item şi scorul total MCS

forma lungă. Itemii inidividuali sunt însumaţi pentru scorul total.

Validitate: MCS dispune de o validitate concurentă bună, corelând .63 cu Locke-

Wallace Short Scale of Marital Adjustment. Forma lungă şi cea scurtă corelează de

asemenea .44 şi respectiv .39 cu Scala minciunii din MMPI, corelaţie care e în acord

cu ideea că convenţionalitatea este o formă a înşelăciunii sine-altul.

Prima apariţie: Edmonds, V.H. (1967). Convenţionalitatea maritală: definire şi evaluare,

Journal of Marriage and the Family, 29, November 1967, 681-688.

102

Disponibilitate: Instrument reprodus cu permisiunea National Council on Family

Relations, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi

realitate, Editura Sper, Bucureşti

MCS

Citiţi fiecare afirmaţie şi decideţi dacă este adevărată în cazul în care o aplicaţi la

dvs., la partenerul dvs. sau la căsnicia dvs. Dacă este adevărată, încercuiţi litera T.

Dacă este falsă, în cazul în care o aplicaţi la dvs., la partenerul dvs. sau la căsnicia

dvs., încercuiţi litera F.

T F 1 Am anumite nevoi care nu sunt satisfăcute de căsnicia mea. (W=6)

T F 2 Căsnicia mea poate fi mai fericită decât este. (W=6)

T F 3 Chiar dacă ar fi disponibile pentru a se căsători cu mine toate pesoanele de

sex opus, tot n-aş fi putut face o alegere mai bună. (W=4)

T F 4 Nu cred că vreun alt cuplu ar putea trăi într-o armonie mai mare decât

partenerul meu şi cu mine. (W=5)

T F 5 Există perioade când nu simt prea multă iubire şi afecţiune pentru

partenerul meu. (W=6)

T F 6 Nu am regretat nicodată căsnicia mea, nici măcar o clipă. (W=5)

T F 7 Suntem atât de bine adaptaţi pe cât pot fi două persoane în această lume.

(W=6)

T F 8 Nu cred că cineva poate fi mai fericit decât suntem eu şi partenerul meu

atunci când suntem împreună.(W=6)

T F 9 Partenerul meu înţelege şi empatizează complet cu fiecare stare a mea.

(W=5)

T F 10 Căsnicia mea nu este un succes perfect. (W=8)

T F 11 Fiecare lucru nou pe care l-am aflat despre partenerul meu m-a mulţumit.

(W=6)

T F 12 Partenerul meu are toate calităţile pe care le-am dorit la cineva. (W=8)

T F 13 Dacă partenerul meu are câteva defecte, eu nu le cunosc. (W=8)

T F 14 Eu şi partenerul meu ne înţelegem perfect unul pe celălalt. (W=8)

T F 15 Există perioade când partenerul meu face lucuri care mă fac nefericită.

103

2.2.9. Evaluarea instabilităţii maritale

MARITAL INSTABILITY INDEX (MII)

AUTORI: John N. Edwards, David R. Johnson şi Alan Booth

SCOP: măsurarea instabilităţii maritale

DESCRIERE: MII este un instrument de 14 itemi construit pentru a măsura instabilitatea

maritală şi mai ales tendinţa spre divorţ. MII se bazează pe ideea că atât cogniţiile cât şi

comportamentele trebuie luate în considerare când se evaluează instablitatea şi

potenţialul pentru divorţ al unui cuplu. Această scală poate fi uşor administrată de un

intervievator şi scorată în câteva minute. MII este în mod particular util cu atât mai

repede cu cât este administrat cogniţiilor şi comportamentelor specificate. Îl poate ajuta

pe consilier să determine cu o mai mare acurateţe rezultatul precis pentru o relaţie

maritală particulară. MII este reprodus aici (ca partea 1) împreună cu o măsurătoare a

altor câţiva factori de rsic (partea 2) pe care practicianul o poate folosi pentru a mări

acurateţea.

NORME: MII a fost studiat iniţial pe 2034 de bărbaţi şi femei căsătorite sub 55 de ani în

1980 şi apoi pe 1578 (78%) din acel eşantion în 1983. Alta norme sau date demografice

nu sunt oferite.

SCORAREA: MII este uşor de scorat urmărind instrucţiunile din dreapta instrumentului.

Numărul de răspunsuri – „înclinaţii spre divorţ” sunt însumate şi înregistrate la sfârşitul

instrumentului unde este prezentată o figură „şansa divorţului”.

FIABILITATE: MII are o consistenţă internă excelentă cu un alpha de .93. Date despre

stabilitate nu au fost oferite.

VALIDITATE: MII are o validitate predictivă bună. Dintre cei care în 1980 nu au

raportat nici un semn de instabilitate mentală, doar 3% au divorţat în 1983, în timp ce

persoanele care au avut scoruri în extrema cealaltă, au avut o rată de divorţ de 27%, de 9

ori mai mare. De asemenea MII a dovedit o validitate de construct bună, corelând pozitiv

cu măsurători ale problemelor maritale şi „dezacordurilor” maritale, şi negativ cu

fericirea maritală sau cu interacţiunea maritală.

PRIMA APARIŢIE: Edwards, J.N., Johnson, D.R. şi Booth, A. (1987). Coming apart: A

prognostic instrument of marital breakup, Family realations, 36, 168-170. Instrument

reprodus cu permisiunea National Council on Family Relations.

104

DISPONIBILITATE: Articol din jurnal, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),

Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

MII

Partea 1. Evaluarea înclinaţiei spre divorţ. Puneţi-vă următoarele întrebări şi încercuiţi unul din răspunsurile date:

Fără

în

clin

aţie

sp

re

divo

rţ În

clin

aţie

sp

re

divo

rţ

Câteodată oamenii căsătoriţi cred că le-ar plăcea să locuiască separat de partenerul lor. Cât de des simţiţi dvs. acest lucru? Foarte des, des, ocazional sau niciodată?

Oca

zion

al s

au

nici

odat

ă

Des

sau

foar

te

des

Chiar şi persoanele care se înţeleg bine cu partenerul lor se întreabă uneori dacă mariajul lor merge sau nu. V-aţi gândit în ultimii 3 ani că căsnicia dvs. este în probleme?

Nu Da

Din câte ştiţi, s-a gândit vreodată partenerul dvs. că mariajul dvs. este în probleme?

Nu Da

Aţi vorbit în ultimii 3 ani cu membrii familiei, prieteni, consilieri sau asistenţi sociali despre problemele dvs. în căsnicie?

Nu Da

După câte ştiţi, partenerul dvs. a vorbit cu membrii familiei, prieteni, asistenţi sociali despre problemele pe care le aveţi în familie?

Nu Da

V-a trecut prin cap în ultimii 3 ani gândul de a divorţa sau separa de partenerul dvs.?

Nu Da

Din câte şiţi, i-a trecut prin cap partenerului dvs., în ultimii 3 ani, gândul de a divorţa sau de a vă separa?

Nu Da

Dvs. sau partenerul dvs. aţi sugerat în mod serios ideea unui divorţ în ultimii 3 ani?

Nu Da

Aţi discutat despre împărţirea proprietăţilor? Nu Da Aţi discutat despre consultarea unui avocat? Nu Da Aţi consultat dvs. sau partenerul dvs. un avocat în legătură cu un divorţ sau o separare?

Nu Da

Din cauza probelmelor pe care oamenii le au în căsniciile lor, uneori ei pleacă de acasă pentru puţin timp sau ca o separare de porbă. S-a întâmăplat acest lucru şi în căsnicia dvs. în ultimii 3 ani?

Nu Da

Aţi vorbit cu partenerul dvs. despre cererea unui divorţ sau unei separări?

Nu Da

Aţi cerut divorţul sau separea dvs. sau partenerul dvs.? Nu Da

NUMĂRAŢI NUMĂRUL DE RĂSPUNSURI „ÎNCLINAŢII SPRE DIVORŢ”

(INCLUZÂND „NU ŞTIU” SAU „DA”) ŞI ÎNREGISTRAŢI-LE AICI:

105

ÎNCERCUIŢI ŞANSELE DE DIVORŢ ÎN URMĂTORII 3 ANI DUPĂ CUM

URMEAZĂ:

SCORUL ÎNCLINŢIEI ŞANSELE SPRE

SPRE DIVORŢ DIVORŢ

22

26

5-6 31

38

10+ 43

Partea 2. Atracţii şi bariere spre divorţ

PUNEŢI-VĂ ÎNTREBĂRILE URMĂTOARE ŞI ADĂUGAŢI SAU SCĂDEŢI

PUNCTE DIN SCORURILE ŞANSEI SPRE DIVORŢ ÎN FUNCŢIE DE

RĂSPUNSURI.

Mai jos sunt enumerate câteva dintre lucrurile pe care cuplurile le fac împreună.

Pentru fiecare, vă rugăm să spuneţi cât de des dvs. şi partenerul dvs. îl faceţi împreună.

1 niciodată 2 ocazional 3 de obicei 4 aproape întotdeauna

Num

ărul

de

răsp

unsu

ri Cât de des luaţi masa principală împreună?

Cât de des vă vizitaţi prietenii împreună?

Cât de des dvs. şi partenerul dvs. lucraţi împreună la proiecte pentru

casă?

Cât des ieşiţi împreună – de ex. la film, să jucaţi cărţi, bowling, etc.?

Faceţi suma numerelor pentru frecvenţa cu care faceţi lucruri împreună. Dacă totalul este

între 13 şi 16, extrageţi 12 din scorul şansei pentru divorţ, iar dacă totalul este între 9 şi

12, extrageţi 10.

106

NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

Dacă ar fi să o luaţi de la început, (a)v-aţi căsători cu aceiaşi persoană, (b)v-aţi căsători

cu altcineva sau (c)nu v-aţi mai căsători deloc?

DACĂ RĂSPUNSUL ESTE (c), ADĂUGAŢI 11 LA ULTIMUL SCOR LA ŞANSA

PENTRU DIVORŢ; DACĂ ESTE (a) SAU (b), TRECEŢI LA URMĂTORUL ITEM.


Sunteţi proprietarul apartamentului în care staţi sau este închiriat?

DACĂ APARTAMENTUL ESTE AL DVS., SCĂDEŢI 6 DIN UTLIMUL SCOR LA

ŞANSA PENTRU DIVORŢ:


În general, cât de mult credeţi că vă influenţează viaţa de zi cu zi credinţele dvs.

religioase – foarte mult, mult, întrucâtva, puţin sau deloc?

DACĂ RĂSPUNSUL ESTE ÎNTRUCÂTVA, MULT SAU FOARTE MULT,

SCĂDEŢI 4 DIN ULTIMUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:


De câţi ani sunteţi căsătorit cu partenerul dvs.?

DACĂ SUNTEŢI CĂSĂTORIT DE MAI PUŢIN DE 5 ANI, ADĂUGAŢI 3 LA

ULTIMUL SCOR LA ŞANSA PNETRU DIVORŢ:


Exemplu:

O persoană care are scorul 1 la scala înclinaţiei spre divorţ încep cu o şansă de

22% pentru divorţ în curs de 3 ani. Dar dacă persoana face multe lucruri împreună cu

partenerul (ex. are scorul 14 la frecvenţa lucrurilor făcute împreună), probabilitatea scade

cu 12 puncte până la 10%. Dacă cuplul cumpără apartamentul, se scad alte 6 puncte,

scăzând înclinaţia spre divorţ la 4%. În final, dacă religia are o importanţă în viaţa lor,

scorul poate fi redus până la 0.

107

2.2.10. Scala Miller de măsurare a controlului în relaţia maritală

Miller Marital Locus of Control Scale (MMLOC)

AUTORI: Philip c Miller, Herbert M. Lefcourt şi Edward E. Ware

SCOP: măsurarea locului pe care îl ocupă controlul în relaţia maritală

DESCRIERE: Acest instrument de 26 de itemi măsoară locul controlului în relaţia

maritală. Poziţia externă-internă a controlului a fost amplu studiată şi s-a dovedit a fi un

important moderator al stresului vieţii. Mai mult, MMLOC ia în considerare

caracteristicile partenerilor în relaţie care măresc stabilitatea şi satisfacţia. MMLOC a

fost dezvoltat prin proceduri psihometrice serioase. Cei 26 de itemi au fost derivaţi dintr-

un eşantion de 78 de itemi care măsoară 4 dimensiuni legate de rezultatele maritale:

abilitate, efort, context şi noroc. În genreal, în relaţia maritală, cineva are un scor mai

înalt la internalitate tinde spre o satisfacţie maritală şi intimitate mai mari decât cineva

care are un scor înalt la externalitate.

NORME: Bazate pe un eşantion de 230 de studenţi căsătoriţi, scorurile nu au fost

semnificativ diferite pentru bărbaţi şi femei. Mediile au fost de 133.42(SD=19.83) pentru

bărbaţi şi de 131.43(SD=19.59) pentru femei.

SCORAREA: Scorurile totale sunt determinate de următoarea formulă: 132+ scor

extern-scor intern. Scor extern= itemii 1 + 2 + 4 + 6 + 10 + 12 + 13 + 15 + 17 + 21 + 24

+ 27 + 28 + 30 + 32 + 35 + 37 + 39 + 41 + 42 + 44. Scor intern= itemii 3 + 5 + 7 + 8 + 9

+ 11 + 14 + 16 + 18 + 19 + 20 + 23 + 25 + 26 + 29 + 31 + 33 + 34 + 36 + 38 + 40 + 43.

Adăugând o constantă şi scăzând itemii interni se recodează în mod eficient itemii interni

într-o direcţie externă. Scorurile celor 4 subscale atribuţionale se determină astfel: Efort=

3 + 5 + 7 + 9 + 14 + 18 + 23 + 29 + 31 + 40; Abilitate= 8 + 11 + 16 + 19 + 20 + 25 + 26

+ 33 + 34 + 36 + 38 + 43; Context= 1 + 2 + 6 + 10 + 12 + 13 + 17 + 24 + 27 + 28 + 35 +

37 + 39 + 41 + 42; Noroc= 4 + 15 + 21 + 22 + 30 + 32 + 44.

Scorurile înalte reflectă externalitatea pentru locul marital al controlului.

FIABILITATE: MMLOC are o consistenţă internă foarte bună, cu un alpha de .83. Date

despre stabilitate nu au fost oferite.

VALIDITATE: MMLOC dispune de o validitate concurentă, corelând cu

scorurile initmităţii sociale. Validitatea MMLOC este evidentă şi din corelaţia dinte locul

extern al controlului şi discrepanţa dintre scorurile soţului şi soţiei, de ex. cei care sunt

108

mai externali decât internali au o mai mare discrepanţă între scoruri. MMLOC corelează

de asemenea cu satisfacţia maritală şi satisfacţia vieţii în general.

PRIMA APARIŢIE: Miller, P.C., Lefcourt, H.M. şi Ware, E.E. (1983). The

construction and development of the Miller Marital Locus of Control Scale, Canadian

Journal of Behavioral Science, 15, 266-279. Miller, P.C., Lefcourt, H.M., Holme, J.G.,

Ware, E.E. şi Saleh, W.E. (1986). Marital locus of control and marital problem-solving,

Journal of Personality and Social Psychology, 51, 161-169. Instrument reprodus cu

permisiunea lui Herbert M. Lefcourt şi Canadian Psychology Association.

DISPONIBILITATE:Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între

iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

MMLOC

Afirmaţiile din acest chestionar exprimă opinii asupra unor probleme ale relaţiei

maritale. Puteţi să fiţi de acord puternic cu unele dintre ele şi în dezacord la fel de

puternic cu altele, sau puteţi să nu fiţi sigur de ceea ce simţiţi. Reacţiile dvs. reflectă

opiniile dvs. şi nu există răspunsuri corecte sau incorecte. Indiferent dacă sunteţi de

acord sau nu cu vreo afirmaţie, puteţi fi sigur că există o mulţime de oameni care simt la

fel ca dvs. Marcaţi fiecare afiramţie din stânga în funcţie de cât de acord sunteţi cu ea.

Vă rugăm să le marcaţi pe toate.

+1= sunt de acord puţin

+2= sunt de acord foarte mult

0= nici acord, nici dezacord

-1= simt puţin dezacord

-2= simt foarte mult dezacord

Vă rugăm să vă amintiţi că cel mai bun răspuns este opinia dvs. şi de obicei este

reflectat de prima reacţie la item, mai degrabă decât după lungi dezbateri cu dvs. înşivă

asupra experienţelor particulare.

1 Când vreau ca soţul meu să facă ceva ce n-a planificat, nu prea pot face multe pentru a-l întoarce spre modul meu de gândire.

2 Sunt adesea dezorientată în legătură cu ceea ce trebuie să spun sau să fac atunci când nu sunt de acord cu soţul meu.

109

3 Adesea problemele maritale se rezolvă cu prea mare efort din partea mea.

4 Pot adesea să ajut la o reconciliere când eu şi soţul meu ne certăm

5 Stările soţului meu sunt adesea misterioase pentru mine, în sensul că nu prea am idee de unde au pornit.

6 Adesea găsesc comportamentul soţului meu nepredictibil. 7 În timpul unei neînţelegeri deseori pot să spun sau să fac

ceva care să îmbunătăţească situaţia. 8 Înţeleg comportamentul soţului meu. 9 Perioade fercite în căsnicia noastră par să se întâmple cu

puţin efort din partea mea sau fără nici un efort. 10 Adesea starea soţului meu este o reacţie la ceea ce eu am

spus sau am făcut. 11 Există lucurui pe care le pot face pentru a încuraja

terminarea unei neînţelegeri cu soţul meu şi care ne fac să ne simţim mai bine.

12 Circumstanţele de un fel sau altul joacă un rol important în a determina dacă căsnicia noastră merge bine sau nu.

13 Când suntem în conflict, soţul meu este cel care cel mai adesea reconciliază situaţia.

14 Un anumit efort este de obicei necesar din partea mea pentru a aduce experienţe plăcute în căsnicia noastră.

15 Când avem experienţe neplăcute în căsnicie pot adesea să-mi dau seama cum am contribuit eu la producerea lor.

16 Cel mai adesea depinde de soţul meu să facă o înţelegere să se termine paşnic.

17 Perioadele nefericite din căsnicia noastră par să se întâmple indiferent de ceea ce fac eu.

18 Când avem dificultăţi în căsnicie, par să fie puţine lucurui pe care eu şi soţul meu le putem face pentru a ajunge la o reconciliere.

19 Pot uşor să-mi conving soţul să facă ceva pe care el nu l-a planificat.

20 Circumstanţele joacă un rol foarte limitat în producerea satisfacţiei maritale; ceea ce conteză sunt efortul şi interesul.

21 Adesea cred că bărbaţii sunt mai greu de înţeles decât femeile.

22 Când am dificultăţi în relaţiile mele cu bărbaţii, găsesc că timpul este un vindecător mai bun decât orice aş putea face eu.

23 Bărbaţii par mai puţin predictibili decât femeile. 24 Femeile par mai zăpăcite decât bărbaţii. 25 Când întâlnesc dificultăţi în relaţiile mele cu femeile, mi se

pare că pot face prea puţin pentru a întoarce situaţia. 26 Femeile sunt mai de încredere în interacţiuni pentru mine

decât bărbaţii.

110

2.2.11. Chestionarul Beier –Sternberg privind discordanţa

Beier –Sternberg Discord Questionnaire (DQ)

AUTOR: Ernest G. Beier şi Daniel P. Sternberg

SCOP: măsoară conflictul marital şi nefericirea maritală

DESCRIERE: DQ este un instrument de 10 itemi construit pentru măsurarea a două

dimensiuni ale relaţiei marital: discordia\ conflictul şi gradul de nefericire ataşat acestui

conflict. Itemii au fost selectaţi pe baza consultării literaturii de specialitate care prezenta

aceste probleme ca fiind principalele surse ale conflictului marital. Fiecare subiect va

scora, mai întâi, fiecare problemă în sensul gradului de conflict pe care îl generează în

căsnicie iar apoi evaluează în ce măsură acesta produce nefericire. Itemii sunt scoraţi

individual.

NORME: Datele pentru DQ au fost generate de o serie de studii pe cupluri proaspăt

căsătorite care au răspuns solicitării de cooperare exprimate în scrisorile trimise.

Cuplurile erau heterogene şi au fost contactate puţin după căsătorie şi la un an distanţă.

Mediile sunt disponibile pentru fiecare item în cele două perioade. A existat o mică

creştere a conflictului în cuplu pe perioada de un an : media totală a conflictului este de

33.92 la scurt timp după căsătorie şi de 36.55 la un an după căsătorie.

SCORAREA: Fiecare item este scorat separat pe o scală de 7 puncte în care scorurile

înalte indică un conflict şi o nefericire maritală mai mare. Itemii individuali pot fi adunaţi

într-un scor total, dar semnificaţia scorului nu este clară.

VALIDITATEA: DQ dispune de un anumit grad de validitate convergentă (analoagă)

în sensul că valoarea conflictului corelează semnificativ cu valoarea nefericirii maritale

şi există o anumită corelaţie între scorurile la DQ şi valoarea gradului de comportament

intim. De asemenea, există o schimbare semnificativă de-a lungul primului an de

căsătorie pentru soţii (media totală s-a mişcat de la 19 la 255.33), ceea ce sugerează un

anumit grad de validitate predictivă pentru DQ.

PRIMA APARIŢIE : Beier, E. G. şi Sternberg, D.P.(1977). Comunicarea marital,

Journal of Communication, 27, 92-100. Instrument reprodus cu permisiunea lui Ernest G.

Beier şi Daniel P. Sternberg.

DISPONIBILITATE : Dr.Daniel P Sternberg, Psychiatric Associates, 3540 South 4000

West, Suite 310, West Valley City, UT 84120, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),


111

DQ

Prin următoarele scale dorim să aflăm care credeţi dvs. că sunt ariile de acord şi

dezacord în căsnicia dvs. De asemenea dorim să aflăm dacă aceste arii vă aduc fericire,

nefericire sau indiferenţă. De exemplu, dacă banii sunt un punct de mare dezacord în

căsnicia dvs., puteţi marca în dreptul Scalei 1 (gradul acordului) sub numerele 5,6 sau 7

în funcţie de extensia dezacordului. Dacă aţi face un semn în dreptul lui 7, aceasta ar

însemna că există foarte mult dezacord în legătură cu banii în căsnicia dvs. Dacă marcaţi

nr.5, aceasta ar însemna că există doar puţin dezacord în legătură cu banii. Prin Scala 1

dorim să aflăm în ce măsură vă diferenţiaţi de partener în legătură cu modul de a privi

lucrurile. În Scala 2 dorim să aflăm în ce fel resimţiţi dvs. aceste diferenţe. Dacă, de

exemplu, un dezacord vă face foarte nefericit, puteţi marca 6 sau 7 pe Scala 2(rezultate

ale acordului sau dezacordului). Vă rugăm să marcaţi fiecare item în ambele scale.

Atenţie, cu cât este mai mare numărul marcat cu atât este mai mare dezacordul sau

conflictul, iar cu cât este mai mic, cu atât este mai mare acordul.

SCALA 1: Gradul de acord SCALA 2:Rezultatele acordului\dezacordului

Acord Dezacord Fericit Nefericit

1 2 3 4 5 6 7 1 2 3 4 5 6 7

1.Banii

2.Copii

3.Sexul

4.Grija şi dragostea

5.Lucruri făcute împreună (în timpul liber)

6.Prieteni şi viaţa socială

7.Ambiţia, voinţa de a merge înainte

8.Politica

9.Educaţia copiilor

10. Religia

112

2.2.12. Scala competitivităţii

COMPETITIVENESS SCALE (CS)

AUTOR: Mary R. Laner

SCOP: măsurarea competivităţii unui partener în relaţie

DESCRIERE: CS este un instrument de 50 de itemi construit pentru a măsura

competitivitatea unui partener în relaţii. CS este împărţit în trei subscale, aşa cum o

indică măsurătoarea însăşi, bazate pe felul în care comportamentele sunt experimentate:

plăcute (P), neplăcute (U), sau agresive\abuzive (A). Aceste subscale au fost dezvoltate

de evaluatori independenţi cu o rată de acord de 88%. CS poate fi foarte util în

identificarea şi explorarea problemelor de competitivitate a cuplurilor care prezintă

problemele în relaţiilor lor.

NORME: CS a fost studiat iniţial pe 99 bărbaţi şi 81 femei, majoritatea albi, studenţi

dintr-o universitate de sud-vest. Marea majoritate nu fusese niciodată căsătorită şi erau

de clasă socială mijlocie; 80% dintre femei aveau vârsta de 20 de ani sau mai tinere iar

74% dintre bărbaţi aveau 21 de ani sau mai mult. Norme actuale nu sunt disponibile, deşi

femeile şi bărbaţii au aceleaşi scoruri la toţi itemii plăcuţi în afară de 8, la toţi itemii

neplăcuţi în afară de 2 şi la toţi itemii agresivi\abuzivi.

SCORAREA: CS este uşor de scorat acordând fiecărui răspuns „tipic” şi “ocazional”

câte un punct, apoi adunând aceste puncte pentru fiecare subscale. Itemii plăcuţi au un

total maxim de 20 de puncte, cei neplăcuţi un maximum de 22 puncte iar cei agresivi, un

maximum de 8 puncte.

FIABILITATEA: Nu există informaţii disponibile.

VALIDITATEA: Deşi datele sunt limitate, subscala neplăcută este asociată cu scorurile

combatitivităţii aşa cum sunt măsurate de Index of Spouse Abuse.

PRIMA APARIŢIE : Laner, M. R. (1986). Competiţia în etapa de curtare, Family

Relations, 35, 275-279.

DISPONIBILITATE : Dr. Mary Laner, Profesor, Departamentul de sociologie,

Universitatea din Arizona, Tempe, AZ85287, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),


113

CS

Vă rugăm să analizaţi comportamentele, trăsăturile sau calităţile pe care

partenerul dvs. le are în relaţia dvs. pentru a-şi atinge scopurile. Pentru fiecare dintre

itemii următori, faceţi un X în coloana care se apropie cel mai mult de descrierea

comportamentelor, trăsăturilor, calităţilor pe care partenerul dvs. le are în relaţia cu dvs.

Această trăsătură\ calitate\ comportament este :

Pentru a-şi atinge scopul, partenerul meu :

Tipică Folosită doar ocazional

Niciodată

1 2 3 4 5 6

U 1 Expune o putere brutală U 2 Înşeală P 3 Arată flexibilitate P 4 Demonstrează tenacitate U 5 Este tăcut A 6 Foloseşte violenţa fizică U 7 Minte P 8 Perseverează(este

perseverent)

P 9 Este harnic (munceşte mult)

P 10 Se comportă stoic(fără să plângă)

A 11 Este neîndurător U 12 Este viclean, isteţ P 13 Este inteligent, înţelept,

informat

A 14 Terorizează, ameninţă, intimidează

P 15 Arată curaj P 16 Utilizează şarmul U 17 Se comportă într-un

mod nepăsător

U 18 Vorbeşte linguşitor P 19 Demonstrează toleranţă U 20 Utilizează

linguşeală(înduplecarea)

A 21 Inspiră teamă şi\sau anxietate

U 22 Se exprimă emfatic, bombastic

114

U 23 Accentuează realizările trecute

P 24 Utilizează umorul şi ironia

P 25 Demonstrează competenţă(e expert)

A 26 Insultă, este abuziv, nepoliticos

U 27 Acţionează ca un snob P 28 Prezintă vigoare,

energie

P 29 Se comportă ca un tip de treabă, ca un cavaler

P 30 Este răbdător U 31 Se comportă arogant,

superior

U 32 Utilizează satira, ridiculizează

P 33 Se comportă exuberant, entuziast

U 34 Demonstrează putere, autoritate, influenţă, „trage sforile”

U 35 Se comportă sofisticat A 36 Este furios U 37 Este sarcastic P 38 Este grijuliu, planifică

activităţile

U 39 Inspiră un sentiment de vină

U 40 Este lăudăros U 41 Utilizează subrefugii,

viclenie

P 42 Este conştient de sine A 43 Provoacă, confruntă U 44 Este mincinos P 45 Este încrezător în

propriile sale puteri

U 46 Simulează slăbiciunea (se comportă ca un martir)

P 47 Este calm U 48 Pretinde dragoste U 49 Simulează stupiditate P 50 Este diplomat, plin de

tact

115

2.2.13. Scala dominanţă-acomodare

Dominance-Accomodation Scale

(DA)

AUTOR: Carol Noll Hosskins

SCOP: măsurarea dominanţei şi acomodării în cupluri şi familii

DESCRIERE: DA este un instrument de 37 de itemi construit pentru a măsura

dominarea şi acomodarea în relaţiile inter-personale, în special în cupluri şi familii.

Dominanţa a fost definită ca încercări de a controla mediul de viaţă al cuiva: exprimarea

opiniilor, preferinţe sau atitudini în manieră verbală sau nonverbală care tinde să

influenţeze puternic sau direct comportamentele partenerului. Astfel, un individ înalt

dominant va fi văzut încercând să-şi controleze partenerul. Un individ cu scoruri înalte la

acomodare a fost definit ca acceptând vina şi critica atunci când nu le merită; având

tendinţa de a fi auto- depreciativ; evitând riscul rănirii fizice sau emoţionale; căutând să-

şi maximizeze securitatea psihologică personală, starea bună sau stabilitatea. DA are doi

factori sau subscale: acomodare personală (itemii 2,3,5-7,9-11 , 13,14, 16-

18,20,21,23,25,26,28-30,35-37) şi acomodarea în cuplu (itemii 1,3,4,6,8,9,12,13,15-26,

28, 31, 33). Sunt recomandate scorurile separate pe factori, unde scorurile înalte la

primul factor înseamnă că există o tendinţă de acomodare la partener şi un scor scăzut

indică dorinţa de a se impune, autoafirmare. Scorurile înalte la factorul al doilea indică

faptul că subiectul percepe puţină apreciere legat de propriile nevoi.

NORME: DA a fost studiat pe mai multe eşantioane, cel mai recent pe 78 de

cupluri(156 indivizi) cu o medie de vârstă de 39 de ani, media de 11.6 ani în relaţii; 87%

erau specializaţi într-o profesie şi 78% aveau o educaţie medie. Scorul mediu pentru

întreaga scală a fost de 164.4 (sd= 19.2).

SCORAREA: DA este scorat prin inversarea scorurilor la toţi itemii de la al doilea

factor şi apoi însumând valorile itemilor pentru subscală şi scorurile totale.

FIABILITATEA: DA dispune de o bună fiabilitate cu un alpha total de .84; primul

factor are un alpha de .79 iar al doilea factor un alpha de .65. Date despre stabilitate nu

au fost date.

VALIDITATEA: DA are o buna validitate convergentă având corelaţii semnificative

între ambele subscale şi mai multe subscale ale Personality Research Form-E, incluzând

116

umilire, agresivitate, dependenţă, dominanţă, evitarea rănirii, recunoaştere socială şi

înţelegere.

PRIMA APARIŢIE : Hoskins, C. N. (1986). Măsurarea dominanţei şi acomodării

percepute: Dezvoltarea unei scale, Psychological Reports, 58, 627-642.

DISPONIBILITATE : Dr. Carol Hoskins, New York University, 429 Shimkin Hall,

Washington Square, New York, NY10003, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),


DA

În paginile următoare veţi găsi o serie de propoziţii care descriu sentimente în

legătură cu relaţia dvs. cu partenerul dvs. Vă rugăm să citiţi fiecare propoziţie atent şi să

răspundeţi corespunzător cu ceea ce SIMŢIŢI în general. Vă rugăm să răspundeţi la toţi

itemii.

O scală gradată de răspuns este dată pentru răspunsurile dvs. :

SA=acord puternic

A=acord

U=nedecis

D=dezacord

SD=puternic dezacord

1 Ştiu că partenerul meu mă ia în serios când sunt preocupat de condiţiile din lumea de azi.

SA A U D SD

2 Chiar dacă aş putea să dorm până mai târziu, mă scol de obicei deoarece aşa vrea partenerul meu.

SA A U D SD

3 Când am nevoie de ajutor de la partenerul meu în casă, insist

SA A U D SD

4 Partenerul meu se înţelege bine cu prietenii mei deşi el poate să-i nu-i placă la fel de mult ca mine.

SA A U D SD

5 De obicei cedez pentru a avea pace dacă partenerul meu îmi explică de ce crede că opiniile mele sunt greşite.

SA A U D SD

6 Insist să am ceva de spus în legătură cu cât timp liber petrec eu cu prietenii.

SA A U D SD

117

7 Dacă partenerul meu mă trezeşte, încerc să fiu drăguţă chiar dacă nu simt asta.

SA A U D SD

8 Chiar dacă partenerul meu are de lucru, ştiu că el îl va da deoparte dacă eu am nevoie de timp împreună cu el.

SA A U D SD

9 Când este rândul partenerului meu de a strânge după cină, n-o fac eu.

SA A U D SD

10 Dacă partenerul meu nu înţelege nevoia mea de a avea banii mei, nu aş face o problemă din asta.

SA A U D SD

11 Încerc să fiu de acord cu ideile partenerului meu asupra activităţilor de week-end chiar atunci când am alte gânduri.

SA A U D SD

12 Cheltuim bani în funcţie de felul în care cădem de acord că ne putem permite.

SA A U D SD

13 Dacă mi-e foame înainte de a veni soţul meu acasă, mănânc.

SA A U D SD

14 De obicei partenerul meu decide când este timpul să ne retragem

SA A U D SD

15 Partenerul meu ia în considerare interesele mele la fel ca şi pe ale lui când planifică timpul liber.

SA A U D SD

16 Dacă nu trebuie să mă trezesc dimineaţă, mă aştept ca partenerul meu să plece singur.

SA A U D SD

17 Când nu suntem de acord cu vreun aspect al vieţii noastre sexuale, îmi exprim punctele de vedere.

SA A U D SD

18 Când ideile noastre pentru week-end sunt diferite, îi spun asta.

SA A U D SD

19 Când îmi fac planuri cu prietenii mei, partenerul meu îşi va adapta programul.

SA A U D SD

20 Dacă partenerul meu întârzie acasă, îşi va pregăti singur cina.

SA A U D SD

21 Dacă partenerul meu mă trezeşte când eu mai vreau să dorm, îi spun asta.

SA A U D SD

22 Datorită faptului că valorile noastre de bază sunt similare, sunt satisfăcută cu stilul nostru de viaţă.

SA A U D SD

118

23 Dacă partenerul meu face dragoste într-o manieră pe care o găsesc dezagreabilă, nu continui actul sexual.

SA A U D SD

24 Când îi spun partenerului meu că simt nevoia să fim apropiaţi, ştiu că îşi va face timp pentru asta.

SA A U D SD

25 Deşi ştiu când partenerul meu vrea să facem dragoste, nu simt că trebuie să mă adaptez lui.

SA A U D SD

26 Nu renunţ la ceea ce fac şi mă duc să mă culc doar pentru că partenerul meu este gata de culcare.

SA A U D SD

27 Partenerul meu nu ia în serios îngrijorările ,ele pentru condiţiile sociale.

SA A U D SD

28 Încerc să-mi menţin prietenii chiar dacă partenerul meu nu este interesat de asta.

SA A U D SD

29 Dacă partenerul meu obiectează când spun unei ospătăriţe că ne-a luat prea puţini bani, n-o mai fac.

SA A U D SD

30 Interesele partenerului meu sunt pe primul plan în planificarea timpului liber.

SA A U D SD

31 Când nu cădem de acord asupra a ceea ce să mâncăm, partenerul meu renunţă în favoarea mea la fel de mult cât renunţ şi eu în favoarea lui.

SA A U D SD

32 Prefer să mă retrag dacă partenerul meu nu-mi răspunde sexual.

SA A U D SD

33 Mă simt bine când vorbesc cu partenerul meu despre viaţă şi semnificaţiile ei pentru că el dovedeşte respect pentru credinţele mele.

SA A U D SD

34 Dacă simt nevoia să fim apropiaţi, nu mă pot baza pe partenerul meu să-şi lase alte preocupări deoparte.

SA A U D SD

35 Mă simt obligată să servesc cina chiar când partenerul meu vine târziu.

SA A U D SD

36 De obicei sunt refractară la a cheltui bani fără să-mi consult partenerul.

SA A U D SD

37 Chiar dacă mi-e foame înainte de a veni partenerul meu acasă, mă simt mai bine dacă îl aştept.

SA A U D SD

119

2.2.14. Scala de măsurare a comportamentelor de coping la familiile

cu ambii soţi angajaţi

Dual Employed Coping Scale (DECS)

AUTOR: Denise A. Skinner şi Hamilton I. McCubbin

SCOP: măsurarea comportamentelor de coping la familiile cu ambii soţi angajaţi.

DESCRIERE: DECS este un instrument de 58 de itemi construit pentru a măsura

comportamentele de coping considerate folositoare în coordonarea rolurilor serviciului şi

a familiei în condiţiile în care ambii parteneri sunt angajaţi în afara casei. Dată fiind

nevoia în creştere din societatea americană ca ambii parteneri să fie angajaţi, acest

instrument poate fi foarte util pentru a-i ajuta pe practicieni să evalueze şi să urmărească

schimbările din comportamentele de coping care pot afecta negativ interacţiunile

familiale. DECS dispune de patru factori sau subscale descrise în detaliu în prima

apariţie a instrumentului: menţinerea sistemului familial, procurarea suportului,

modificarea rolurilor şi a standardelor şi menţinerea perspectivei sau reducerea tensiunii.

Oricum, DECS mai poate fi utilizat şi ca o măsură de coping, în general, prin folosirea

scorului total.

NORME: DECS a fost studiat pe mai multe eşantioane de familii, incluzând părinţi de

copii cu boli serioase. Nicio altă dată demografică nu este disponibilă. Media totală

pentru soţii este de 173.9 şi de 162.3 pentru soţi. În toate studiile, au existat diferenţe

semnificative între scorurile soţilor şi ale soţiilor, soţiile utilizând comportamnete de

coping mai multe decât soţii.

SCORAREA: După inversarea scorului la itemul 45, toţi itemii sunt pur si simplu

adunaţi pentru un scor toatal.

FIABILITATEA: DECS dispune de o consistenţă internă foarte bună cu un alpha total

de .86. date despre stabilitate nu sunt disponibile.

VALIDITATEA: DECS are o validitate convergentă bună, corelând cu un instrument

de adaptare familială. DECS are şi o validitate bună a grupurilor cunoscute, distingând

între părinţii din familiile echilibrate şi cele extreme (în termeni de adaptare).

PRIMA APARIŢIE : McCubbin, H. I. şi Thompson, A.I.(eds.) (1991). Teste de

evaluare ale familiei pentru cercetare şi practică. Madison, WI: University of Wisconsin.

DISPONIBILITATE : Dr. Hamilton McCubbin, Dean, School of Family Resources and

Consumer Services, Madison, WI 53706-1575, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),


120

DECS DECS este construit pentru a înregistra ce găsesc familiile ca fiind folositoare pentru ele în rolurile de coordonare (conducere) a familiei şi serviciului când ambii soţi sunt angajaţi în afara casei. Coping se defineşte ca eforturi personale sau colective (cu alţi indivizi, programe) de a administra cerinţele asociate cu familiile cu profesie dublă. Indicaţii: Mai întâi citiţi lista comportamentelor de coping din stânga, unul câte unul. Apoi decideţi cât de bine fiecare afirmaţie descrie coping-ul dvs., încercuind una dintre cifre: 5=acord puternic

4=acord moderat 3=nici acord nici dezacord 2=dezacord moderat 1=dezacord puternic

COMPORTAMENTE DE COPING:

Eu încerc să fac faţă cerinţelor familiei noastre cu profesie dublă astfel:

Dezacord puternic

Dezacord m

oderat

Nici acord/

Acord m

oderat

Acord puternic

Fără copii

1 Devin mai eficient; utilizez mai bine timpul de acasă.

1 2 3 4 5

2 Utilizez echipament modern (ex. cuptor cu microunde, etc.) pentru a fi de mai mare ajutor acasă.

1 2 3 4 5

3 Cred că avem mult de câştigat din punct de vedere financiar dacă lucrăm amândoi.

1 2 3 4 5

4 Pun la punct un program rezonabil privind treburile casnice pentru toţi membrii familiei.

1 2 3 4 5

5 Dorm mai puţin decât aş dormi în mod ideal. 1 2 3 4 5

6 Ignor comentarii despre cum „ar trebui” să ne comportăm ca bărbaţi sau femei (ex. femeile n-ar trebui să muncească; bărbaţii ar trebui să facă curat în casă.

1 2 3 4 5

7 Decid să îndeplinesc sarcini casnice la o oră regulată în fiecare săptămână.

1 2 3 4 5

8 Cumpăr mâncare convenabilă care e uşor de 1 2 3 4 5

121

preparat acasă.

9 Cred că profesia mea m-a făcut un părinte mai bun decât aş fi fost în alte condiţii.

1 2 3 4 5 FC

10 Las câteva treburi neterminate în casă (deşi aş vrea să le termin).

1 2 3 4 5 FC

11 Îi determin pe copii noştri să ajute la treburile casnice.

1 2 3 4 5

12 Ignor critica celorlalţi despre părinţii care lucrează amândoi în afara casei.

1 2 3 4 5 FC

13 Întreţin relaţii de prietenie cu alte cupluri cu profesie dublă.

1 2 3 4 5

14 Planific special o perioadă de timp pentru familia întreagă; planific activităţi familiale pe care să le facem împreună.

1 2 3 4 5

15 Angajez pe cineva care să ne ajute la treburile casnice.

1 2 3 4 5

16 Trec cu vederea dificultăţile şi mă focalizez asupra lucrurilor bune din stilul nostru de viaţă.

1 2 3 4 5

17 Planific ca relaţiile familiale variate să se petreacă la o oră regulată în fiecare zi sau săptămână(ex.din momentul în care ajungem acasă şi până la ora de culcare este „timpul pentru copii”

1 2 3 4 5

18 Mâncăm în oraş frecvent. 1 2 3 4 5

19 Cred că profesia mea m-a făcut o soţie mai bună. 1 2 3 4 5

20 Angajez o persoană să aibă grijă de copii. 1 2 3 4 5 FC

21 Mă bazez pe membrii familiei extinse pentru încurajare.

1 2 3 4 5

22 Ne ocupăm de responsabilităţiile casnice unul pentru celălalt, atunci când unul dintre noi are un program de muncă prelungit.

1 2 3 4 5

23 Las problemele de serviciu la servicu atunci când plec de acolo la sfârşitul zilei.

1 2 3 4 5

24 Îmi fac prieteni la serviciu cu care vorbesc despre ceea ce simt.

1 2 3 4 5

122

25 Planific un timp în care să fiu singură cu soţul meu. 1 2 3 4 5

26 Îmi modific programul de lucru(ex. reduc timpul de serviciu sau lucrez la ore diferite).

1 2 3 4 5

27 Mă bazez pe membrii familiei extinse pentru ajutor financiar când este necesar.

1 2 3 4 5

28 Negociez cine stă acasă cu un copil bolnav în funcţie de situaţie.

1 2 3 4 5 FC

29 Planific schimbări la serviciu (ex. transfer, promovare, schimbări de tură, etc.), în funcţie de nevoile familiale.

1 2 3 4 5

30 Mă bazez pe familia extinsă pentru ajutor în îngrijirea copilului.

1 2 3 4 5 FC

31 Identific pe mine sau pe partenerul meu ca principal responsabil pentru sarcinile de creştere al copilului.

1 2 3 4 5 FC

32 Cred că suntem bune modele pentru copii noştri prin faptul că amândoi muncim.

1 2 3 4 5 FC

33 Identific pe mine sau pe partenerul meu ca principal responsabil pentru sarcinile casnice.

1 2 3 4 5

34 Planific timp pentru mine spre a mă detensiona (jogging, exerciţii, meditaţii, etc.)

1 2 3 4 5

35 Apelez la mai multe servicii şi nu fac totul de una singură.

1 2 3 4 5

36 Încurajez copiii să se ajute unul pe altul când este posibil (ex. teme, dus la diverse activităţi,etc.)

1 2 3 4 5 FC

37 Încerc să fiu cât pot de flexibilă pentru a mă adapta la nevoi sau evenimente speciale (ex. serbarea unui copil la şcoală).

1 2 3 4 5

38 Planific din timp pentru ca schimbările majore de acasă (ex. naşterea unui copil) să nu afecteze cerinţele de serviciu.

1 2 3 4 5

39 Utilizez mai bine timpul de la serviciu. 1 2 3 4 5

40 Îmi fac buni prieteni cu care să vorbesc despre ceea ce simt.

1 2 3 4 5

41 Limitez petrecerile de acasă numai la prietenii mei 1 2 3 4 5

123

apropiaţi.

42 Cred că, cu timpul, viaţa noastră va fi mai uşoară. 1 2 3 4 5

43 Stabilesc programe dinainte (ex. cine duce copiii la doctor;cine munceşte până târziu).

1 2 3 4 5

44 Mă ţin de un program stabilit la serviciu şi acasă. 1 2 3 4 5

45 Cred că trebuie să excelez atât la serviciu cât şi în familie.

1 2 3 4 5

46 Renunţ la unele dintre activităţile extraprofesionale şi extrafamiliale în care aş putea să mă implic.

1 2 3 4 5

47 Stabilesc cui revine responsabilitatea de a sta acasă când un copil este bolnav.

1 2 3 4 5 FC

48 Identific pe unul dintre noi care să fie responsabil pentru „câştigarea pâinii”.

1 2 3 4 5

49 Cred că munca (profesia) este bună pentru creşterea mea personală.

1 2 3 4 5

50 Cred că, puse una peste alta, există mai multe avantaje decât dezavantaje în viaţa noastră.

1 2 3 4 5

51 Limitez implicarea la serviciu cu scopul de a avea mai mult timp pentru familie.

1 2 3 4 5

52 Micşorez standardele mele privind cât de bine trebuie făcute treburile casnice.

1 2 3 4 5

53 Încurajez copii să fie independenţi, când este cazul. 1 2 3 4 5

54 Elimin anumite activităţi (petrecerile de acasă, munca voluntară, etc.)

1 2 3 4 5

55 Încurajez comunicarea între membrii familiei despre programele, nevoile şi responsabilităţile individuale.

1 2 3 4 5

56 Îmi menţin sănătatea (mănânc corect, fac exerciţii). 1 2 3 4 5

57 Cred că am nevoie de multă stimulare şi de multe activităţi pentru a nu mă plictisi.

1 2 3 4 5

58 Îmi limitez implicarea la serviciu, spunând „NU” la unele dintre activităţile pe care le-aş putea face.

1 2 3 4 5

124

2.2.15. Scala de evaluare a familiilor cu dublă carieră

Dual-Career Family Scale (DCFS)

AUTOR: Brian F. Pendleton, Margaret M. Poloma şi T. Neal Garland

SCOP: măsurarea caracteristicilor familiilor cu dublă profesie.

DESCRIERE: DCFS este un instrument de 31 de itemi care este compus din 6 scale ce

măsoară următoarele caracteristici ale familiilor cu profesie dublă aşa cum le indică şi

scalele: 1) tipul căsniciei (MT), 2) responsabilitatea casnică (DR), 3) satisfacţia (S), 4)

imaginea de sine (S-I), 5) realizare profesională (CS), 6) linia profesională (CL). Itemii

acestor scale au construiţi pe baza lucrărilor teoretice despre familii şi au fost testaţi în

mod empiric pentru a elimina itemii ambigui. Datorită faptului că familiile cu profesie

dublă reprezintă o arie relativ nouă de practică şi cercetare, aceste scale pot fi văzute ca o

bază iniţială pentru continuarea explorărilor în practică şi cercatare.

NORME: Informaţii despre baza acestor scale au fost extrase dintr-un studiu pe 45 de

soţii care erau angajate ca avocaţi, profesori sau doctori. Nicio altă informaţie

demografică sau normă actuală nu au fost oferite.

SCORAREA: DCFS este scorat după o scală tip Likert de 5 puncte de la „accord

puternic” (1) la “dezacord puternic” (5). Scorul scalei se obţine prin însumarea itemilor

individuali. Un scor total al celor 6 scale nu este recomandat.

FIABILITATEA: Consistenţa internă pentru cele 6 scale este relatie scăzută, cu

coeficienţii alpha de la .42 la .76 (media alpha =.61); scalele de imagine de sine şi linie

profesională au cea mai bună consistenţă internă (.73 şi .76). Scalele au fost şi subiectul

analizei lui Guttman asupra coeficienţilor de reproductibilitate (predictibilitatea

scorurilor de la un item la altul). Coeficienţii de reproductibilitate au întrecut cerinţa de

.85 pentru trei dintre scale (responsabilitatea casnică, satisfacţia, imaginea de sine), în

timp ce alte trei scale s-au extins de la .76 la .81.

PRIMA APARIŢIE : Pendleton, B. F., Poloma, M. M., Garland, T. N. (1980). Scale

pentru investigaţia familiei cu dublă profesie, Journal of Marriage and the Family, 42,

269-276. Instrument retipărit cu permisiunea National Council on Family Relations.

DISPONIBILITATE : Dr. T. Neal Garland, Department of Sociology, University of

Akron, Akron, OH 44325, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.


125

DCFS Vă rugăm să încercuiţi numărul care indică gradul în care sunteţi sau nu sunteţi de acord cu fiecare itemi. 1=acord puternic

2=acord 3=indecizie 4=dezacord 5=dezacord puternic Tipul de căsnicie

1 Dacă un copil ar fi blonav şi ar trebui să rămână acasă, cel mai probabil că eu voi rămâne cu el acasă şi nu soţul meu.

1 2 3 4 5

2 Dată fiind structura societăţii noastre,este important ca femeia să-şi asume responsabilitatea primară pentru îngrijirea copilului.

1 2 3 4 5

3 Consider că soţul meu este principala persoană din familie care “câştigă pâinea” familiei.

1 2 3 4 5

4 Venitul meu este la fel de vital pentru bună-starea familiei ca şi al soţului meu.

1 2 3 4 5

5 Nu aş munci dacă soţul meu nu ar fi de acord. 1 2 3 4 5

6 Nu m-aş duce la o convenţie profesională dacă aceasta ar fi un inconvenient pentru soţul meu.

1 2 3 4 5

Responsabilitatea casnică

7 Deşi soţul meu mă poate ajuta, responsabilitatea pentru sarcinile casnice este în principal a mea.

1 2 3 4 5

8 Dacă o soţie şi mamă simte că nu reuşeşte în treburile casnice datorită implicării în carieră, ar trebui să reducă cerinţele profesionale.

1 2 3 4 5

Satisfacţia

9 Aş fi o persoană mai puţin împlinită fără experienţa mea din viaţa de familie.

1 2 3 4 5

10 Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu aş mai face copii. 1 2 3 4 5

11 Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu m-aş mai pregăti pentru profesia mea particulară.

1 2 3 4 5

126

Imaginea de sine

12 Cariera mea m-a făcut o soţie mai bună decât aş fi fost în alte condiţii.

1 2 3 4 5

13 Femeile cu carieră căsătorite au ce este mai bun din două lumi: angajare profesională combinată cu o viaţă de familie plină.

1 2 3 4 5

14 Cariera mea m-a făcut o mamă mai bună decât aş fi fost în alte condiţii.

1 2 3 4 5

15 Petrec mai mult timp cu copii decât vecinele mele neangajate care sunt active în afacerile comunităţii.

1 2 3 4 5

Împlinirea profesională

16 Îmi văd munca mai mult ca o slujbă care îmi place decât ca o carieră.

1 2 3 4 5

17 Mi-am mai micşorat implicarea din carieră pentru a nu-mi ameninţa căsnicia.

1 2 3 4 5

18 Cariera mea este la fel de importantă pentru soţul meu cât este şi pentru mine.

1 2 3 4 5

19 Sunt la fel de orientată spre carieră ca şi colegii mei bărbaţi. 1 2 3 4 5

20 Aş recomanda oricărei tinere femei care priveşte spre o carieră, să-şi completeze pregătirea profesională înainte de căsătorie.

1 2 3 4 5

21 În cazul unor conflicte de interese, responsabilităţile principale ale unei femei de carieră sunt soţul şi copii ei.

1 2 3 4 5

22 Este posibil pentru un soţ şi o soţie să lucreze în oraşe diferite pentru a maximiza posibilităţile profesionale şi a avea şi o căsnicie de succes în acelaşi timp.

1 2 3 4 5

23 Dacă aş primi o ofertă de serviciu excepţională în alt oraş (una pe care aş vrea s-o accept), nu m-aş aştepta ca soţul să mă urmeze decât dacă ar fi sigur de o poziţie potrivită pentru el.

1 2 3 4 5

Linia carierei

24 Istoria carierei unei femei căsătorite ar trebui considerate în lumina a două seturi de cerinţe pe care ea le întâmpină ca soţie şi ca profesionistă.

1 2 3 4 5

127

25 Cele mai multe dintre femeile de carieră necăsătorite au mai mari şanse de succes în profesie decât au femeile de carieră căsătorite.

1 2 3 4 5

26 Ţelurile unei femei de carieră căsătorite tind să fie mai modeste decât cele ale colegilor lor bărbaţi.

1 2 3 4 5

27 Am mai renunţat la implicarea în carieră pentru a întâmpina nevoile familiei mele.

1 2 3 4 5

28 Cariera mea a avut de suferit datorită responsabilităţilor pe care le am (avut) ca mamă.

1 2 3 4 5

29 Este imposibil în societatea prezentă să combini o carieră, în sensul plin al cuvântului (neîntreruptă, normă întreagă, înalt grad de anganjament şi dorinţă de succes) cu obligaţiile familiei.

1 2 3 4 5

30 Mă consider o femeie care munceşte (este angajată profesional) mai degrabă decât o femeie de carieră (pentru care promovarea şi realizările profesionale excepţionale sunt importante)

1 2 3 4 5

128

2.2.16. Scala de evaluare a ataşamentului diadic

Dyadic-Adjustement Scale (DAS)

AUTOR: Graham B. Spanier

SCOP: măsurarea calităţii căsniciei sau a cuplurilor similare.

DESCRIERE: Acest instrument de 32 de itemi este construit pentru a evalua calitatea

relaţiei aşa cum este percepută ea de cuplul marital sau consensual. Acest instrument

răspunde mai multor nevoi. Poate fi folosit ca o măsură general a satisfacţiei în cuplul

intim prin utilizarea scorurilor totale. Analiza factorială indică faptul că acest instrument

măsoară patru aspect ale relaţiei: satisfacţia diadică (DS), coeziunea diadică (DGoh),

consensul diadic (Dcon) şi expresia afectivă (AE). Acest instrument poate fi adaptat

pentru utilizarea în interviuri.

NORME: DAS a fost aplicat pe un eşantion de indivizi căsătoriţi (n=218) şi divorţaţi

(n=94). Media de vârstă a celor căsătoriţi a fost de 35.1 ani, iar a celor divorţaţi de 30.4

ani. Media duratei căsniciei celor căsătoriţi a fost de 13.2 ani în timp ce a celor divorţaţi

de 8.5 ani. Media scorului total al DAS a fost de 114.8 cu o deviaţie standard de 17.8

pentru cuplurile căsătorite. Media pentru eşantionul divorţat a fost de 70.7 cu o deviaţie

standard de 23.8.

SCORAREA: Pentru DAS sunt utilizate trei tipuri diferite de scale de rating. Scorul

total este suma tuturor itemilor, putându-se întinde de la 0 la 151. Scorurile înalte reflectă

o relaţie mai bună. Itemii factor sunt : DS: 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 31, 32; Dcoh:

24, 25, 26, 27, 28; Dcon: 1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15; AE: 4, 6, 29, 30.

FIABILITATEA: Ca scor total DAS are o impresionantă consistenţă internă cu alpha

de .96. Subscalele au următoarele consistenţe (bune până la excelente): DS=.94,

DCoh=.81, DCon=.90, AE=.73.

VALIDITATEA: Acest instrument a fost verificat prima oară prin procedee logice de

validitate de conţinut. DAS demonstrează şi o validitate intergrupală discriminând între

cuplurile maritale şi cele divorţate pentru fiecare item. Instrumentul dispune şi de

validitate concurentă, corelând cu Locke-Wallace Marital Adjustement Scale.

PRIMA APARIŢIE : Sapnier, G.B. (1976). Măsurarea adaptării diadice: noi scale

pentru evaluarea calităţii căsniciei şi a cuplurilor similar, Journal of Marriage and the

Family, 38, 15-28. Instrument reprodus cu permisiunea lui Graham B. Spanier.

129

DISPONIBILITATE : Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.


DAS

Majoritatea oamenilor au unele nemulţumiri în legătură cu relaţiile lor. Vă rugăm să indicaţi mai jos gradul de acord sau dezacord dintre dvs. pentru fiecare item în parte. 5=întotdeauna de acord

4=aproape întotdeauna de acord 3=dezacord ocazional 2=apropae întotdeauna dezacord 1=întotdeauna dezacord

1 Organizarea finanţelor de familie

2 Recreerea în timpul liber

3 Probleme religioase

4 Demonstrarea afecţiunii

5 Prietenii

6 Relaţiile sexuale

7 Convenţionalitatea (comportamentul corect)

8 Filosofia de viaţă

9 Modalităţi de a trata rudele

10 Obiective, scopuri şi lucruri considerate importante

11 Timpul liber petrecut împreună

12 Luarea unor decizii majore

13 Sarcini casnice

14 Interese pentru petrecerea timpului liber

15 Decizii legate de cariera profesională

130

Vă rugăm să indicaţi cât de frecvent vi se întâmplă dvs. şi partenerului dvs. următoarele: 1= întotdeauna 2=aproape tot timpul 3=des 4=ocazional 5=rar 6=niciodată

16 Cât de des aţi discutat sau aţi luat în considerare divorţul, separarea sau terminarea relaţiei?

17 Cât de des dvs. sau partenerul dvs. plecaţi de acasă după o ceartă?

18 În general,cât de des gândiţi că lucrurile între dvs. şi partenerul dvs. merg bine?

19 Aveţi încredere în partenerul dvs.?

20 Regretaţi vreodată că v-aţi căsătorit?(sau că trăiţi împreună)

21 Cât de des dvs. şi partenerul dvs. vă certaţi?

22 Cât de des vă călcaţi pe nervi unul pe altul? 23.Vă sărutaţi partenerul? ocazional rar niciodată des în fiecare zi 4 3 2 1 0 24.Dvs. şi partenerul dvs. vă angajaţi în satisfacerea intereselor comune împreună? Toate majoritatea unele puţine niciunul 4 3 2 1 0 Cât de des vi se întâmplă următoarele evenimente dvs. şi partenerului dvs.? 1= niciodată 2=mai puţin de o dată pe lună 3=o dată sau de două ori pe lună 4=o dată pe zi 5=mai des (de o dată pe zi)

25 Aveţi schimburi stimulante de idei

26 Râdeţi împreună

27 Discutaţi cu calm ceva

131

28 Lucraţi împreună la un proiect Acestea sunt unele lucruri cu care cuplurile uneori sunt de acord iar alteori nu sunt de acord. Indicaţi care din itemii de mai jos v-au cauzat diferenţe de opinie sau probleme în relaţia dvs. în ultimele câteva săptămâni.(Încercuiţi DA sau NU).

DA NU 29 Aţi fost prea obosiţi pentru a face sex

DA NU 30 Nu prea aţi arătat iubire 31.Numerele de pe linia următoare reprezintă diferite grade de fericire în relaţia dvs. Punctul de mijloc “fericit”, reprezintă gradul de fericire al majorităţii relaţiilor. Vă rugăm să încercuiţi numărul care descrie cel mai bine gradul de fericire, luând în considerare toare aspectele ale relaţiei dvs.

0 1 2 3 4 5 6

Extrem de nefericit

Relativ nefericit

Un pic nefericit

Fericit Foarte fericit

Extrem de fericit

Perfect

32.Vă rugăm să încercuiţi una din afirmaţiile următoarele care descrie cel mai bine felul în care consideraţi viitorul relaţiei dvs.

Vreau cu disperare ca relaţia mea să reuşească şi aş face aproape orice pentru ca asta să se întâmple.

Vreau foarte tare ca relaţia mea să reuşească şi voi face tot ce pot pentru asta. Vreau foarte tare ca relaţia mea să reuşesacă şi voi face ceea ce ţine de mine

pentru asta.

Ar fi frumos ca relaţia mea să reuşească, dar nu pot face mai mult decât fac acum pentru asta.

Ar fi frumos ca relaţia mea să reuşească, dar refuz să mai fac ceva în plus decât fac acum pentru a face relaţia să meargă.

Relaţia mea nu poate reuşi niciodată iar eu nu mai pot face nimic pentru a face relaţia să meargă.

132

2.2.17. Scala Kansas de măsurare a conflictului marital Kansas Marital Conflict Scale (KMCS)

AUTOR: Kenneth Eggerman, Virginia Moxley şi Walter R. Schuman

SCOP: măsurarea conflictului marital.

DESCRIERE: KMCS este o serie de trei scale construite pentru a măsura treptele

conflictului marital; prima treaptă are 11 itemi, a doua are 5 itemi iar a treia are 11 itemi,

totalul fiind de 27 itemi. Scala se bazează pe o cercetare observaţională care arată că

cuplurile fericite şi cele nefericite diferă în mod substanţial de-a lungul celor trei trepte

ale conflictului marital: prima este construirea programului, a doua este disputa, cearta,

iar a treia este negocierea. KMCS este o încercare de a dezvolta un instrument de

măsurare care să se potrivească sistemului de observare comportamentală şi să conducă

la dezvoltarea ipotezelor treptelor conflictului marital. Această scală este utilă pentru a

evalua terapia maritală, mai ales că este singura scală care măsoară paternurile

conflictului marital în diferite trepte.

NORME: KMCS a fost studiat iniţial cu 10 cupluri care s-au oferit voluntari într-un

program de dezvoltare maritală în Kansas. În afară de unul toţi ceilalţi erau albi, 11 erau

protestanţi, 6 erau catolici. Vârsta medie a siţiilor era de 22.4 ani iar a soţiilor de 24.4 .

Media anilor de educaţie a soţiilor era de 15.5 ani iar a soţilor de 16.2 ani. Durata medie

a căsătoriilor era de 19.4 luni. Scorurile medii, dinaintea tratamentului, pentru soţi au

fost: primul stadiu- 36.0 (sd=9.8), stadiul 2- 57.56 (sd=12.44), stadiul 3- 42.1 (sd=7.89).

Scorurile pentru soţii au fost: stadiul 1- 35.4 (sd=10.57), stadiul 2- 57.7 (sd=12.47),

stadiul 3- 38.5 (sd=8.02).

SCORAREA: Scorurile se formează pentru fiecare stadiu prin simpla însumare a

scorurilor la itemii individuali. În prima treaptă, itemii 5,7,9 şi 11 sunt scoraţi invers; în

stadiul 2, toţi itemii în afara celui „respectului de tine” sunt invers scoraţi, iar în stadiul 3

itemii 2,4,5,6 şi 7 sunt invers scoraţi. Scorurile înalte reprezintă conflicte scăzute.

FIABILITATEA: KMCS dispune de o consistenţă internă, cu alpha în toate stadiile

pentru bărbaţi de la .91 la .95 iar pentru femei de la .88 la .95. Stabilirea măsurătorii este

de asemenea foarte bună, corelaţiile test-retest la şase luni pe cele trei stadii fiind de la

.64 la .96.

VALIDITATEA: Scalele au validitate de grup pentru soţii foarte bună, diferenţiind

semnificativ între căsătorile fericite şi cele nefericite în termenii satisfacţiei materiale.

Corelaţiile au fost pozitive şi pentru soţi dar nu întotdeauna semnificativ. Scalele KMCS

133

corelează de asemenea cu alte scale, sugerând o excelentă validitate de cosntruct. Aceste

scale includ FACES 2; măsurători ale empatiei şi congruenţei; mai multe subscale din

Marital Communication Inventory; concepţia despre comunicare şi orientare maritală

către un scop.

PRIMA APARIŢIE : Eggerman, K., Moxley, V. şi Schumn, W.R. (1985). Evaluarea

percepţiilor soţilor în conflictul marital din Gottman’s Temporal Form, Psychological

Reports, 7, 171-181.

DISPONIBILITATE : Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.


KMCS Vă rugăm să utilizaţi scala următoare şi să indicaţi cât de des dvs. şi soţul dvs. vă angajaţi în activităţile menţionate în fiecare întrebare. Scrieţi cât de des în foaia de răspuns, încercuind unul dintre numerele din tabel, ştiind că: 1=niciodată 2=rar 3=câteodată 4=frecvent 5=întotdeauna A.Când dvs. şi soţul dvs. începeţi să discutaţi în dezacord asupra unei probleme importante, cât de des: Începeţi rapid să vă înţelegeţi sentimentele unul altuia? Vă accentuaţi punctele de vedere unul altuia fără prea multe menajamente? Începeţi să vă apreciaţi destul de rapid reciproc punctele de vedere? Soţul dvs. pare a fi suportiv cu sentimentele dvs. asupra dezacordului din discuţie? Vă spune soţul dvs. că nu ar trebui să simţiţi aşa cum simţiţi în legătură cu problema discutată? Este soţul dvs. cu adevărat disponibil să asculte ceea ce doriţi să comunicaţi? Insistă soţul dvs. în a vă contrazice ideile despre problemă chiar înainte de a înţelege care sunt aceste idei? Vă face soţul dvs. să simţiţi că opiniile dvs., chiar dacă sunt diferite de ale lui, sunt foarte importante pentru el? Pare soţul dvs. mai interesat în a-şi justifica propriul punct de vedere decât de a-l înţelege pe al dvs.? Vă lasă soţul dvs. să vă simţiţi supărată sau furioasă fără a încerca să vă diminueze aceste stări? Vă învinovăţeşte soţul dvs. pentru toate sentimentele dvs. de frustare, iritare ca şi când ar fi numai vina dvs şi a lui deloc?

134

B.După ce aţi discutat un timp cu soţul dvs. despre un dezacord asupra unei probleme importante, cât de des: Sunteţi capabilă să identificaţi aspectele specifice în legătură cu care v-aţi contrazis? Sunteţi capabilă să identificaţi aspectele specifice în legătură cu care aţi fost de acord? Sunteţi ambii capabili să exprimaţi ce simte celălalt despre problemă? Sunteţi ambii capabili să exprimaţi punctul de vedere al celuilalt aproape la fel de bine ca propriul punct de vedere? Expresia facială a soţului dvs. şi tonul vocii lui transmit un sentiment de: Descurajare Furie Dezgust Condescenţă Resentiment Ostilitate Frustare Amăraciune Autocompătimire (în legătură cu el însuşi) Cinism Respect pentru dvs.? C.În momentul în care dvs. şi soţul dvs. simţiţi că sunteţi aproape de soluţia pentru o problemă importantă în legătură cu care eraţi în dezacord, cât de des: Sunteţi capabili s-o rezolvaţi complet printr-un fel de compromis care să fie bun pentru amândoi? Sfârşiţi prin a nu găsi aproape nicio rezolvare? Conduceţi rapid problema spre o concluzie care să fie satisfăcătoare pentru ambii? Vă daţi seama că problema va trebui rediscutată într-un viitor apropiat datorită faptului că cel puţin unul dintre dvs. este încă nesatisfăcut de soluţia găsită? Se întâmplă ca deîndată ce credeţi că lucrurile s-au rezolvat, soţul dvs. să vină cu o nouă idee de a rezolva problema? Încearcă soţul dvs. să vă propună lucruri care nu sunt mutual acceptabile pentru rezolvarea problemei? Vi se pare că indiferent de ceea ce sugeraţi dvs., soţul dvs. continuă să găsească noi soluţii presupuse de el a fi mai bune? Sunteţi ambii disponibili să faceţi compromisuri cu scopul de a rezolva neînţelegerea? Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să renunţaţi la ceea ce doriţi în mod individual pentru a a duce problema la un sfârţit? Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să vă apropiaţi unul de celălalt pentru o soluţie mutual acceptabilă? Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să ajungeţi la o soluţie mutual acceptabilă pentru rezolvarea dezacordului?

135

CAPITOLUL III

PRINCIPII METODOLOGICE ŞI TEHNICI DE ASISTENŢĂ A FAMILIEI

3.1. Evaluarea sistemului familial

Proiectarea şi aplicarea propriu-zisă a unei intervenţii în cadrul asistării şi terapiei

familiale implică cunoaşterea familiei în profunzime, prin dobândirea a cât mai multor

informaţii despre evoluţia în timp a familiei, situarea ei in spaţiul social, precum şi

evaluarea funcţionării sistemului familial.

a. Dimensiuni ale evaluării familiei în spaţiu

Instrumentele specifice realizării acestei evaluări şi colectării datelor sunt: interviul

şi harta ecologică. În această direcţie, interviul trebuie să se centreze pe anumiţi itemi

specifici (Neamţu şi al.,2001:2-4. apud Hartman şi Laird, 1983):

A. Nevoi fundamentale

Venitul familiei este suficient pentru acoperirea nevoilor de bază ?

Familia are hrană şi locuinţă adecvate ?

Zonele învecinate sunt sigure, reprezintă un loc destul de plăcut pentru locuit ?

Familia are acces la îngrijire medicală preventivă şi resurse medicale bune ?

Membrii familiei pot obţine resursele necesare sau sunt izolaţi datorită localizării

sau lipsei unui telefon, transportului public sau privat ?

Familia are legături sociale semnificative cu vecinii, prietenii, organizaţiile

comunitare ? Reprezintă o parte a unei reţele ?

Membrii familiei aparţin sau participă la vreo activitate de grup ? Sunt parte a

unei reţele de rudenie ?

Familia are şansa să împărtăşească valori culturale, etnice sau de alt tip cu

ceilalţi? Valorile lor sunt convergente sau în conflict cu ale celor din mediul

extern ?

Pentru copii, experienţa educaţională este pozitivă ? Ei sau ceilalţi membrii ai

familiei au acces la alte modalităţi de îmbunătăţire culturală sau profesională ?

136

Membrii familiei lucrează ? Există vreo satisfacţie/recompensă în munca lor ? De

când nu au mai avut membrii familiei o experienţă nouă, n-au mai produs ceva

nou sau diferit, nu s-au mai simţit mândri de o realizare ?

B. Relaţia cu mediul a membrilor familiei (dimensiunea în interiorul familiei)

1. Unul dintre membrii familiei este mai izolat de schimburile cu mediul ?

2. Unul dintre membrii familiei este mai implicat în legături tensionate/stresante ?

3. Membrii familiei au împreună tranzacţii cu ceilalţi oameni/sisteme sau fiecare

tinde să intre în legătură cu mediul în mod separat?

4. Membrii familiei au acces şi schimburi diferenţiate cu lumea din jur ?

C. Contextul referitor la agenţie-asistent social

1. Agenţiile care se ocupă de familie au scopuri şi acţiuni similare sau în conflict ?

2. Familia este prinsă între aşteptări diferite şi confuze ?

3. Eficacitatea scopurilor agenţiei este subminată de norme (scopuri) în conflict sau

neclare ?

4. Care este relaţia dintre agenţie şi familie ? Serviciile agenţiei sunt adecvate şi

potrivite pentru susţinerea nevoilor familiei ?

5. Agenţia se află în conflict cu alte sisteme importante din mediul înconjurător al

familiei ?

6. Care este natura relaţiei dintre asistentul social şi familie ? Cum percep/privesc

membrii familiei asistentul social ?

D. Graniţa familie-mediu

1. Familia este deschisă noilor experienţe sau relaţii ?

2. Membrii ei sunt liberi să aibă contacte individuale cu alţi oameni sau organizaţii ?

3. Familia permite celorlalţi accesul din punct de vedere fizic sau emoţional ?

4. Graniţele sunt flexibile, se pot adapta, extinde sau strânge în relaţie cu mediul ?

4. Familia îşi apără membrii atunci când este necesar şi permite diferenţierea atunci

când ea este indicată ?

E. Evaluarea globală, de ansamblu

1. Familia a ajuns la un echilibru cu mediul ?

137

2. Există un dezechilibru sau pericol ca familia să fie copleşită ?

3. Majoritatea energiei este îndreptată în afara familiei ?

4. Majoritatea energiei este îndreptată spre interiorul familiei ?

5. Ajutorul şi resursele pentru nevoile fundamentale sunt potenţial accesibile în

mediu sau ele lipsesc ?

6. Familia are nevoie de ajutor sau de abilităţi sporite pentru utilizarea acestor

resurse ?

7. Ce surse de putere, de ajutor sau resurse ar putea fi activate sau sporite ?

8. Există surse de stress sau conflict ?

9. Cum s-ar caracteriza aspectele proeminente ale relaţiei familie-mediu ? (de

exemplu: familie deprivată, izolată social, suprasolicitată etc.)

Harta ecologică a familiei se realizează astfel (după Neamţu şi al., 2001, pg.4-5):

1. În centru se desenează familia analizată.

2. În interiorul cercului se înscriu prenumele membrilor familiei şi vârsta acestora,

etc.

3. Nu se înscriu informaţii despre relaţiile din interiorul familiei.

4. Se trasează celelalte sisteme din mediul înconjurător cu care interacţionează

familia.

5. Se simbolizează natura tranzacţiilor dintre familie şi sistemele din mediul extern:

puternice (cu o linie groasă), slabe (cu o linie punctată), tensionate (cu o linie

continuă haşurată vertical).

6. Se vizualizează sensul fluxului de resurse, energie, cu ajutorul săgeţilor.

7. Legăturile pot fi dinspre intregul sistem familial înspre sistemele din mediu sau

invers.

8. Legăturile pot fi doar între anumiţi membrii ai familiei şi sistemele din mediul

extern.

9. Pot fi utilizate culori diferite pentru relaţiile întregii familii şi respectiv ale

fiecărui individ.

10. Ultima etapă constă în trasarea legăturilor existente între sistemele exterioare

familiei.

138

b. Dimensiuni ale evaluării familiei în timp

Metodele de evaluare şi instrumentele de colectare a informaţiilor privitoare la

acest aspect sunt: interviul, genograma, studiul documentelor şi scrisorilor, vizite, poze

etc. Ca şi în cazul evaluării familiei în spaţiu, interviul se structurează pe anumite

întrebări. Itemii de urmat în această evaluare intergeneraţională sunt (Neamţu, 2001:13-

14 apud Hartman şi Laird, 1983):

A. Modelele familiei

1.Care sunt cele mai semnificative modele ale familiei transmise de-a lungul

generaţiilor ?

2.Au existat pierderi majore prin moarte prematură sau tragică, emigrare,separare ?

3.Există teme sau evenimente considerate a fi “toxice”sau în jurul cărora există

durere sau taină ?

4.Care sunt modelele de sănătate intergeneraţii ?

B. Definiţiile familiei: paradigma familiei

1.Cum se defineşte familia însăşi ? Care sunt temele majore care contribuie la

identitatea sa, sensul de sine, la coerenţa sa sau la construcţia realităţii ?

2.Care sunt poveştile, miturile, eroii sau eroinele majore ale familiei ?

3.Care sunt tradiţiile de familie sau evenimentele care stârnesc mândria ? Cum sunt

acestea marcate sau sărbătorite ?

4.Care sunt ritualurile şi ceremoniile importante în familie ? Care este semnificaţia

lor?

5.Ce rol joacă pentru identitatea familiei moştenirea etnică, rasială, culturală,

religioasă ?

6.Cum influenţează căsătoriile interetnice sau între religii diferite relaţiile şi

identificările familiei ?

C. Identificările individuale

1.Cu cine sunt în mod curent asociaţi sau identificaţi membrii familiei de către

familie? Care sunt reperele ? (nume, ocupaţii, etc. )

2.Care sunt rolurile formale pe care le îndeplinesc indivizii şi cum seamănă sau se

deosebesc acestea de cele ale generaţiilor trecute ?

3.Ce roluri informale îndeplinesc ? Cine le-a îndeplinit în trecut ?

139

D. Relaţii curente ale familiei

1.Există legături strânse şi comunicare deschisă în familia de origine ? De una sau

de ambele părţi: maternă sau paternă ?

2.Există vreo barieră emoţională de partea mamei sau a tatălui, între părinţi şi copii

sau în relaţiile dintre fraţi ?

3.Cum explică familia acest lucru ? Cum a survenit ? Cine o menţine ?

4.Ce efect are asupra familiei sau asupra fiecărui membru ?

E. Surse de dificultate

1.Există probleme intergeneraţii nerezolvate? Cum sunt acestea transmise ?

2.Unul sau ambii părinţi sunt dezavantajaţi de un grad de fuziune cu părinţii lor ?

3.Dacă există un scurt-circuit emoţional serios, ce efect are el asupra familiei sau

asupra fiecărui membru ?

4.Marea parte din energia familiei este dedicată evitării chestiunilor “toxice”

intergeneraţii sau menţinerii secretului ?

5.Ce roluri disfuncţionale din trecut îndeplinesc acum membrii familiei ?

c. Funcţionarea familiei de origine

Conceptele-cheie pe care trebuie să se axeze această evaluare sunt reflectate în

următoarele întrebări despre familia de origine, care se vor aplica clientului (Neamţu,

2001:30-31, apud Strom-Gottfried,1999):

1.Care au fost graniţele interne în familia voastră ?

Au existat subgrupuri sau alianţe în familia voastră ?

Subgrupurile au inclus membrii din familia extinsă ?

Cum au afectat alianţele funcţionarea familiei ?

2.Care a fost structura de putere în familia voastră ?

Cine a avut cea mai mare influenţă ?

Cum a fost menţinut echilibrul puterii în familie ?

3.Ce roluri formale şi informale au jucat membrii familiei ?

Aceste roluri au contribuit pozitiv la sau au împiedicat funcţionarea familiei tale ?

Rolurile respective au fost adoptate de bună voie sau au fost atribuite de alţii ?

140

Aceste roluri au contribuit la creşterea/dezvoltarea membrilor individuali ai

familiei sau le-au limitat dezvoltarea ?

4.Cum au fost luate deciziile în familia ta ?

Au fost luate în considerare nevoile tuturor membrilor sau au existat membrii ai

familiei care au participat la luarea deciziilor în acord cu propriile lor nevoi, făcând rabat

de la acestea sau cedând ?

A existat o figură dominantă sau subgrup care a luat decizii fără a permite

negocierea sau luarea în considerare a nevoilor altora ?

A existat în familia voastră un stil de luare a deciziilor unde nu au fost luate în

considerare nevoile nimănui şi deciziile au fost evitate ?

5.Cum au fost exprimate sentimentele în familia ta ?

Discutarea sentimentelor a fost încurajată sau tabu ?

Ce afect şi gamă de sentimente au fost exprimate în familia ta ?

6.Familia ta a avut scopuri ?

Care au fost acestea ?

Scopurile au fost împărtăşite de către toţi membrii familiei ?

Cum au afectat aceste scopuri viaţa de familie ?

7.Care sunt credinţele familiei voastre de origine ?

8.Care au fost miturile familie voastre ?

Acestea au contribuit la funcţionarea sănătoasă a familiei ?

Au facilitat dezvoltarea/creşterea membrilor individuali sau au limitat dezvoltarea

lor ?

9.Cum au comunicat membrii familiei între ei ? Comunicarea a fost eficace ?

10.Identificaţi punctele tari pe care le-aţi observat în familia voastră.

11. Cum crezi că ţi-au influenţat formarea (devenirea) ta actuală, ca individ,

interacţiunile din familia de origine ?

141

3. 2. Metode nonverbale de evaluare a familiei

Perfecţionarea şi uzitarea din ce în ce mai frecventă a metodelor nonverbale în

asistenţa familiei porneşte de la ideea că a vizualiza, a realiza o transpunere în roluri

concrete furnizează un plus de informaţie şi o înţelegere mai profundă a realităţii

familiale.

Cele mai larg folosite metode nonverbale (Iluţ, 1995) sunt:

3.2.1. Desene sau picturi

Este vorba de realizarea în comun de către membrii familiei a unor desene sau

picturi pe diverse teme, punându-se astfel în evidenţă modul în care membrii familiei

cooperează şi negociază, atitudinile de izolare, de dominare sau agresivitate.

Din modul în care fiecare membru al familiei a participat la realizarea desenului,

din ce a desenat şi unde anume s-a plasat în tablou se pot deduce informaţii legate de

structura şi dinamica familiei respective.

O variantă concretă a acestei tehnici este descrierea planului casei familiale.

3.2.2. Sculptura

Această metodă, mai complexă decât cea precedentă, constă în a atribui unuia

dintre membrii familiei rolul de “sculptor”, în scopul de a realiza un tablou structural

format din ceilalţi membrii ai familiei, pe care îi poate aşeza în poziţia spaţială şi postura

corporală pe care o doreşte, ca şi cum ar fi nişte marionete.

În final, “sculptorul” se va insera el însuşi în acest tablou, în poziţia şi locul pe care

le consideră ca fiind potrivite. Terapeutul îl roagă pe sculptor să-i întrebe pe membrii

familiei cum se simt în postura şi poziţia în care se găsesc, dacă ar vrea să facă

schimbări, etc.

Fiecare dintre membrii familiei devine sculptor, în cursul aceleiaşi şedinţe sau în

şedinţe diferite, fiecare tablou sculptural fiind urmat de discuţii referitoare la percepţiile

fiecărui membru despre dinamica şi structura familiei, despre modificările considerate

necesare.

Utilă, în acest sens, este realizarea unei sculpturi despre cum va arăta familia peste

2 sau 5 sau 10 ani, respectiv care este proiecţia membrilor cu privire la familia lor în

viitor.

142

Metoda furnizează terapeutului un material interpretativ bogat, este complexă, dar

şi eficientă şi stimulativă pentru participanţi.

3.2.3. Jocul de rol

Nu reprezintă o metodă în totalitate nonverbală, deoarece, alături de gesturi,

mimică şi alte elemente ale comunicării nonverbale, include şi elemente ale

comportamentului verbal.

Jocul de rol poate fi aplicat în 2 sensuri:

a. bazat pe asumţia centrală a psihodramei lui Moreno, conform căreia este util să

joci rolul altuia pentru a-l înţelege mai bine;

b. reproducerea unor episoade reale din viaţa familiei în faţa terapeutului, în speţă a

celor care sunt legate de aspectele disfuncţionale din cadrul familiei.

Se pot realiza şi jocuri de comunicare, pe teme alese de terapeut sau membrii

familiei.

O metodă folosită în această direcţie este şi metoda ritualurilor,care se aplică, de

asemenea, pe 2 direcţii:

a. solicitarea familiei de a reproduce anumite ritualuri în cadrul şedinţei terapeutice

(ex. masa duminicală);

b. încurajarea clienţilor de a participa la ritualuri familiale reale de anvergură

(petreceri anuale, nunţi etc.).

Se urmăreşte astfel marcarea trecerii de la un statut la altul (de ex: de la necăsătorit

la căsătorit, de la tânăr la adult), aceste rituri având “o puternică funcţie de distinctivitate

şi identizare” (Iluţ, 1995:197)

3.2.4. Genograma

Reprezintă o figurare grafică a istoricului familiei, de regulă de-a lungul a 3-4

generaţii, evidenţiindu-se date despre profesie, boli, comportamente, relaţii de ataşament,

întâmplări etc., pe care clientul (membrul familiei) care realizează genograma le

consideră relevante.

Având astfel o imagine “în extenso”a sistemului familial, pornind de la familia de

origine a celui care construieşte genograma şi continuând cu familia extinsă, terapeutul şi

143

clientul pot identifica “fixaţii emoţionale, interacţiuni disfuncţionale şi alte “tare”

transmise de-a lungul generaţiilor.” (idem:195)

3.3. Metoda convorbirii în evaluarea familiei

Faţă de studierea familiei, în terapie, utilizarea întrebărilor capătă note distincte,

care pot fi exprimate în jurul a două caracteristici importante:

1.deoarece este în interesul lui, în cele mai multe dintre cazuri clientul va răspunde

cât mai sincer şi complet terapeutului, spre deosebire de investigaţiile de tip sociologic

unde sursele de distorsiune apar mult mai frecvent;

2. dacă în investigaţia de tip sociologic, una dintre cerinţele pe care cercetătorul

trebuie să o îndeplinească este aceea de a nu influenţa răspunsul subiectului prin forma,

conţinutul sau modul de adresare al întrebărilor, în terapia de familie se impune ca scop

principal tocmai acela “de a schimba perspectiva clientului asupra unei probleme” (Iluţ,

1995:198)

Tipuri de întrebări:

Iluţ (1995) propune o tipologizare a întrebărilor astfel:

i.. după scopul lor

întrebări de informaţie – urmăresc explorarea problemei şi formularea unor

ipoteze despre problemă;

întrebări de schimbare a situaţiei – urmăresc realizarea unei redefiniri şi

interpretări a problemelor de către client;

Ii. după domeniul vizat – întrebările trebuie să abordeze distinct 3 planuri ale clientului:

cognitiv, emoţional, comportamental.

Se impun prin eficienţa lor întrebările circulare, care vizează legătura dintre cele 3

planuri, precum şi cea dintre individ şi sistemul familial.

Un mod de utilizare a acestor întrebări circulare este a cere unui membru al familiei

să comenteze relaţiile sale cu alţi doi membrii ai familiei.

Exemplu: “Când mama ta încearcă să-l facă pe fratele tău să meargă la şcoală, ce

face bunica ?” sau “Cine crezi că este mai apropiat de tatăl tău: sora sau fratele tău ?”

144

Frecvent folosite în terapia de familie sunt şi întrebările retorice, care au ca scop

obţinerea de la client a unui anumit răspuns, în vederea obţinerii progresului terapeutic

(Iluţ, 1995:198 apud Griffin, 1993).

Exemplu: unui părinte care îşi neglijează copilul i se adresează întrebarea: “Aveţi

un rol foarte important în educaţia fiului dvs. Credeţi că dacă aţi petrece mai mult timp

cu fiul dvs. problema lui s-ar rezolva ?”

iii. o altă diferenţiere trebuie făcută între întrebările închise (se utilizează în special

ca întrebări retorice) şi întrebările deschise care trebuie să aibă o pondere importantă în

cadrul demersului terapeutic.

iiii. o ultimă diferenţiere trebuie făcută între întrebările directe, care presupun

transparenţa clară a scopului şi întrebările indirecte, la care nu se întrevede scopul real.

Există câteva reguli importante de urmat în formularea, dar şi în aplicarea

întrebărilor, care ne ajută ca acestea să devină “bune”:

-scopurile întrebărilor trebuie să fie clare (ce vor să schimbe, care este domeniul,

care întrebări privesc individul şi care familia);

- întrebările trebuie să fie bine formulate, la obiect, şi cât mai scurt posibil;

- întrebările trebuie să fie inteligente, aceasta întărind imaginea de competenţă pe

care terapeutul trebuie să o promoveze în faţa clientului, ceea ce sporeşte şansele de

schimbare;

- trebuie evitate întrebările redundante, fiindcă reluarea lor exprimă dezinteres,

neatenţie, lipsă de memorie din partea terapeutului, ceea ce va compromite alianţa cu

clientul;

- trebuie excluse întrebările vagi, fără conţinut, “tip clişeu”, ca de exemplu:”Ce aţi

mai putea spune ?” sau “Ce aţi simţit atunci ?”;

- aceste întrebări trebuie transformate în unele specifice

Exemplu: întrebarea “Ce stare aţi avut atunci când …?” va fi transformată într-una

care să acopere toate cele trei planuri, astfel:

“Ce aţi simţit atunci când…?” (urmează specificarea evenimentului)- pentru planul

emoţional

“Ce aţi gândit atunci când…?” – pentru planul cognitiv

“Ce aţi făcut atunci când…?” – pentru planul comportamental

145

3.4. Metafora în terapia de familie

În domeniul terapiei de familie, termenul de metaforă are două accepţiuni :

1.comportamentul, simptomul unui membru al familiei este o expresie, o metaforă

a ceea ce se întâmplă în sistemul familial. Ideea simptomului ca metaforă este specifică

orientării strategice;

2.modalitate de intervenţie în terapia propriu-zisă.

Ea se referă la folosirea în procesul terapeutic a diverse parabole, fabule, pilde,

mituri, analogii, anecdote, gesturi şi obiecte metaforice, în scopul redefinirii şi

reîncadrării problemei, în schimbarea percepţiei clientului asupra problemei, în creşterea

calităţii comunicării, a rezolvării problemei şi schimbării comportamentelor.

Aceasta deoarece, în faţa unui mesaj simbolic, clientul prezintă o mai mare

permeabilitate. Totodată, folosirea metaforei demonstrează (dar necesită în acelaşi timp

din partea terapeutului), calităţi ca: imaginaţie, cultură, spiritualitate, ceea ce va conduce

la crearea unei relaţii eficiente cu clientul.

3.5.Tehnici sociometrice reinterpretate în viziune proiectivă în terapia familiei

3.5.1.Descrierea planului casei familiale

Aceasta tehnică se bazează pe principiul conform căruia împărţirea unui spaţiu

(aici casa familială) reprezintă “(…) o componentă importantă a identităţii proprii şi

familiale”. (Neamţu, 2001:39)

Modul în care este împărţit spaţiul casei familiale ne aduce informaţii cu privire la

relaţii de ataşament/excludere între membrii familiei, puncte de tensiune/echilibru, de

forţa/lipsa puterii. Este important de asemenea în ce mod este folosit fiecare spaţiu:

pentru odihnă, pentru muncă, pentru desfăşurarea conflictelor etc.

În final, toate acestea reprezintă expresia dinamicii familiale.

Descrierea planului casei familiale are un caracter explorativ, deoarece putem avea

o imagine asupra modelelor de interacţiune, miturilor şi regulilor din familia actuală, dar

şi asupra celor aduse din familia de origine, şi în acelaşi timp constituie şi o modalitate

146

de intervenţie în structura familiei, deoarece, în cursul terapiei se poate interveni pentru

folosirea în comun a spaţiilor, crearea de noi modele de interacţiune, îmbunătăţirea celor

existente etc.

Această metodă reprezintă “(…) o trăire, o revelaţie comună, intensivă pentru

membrii familiei” .

Metoda se aplică în trei variante:

În primul caz, părinţii primesc o bucată mare de hârtie, creioane şi carioca, şi sunt

rugaţi să deseneze planul casei în care şi-au petrecut copilăria (dacă au locuit în mai

multe case, li se cere să reprezinte planul casei care le-a rămas cel mai viu in minte).

Copiii privesc la părinţii lor în timp ce aceştia desenează.

În al doilea caz , copiii sunt cei care desenează, în timp ce părinţii sunt cei care îi

privesc.

În al treilea caz, fiecare membru al familiei este rugat să deseneze planul casei în

care trăieşte familia.

În toate cele trei variante, pe parcursul executării desenului, consilierul dă

instrucţiuni celor care desenează, şi pune întrebări legate de următoarele aspecte (după

Neamţu,2001):

- atmosfera fiecărei încăperi desenate;

- rememorarea culorilor, mirosurilor, oamenilor din camerele reprezentate;

- care era încăperea în care se reunea familia ?

- care era încăperea în care se primeau musafirii ?

- există vreo încăpere cu semnificaţie deosebită pentru cel care desenează ?

- evocarea cuvintelor membrilor familiei;

- evocarea unei întâmplări care a avut loc în casă.

Informaţiile pe care ni le furnizează aplicarea acestor metode sunt diferite, în

funcţie de cine sunt cei care execută desenul:

În primul caz vom avea o imagine asupra graniţelor intergeneraţionale din

respectiva familie, precum şi asupra funcţionării subsistemelor. Relatarea unei întâmplări

din familie poate reflecta amănunte legate de tradiţiile din familie şi creează o atmosferă

147

caracterizată prin empatie, apropiere. Pot fi scoase la iveală diferenţele dintre aşteptările

cu rădăcini în familiile de origine ale soţilor, care pot genera stări conflictuale.

Rezultatul este acela că soţii pot să înteleagă mai uşor diferenţele dintre ei.

În al doilea caz se realizează o delimitare a subsistemului copiilor, fraţilor, pentru a

fi conturate graniţele diferitelor generaţii şi pentru a fi exprimată opinia copiilor cu

privire la interacţiunile din cadrul familiei.

În al treilea caz, desenarea planului casei familiale îi poate ajuta pe membrii

familiei să realizeze care sunt normele proprii, iar consilierul are o imagine asupra

modului de organizare a familiei, a coaliţiilor dintre membrii familiei (caracterizate prin

forţa legăturilor dintre ei, depărtarea/apropierea lor, ajutorarea reciprocă/relaţii

tensionate) Metoda poate fi folosită doar în cazul în care se lucrează cu persoane care

sunt mature, capabile să comunice, să-şi aminteasca şi să urmeze instrucţiunile

consilierului, nefiind utilă în cazul lucrului cu copiii mici. Ea relevă informaţii la care nu

există acces prin metoda interviului.

3. 5.2.Sociograma

Această metodă, propusă de Robert Sherman în procesul de consiliere a familiilor,

poate fi folosită în patru variante.

Vor fi prezentate aici două variante ale ei, cu mare aplicabilitate practică.

În ambele cazuri prezentate, fiecare dintre membrii familiei sunt rugaţi să răspundă

la întrebările pe care le va formula consilierul.

În prima variantă, întrebările sunt de forma:

“ În familie cu cine obişnuiţi să……?”

“ În familie cu cine aţi dori să……...?”

Aspectele despre care Sherman(1986) recomandă consilierului să culeagă

informaţii sunt:

a merge la cinematograf

a merge in vizită

a face planuri

148

lucruri personale

a scrie lecţii

a se certa

a purta o discuţie despre întrebări teoretice

a lucra împreună

a fi ţinut la distanţă

a spune bancuri

a se bate

a se juca

a minţi/a nu minţi

a se uita la televizor

a face sport

a citi poezii

a se duce la ştrand

a învăţa de la persoana respectivă

a face curaţenie

de cine se simte legat ?

cu cine se simte bine ?

cu cine nu se simte bine ?

cu cine se simte supărat ?

cu cine se simte obosit ?

Răspunsurile obţinute vor fi desenate pe o diagramă, apoi vor fi discutate cu

membrii familiei pentru a avea o imagine asupra interacţiunilor actuale din familie, dar şi

asupra a ceea ce se doreşte în viitor.

În a doua variantă, sociograma va fi realizată aplicând întrebări de genul:

“Ghici cine este…….?”

“Cine este în familie…….?”

care vor viza următoarele aspecte:

şeful

face cele mai multe planuri

cel mai supărat

149

are sufletul cel mai cald

cel mai uşor de comunicat cu el

cel mai bun

cel mai puternic

cel mai optimist

cel mai pesimist

cel mai bun sportiv

omul tehnic

cel mai simplu

Clienţii sunt rugaţi să dea câte două răspunsuri la fiecare întrebare, menţionând :

“În primul rând” şi “În al doilea rând”. Ambele raspunsuri vor fi considerare la fel de

importante.

150

CAPITOLUL IV

ABORDĂRI ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOTERAPIA FAMILIEI

4.1. Stadii ale rezolvării problemelor cuplului şi familiei

Familia ca realitate socială complexă este subiect cât şi obiect a numeroase

cercetări inter şi multi-disciplinare, asa cum arată I. Mitrofan şi C. Ciuperca (1998), între

care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie

deţin poziţii prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode

proprii de investigare, cu virtuţi şi limite, încearcă să explice funcţionalitatea familiei.

În prezentarea acestei teme, am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan şi

C. Ciuperca (1998, pp. 143-163), dar informaţiile au la bază mai multe surse de

informaţii (P. Ilut, 2005, A. Baran-Pescaru, 2004 s.a.).

Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieţii individuale şi familiale în termeni

de stadii specifice. Schema ciclurilor vieţii familiale, elaborată de R. Hill (1970)

precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste

stadii sunt următoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998):

stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este

dominat de expansiunea dorinţei de întreţinere a confortului afectiv;

stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari este stadiul în care se (re)stabilesc

regulile de bază ale vieţii conjugale, zonele de toleranţă şi intoleranţă în

creşterea copiilor care sunt încă mici;

stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară reprezintă stadiul în care rolul de

părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în

şcoală; este o perioadă „propice” crizelor în cadrul relaţiilor de cuplu, crize

care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;

stadiul familiei părăsită de copiii deveniţi adulţi – rolul parental devine mai

complex prin plecarea copiilor din casa parintească; asistăm, de multe ori, şi

la o criză a identităţii profesionale datorată dezagregării rolului profesional; în

general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate,

anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin linişte sufletească

(reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea şi tandreţea, pentru a înfrânge

singurătatea şi bătrâneţea);

151

stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de

pierderea soţului/soţiei; în schimb, apariţia nepoţilor reface echilibrul vieţii.

Teoria dezvoltării analizează, aşadar, schimbările la care se pot aştepta membrii

familiei pe parcursul existenţei lor.

Teoria structurală aduce în discuţie problema schimbărilor care intervin în

interiorul cuplului: tranziţia cuplului de la structura de tip instituţional (traditţonal) la

cea de tip democratic (modern) – se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui

partener în cuplu ( rolul = comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă de la individul

care ocupa o poziţie socială determinantă, un statut social – Stoetzel, 1963)).

Tranziţia cuplului de la structura de tip tradiţional la cea de tip modern a adus o

serie de schimbări în ceea ce priveşte factorul afectiv. Familia tradiţională era în primul

rând o unitate de producţie şi reproducţie şi, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia

un mecanism de transmitere a proprietăţilor şi a rangului social din generaţie în

generaţie.

Astăzi, ordinea acestor priorităţi s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioară au

slăbit, în timp ce relaţiile dintre membrii cuplului s-au intărit. În societatea modernă,

factorul afectiv primează atât în relaţia cu partenerul, cât şi în relaţiile dintre copii şi

părinţi.

Bărbaţii şi femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de

importantă, esenţială pentru supravieţuirea emoţională. Când intimitatea eşuează,

personalitatea este pusă în pericol. În spatele lui „te iubesc” – arată Druta (1998, p. 89) –

se află nişte mize şi aşteptări care dovedesc că relaţia de dragoste nu este simplă.

A trăi în cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-ţi găsi

fericirea, de a-ţi realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieţii care să nu

fie egoist. „Viaţa în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările vieţii, fiind locul

unde omul se întăreşte afectiv, unde recâştigă forţe şi unde găseşte echilibrul.

Încă din deceniul al 4-lea al sec. XX, în psihologia socială americană, se încearcă

explicarea armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferenţelor dintre

„la ce s-au aşteptat” partenerii privitor la viaţa de cuplu şi „ceea ce-au găsit” ei în

realitate, dintre rolurile expectate şi rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor,

aşteptărilor, aspiraţiilor şi percepţiilor de rol este profund prezentă în cuplul conjugal.

Cu privire la divizarea rolurilor în cuplu, unii cercetători au evidenţiat tendinţa

unei slabe diviziuni a rolurilor în familia modernă, mai ales datorită integrării femeii în

152

viaţa profesională. De asemenea, structura rolurilor conjugale este condiţionată şi de

nivelul instrucţional şi cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi

aparţin, dar şi de relaţiile exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prieteni,

vecini etc.

S-a pus problema în ce masură cuplul cu dublă carieră, în care atât femeia cât şi

bărbatul au slujbe ce presupun o înaltă calificare şi un nivel de responsabilitate

comparabil, găseşte modalităţi de a împăca exigenţele profesionale cu cele domestice.

Ce fel de compromisuri şi strategii trebuie să adopte partenerii şi cum să ajungă

la o colaborare cât mai eficientă? În termeni de pierderi şi câştiguri, cei doi parteneri

angajaţi într-o asemenea încercare trebuie să ţină seama de câteva aspecte:

a) beneficii obtinuţe dintr-o formulă conjugală de dubla carieră, cu preţul

supraîncărcării de rol (sarcini profesionale şi domestice), ceea ce presupune a renunţa la

unele activităţi care par mai puţin importante;

b) rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de mentalitate (care norme să

fie obţinute şi care înlăturate). Atitudinea faţă de femeia care lucrează în afara

gospodăriei este una dintre normele disputate;

c) menţinerea identităţii personale este o altă problemă, întrucât dacă bărbatul şi

femeia exercită aceleaşi roluri se atentează la propria identitate a fiecăruia;

d) relevanţa rolurilor şi ciclurilor de rol: deoarece femeia şi bărbatul sunt

angajaţi concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul

profesional al celuilalt, sistemul conjugal al amândurora), este greu de îndeplinit la cote

onorabile aspiraţiile de rol.

R. Touzard (1965) enumeră 9 tipuri de interacţiuni posibile ce definesc

conduitele de rol în cadrul cuplului. Clasificarea este realizată pornind de la două

variabile: autoritatea şi puterea în cuplu, respectiv acţiunea şi decizia.

1) Autonomia bărbatului (bărbatul acţionează şi decide).

2) Autonomia femeii (femeia acţionează şi decide).

3) Autocraţia bărbatului (bărbatul decide, femeia acţionează).

4) Autocraţia femeii (femeia decide, bărbatul acţionează).

5) Conducerea bărbatului (bărbatul decide, acţionează împreună).

6) Conducerea femeii (femeia decide, acţionează împreună).

7) Diviziunea sincretică a rolurilor (el acţionează, decid împreună).

8) Diviziunea sincretică a rolurilor (ea acţionează, decid împreună).

153

9) Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună)

(cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 147).

Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a

structurii de autoritate şi putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul

decide, atât în privinţa hotărârilor care vizează viaţa conjugală, cât şi a celor care privesc

relaţia parentală, aşa cum se întâmplă în tradiţionalitate. Relaţia modernă surprinde

reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul

mai general al unui egalitarism afirmat, şi tot mai des, pus în practică.

Partea negativă a ideologiei egalitariste a societăţii noastre rezidă, însă, din faptul

că orice diferenţă este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia

eronată că toate sarcinile, toate rolurile pot fi îndeplinite atât de femeie, cât şi de bărbat

(Mendras, 1997). Există anumite elemente de specificitate care diferenţiază cele două

sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce priveşte rolurile

asumate, în funcţie de particularităţile partenerilor implicaţi în relaţie.

Rolul conjugal se formează iniţial prin imitaţia sau negarea

(conştientă/inconştientă) modelelor de rol similar, deja cunoscute în familia consangvină.

Dacă partenerul se sustrage de la rolul expectat, toate consecinţele apărute în

urma acesteia conduc la accentuarea unui sentiment de anxietate şi frustrare. Şi aceasta,

deoarece partenerii se raportează unul la altul conform „normelor relaţionale şi

funcţionale ale comportamentului conjugal al părinţilor lor” (I. Mitrofan, C. Ciuperca,

1998, p.150) (ex.: „părinţii mei nu au făcut niciodată lucrul acesta”; „tatăl meu nu i-a

făcut niciodată aşa ceva mamei”).

Studiile susţin că familia se îndreaptă în general către relaţii de tip sincretic şi că

asistăm la elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale (Idem, p. 147):

tendinţa semnificativă la egalizare a nivelurilor de participare a soţilor în munca

domestică, educarea copiilor şi repartizarea bugetului familial, în special la familiile

tinere sau la cele în care soţul are un înalt nivel de pregătire.

Efecte: conduitele de rol au fluenţă şi stabilitate, este diminuat riscul

disfuncţionalităţilor, cu cât tendinţa de egalizare a răspunderilor celor doi soţi este mai

apropiată, cu atât gradul de satisfacţie este mai mare.

Unii autori apreciază că în aceste cazuri, frecvenţa satisfacţiei este de zece ori mai

mare decât insatisfacţia.

154

În strânsă legătură cu acest model se propun şi noi modele culturale de rol

familial, respectiv parental şi filial (studiul realizat de Duvall, 1971, în scopul relevării

concepţiilor despre rolul de „mamă bună” şi „copil bun”, evidenţiind existenţa a două

modele de rol: tradiţional şi modern, în I. Mitrofan, 1989, pp. 36-40).

Astfel, modelul mamei moderne acordă întâietate asigurării suportului afectiv,

creării unui climat tonic de încredere care să susţină creşterea şi dezvoltarea copilului.

Fără a neglija rolul menajer, ea este preocupată de dimensiunea instructiv-formativă a

copilului, de pregătirea sa pentru viaţa profesională.

Modelul tatălui modern asigură suportul economic, priveşte paternitatea ca pe un

bun, ca pe un privilegiu care şi-l asumă cu răspundere, se implică în creşterea şi educarea

copilului, faţă de care manifestă şi severitate şi înţelegere, îl disciplinează cu oarecare

flexibilitate, urmărind realizarea scopurilor propuse. Se implică în problemele casnice.

Modelul conduitei de rol a copilului modern - este considerat bun, copilul care-şi

iubeşte părinţii, dornic să înveţe, are iniţiativă, se adaptează afectiv, prezintă competenţă

relaţională.

Această teorie pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze

anumite funcţii. În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcţii, familiile (cuplurile)

au fost clasificate în familii funcţionale şi familii disfuncţionale. Clasificarea este

relativă, având în vedere că anumite configuraţii familiale maximizează anumite funcţii

şi minimizează altele.

4.2. Relaţia dintre consiliere şi psihoterapie

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă

asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influenţare interpersonală

reciprocă (după I.Holdevici, 1996).

Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului poate

prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate în două mari

categorii :

stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate,

timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua

unele decizii etc.;

155

probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se

impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate determină

numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale (conflicte în familie,

violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme şcolare (conflicte cu colegii şi

cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.

Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să devină mai

puţin tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină

mai competent în viaţa socială.

Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există şi

diferenţe.

Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea unor

simptome sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general lucrează cu

pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic

psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de vedere predominant medical şi

urmăresc realizarea unor modificări mai profunde la nivelul personalităţii şi a

comportamentului.

Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane

normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat

persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare ce

necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care persoana nu este familiarizată.

CONSILIEREA PSIHOTERAPIA Este orientată spre client. Este centrată pe pacient. Utilizează ipoteze socio-culturale,coroborat cu cele din sfera ştiinţelor educative.

Utilizează ipoteze strict medicale.

Este asociată cu procesul de învăţare. Este asociată cu procesul de vindecare. Este centrată pe comportamentul normal sau pe funcţii cu un caracter pasager,deficienţe care în general au fost generate de degradarea mediului educogen.

Este centrată pe cazurile în care graniţa normalităţii a fost depăşită,pe perturbări majore la nivelul personalităţii pacientului.

Tabel nr.3 Caracteristicile consilierii şi ale psihoterapiei

156

4.3. Etapele fundamentale ale procesului de consiliere, tehnici specifice

Potrivit autorului american Charles Zastrow (apud. A. Sandu, 2002, pg. 105),

din perspectiva asistentului social, consilierea se realizează ca un proces gradual ce

cuprinde trei etape principale:

- constituirea relaţiei;

- explorarea problemei;

- explorarea soluţiilor alternative.

A. Sandu (2002) este de părere că pentru reuşita acţiunii trebuie să se respecte

anumite cerinţe. Printre acestea se numără:

a) în etapa constituirii relaţiei trebuie să se întreţină o atmosferă

nondirectivă; consilierul trebuie să obţină încrederea clientului; să empatizeze cu el

(să se plaseze mereu în locul clientului, să-i înţeleagă valorile şi presiunile la care este

supus); să nu îl judece pentru faptele lui, să-l considere egal, nu să-l trateze cu

superioritate; să folosescă un vocabular adecvat, pe care clientul să-l poată înţelege,

etc.

b) în etapa exploarării problemei trebuie să se aibă în vedere faptul că

alături de problema evidentă pe care o sesizează clientul mai pot exista şi altele care,

însă, nu îi sunt clare acestuia. Trebuie să exploreze problema în profunzimea ei, iar

pentru aceasta este nevoie de răspuns la următoarele întrebări:

- de cât timp durează ?

- ce cauze presupuse are?

- ce alte cauze ar putea sta la baza ei?

- ce simte clientul despre problemă?

- care este starea sa fizică şi emoţională?

- ce a întreprins deja pentru a face faţă problemei şi cu ce rezultate?

Pentru acest lucru este nevoie să fie verificate absolut toate informaţiile primite

de la client pentru a nu fi dus în eroare.

c) în etapa de explorare a soluţiilor alternative, împreună cu clientul, trebuie

să se găsească posibile alternative şi să se descope modalităţile concrete de aplicare a

eventualelor soluţii şi consecinţele aplicării acestora; soluţia finală este aleasă numai şi

numai de către client pentru a evita anumite neplăceri.

157

Irina Holdevici (1998, pg. 248), este de părere că în cursul procesului de

acordare a suportului psihologic, consilierul trebuie să aibă în vedere următoarea

schemă:

Definirea clară a problemei clientului;

Elaborarea unor alternative posibile de soluţii;

Alegerea unei alternative şi implementarea ei în practică.

Acestor trei etape le corespund, la rândul lor, un număr de paşi care trebuie urmaţi în

procesul de consiliere, după cum urmează (C. Rogers, apud. Monica Moraru, 2004,

pg. 45):

clientul cere ajutorul;

consilierul explică relaţia sa cu clientul;

se creează o atmosferă permisivă: clientul este încurajat să vorbească despre

problemele, emoţiile şi trăirile sale;

consilierul acceptă sentimentele clientului;

apariţia primelor sentimente pozitive;

clientul este încurajat de consilier să-şi exprime sentimentele şi trăirile;

clientul îşi acceptă propriul Eu;

sunt discutate posibilele alternative, soluţii;

clientul acţionează în direcţia pozitivă;

consilierul îl sprijină pe client în toate acţiunile pozitive pe care acesta le întreprinde;

maturizarea clientului;

relaţia de consiliere = experienţă evolutivă.

Am vorbit până acum despre cele trei etape ale procesului de consiliere din

perspectiva consilierului (în cazul de faţă al asistentului social), dar trebuie să ţinem

cont şi de cele opt stadii ale consilierii, de data aceasta din perspectiva clientului. După

cum afirmă Maria Bulgaru (2002, pg. 143), acestea sunt:

a) conştientizarea problemei: „Am o problemă!” sau „Cred că sunt într-o dificultate!”;

b) construirea unei relaţii cu consilierul: „Cred că acest consilier mă poate ajuta.”;

c) motivaţia: „Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia!”;

d) conceptualizarea problemei: „Problema mea nu este de nerezolvat.”;

e) explorarea strategiilor: „Înţeleg că sunt câteva planuri de acţiune pe care pot să le

încerc pentru a-mi ameliora situaţia.”;

158

f) selectarea strategiei: „Cred că această abordare m-ar ajuta şi sunt gata să o încerc.”;

g) implementarea: „Această abordare mă ajută foarte mult!”;

h) evaluarea: „Deşi această abordare mi-a luat o parte din timp şi a solicitat efort,

consider că a meritat.”.

În Tabelul 4 vom prezenta portretele consilierului eficient şi celui

ineficient realizate de A. E. Ivey şi L. Simek-Downing (1980, apud. Irina Holdevici,

1998, pg. 259-260) după cum urmează:

Atribuţii

Consilier terapeut eficient

Consilier terapeut ineficient

Definirea comportamentului problemă

- elaborează definiţii alternative; - selectează o definiţie de lucru;

- acceptă definiţia oferită de client ca atare; - este incapabil să definească singur problema;

Focalizarea demersului terapeutic şi de consiliere

Alege un anumit tip de definire a problemei şi începe să lucreze asupra acestuia împreună cu clientul.

Este incapabil să aleagă o anumită definire a problemei şi trece fără nici un fel de direcţionare de la un subiect la altul.

Activitate creatoare - îi răspunde în mod flexibil clientului; - se bazează pe diferite teorii pentru a elabora noi posibilităţi de acţiune; - face apel la tehnici creative pentru a stimula clientul;

- posedă un model standard de a răspunde clientului; - aplică acelaşi set de tehnici indiferent de problemele pe care le ridică clienţii;

Procesul decizional - direcţionează clientul să adopte soluţii creative; - focalizează demersul terapeutic conform unui model bazat pe teoria deciziei;

- elaborează o singură alternativă de soluţie la problemă; - se învârteşte fără rost interogând clientul, fără a se centra pe adoptarea unei decizii;

Factori conjuncturali - defineşte problema ţinând seama atât de factorii personali cât şi de cei conjuncturali; - ţine seama de prejudecăţile sociale;

- consideră că problema este doar individuală; - ignoră conjunctura socio- economică şi alţi factori de natură psiho-socială;

Modificări posibile - lucrează asupra subiectului; - lucrează pentru a modifica şi unele condiţii de mediu;

- lucrează doar asupra individului;

Modalitatea efectivă de lucru

- modifică sistemul teoretic pe care se bazează în funcţie de

- se bazează pe o concepţie teoretică unică;

159

(Tabel 4 „Portretele consilierului eficient şi al celui ineficient” realizat de A. E. Ivey

şi L. Simek-Downing, 1980)

Matei Georgescu (2006) numeşte următoarele tehnici, ca fiind specifice

consilierii:

Tehnica interogativă reprezintă modalitatea de adresare a întrebărilor –

un element important prin care consilierul facilitează sau blochează procesul de

comunicare. Aceasta este utilă deoarece:

- clientul are tendinţa de a modifica întrebarea sau sensul acesteia;

- referinţele generale sunt interpretate într-o accepţiune mai restrânsă;

- în cazul întrebărilor lungi clientul îşi va formula răspunsul;

-posibilitatea ca o întrebare să nu fie înţeleasă este proporţională cu volumul şi

încărcătura sa informaţională;

- în cazul în care clientul nu a auzit un segment al întrebării, îl va reconstrui conform

părţii auzite;

- întrebările închise sunt mai securizante pentru client.

În cadrul acestei tehnici sunt utilizate întrebări: care produc răspuns justificat (cele

care încep cu: „De ce...?”), întrebări închise (sunt cele care determină acordul sau

dezacordul clientului prin răspuns afirmativ sau negativ), întrebările deschise

(determină răspunsuri orientate în special de afecte şi nu de fapte: „Vrei să vorbeşti

situaţie; - alege un set adecvat de tehnici de lucru; - generează noi perspective asupra problemei; - iniţiază discuţii deschise;

- utilizează un set standardizat de tehnici; - ia în consideraţie doar ceea ce spune clientul cu privire la problema sa; - iniţiază discuţii rigide;

Rezolvarea problemei - elaborează multiple soluţii din cadrul cărora clientul are posibilitatea să aleagă; - elaborează un plan concret de acţiuni; - elaborează problema înainte de a furniza soluţia;

- elaborează doar o soluţie sau nici o soluţie; - îl lasă pe client să se descurce singur în ceea ce priveşte implementarea soluţiei; - se repede la soluţii imediate fără a analiza cum trebuie problema;

Stilul decizional -vigilent; - aderent non-conflictual, bazat pe schimbare non-con- flictuală, defensiv-evitantă sau hipervigilent;

160

despre tine? Vorbeşte-mi despre această problemă”.), întrebări tip listă (se prezintă o

listă de variante din care este aleasă cea corectă) şi întrebări ipotetice (permit

prospecţia unor alternative comportamentale: „Dacă ai fi...cum crezi că...”).

Tehnica ascultării

Ascultarea activă presupune „reflectarea” mesajului transmis de client; presupune

capacitatea de a reflecta conţinutul şi afectele corelate, determinând clientului senzaţia

că este înţeles. Printre factorii care susţin ascultarea activă se numără:

- comunicarea nonverbală adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului;

- contact vizual cu interlocutorul;

- verificarea înţelegerii mesajului: „Dumneavoastră îmi spuneţi că...”;

- capacitatea consilierului de a nu se centra asupra intervenţiei pe care urmează să o

aibă;

- susţinerea clientului prin afirmaţii de genul: „Daa..., înţeleg...”, e.t.c.

Alături de aceşti factori care susţin ascultarea activă, există însă şi bariere: a nu putea

urmări mesajul, a asculta superficial, a întrerupe clientul în mijlocul unei fraze, e.t.c.

Tehnica tăcerii reprezintă o tehnică fundamentală prin care se permite

clientului explorarea sentimentelor, atitudinilor, valorilor şi comportamentelor.

Indiferent de modul în care este percepută tăcerea consilierului, aceasta va fi resimţită

de către client într-un mod anxios. De aceea, consilierul va compensa lipsa intervenţiei

printr-o atitudine de ascultare indicată non-verbal.

Tehnica reflectării este o formă avansată a tehnicii parafrazării.

Parafrazarea reprezintă întoarcerea mesajului clientului într-o manieră prin care acesta

sesizează faptul că a fost „procesat” şi înţeles de către consilier.

Potrivit lui Antonio Sandu (2002), parafrazarea are un triplu scop: consilierul se

asigură că a înţeles corect mesajul clientului, clientul află că este ascultat cu interes şi

înţeles, şi nu în ultimul rând clientul poate reflecta asupra celor afirmate.

Identificarea temei este un demers de sinteză prin intermediul căruia

consilierul, ordonează materialul heterogen distribuit în diferitele teme pentru

înţelegerea mesajului transmis de client.

Exprimarea afectelor este una dintre experienţele care se realizează cel

mai greu deoarece clientul încearcă de fiecare dată să evite expresia afectivă, chiar

dacă este negativă sau pozitivă – atât faţă de situaţiile discutate, cât şi faţă de

personalitatea consilierului.

161

Modelarea afectelor se referă la relatarea trăirilor faţă de situaţii sau

persoane.

Interpretarea permite relevarea de semnificaţii comportamentale,

afective, atitudinale de care clientul nu este conştient. Printre metodele interpretative

se numără: clarificarea („Nu este clar cine de cine depinde”) şi confruntarea (punerea

clientului în raport direct cu problematica analizată).

Confruntarea cu fluxul reprezentativ

Fluxul reprezentativ este constituit din activitatea fantasmatică: scenarii imaginare în

care subiectul este reprezentat şi prin care sunt simbolizate dorinţele acestuia. Prin

această tehnică se încearcă testarea diferitelor situaţii în care subiectul reacţionează

diferit în raport cu comportamentul său real.

Rezolvarea de probleme

Problema poate fi definită ca reprezentând un complex de situaţii, dificil de înţeles şi

rezolvat, cu care clientul este obligat să lupte pentru a se putea dezvolta.

Sarcina iniţială a consilierului este aceea de a-l ajuta pe client să identifice situaţia

problematică, iar apoi de a identifica factorii de formare şi menţinere a problemei, şi

nu în cele din urmă de a întocmi un plan de intervenţie în vederea rezolvării problemei

respective.

Alături de acestea mai pot fi utilizate şi altele precum: personalizarea discursului

(tehnică gestaltistă), transformarea întrebărilor în afirmaţii (tehnică gestaltistă),

asumarea responsabilităţii, jucarea rolului proiectat (tehnică gestaltistă) – când clientul

proiectează sentimente pe consilier, consilierul îl invită pe client să se transpună în

rolul său şi să exprime senzaţiile pe care le încearcă în acel rol, scaunul gol (tehnică

gestaltistă) – clientul îşi proiectează trăirile neacceptate (refulate) atribuindu-le altor

persoane, desensibilizarea sistematică (metodă comportamentală) – este o metodă utilă

în cazul clienţilor anxioşi şi fobici; se va alcătui o listă ierarhică cu situaţiile care

provoacă anxietatea, desensibilizarea urmăreşte deconstruirea răspunsurilor anxioase

prin intermediul unor comportamente incompatibile cu anxietatea, cum ar fi relaxarea

profundă (procedeul se numeste contracondiţionare), contractul comportamental

(metodă comportamentală) – metoda se întemeiază pe specificarea comportamentului

dezirabil şi a factorilor care-l întăresc; tehnica este eficientă pentru modificarea

comportamentelor precum: probleme cu gestiunea timpului, dificultăţi de control

comportamental, incapacitate de susţinere motivaţională a comportamentelor,

162

hiperactivitate; tehnica permite anticiparea schimbărilor comportamentale prin

reprezentarea consecinţelor pozitive ale noului comportament şi modelarea socială

(metodă comportamentală) – metodă bazată pe ideea imitaţiei în învăţarea

comportamentală; procedura de modelare socială poate fi uneori mai eficientă decât

întărirea comportamentului; clientul este antrenat în a trece de la observarea unui

comportament la (re)producerea acestuia; modelul poate fi preluat numai dacă are

consecinţe adaptative.

Intervenţia socio-educaţională

Intervenţia reprezintă unul dintre domeniile de acţiune ale practicii

asistenţei sociale. La nivelul acesteia sunt observate atât domenii de intervenţie

tradiţionale, cât şi moderne. Asistenţa socială a familie se regăseşte în cadrul

domeniilor de intervenţia tradiţionale, alături de asistenţa socială centrată pe

bunăstarea copilului – dezvoltate prin consiliere, educaţie şi planificare în, primul caz,

şi prin integrare/reintegrare familială, adopţie şi plasament familial, îngrijire

rezidenţială în al doilea caz.

Intervenţia socială a apărut din nevoia de a combate fenomene precum

marginalizarea, excluderea socială şi stigmatizarea, rezultate în urma schimbărilor

sociale.

Potrivit lui Ştefan Cojocaru (2005, pg. 79), „intervenţia socială poate fi

exprimată în termeni de putere, influenţă şi autoritate. Intervenţia presupune existenţa

a două elemente: cel care desfăşoară activitatea (asistentul social) şi cel care suportă

intervenţia (clientul asistenţei sociale)”.

George Neamţu (coord. 2003, pg. 542) defineşte procesul de intervenţie

ca reprezentând „ o acţiune din partea unui actor social care acţionează şi

influenţează sistemul altui actor social. Întotdeauna, intervenţia presupune existenţa şi

manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului intervenţiei”.

Orice activitate de intervenţie presupune manipularea unor factori externi

care va duce la schimbarea situaţiei de risc existente, la rezolvarea problemei. Aceşti

factori pot acţiona la nivele diferite în funcţie de condiţiile de manifestare ale situaţiei

astfel: la nivel individual, la nivel grupal, la nivelul structurii, şi nu în ultimul rând la

nivelul normelor şi al valorilor.

163

Doru Buzducea (2005) consideră că obiectivele intervenţiei în asistenţa

socială sunt:

Schimbarea socială prin ajutarea clienţilor să funcţioneze la parametrii normali din

punct de vedere social;

Rezolvarea de probleme sociale la nivel comunitar;

Reducerea sărăciei;

Realizarea incluziunii sociale;

Eliminarea formelor de discriminare de la nivel comunitar, e.t.c.

International Federation of Social Work (2000, apud. Doru Buzducea, pg. 28)

a oferit următoarea definiţie profesiei de asistent social: „ promovează rezolvarea

problemelor din cadrul relaţiilor umane, schimbarea socială, echilibrarea oamenilor,

precum şi a societăţii”.

Forme de intervenţie

Pentru a putea interveni pentru a soluţiona o problemă, trebuie să se ţină

cont de următoarele principii (Michael Manciaux, coord., 2002, pg. 610-611):

Să nu eticheteze familiile vulnerabile;

Să nu-i facă pe părinţi să se simtă neputincioşi sau să le dea impresia că

nu-i poate ajuta în rezolvarea problemei;

Să nu le inducă celor mici sentimentul că adulţi sunt potenţiali agresori şi

că sunt periculoşi;

Să identifice problemele cu care se confruntă familia respectivă, anchetând

trecutul fiecărui membru în parte;

Să le valorizeze aptitudinea de a fi părinte;

Să corecteze imaginea negativă pe care şi-au făcut-o părinţii despre proprii

copii;

Să-i determine să-şi exprime sentimentele în relaţia de cuplu, dintre

parteneri sau părinţi-copii;

Să–i informeze pe membrii familiei asupra drepturilor şi obligaţiilor pe

care aceştia le au.

164

Analizând cercetările diverşilor autori în domeniu, Ştefan Cojocaru

(2005) a reuşit să realizeze o clasificare a formelor de intervenţie. Astfel avem

următoarele:

a) intervenţia personalizată (prin acţiunile întreprinse se încearcă să se obţină

cel mai mare grad de implicare a clientului în propria sa schimbare);

b) intervenţia structurală (având în vedere faptul că orice individ aparţine

unei structuri sociale, ocupând în cadrul acesteia o anumită poziţie socială; putem

spune că prin acest tip de intervenţie se urmăreşte modificarea acestor structuri prin

crearea condiţiilor de acces la poziţii mai bine apreciate social);

c) intervenţia sistemică (pornind de la definiţia sistemului: „un ansamblu de

elemente interdependente care interacţionează între ele”, acest tip de intervenţie are

sarcina de a acţiona cu forţe exterioare sau interioare pentru a echilibra sistemul);

d) dezvoltarea socială locală (se referă la implicarea de tip comunitar,

implicarea tuturor membrilor comunităţii şi a instituţiilor existente în aceasta pentru

dezvoltarea socială a comunităţii);

e) intervenţia la nivelul mediului de origine ( presupune scoaterea clientului

din mediul său de origine şi plasarea acestuia într-un mediu social diferit de acesta;

prin acest tip de intervenţie se urmăreşte activarea reţelei de sprijin a familiei lărgite

sau a mediului social din care provine clientul);

f) intervenţia participativă (urmăreşte diminuarea distanţelor sociale prin

construirea/reconstruirea unor noi relaţii sociale bazate pe participare; se încearcă

reintegrarea clientului în sistemul social folosind metode şi tehnici care diminuează

distanţele sociale);

g) intervenţia planificată (urmăreşte realizarea unui plan de către asistentul

social împreună cu clientul; asistentul social ajută clientul să înţeleagă faptul că

evenimentele care au dus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi că acest lucru

poate fi depăşit prin desfăşurarea unor activităţi planificate);

h) intervenţia centrată pe oportunităţi (urmăreşte crearea cadrului pentru

egalizarea şanselor sau chiar prin maximizarea acestora; se intervine atât asupra

mediului, cât şi asupra individului);

i) intervenţia globală (clientul este sprijinit de către asistentul social pentru

a-şi putea rezolva întregul registru de probleme, toate problemele cu care acesta se

confruntă);

165

j) intervenţia parţială (se referă la intervenţia pentru rezolvarea doar

anumitor probleme cu care se confruntă clientul la un moment dat; este realizată o

selecţie în cadrul căreia se stabilesc priorităţile);

k) intervenţia apreciativă (urmăreşte modificarea felului în care clienţii

serviciilor sociale îşi definesc propria situaţie, punând accent pe descoperirea ,

înţelegerea şi amplificarea situaţiilor de succes; se acţionează asupra sistemului de

gândire, asupra modului în care persoana vulnerabilă interpretează diferite situaţii);

l) intervenţia de grup vs. intervenţia individualizată

- intervenţia individualizată: se axează pe abilitatea persoanei pornind de la

situaţia sa specifică;

- intervenţia de grup: urmăreşte implicarea tuturor membrilor grupului la

descoperirea evenimentelor sau situaţiilor personale pozitive, înţelegerea contextelor

care au făcut să apară aceste evenimente, e.t.c;

Aceste tipuri de intervenţie vizează „o modificare a modului de a gândi şi

a acţiona a persoanelor vulnerabile”(George Neamţu, coord., 2003, pg. 546),

intervenţia presupunând acţiuni convergente ce urmăresc schimbarea în totalitate.

Desfăşurarea practică a procesului de consiliere presupune o diversitate mare a

aspectelor procedurale în funcţie de cazul abordat, natura problemelor cu care se

confruntă, precum şi în funcţie de orientările teoretice pe care le adoptă consilierul, de

competenţele sale. De aceea, nu există un tipar sau un algoritm generalizabil în demersul

complet de consiliere sau pentru dirijarea acestuia.

Totuşi, privind din perspectiva condiţiilor psihologice fundamentale în

desfăşurarea consilierii, putem desprinde o anumită succesiune logică a verigilor sau

etapelor fundamentale pe care le putem regăsi într-o formă sau alta în orice proces

complet de consiliere. Din această perspectivă, se pot desprinde patru etape

fundamentale în desfăşurarea practică a proceselor de consiliere:

1. etapa stabilirii relaţiei de consiliere.

2. etapa identificării şi explorării problemelor pe care le prezintă cazul abordat.

3. etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor.

4. etapa de aplicare (implementare) a soluţiilor sau acţiunilor de rezolvare a

problemelor.

Etapa stabilirii relaţiei de consiliere poate fi considerată nu doar ca o fază

pregătitoare, ci ca un moment decisiv pentru tot parcursul consilierii. Structura relaţiei de

166

consiliere şi funcţionalitatea optimă a raporturilor intercomunicative oferă cadrul

fundamental pentru desfăşurarea eficace a acţiunii de consiliere. Mulţi autori au subliniat

ideea că, independent de modelele teoretice asupra consilierii, în toate sistemele de

consiliere condiţia fundamentală o constituie comunicarea apropiată, interactivă, într-un

context optim, cooperant consilier – client.

Carl Rogers evidenţia că o consiliere eficientă trebuie să aibă la bază o relaţie

bine structurată dar permisivă, care trebuie să-l ajute pe client să se înţeleagă pe sine

însuşi în asemenea măsură încât să fie capabil să facă paşi pe linia unei noi orientări.

Obiectivele principale ale etapei care presupune însăşi stabilirea relaţiei de

consiliere constau în asigurarea premiselor pentru structurarea relaţiei şi pentru

funcţionalitatea sa optimă. Se vor avea în vedere următoarele:

stimularea comunicării deschise, sincere;

realizarea unui climat de înţelegere, respect şi încredere;

desfăşurarea liberă a unui interviu psihologic care să permită recoltarea

informaţiilor despre “client” şi problemele sale;

stabilirea gestaltului (structurii) consilierii, ceea ce înseamnă şi asigurarea

premiselor necesare pentru cooperarea deplină între consilier şi persoana

consiliată, aceasta din urmă conştientizând specificul acestui demers şi faptul că

este necesar să-şi asume responsabilitatea eforturilor personale în demersul de

analiză şi rezolvare a problemelor;

asigurarea credibilităţii necesare şi îndeosebi a premiselor privind

confidenţialitatea asupra datelor personale.

Consilierul va adopta o atitudine pozitivă, necondiţionată faţă de subiect.

Apropierea caldă, sinceritatea, naturaleţea comunicării vor contribui la eliminarea

reţinerilor sau blocajelor interioare.

Se recomandă să se insiste asupra libertăţii depline pe care subiectul o va avea în

legătură cu subiectele abordate. Se recomandă ca psihologul consilier să manifeste o

acceptanţă totală, necondiţionată şi să-l audieze cu răbdare, să depăşească momentele de

tăcere, făcându-l pe subiect să înţeleagă că el este liber să spună orice despre sine şi că nu

va fi constrâns să vorbească despre subiecte pe care nu doreşte să le abordeze.

Se impune să subliniem că o altă calitate o constituie siguranţa psihologică pe

care trebuie să o confere subiectului.Cele două calităţi esenţiale pe care trebuie să le aibă

relaţia de consiliere sunt: permisivitatea şi securitatea psihologică conferită clientului.

167

Aceasta din urmă decurge din faptul că pe tot parcursul consilierii psihologice,

consilierul va oferi respect, aprobare, astfel încât să se evite orice abordare cu caracter

critic sau care să presupună o evaluare a clientului din perspectiva sistemului personal de

valori al consilierului. Relaţia de consiliere va funcţiona optimal dacă comunicarea

sinceră, deschisă, va fi însoţită de inţelegerea empatică a subiectului abordat şi dacă pe

această bază, consilierul va ajunge în interiorul subiectului, modul în care subiectul

înţelege lumea, se percepe, se vede şi se înţelege pe sine.

În funcţionalitatea optimă a relaţiei de consiliere este important că încă din

primele şedinţe să se facă explicite aspectele legate de ceea ce numim gestaltul sau

structura specifică a consilierii. Aceasta presupune o manieră specială a comunicării

interactive, susţinută deopotrivă de client şi de consilier. Consilierul îndeplineşte rolul de

a asculta ceea ce subiectul relatează despre sine şi problemele sale.

Cele 6 condiţii fundamentale ale consilierii:

1. existenţa unui raport intercomunicativ între client şi consilier ;

2. prezenţa unei solicitări de ajutor din partea persoanei consiliate ;

3. existenţa unei comunicări sincere, autentice în relaţia client – consilier ;

4. capacitatea consilierului de a trăi şi de a-şi exprima atitudinea pozitivă,

necondiţionată faţă de subiectul abordat ;

5. capacitatea de înţelegere empatică a cadrului de referinţă al clientului ;

6. prezenţa unei acceptanţe necondiţionate conferite clientului, aceasta fiind o premisă

pentru siguranţa psihologică interioară.

Etapa identificării şi explorării problemelor clientului – obiectivul cel mai

important este acela de a-l ajuta pe client să-şi exploreze şi să-şi înţeleagă propriile

probleme, consilierul având în atenţie că rolul său este de a-l asista pe client în a-şi

asuma responsabilitatea rezolvării problemelor sale.

Principalele obiective ale acestei etape sunt:

explorarea şi analiza fiecărei probleme;

specificarea naturii problemelor clientului;

stabilirea unei liste de priorităţi ;

determinarea gradului de severitate a problemelor şi selectarea acelora care sunt de

competenţa consilierului;

168

facilitarea demersului de autoanaliză a problemelor şi autoclarificare a situaţiilor

care au contribuit la geneza lor în perspectiva proiectării acelor schimbări care

pot contribui la îndepărtarea efectelor indezirabile.

Este important să înţelegem că eficacitatea demersului de consiliere nu este doar

în funcţie de calitatea consilierii ci şi de natura problemelor în raport cu care subiectul nu

numai că doreşte ajutor, dar se şi angajează să le depăşească.

Sunt greu rezolvabile problemele mai vechi, mai ales acelea care se datorează

unui mediu generator al unor situaţii de risc sau stres. Nu pot fi abordate cu succes

problemele cu o bază constituţională, ereditară, pentru cei cu handicap.

Etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor – se consideră că această

etapă urmează după ce consilierul a obţinut informaţii relevante referitoare la cazul

abordat. Niciodată nu se trece la demersul de intervenţie până ce nu ne-am edificat

asupra cazului abordat şi a naturii sale. Când este vorba despre elevi, este important ca

acest demers să cuprindă şi un anumit consult interactiv care să pună în valoare un

anumit parteneriat al factorilor educaţionali.

Sunt specialişti care insistă asupra importanţei unei verigi intermediare, şi anume

amplificarea perspectivelor de autoanaliză a problemelor.

Se recomandă consilierului să ţină cont de conversaţia cu persoanele din mediul

educaţional în cazul abordat.

Se au în vedere următoarele obiective:

stabilirea unui acord reciproc referitor la scopurile principale în soluţionarea

problemelor;

stabilirea unor strategii;

conştientizarea unei ierarhizări a scopurilor (se recomandă strategia “paşilor mici”

ca să nu solicite subiectul).

Consilierul trebuie să ajute subiectul să-şi analizeze propriile probleme şi să-şi

proiecteze situaţiile ameliorative. Consilierul îl poate învăţa pe cel consiliat să abordeze

demersul de rezolvare pornind de la înţelegerea situaţiilor care au contribuit la geneza

problemelor.

Etapa de implementare a soluţiilor – se referă la aplicarea soluţiilor de către

client. În această etapă rolul important îl are clientul. El a fost ajutat de consilier să vadă

multiple soluţii alternative şi să aleagă căile accesibile lui. În acest final, clientul este

beneficiarul întregului demers integrator de consiliere. Încheierea se realizează în

169

condiţiile în care consilierul speră că clientul a învăţat să găsească soluţii nu numai la

vechile probleme ci şi la noi eventuale probleme. În ansamblul lor, toate aceste etape

sunt unitare, integrative.

4.4. Forme de consiliere

În societăţile moderne nevoia de asistenţă este dată de inaccesibilitatea resurselor,

în conformitate cu nevoia socială, sau dezechilibre în funcţionarea unui sistem social.

În asistenţa socială contemporană se privilegiază două modele de lucru cu

clientul,provenind din două teorii distincte, Teoria îngrijirii şi Teoria schimbării. Cele

două teorii se întrepătrund în practica asistenţei sociale.

Definită ca intervenţie calificată şi sistemică, îngrijirea are ca obiectiv asigurarea

pe termen lung a independenţei clienţilor faţă de mediul social şi în măsura în care este

posibil inclusiv a independenţei faţă de ajutorul celorlalţi prin punerea la dispoziţia

clientului a resurselor necesare în obţinerea bunăstării clientului la care acesta nu ar

putea accede fără o îngrijire specială.

Schimbarea are de asemenea ca scop ultim asigurarea independenţei faţă de

factorii exteriori prin adaptarea sistemului client la mediul social.S chimbarea efectivă

este de natură cognitivă, atitudinal comportamentală, psiho-afectivă, sau social

organizaţională.

Ambele forme de intervenţie se dovedesc necesare în ameliorarea şi rezolvarea

problemelor clientului. Satisfacerea nevoilor unei persoane cu dizabilităţi motorii poate

solicita existenţa unui însoţitor, deci îngrijire calificată, dar de asemenea măsuri de

contracarare a respingerii şi marginalizării sociale la care clientul este vulnerabil, deci

măsuri ce vizează schimbarea socială a atitudinilor faţă de client.Acceptarea de către o

persoană cu deficienţă a situaţiei sale şi acţiunea acesteia în vederea depăşirii

problemelor cu care se confruntă,constituie o schimbare atitudinală.

Îngrijirea unui copil abandonat poate necesita temporar sau permanent resursele

unui centru de plasament, asistent maternal, familie adoptatoare, dar cea mai fericită

rezolvare a cazului se realizează prin reintegrarea copilului în familia de origine,

reintegrare, care pe lângă alocarea temporară a unor resurse, solicită schimbări atitudinal

comportamentale ale familiei de origine sau familiei lărgite.

170

Sprijinul oferit de stat pentru persoanele aflate în şomaj, prin ajutorul de şomaj,

alocaţia de sprijin constituie măsuri de îngrijire, în timp ce măsurile de reconversie şi

reorientare socio-profesională, dublate de schimbarea atitudinii faţă de muncă, sunt

măsuri ce vizează schimbarea sistemică.

Simpla îngrijire prin alocarea unor resurse materiale şi instituţionale pune clientul

într-o stare de pasivitate în faţa asistentului social, de sistemul asistenţial în general, care

dacă este prelungită poate crea dependenţa de ajutorul social şi incapacitatea de a se

confrunta singur cu problemele.

În practică ambele forme de intervenţie sunt utilizate. În primele stadii ale

intervenţiei măsurile de îngrijire apar ca strict necesare. Acest model constituie cadrul

asistenţei sociale imediate, intervenţiei de urgenţă şi de multe ori poate constitui singurul

ajutor pe care îl putem oferi ca profesionişti.

Schimbarea sistemică constituie certitudinea autonomizării clientului,dar ea poate

fi dificil de obţinut fie datorită rezistenţei la schimbare atât din partea sistemului client

cât şi a mediului social, fie datorită particularităţilor cazului. Deşi măsurile de ocrotire

ale clientului se dovedesc cele mai la îndemâna profesionalismului asistentului social, a

realiza programe sociale care să vizeze doar suportul şi ocrotirea clientului se pot dovedi

că sunt insuficiente(după A.Sandu, 2002). Nu întotdeauna schimbarea sistemică se

dovedeşte necesară.Atunci când clientul trece prin dificultăţi specifice datorate unor

indisponibilităţi temporare ale unor resurse, simpla suplinire a resurselor absente se

dovedeşte suficientă. Când nevoia cu care se confruntă clientul se dovedeşte a fi de lungă

durată, manifestându-se ca inadaptare structural funcţională, atunci numai schimbarea la

nivelul sistemului client poate da certitudinea rezolvării cazului.

Tehnicile de consiliere existente provin în principal din tot atâtea forme de

psihoterapie, adaptate necesităţilor diverselor tipologii de clienţi.Consilierea psihologică

vizează în principal congruenţa sistemului cognitiv comportamental şi atitudinal al

clientului, în concordanţă cu realitatea în care clientul există. Problemele pentru care

clientul poate solicita consiliere pot fi de ordinul afectiv, emoţional, incongruenţe

cognitive, inadaptări motivaţionale,etc.

Vorbim astăzi de consiliere şcolară şi profesională, consiliere în planificarea familială,

consilierea persoanelor care au suferit diverse forme de abuz, consiliere în cazul

dificultăţii luării unei decizii etc. În asistenţa socială tehnicile de consiliere au

aplicabilitate în toate formele de intervenţie socială care au ca bază relaţia directă cu

171

clientul, atunci când între client şi asistent social se crează o relaţie de ajutor directă, şi

în care schimbarea stării sistemului client este necesară. În încercarea de a defini

procesul de consiliere vom reda în cele ce urmează o parte din definiţiile date acestui

termen. Vom începe cu definiţia amănunţită a lui Inskipp şi Johns (1984, apud. Irina

Holdevici, 2006, pg. 9), conform căreia, „consilierea este o cale de a relaţiona şi de a

răspunde unei alte persoane, astfel încât aceasta este ajutată să-şi exploreze

găndurile, emoţiile şi comportamentul ca să-şi câştige o înţelegere de sine mai clară şi

apoi învaţă să găsească şi să utilizeze propriile sale resurse, pentru a se putea

confrunta cu viaţa cât mai eficient, luând decizii adecvate sau acţionând

corespunzător”.

The British Association for Counselling fondată în 1977 (B.A.C, 1989,

cf. Clarkson şi Pokorny, 1994, apud. Monica Moraru, 2004, pg. 10), defineşte

consilierea ca fiind „utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale pentru

a facilita autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă

a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în

direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi plină de resurse. Relaţiile de consiliere variază

în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi

rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză,

dezvoltarea unor insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor

interne, ori îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi”.

Consilierea psihologică poate fi definită, de altfel, ca „un proces intensiv

de acordare a asistenţei psihologice pentru persoane normale care doresc să-şi atingă

obiectivele şi să funcţioneze mai eficient.[...] în numeroase situaţii, consilierea

presupune, pe lângă suportul emoţional oferit de psiholog şi furnizarea de informaţii

concrete, utile pentru soluţionarea problematicii prezente a clientului”.(Angela

Ionescu, 2005, pg. 12)

Adriana Băban (2001) identifică următoarele tipuri de consiliere:

Informaţională (oferă informaţii pe domenii/ teme specifice);

Educaţională ( oferă repere psiho-educaţionale pentru sănătatea mentală,

emoţională, fizică, socială şi spirituală);

De dezvoltare personală (contribuie la formarea de abilităţi şi atitudini care

să permită o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii

stării de bine);

172

Suportivă ( oferă suport emoţional, apreciativ şi material);

Vocaţională (vizează dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei);

De criză (oferă asistenţă psihopedagogică persoanelor aflate în dificultate);

Pastorală (consiliere din perspectivă religioasă).

Analizănd procesul de consiliere, specialiştii în domeniu au încercat să

stabilească scopul şi obiectivele urmărite de către aceasta. Astfel, Irina Holdevici şi

V. Neacşu (2006, pg. 8) sunt de părere că „consilierea are ca obiectiv creşterea

calităţii vieţii şi diminuarea reacţiilor negative generate de stres prin măsuri

conjugate, de răspândire şi dezvoltare a tehnicilor de relaxare, de reorganizare a

vieţii personale şi profesionale în direcţia eficienţei, acceptarea nevoilor proprii,

desfăşurarea unei activităţi fizice intense, supravegherea atentă a sănătăţii şi a

regimului alimentar, e.t.c.”.

Referindu-se la aceeaşi problematică, Maria Bulgaru (2002, pg. 144),

afirmă faptul că procesul de consiliere „urmăreşte adaptarea optimală la condiţiile de

viaţă şi dezvoltarea personalităţii deja existente, rezolvarea în primul rând a

conflictelor interpersonale”.

Scopul principal al consilierii este reprezentat – după cum arată Adriana

Băban (2001) – de funcţionarea psihosocială optimă a persoanei şi a grupului, care

poate fi realizată prin atingerea obiectivelor următoare:

- dezvoltarea potenţialului propriu, deschidere către evenimente noi;

- promovarea sănătăţii şi a stării de bine (fizic, psihic, psihosocial şi spiritual);

- dezvoltarea personală: autocunoaştere, imagine de sine pozitivă şi realistă,

capacitate de decizie, relaţii personale armonioase, dezvoltarea creativităţii, opţiuni

vocaţionale adaptate cunoştinţelor, aptitudinilor şi atitudinilor;

- prevenirea comportamantelor de risc, dificultăţilor la învăţare, a eşecului şi

abandonului şcolar.

Starea de bine, care este urmărită prin consiliere poate fi descompusă în mai

multe componente:

- imaginea de sine realistă ;

- acceptarea de sine, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, atitudine

pozitivă faţă de sine;

- autonomie personală, persoana fiind deschisă faţă de ceilalţi, nu se lasă

influenţată excesiv de aceştia;

173

- control, sentimentul de competenţă şi control asupra vieţii proprii;

- sens şi scop în viaţă, fixarea şi implicarea în realizarea unor scopuri de durată

medie şi lungă;

- dezvoltarea personală, spontaneitate, flexibilitate, dezvoltarea potenţialului

propriu, deschidere către evenimente noi.

4.4.1.Consilierea individuală

Există preocuparea de identificare a celei mai eficiente abordări de consiliere

pentru o situaţie. Fiecare consilier adoptă în general, o orientare teoretică unică sau una

eclectică. Fiecare abordare din consiliere constituie un cadru explicativ, o schemă

conceptuală care oferă explicaţii pentru preocupările clientului, pentru aspectele

considerate terapeutice şi,de asemenea,un set de sarcini de îndeplinit împreună în

cabinetul de consiliere şi continuate de către client în afara acestui spaţiu(după Gârleanu-

Şoitu D,2003). Se consideră că fiecare abordare în consilierea individuală se

concentrează asupra uneia dintre dimensiunile:

comportament;

afecte;

senzaţii;

imaginaţie;

cogniţie;

relaţii interpersonale;

funcţii fiziologice.

Consilierea individuală, prin natura ei, antrenează clientul într-o situaţie de

maximă confidenţialitate.Este indicată atunci când pentru un client este importantă

dezăluirea, fără teama că altcineva va folosi în detrimentul lui informaţiile rostite.Unii

clienţi sunt anxioşi cu privire la modul în care ceilalţi vor reacţiona la dezvăluiri. Ca şi în

alte situaţii, transferul către alte forme de consiliere poate fi realizat mai târziu, în

momentul în care clientul va fi mai capabil şi mai dispus să se autodezvăluie.

Consilierea individuală, prin natura ei diadică, oferă oportunitatea unei relaţii mai

strânse între consilier şi client în comparaţie cu situaţiile în care ar mai participa încă o

persoană. Acest factor poate fi important pentru acei clienţi care nu se implică în relaţii

174

strânse cu persoane semnificative din viaţa lor şi pentru care consilierea de grup, spre

exemplu, poate fi, iniţial, prea înspăimântătoare.

Consilierea individuală poate conduce spre cele mai bune rezultate în acţiunea de

formare, fiind, astfel, potrivită pentru clienţii care datorită stării mintale actuale sau a

vitezei de învăţare, solicită toată atenţia consilierului.Acest aspect se impune subliniat în

special pentru clienţii care sunt confuzi şi care pot fi distraşi de complexitatea

interacţiunilor din alte arii terapeutice.Consilierea individuală poate fi de ajutor în special

pentru clienţii care doresc să se diferenţieze de ceilalţi (spre exemplu cei care au decis să

părăsească o relaţie şi doresc să facă faţă problemelor individuale pe care acest lucru le

implică. Aici, pot fi utile însă câteva întâlniri împreună cu partenerul, în special când

vorbim de consiliere.Consilierea individuală se poate adresa celor care ar monopoliza

discuţia întrun grup, dar şi celor prea retraşi ori vulnerabili într-o consiliere familială.

Se sugerează utilizarea consilierii individuale în următoarele situaţii:

când clientul este într-o stare de criză;

când confidenţialitatea este esenţială pentru protejarea clientului;

când testele de interpretare se leagă de conceptul de sine;

când clientul are o frică neobişnuită de exprimare verbală;

când clientul este greoi în utilizarea abilităţilor de interrelaţionare

cu ceilalţi;

când clientul are o conştientizare foarte limitată a propriilor

sentimente, motivaţii şi comportamente;

când este implicat un comportament sexual deviant;

când nevoia clientului de atenţie este prea mare pentru a putea fi

administrată în grup.

La polul opus există şi situaţii nepotrivite pentru consilierea indviduală:

pentru clienţii care pot deveni dependenţi de consilier, în special

când o astfel de dependenţă devine determinantă;

prin natura sa diadică, consilierea individuală poate duce la un

grad nepermis de apropiere între terapeut şi client;

este neproductivă aplicarea consilierii individuale clienţilor care

au beneficiat anterior de şedinţe de consiliere, dar încă mai au

nevoie de sprijin terapeutic;

175

pentru clienţii asupra cărora alte modele ar avea un impact

terapeutic mai mare, consilierea individuală nu este recomandată.

4.4.2.Consilierea cuplului

Consilierea cuplurilor este pe cale să devină o abordare separată, legitimă şi de

prim ordin între strategiile de intervenţie, pe lângă cele orientate spre persoane, grup sau

familie, ca întreg. O astfel de abordare nu mai este suprinzătoare, din moment ce fiecare

membru al cuplului deţine multiple roluri, atât în familie, cât şi în afara acesteia.

Nici o persoană nu vine la o sesiune de consiliere în afara unui context. Rolul

terapeutului este acela de a sesiza şi descifra aceste contexte, de a utiliza experienţa pe

care o are în domeniu. La rândul lor, cuplurile care aduc în faţa unui consilier căsnicia

sau relaţia lor, dau dovadă de un mare curaj. Este mult mai simplu să te prezinţi ca

persoană şi să-i consideri vinovaţi pe alţii pentru toate. Dacă intervine şi partenerul

,atunci consilierul are posibilitatea exercitării celei de-a doua mari calităţi solicitate de

profesie: neutralitatea (Bradfort şi Ivey,1999).El va trebui să construiască o imagine a

interacţiunii cu oricare dintre partenerii absenţi, dar, în special, neutralitatea se impune

când sunt prezenţi ambii membri ai cuplului.

Una dintre sarcinile de bază ale consilierului ar fi distingerea între ceea ce se

poate atribui partenerilor actuali şi ceea ce provine din primele experienţe ale fiecăruia.

Prin realizarea legăturilor dintre consiliere, reprezentare şi mediere,cuplurile vor fi

ajutate să facă această distincţie. Consilierul îi va ajuta să preia controlul asupra

propriilor lor vieţi şi să-şi manifeste nemulţumirea atunci când este cazul, să fie asertivi.

Unii autori prezintă cinci modele de bază în consilierea cuplurilor:

1. consilierea individuală a fiecărui partener de către consilieri diferiţi;

2. consilierea colaborativă, când partenerii se întâlnesc separat cu câte un consilier, care

comunică unul cu altul despre cuplu;

3 consilierea paralelă, când ambii parteneri se întâlnesc cu acelaşi consilier, dar separat;

4. consilierea prin participarea ambilor parteneri şi a unuia sau a doi consilieri;

5. consilierea de grup,când cuplul poate fi întâlnit o dată cu alte cupluri.

176

Cea mai frecventă este consilierea cu ambii parteneri, când se urmăresc, în general, trei

etape:

– formarea unei alianţe;

– realizarea unui contract terapeutic;

– intervenţia terapeutică.

Formarea unei alianţe

Din punctul de vedere al dezvoltării, s-ar putea argumenta că este traumatică

uneori tranziţia de la o relaţie care implică două persoane, la o alta în care sunt implicate

trei ( potenţialitatea stărilor de gelozie, competiţie, rivalitate). Din punctul de vedere al

consilierului, dificultatea constă în interacţiunea concomitentă cu două persoane, în

asigurarea echilibrului atenţiei acordate fiecăreia dintre cele două. Stabilirea unei

modalităţi de adresare comună către cei doi, distanţarea de cuplu, timpul egal pentru

fiecare dintre ei, ar putea nemulţumi una dintre părţi, dornică de o mai mare atenţie. Ceea

ce li se solicită ambilor membri ai cuplului, este capacitatea de a sta alături, de a fi atenţi,

de a lua în considerare şi nevoile celuilalt partener. Printr-o consiliere de succes, un astfel

de exerciţiu va fi utilizat în rezolvarea ulterioară a problemelor celor doi.

Contractarea

După stabilirea unei alianţe de lucru satisfăcătoare cu ambii parteneri, devine

posibilă încheierea unui contract. Contractele explicite tind să promoveze un sentiment

de siguranţă, dar pot crea dependenţă.Găsirea unui echilibru adecvat depinde de clienţi,

dar şi de stilul personal al consilierului, căruia însă trebuie să-i fie foarte clari termenii de

lucru.

Preocuparea o constituie consilierea cuplului ca întreg, cu orientare spre ceea ce

se întâmplă între parteneri şi nu doar unuia dintre ei.Uneori este surprinzător cât de

repede pot fi uitate principiile terapeutice, sub presiunea unei şedinţe de consiliere, astfel

încât, ar fi de mare ajutor pentru consilier să poată face referire la un acord cadru

explicit.

Consilierea limitată în timp oferită cuplurilor a devenit din ce in ce mai mult

practicată, iar o perioadă de câteva săptămâni, din ce în ce mai preferată. Motivele

177

practice, cum ar fi întinderea listei de aşteptare, sunt din ce în ce mai puternice, iar

eficacitatea unui contract pe termen scurt a fost demonstrată de numeroase cazuri. În

urma controverselor cu privire la numărul de sesiuni, cei mai mulţi consilieri au ajuns la

concluzia că există un număr adaptat fiecărui cuplu în parte. Se acceptă însă că uneori

intervin fenomene de stagnare, între şedinţele a cincea şi a şasea. Deciziile însă nu vor

avea în vedere în primul rând pericolul de rutină, ci acoperirea intereselor clienţilor.

Intervenţia

Sarcina consilierului este, în principal, de a asculta preocupările clienţilor şi de a

interveni doar dacă membrii cuplului vorbesc despre asta. Această etapă cuprinde, la

rândul ei, mai multe subetape:

a. Formularea: cuplurile, în general, se prezintă la consilier cu propriile idei privind

dificultăţile pe care la întâmpină. În mod frecvent, perspectiva partenerilor diferă

considerabil, fiecare gândind că problemele vor dispărea dacă celălalt va fi

persuadat pentru a fi mai responsabil. Deşi formulările cuplului sunt mai

restrictive, ele se bazează pe experienţa personală. Sarcina consilierului nu va fi,

în acest caz, de a înlocui punctele de vedere ale cuplului ci de a sprijini

identificarea unor noi perspective de înţelegere.

b. Interpretarea: unii consilieri privesc interpretarea ca pe o transformare a

subconştientului în conştient, în timp ce alţii au în vedere o perspectivă mai

amplă, considerând-o o propoziţie explicativă legată de procesul de formulare,

prin care consilierul înţelege o situaţie problematică, privind piese disparate

( Şoitu, Păun şi Vrăsmaş, 2001).

c. Sprijinirea comunicării: dificultăţile de comunicare sunt acela mai vizibile semne

ale problemelor familiale, multe cupluri descriindu-şi neînţelegerile în acest fel.

Pe măsura identificării modurilor în care partenerii eşuează în comunicare,

aceasta va deveni o dimensiune în care se va concentra acţiunea terapeutică.

Pentru astfel de situaţii, îi sunt permise terapeutului toate modalităţile de

promovare a unei consilieri eficiente: tehnici active, prin invitarea celor doi

parteneri să participe la un joc de rol, prin aplicarea unor reguli de ascultare, pe

care le practică şi consilierul. Este utilă şi consemnarea încercării partenerilor de

a comunica între ei sau de a atrage de partea lor consilierul,ca o a treia parte.

178

d. Sprijinirea negocierii: pentru a utiliza toate posibilităţile pe care le poate oferi

consilierea, este esenţial ca partenerii de cuplu să renunţe la modul combativ de a

se purta unul cu celălalt şi de a crea, în schimb, cadrele unei bune negocieri. Pe

termen lung, o astfel de orientare îi va ajuta să-şi rezolve conflictele de zi cu zi,

dacă cei doi mai agreează ideea locuirii împreună sau să minimalizeze

consecinţele păgubitoare, în cazul unei separări. Pentru reuşita unei astfel de

tehnici, partenerii vor fi orientaţi spre un stil colaborativ de negociere, prin care

să ia în considerare nevoile şi dorinţele amândurora, să îşi asume fiecare

responsabilitatea, nu doar ca parte a problemei, dar şi în calitate de căutător de

soluţii pentru ambele părţi.

e. Încheierea: este adesea neglijată, făcându-se trimiteri la aspectele întâlnite în

consilierea individuală.Caracteristicile acestui tip de intervenţie însă este

dificultatea întoarcerii cuplului de la relaţia cu a treia, uneori şi a patra persoană,

la una diadică.

4.4.3. Consilierea în grup

Grupul de consiliere se concentrează asupra persoanei, fiind mai puţin structurat

şi mai mic în comparaţie cu grupul de orientare ( între 5-10 participanţi). Rolul

consilierului va consta în crearea unui mediu sigur, în care membrii grupului să se simtă

confortabil, să împărtăşească preocupările personale legate de conceptul de sine, de

familie, de relaţiile interpersonale, de dificultăţile sociale sau educaţionale. Conţinutul

dialogului este în mare măsură afectiv şi personalizat. Astfel, fiecare membru are

oportunitatea să discute preocupările în privinţa dezvoltării personale, a relaţiilor cu

ceilalţi, vizând în final, schimbarea comportamentală dorită.

Formarea grupului reprezintă unul dintre rolurile esenţiale ale consilierului.

Pentru a se asigura că grupul va fi capabil să funcţioneze eficient, consilierul va avea de

urmărit câţiva paşi:

A. Prezentarea procesului de consilierea în grup este definită ca o descriere a

procesului pentru viitorii clienţi, incluzând atât expectanţele clientului de la

proces, cât şi ale consilierului. Prezentarea poate fi realizată în faţa unei persoane

sau a unui grup de posibili clienţi. Are ca scop încurajarea responsabilităţii pentru

participare, sublinierea expectanţelor de manifestare onestă şi deschisă. Pe

179

parcursul prezentării, consilierul specifică ce se întâmplă într-o sesiune de

consiliere în grup şi beneficiile participării.La rândul lor, posibilii clienţi întreabă

despre proces, despre aspecte precum: confidenţialitatea, frecvenţa şi durata

sesiunilor, cerinţe, solicitări speciale.

B. Interviul de admitere sprijină consilierul în selectarea clienţilor, fiind considerat

un moment critic al procesului de formare a unui grup.Pe parcursul interviului,

consilierul utilizează abilităţi de ascultare ajutând posibilii clienţi să identifice

probleme sau preocupări care pot fi discutate în grupul de consiliere.Una dintre

funcţiile interviului de acceptare o constituie angajarea, din partea posibililor

clienţi, de a discuta deschis despre orice preocupare identificată.

C. Căutarea şi selectarea membrilor grupului sunt importante, dar importantă este şi

personalitatea consilierului. În această etapă consilierul lucrează asupra

componenţei şi structurii grupului, luând în considerare elemente precum: vârsta,

sexul, personalitatea participenţilor, apoi dimensiunea, frecvenţa şi durata

întâlnirilor, gradul de deschidere a grupului şi modalitatea implicării (voluntară

sau impusă).

D. Dimensiunea grupului va fi diferită în funcţie de vârsta clienţilor, valoaea

implicării aşteptate şi personalitatea membrilor grupului. Ideal, un grup de

consiliere are între şase şi opt participanţi. Acest număr permite unele diferenţe

cu privire la tipul de personalitate în vederea participării adecvate a membrilor.

E. Durata şi frecvenţa întâlnirilor depind în cea mai mare măsură de vârsta clienţilor

şi de restricţiile impuse în cadrul de desfăşurare. Pentru copiii din şcoala primară,

aşteptarea unei concentrări mai mari de 20-30 de minute pentru o întâlnire este

nerealistă. Sesiunile de grup pentru adolescenţi ar putea să dureze o oră. Sesiunile

pentru adulţi sunt mai eficiente când durează între două şi trei ore, această durată

permite membrilor grupului să se implice, să treacă peste problemele importante

şi să le facă faţă. În privinţa frecvenţelor întâlnirilor pentru adulţi, nu se

recomandă mai mult de o săptămână între sesiuni. Şi acest tip de consiliere are

unele avantaje:

este eficientă: consilierii pot oferi servicii mai multor clienţi;

oferă un context social interpersonal în care să se lucreze asupra

problemelor;

oferă clienţilor posibilitatea să practice noi comportamente;

180

determină clienţii să privească în perspectivă şi să înţeleagă similarităţile

şi diferenţele prin raportare la ceilalţi;

formează un sistem de sprijin pentru fiecare dintre clienţi;

creează ocazii de învăţare şi exersare a abilităţilor de comunicare

interpersonală.

4.5.Consilierea în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce urmăreşte

atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care, pentru

moment, nu poate fi depăşit prin utilizarea metodelor obişnuite de rezolvare a

problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe durata căreia sunt

încercate mai multe soluţii (după I.Dafinoiu, 2000).

În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:

consilierea precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;

consilierea în situaţii de criză;

consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării la o nouă

situaţie de viaţă.

Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată. Ea îşi

propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative

psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a declanşat criza. Consilierea în situaţii

de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză

(Golan). Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model, orice situaţie

de criză are trei componente principale (după Popescu M., 2002):

1. antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:

predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de

dezvoltare – naşterea unui copil, pubertatea, adolescenţa, criza de la mijlocul

vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea naturală a unei persoane

apropiate etc.

impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize

circumstanţiale: naşterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente,

calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a unei rude etc.

181

2. resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);

3. modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul antecedent.

Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care interacţionează aceste

trei componente: evenimentul declanşator, resursele clientului şi modul în care

interpretează clientul evenimentul. Instalarea crizei, intensitatea şi caracterul

manifestărilor, capacitatea de adaptare la situaţia creată nu depind numai de evenimentul

declanşator, ci şi de particularităţile clientului (sistemul său de valori, normele

socioculturale specifice societăţii din care face parte etc.). N. Golan (după Popescu M.,

2002) consideră că intervenţia în situaţiile de criză trebuie să ţină seama de următoarele:

Orice individ, familie, grup sau organizaţie parcurge anumite crize în

cursul vieţii sale, declanşate de evenimente anticipate sau neanticipate.

Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicaţi o

stare acută de stres emoţional, care nu reprezintă o experienţă normală de

viaţă şi care perturbă grav echilibrul emoţional.

Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoţional se

străduiesc să recâştige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă individul

este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoţional. Mecanismele

de apărare pe care le utilizează în general nu mai funcţionează. Din aceste

cauze individul este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.

Răspunsul emoţional din starea de criză poate avea intensităţi diferite, în

funcţie de natura crizei şi resursele interne ale individului. Cu toate

acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a

situaţiilor de criză.

Fiecare criză depăşită cu succes determină formarea unor abilităţi

personale care vor fi folosite în depăşirea unor crize ulterioare. Astfel, în

anumite situaţii, criza reprezintă o posibilitate de creştere şi dezvoltare.

Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiţii „normale”, criza poate

determina tulburări psihice de lungă durată.

Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:

1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de apărare şi

provoacă o stare acută de şoc.

2. Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea

evenimentului declanşator („nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva”).

182

3. Mânia reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin povestirea

repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.). Intensitatea şi modul de

exprimare a tensiunii interne depinde de resursele interne ale clientului (echilibrul

emoţional, încrederea în sine şi în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori

etc.) şi de modul în care interpretează evenimentul care a declanşat criza.

4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor beneficii

care ar putea rezulta („în orice rău este şi un bine”). Şi „negocierea” este

influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în care defineşte evenimentul

declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin resemnare, ceea ce înseamnă că

schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.

5. Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare sunt

acceptate şi individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi în situaţiile

de criză care vor urma. Abilităţile astfel dobândite se adaugă la resursele interne

la care va apela individul în viitor.

Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6 – 8

săptămâni.

Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului.

Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu clientul. Intervenţia trebuie

să evite pericolul acţiunilor şi deciziilor ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi

comportamente neadecvate.

Consilierea se desfăşoară la două niveluri :

nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoţiile

acut resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere emoţională (nu cognitivă) a

crizei. Se caută identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi,

asistente medicale etc.) pentru client.

nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături dintre criza

actuală şi unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înţeleagă modul în care

criza îi afectează situaţia. Sunt identificate posibilităţile de adaptare ale clientului la

noua situaţie şi se încearcă dezvoltarea unor noi abilităţi de adaptare.

183

4.6. Modalităţi de intervenţie socială şi consiliere în sprijinul familiilor tinere

Cerinţele/nevoile familiei

Familia, celula de bază a societăţii, se află într-o continuă relaţie de

dependenţă faţă de societatea din care face parte, celelalte familii, ceilalţi membrii ai

societăţii. În acelaşi timp, familia are nevoie de autonomie, de independenţă şi de

identitate. Societatea încearcă să răspundă acestor nevoi pentru ca fiecare familie să-şi

găsească locul şi rolul în mersul societăţii.

Abraham Maslow (apud. Aurelian Burcu, 2003) realizează o piramidă a

trebuinţelor fundamentale. Aceasta a fost organizată în cinci nivele. Aceste cinci

categorii sunt:

Nevoia de subzistenţă.

În această categorie sunt incluse necesităţile biologice şi sociale: hrană,

adăpost, îmbrăcăminte, mijloace economice de obţinere a bunurilor necesare vieţii. În

concluzie, tot ceea ce este necesar supravieţuirii materiale.

Nevoia de securitate.

Omul are nevoie de protecţie împotriva tuturor factorilor care îi pot

periclita buna funcţionare bio-psihosocială.

Nevoia de dragoste şi acceptare.

Omul fiind o fiinţă socială, nu poate trăi izolat, el are nevoie să interacţioneze cu

cei din jur, are nevoie ca o altă persoană căreia să-i spună necazurile şi bucuriile, care

să fie alături de el, să-l înţeleagă şi să-i ofere sprijin în momentele de cumpănă. Are

nevoi de a fi acceptat de ceilalţi, de a face parte dintr-un grup.

Nevoia de statut social.

Individul are nevoie de prestigiu social, de aprecierea şi stima celorlalţi, dar şi

de încrederea şi stima de sine. Buna funcţionare a persoanei este asigurată de

încrederea celorlalţi şi, în mod special, de propria încredere în sine.

Nevoia de autoactualizare.

În sensul că noi nu suntem numai ceea ce am făcut, facem, dar şi cea ce putem face.

Ecaterina Vrăsmaş (2008) prezintă următoarele nevoi de bază ale familiei:

a) nevoi iniţiale de formare a grupului familial apar chiar înainte de formarea acestuia

(cerinţele impuse de: cunoaşterea reciprocă a cuplului în plan socioemoţional,

184

responsabilizarea pentru cuplu/grup ca şi pentru fiecare membru, formarea vieţii de

cuplu);

b) nevoi permanente determinate de: susţinerea economică, culturală şi emoţională;

unitatea şi coeziunea grupului, păstrarea şi funcţionarea sa; creşterea şi educarea

tinerei generaţii;

c) nevoile în situaţiile de criză – familia având nevoie de sprijin în situaţiile de criză, de

disoluţie sau ruptură, declanşate din motive diferite.

De altfel, în urma cercetărilor şi analizelor realizate, Ecaterina Vrăsmaş

(2008, pg. 27) a realizat o taxonomie a nevoilor familiei.

Categorii de nevoi Resursele necesare Economice Bani pentru necesităţi;

Bani pentru urgenţe; Bani pentru nevoi speciale/proiecte; Bani pentru viitor; Nivel stabil de viaţă;

Fizice Mediu curat; Locuinţă cât mai adecvată; Vecinătate sigură; Căldură, apă, instalaţii adecvate; Casă accesibilă şi pentru alte resurse; Resurse pentru reparaţii şi menţinerea casei;

Hrană/îmbrăcăminte Hrană adecvată, cel puţin două feluri pe zi; Haine suficiente pentru fiecare sezon; Mijloace de curăţare şi îngrijire a hainelor;

Medical/dental Profesionişti de încredere în domeniu; Îngrijire medicală generală şi de urgenţă, cât mai adecvată; Mijloace de a folosi îngrijirea medicală, inclusiv stomatologică;

Vocaţional Ocazii pentru a muncii; Satisfacţii legate de muncă; Siguranţa unei slujbe; Muncă accesibilă şi la dispoziţie;

Transport/comunicare Mijloace de deplasare pentru membrii familiei ; Mijloace de a comunica cu rudele, prietenii şi alte surse de sprijin;

Educaţia adulţilor Ocazii adecvate de educaţie pentru adulţi; Resurse accesibile de educaţie pentru adulţi;

Educaţia copiilor Oferte accesibile de educaţie pentru copii; Ocazii/activităţi care ajută educaţia/jocul cu copiii; Jucării adecvate şi materiale de educaţie;

Îngrijirea copiilor Ajutor în îngrijirea zilnică;

185

Sprijin de urgenţă în îngrijirea copilului; Creşe şi locuri de supraveghere a copiilor în situaţia în care părinţii muncesc; Locuri de relaxare în îngrijirea copiilor;

Recreaţionale Ocazii pentru recreerea membrilor familiei, a cuplului, a familiei reunite; Facilităţi de recreere pentru membrii individual, în cuplu, şi a familiei reunite;

Emoţional Relaţii pozitive intrafamiliale; Relaţii pozitive în afara familiei; Prietenii şi colaborări; Simţul de apartenenţă la familie sau la grup; Ocazii de petrecere a timpului cu persoane importante;

Cultural-social Ocazii de împărtăşire a valorilor culturale, etnice, şi legate de experienţa altora; Ocazii de a fi implicaţi în problemele comunităţii/culturii; Implicarea accesibilă în comunitate/cultură.

Tabel 5.”Taxonomia nevoilor familiei”( Ecaterina Vrăsmaş, 2008)

Cerinţele copiilor Danielle LaPorte (1997) este de părere că nevoile copiilor cu vârsta

cuprinsă între 0 şi 3 ani pot fi împărţite în patru mari categorii astfel:

a) nevoi fizice

- de a mânca, de a dormi, de a fi spălat, de a avea căldură;

b) nevoi afective

- de dragoste, de contact fizic, de a fi stimulat, de a trăi mici frustrări;

c) nevoi de cunoaştere

- de a fi stimulat în plan vizual, tactil şi auditiv, de a i se vorbi, de a fi ascultat, de a i se

respecta ritmul;

d) nevoi sociale

- de a avea aproape persoanele dragi (mama, tatăl) care să se ocupe de el, de a fi

înconjurat de persoane care prezintă într-o măsură mai mare sau mai mică însemnătate

pentru el.

G. Neamţu (2003, pg. 799-800) consideră că nevoile copilului sunt:

186

- nevoia de dragoste şi de securitate, realizate prin „relaţiile calde şi afectuoase ce se

formează în cadrul familiei imediat după naştere”, respectiv prin „stabilirea relaţiilor

familiale, prin atitudini şi comportamente constante şi predictibile din partea

părinţilor”;

- nevoia de noi experienţe, copilul găsind răspunsul exploatând şi descoperind prin

intermediul jocului şi al limbajului;

- nevoia de încurajare şi apreciere este împlinită prin „cunoaşterea bucuriei şi apoi

trăirea nevoii de succes”;

- nevoia de responsabilitate, îndeplinită prin „câştigarea şi recunoaşterea treptată de

către ceilalţi a independenţei sale”.

4.7. Rolul activităţilor de consiliere în asistenţa socială

În asistenţa socială consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de

intervenţie pe care profesionistul o utilizează în procesul de ajutorare a clientului

(individ, familie, grup). Misiunea asistentului social este de a ajuta clientul să devină

independent de serviciile sociale, iar metoda principală prin care se atinge acest scop este

consilierea.

Prin consiliere, asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere şi să

clarifice care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt

soluţiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă.

În literatura de specialitate1, consilierea – counseling - reprezintă o procedură

utilizată în asistenţa socială, cât şi în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor,

familiilor, grupurilor către activităţi specifice. În acest sens se utilizează o serie de

proceduri cum ar fi: oferirea de soluţii, delimitarea şi analiza unor alternative, suportul

pentru conturarea unor obiective, informare.

Prin consiliere, profesionistul construieşte o relaţie de sprijin, în sensul motivării

clientului de a acţiona pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situaţia

de criză şi pentru restabilirea echilibrului psihosocial al vieţii.

Complexitatea aceastei metode de intervenţie este dată de faptul că procesul de

ajutorare a individului se desfăşoară pe parcursul a mai multor şedinţe (numărul îl

1 Robert L. Barker – The Social Work Dictionary, NASW Press 1999

187

stabileşte asistentul social în funcţie de dificultatea cazului), în cadrul cărora, împreună

cu clientul, profesionistul parcurge sistematic mai multe etape.

Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind

“acţiunea în care o persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă

şi acceptă explicit să acorde timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în

rolul de client” (Membership Notes, 1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi

clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu

resurse mai multe şi bunăstare mai mare.

Există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistică, etc.

Prin raportarea la modelul teoretic pe care se axează. Cu toate acestea, indiferent de

şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să

asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice:

abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva

probleme şi a planifica acţiuni.

În cadrul acestui demers, asistentul social împreună cu clientul va analiza mai

întâi care este natura problemei, apoi se vor explora care sunt resursele

individului/familiei/comunităţii (calităţi, credinţe sau valori ale individului, persoane din

familia lărgită care îi pot oferi suport, serviciile unei instituţii). Ulterior, clientul va alege

o soluţie pentru rezolvarea situaţiei sale şi va realiza schimbarea dorită cu sprijinul

profesionistului.

Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii, de ajutorare a clientului în

procesul de schimbare şi de dezvoltare personală în concordanţă cu valorile şi

aşteptările individului, asistentul social trebuie să uzeze de toate calităţile unui bun

profesionist, alături de tehnici specifice ale consilierii.

Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere,

asistentul social trebuie să probeze:

empatie şi înţelegere pentru a cunoaşte cât mai obiectiv realitatea vieţii clientului;

manifestarea încrederii în capacitatea clientului de a-şi rezolva dificultăţile;

tact în orientarea clientului către centrul problemei, direcţionând discuţia de la

general la particular şi ajutând individul să-şi exprime gândurile şi sentimentele;

suport pentru identificarea unor posibile soluţii şi în conştientizarea riscurilor

alternativelor prezentate;

188

motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acţiune reuşită;

susţinerea clientului în depăşirea obstacolelor şi atingerea scopului propus de

către acesta.

Pe parcursul şedinţelor de consiliere, discuţiile cu clientul trebuie îndreptate către

determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaştere, auto-conştientizare şi auto-

determinare. Dificultatea consilierii constă tocmai în capacitatea profesionistului de a

determina ca individul, singur, să conştientizeze dificultăţile, dar şi propriile resurse

pentru ca apoi, să aplice modele de rezolvare a problemei confom cu ceea ce doreşte să

realizeze.

În literatura de specialitate modelele de consiliere au ca bază ideea prezentată

anterior, în sensul că fiecare individ are potenţial pentru a-şi rezolva dificultăţile, puterea

de a-şi conduce viaţa şi capacitatea de a realiza o creştere constructivă în sensul pe care îl

doreşte pentru sine.

Caracteristici

Urmărind etapele de instrumentare a unui caz se observă că în etapa de evaluare

profesionistul îşi sistematizează acţiunile către strângerea a cât mai multor informaţii

despre sistemul client, date care îl ajută să stabilească împreună cu clientul planul de

intervenţie/permanenţă. Odată ce au fost stabilite scopul şi obiectivele intervenţiei,

asistentul social va utiliza o serie de metode şi tehnici care să-l susţină în demersul vizat.

Astfel, consilierea, prin scopul şi caracteristicile sale, se încadrează în categoria

metodelor de intervenţie.

Rolul şi tehnicile consilierului sunt centrate pe sprijinirea persoanelor ce se află

în procesul de schimbare, creştere şi dezvoltare personală.

Principala modalitate de realizare a consilierii este reprezentată de comunicare,

utilizându-se o serie de tehnici specifice:

Ascultarea activă – este o tehnică care îmbină comunicarea verbală cu cea

nonverbală, cu scopul de a demonstra clientului interes şi atenţie faţă de problemele lui,

îndepărtând blocajele în relaţia de ajutorare şi stimulând deschiderea acestuia.

Parafrazarea - este o modalitate de confirmare de către asistentul social a

înţelegerii mesajului clientului, prin reformularea conţinutului utilizându-se expresii

proprii.

189

Ex: Clientul – În ultimul timp ajung târziu acasă şi nu reuşesc să mai vorbesc

suficient cu soţul şi copiii mei.

Asistentul social - Să înţeleg că aveţi un program încărcat la serviciu care nu vă

permite să vă ocupaţi aşa cum vă doriţi de familia dvs…….

Clarificarea – prin adresarea unei întrebări clientului este determinat să fie mai

explicit şi să detalieze ceea ce a vrut să spună.

Ex. Clientul - Nu vreau să renunţ la copil. Vreau să-i găsesc o familie care poate să-i

ofere totul.

Asistentul social – Nu sunt sigur dacă am înţeles. Spuneţi că vreţi să păstraţi copilul,

dar nu puteţi face acest lucru ?

Încurajarea - Folosirea unor cuvinte sau propoziţii precum, „Continuaţi” sau

„Suneţi-mi mai mult despre aceasta” , în vederea încurajării clientului să nu întrerupă

comunicarea.

Reflectarea – determinarea conţinutului afectiv faţă de situaţia clientului, prin

încurajarea individului să-şi exprime emoţiile, sentimentele.

Ex: Clientul – Ori de câte ori o vizitez pe mama la căminul-spital, încep să plâng,

inima îmi stă în loc şi mă sufoc.

Asistentul social - Să înţeleg că, ori de câte ori vă vizitaţi mama la cămin, sunteţi

tristă şi îngrijorată ?

Sumarizarea – sistematizarea afirmaţiilor clientului prin aşezarea lor într-o

structură logică, exprimând concret întreaga situaţie a acestuia şi conţinutul discuţiei.

Ex. Asistentul social – Încerc să vă înţeleg. Spuneţi că vă sperie gândul de a vă

părăsi soţul deoarece nu sunteţi sigură de modul în care veţi supravieţui singură. Nu aţi

mai lucrat de mult timp şi sunteţi nervoasă pentru că nu puteţi să vă găsiţi o slujbă. Dar

în acealaşi timp ştiţi că ar trebui să-l părăsiţi deoarece el pune în pericol viaţa dvs. şi a

copiilor.

Explorarea tăcerii – concentrarea atenţiei pe momentele în care clientul tace.

Ex. Clientul – Pauză şi tăcere.

Asistentul social - Păreţi a fi foarte supărat, puteţi să-mi spuneţi care este motivul?

Comunicarea nonverbală – utilizarea gesturilor, expresiilor faciale şi limbajului

corpului pentru a transmite un mesaj clientului. Asistentul social trebuie tot timpul să

menţină contactul vizual cu clientul, să folosească un ton calm care să exprime empatie

190

şi compasiune, să dovedească interes şi să evite expresiile faciale de dezaprobare faţă de

afirmaţiile clientului.

Observaţii şi recomandari

Un element deosebit de important pentru realizarea acestei metode de intervenţie,

este realizarea relaţiei de sprijin dintre asistentul social şi client, care se construieşte pas

cu pas. Iniţial profesionistul trebuie să comunice clientului despre confidenţialitatea

informaţiilor, apoi trebuie să sublinieze dorinţa acestuia de a se schimba spre direcţia

dorită în viaţă, să dezvolte încrederea clientului în puterea lui de a se integra în

grup/comunitate/societate şi apoi trebuie înlăturate unele tendinţe de a da sfaturi sau de

a moraliza şi judeca situaţia prezentă.

Acest din urmă aspect este important deoarece, dacă un asistent social oferă

„sfaturi” iar clientul le aplică în viaţa sa şi reuşeşte să-şi rezolve dificultăţile, atunci se

crează dependenţă de seviciile sociale şi individul nu învaţă să-şi utilizeze propriile

modele de rezolvare a problemelor. Dacă clientul acceptă îndrumările profesionistului şi

acestea nu dau rezultate bune, atunci asistentul social va fi învinovăţit de consecinţe.

Standardele asistenţei sociale recomandă în cazul aplicării metodei ca

profesionistul să exploreze împreună cu clientul care sunt soluţiile de rezolvare a

dificultăţilor, să ofere alternative pe care să le analizeze împreună cu individul, fiind

subliniate riscurile şi responsabilităţile pentru fiecare soluţie dacă ar fi aplicată.

Ex.: În cazul unei tinere însărcinate aflată în situaţie de criză, asistentul social va

explica pe rând care sunt alternativele şi cu ce riscuri se poate confrunta pentru fiecare

decizie aleasă (alternative: avortul, păstrarea sarcinii şi ajutorul de care ar beneficia,

consimţământul pentru adopţie, etc.)

Aplicarea consilierii ca metodă de intervenţie presupune şi cunoaşterea de către

asistentul social a unor situaţii specifice care pot deveni momente dificile pentru un

consilier fără experienţă profesională. Astfel, este recomandabilă cunoaşterea acestor

situaţii.

Tăcerea - sunt situaţii când clientul nu doreşte sau nu poate să vorbească. Din

experienţa profesională s-au constatat două situaţii: tăcerea intervine la începutul

conversaţiei sau clientul devine tăcut în timpul conversaţiei. Fiecare din aceste situaţii se

tratează în mod diferit:

191

la începutul sedinţei - clientul poate să tacă deoarece a fost trimis împotriva

dorinţei lui sau se simte jenat că are nevoie de consiliere. Consilierul trebuie să-l

încurajeze spunând de exemplu :“ Văd că-ţi este greu să vorbeşti. Adesea cei care vin să

mă vadă pentru prima oara se comporta aşa. Mă întreb dacă nu te simţi puţin neliniştit.”

Aceste afirmaţii trebuie urmate de o altă perioadă de linişte, timp în care

consilierul menţine contactul vizual cu clientul şi are un limbaj corporal încurajator.

în timpul sedinţei: în această situaţie contextul este foarte important, iar

consilierul trebuie să aprecieze motivul pentru care a apărut această tăcere. Poate fi

pentru că individului îi este foarte greu să recunoască un secret sau pentru că îl

nemulţumeşte reacţia consilierului la ceva care tocmai s-a spus.

În general este cel mai bine să aşteptăm deoarece este vital ca persoana să facă

efortul de a-şi exprima sentimentele sau gândurile, deşi asistentul social poate să nu se

simtă confortabil cu această tăcere. Există momente când tăcerea se datoreaza pur şi

simplu faptului că persoana se gândeşte. Nu este nevoie ca tăcerea să fie întreruptă sau să

dăm de înţeles ca ea ar fi inacceptabilă.

Clientul plânge - Deşi am fi tentaţii să-l liniştim, aceasta nu este cea mai bună

soluţie într-o sedinţă de consiliere. Plânsul poate apărea din diferite motive:

Pentru unii este o descărcare benefică a emoţiilor şi cel mai potrivit răspuns este

să aşteptăm câteva minute şi dacă plânsul continuă vom spune că este bine să plângă, că

este o reacţie naturală atunci când suntem trişti. Plânsul va înceta, de obicei, după un

timp. Un alt motiv al plânsului ar putea fi dorinţa de a atrage simpatia consilierului sau

de a opri orice investigaţie ulterioară.

Poate fi un mod de a manipula consilierul, aşa cum clientul procedează cu alte

persoane. Din nou, este cel mai bine să-l lăsăm să plângă indicând totodată că, deşi ne

pare rău că este trist, este un lucru bun faptul că îşi exprimă sentimentele. Dacă intenţia

clientului era de a manipula, plânsul se va opri în curând atunci când va realiza că nu-l

poate influenţa pe consilier la fel ca pe ceilalţi adulţi.

Deşi unii consilieri, pentru a reconforta clientul care plânge, vor dori să-l atingă,

gestul poate fi adesea dăunător. Dacă dificultăţile clientului sunt de natura sexuală,

atingerea chiar într-un mod neutru din punct de vedere sexual, cum ar fi strângerea

mâinii sau punerea mâinii pe umăr, poate fi greşit interpretată şi îl poate înspăimânta pe

client.

192

Clientul ameninţă cu sinuciderea - Cele mai multe persoane care ameninţă cu

sinuciderea nu recurg la acest gest, deoarece acest comportament are, de cele mai multe

ori, scopul de a atrage atenţia. Sunt câteva lucruri care trebuie reţinute:

Este practic imposibil să opreşti pe cineva care vrea cu adevarat să se sinucidă.

O reacţie de panică din partea consilierului îl poate înspaimânta pe client. Este

mai potrivit să spunem clientului că, deşi nimeni nu poate opri o persoană de a-şi lua

viaţa, am fi foarte trişti dacă aceasta s-ar întâmpla. Chiar dacă relaţia dintre client şi

consilier nu este construită cu mult timp în urmă, asistentul social poate cunoaşte şi

trebuie să sublinieze calităţi, puncte tari, abilităţi sau aspecte pozitive din viaţa clientului.

Adesea cei care comit sinucideri nu au speranţă. Ei simt că nimănui nu-i pasă de

ei. Consilierul trebuie să sublinieze faptul că ne pasă şi prin asta îi dăm clientului

suficientă speranţă să continuie să trăiască.

Unii clienţi ameninţă cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obţine

ceea ce vor. Ei au nevoie, de asemenea, de ajutor, dar trebuie să li se arate că sunt şi alte

moduri de a obţine atenţia şi grija celorlalţi. Cea mai bună abordare este de a-i comunica

clientului câteva sentimente pozitive despre el, nu despre ameninţarea cu sinuciderea.

Nu este deloc neobişnuit ca ameninţarea cu sinuciderea sau bănuiala că individul

s-ar putea sinucide, apare la sfârşitul şedinţei. În acest caz cel mai bine este să-i

comunicăm că ceea ce ne-a spus este foarte important şi că apreciem faptul că este dornic

să ne împărtăşească sentimentele sale în legătura cu o problemă atât de importantă şi că

odata ce am ajuns la acest subiect dorim să discutăm împreună în sesiunea viitoare. Este

foarte important să obţinem de la client confirmarea că va fi prezent la următoarea

şedinţă.

O reacţie nepotrivită ar fi să intrăm în panică şi să spunem că deoarece problema

este atât de importantă trebuie să o discutam pe loc. Chiar dacă prelungim sesiunea în

acel moment, acest comportament al nostru poate trăda starea noastră de nelinişte.

Mai folositor pentru client ar fi un comportament reţinut, care exprimă

preocuparea noastră şi totodată încrederea că persoana se va întoarce.

Întrucât sinuciderea unei persoane este un eveniment atât de tragic, în cele din

urmă rămâne la latitudinea consilierului cum va proceda atunci când este confruntat cu o

astfel de ameninţare. Cu cât raporturile sale cu clientul sunt mai bune, cu atât scade

probabilitatea apariţiei acestui comportament. De aceea este foarte important să

construim raporturi bune încă de la începutul relaţiei de consiliere.

193

Clientul refuză ajutorul - Cea mai importantă sarcină a consilierului este de a

afla care este adevăratul motiv pentru care clientul a apelat la serviciile sale. Multe

persoane sunt trimise la consilier împotriva voinţei lor. Chiar dacă ei refuză total să

coopereze la prima întâlnire, consilierul trebuie să se asigure că a lăsat o şansă pentru ca

acesta să poată reveni atunci când se decide să o facă de bună voie.

Ex.: “Înţeleg cum te simţi, nu sunt sigur dacă te pot ajuta cu ceva, dar poate că

putem sta de vorbă câteva minute şi, împreună, să vedem dacă are sens să ne mai vedem

şi să mai discutăm şi altă dată “.

Consilierul nu poate stabilii o relaţie bună - În acest caz, în loc să renunţe sau

să recomande pe altcineva, consilierul trebuie mai curând să ceară ajutor de la un alt

profesionist pentru a revedea şedinţele de consiliere. Aceasta poate fi o soluţie utilă

pentru a înţelege care este cauza dificultăţii, iar dacă ceva în legatură cu individul este

respins de către consilier atunci acesta din urmă trebuie să încerce să abordeze problema

direct.

Dacă din discuţia cu un alt consilier cu mai multă experinţă se constată că

problema ar fi aceea că persoana nu a reuşit niciodată să aibă o relaţie apropiată cu

nimeni, atunci nu ajută cu nimic să renunţăm la consiliere sau să-l îndrumăm către un alt

profesionist. Clientul ar putea suferi în acest caz. Este mai bine să încercăm să

continuăm, în special pentru a-l ajuta să se simtă mai bine cu el însuşi.

Consilierul şi clientul se cunosc dinainte - Acest lucru se întâmplă destul de

frecvent în comunităţile mici. Dacă relaţia nu este strânsă, atunci între cele două

persoane se poate stabili o relaţie de tip consilier-client. Însă, în acest caz consilierul

trebuie să asigure clientul că va păstra confidenţialitatea asupra celor petrecute în timpul

şedinţelor. Dacă cei doi se cunosc foarte bine, atunci i se va explica persoanei că trebuie

să consulte pe altcineva deoarece nu este în interesul lui să lucreze cu un consilier pe care

îl cunoaşte în viaţa personală. Pendularea între rolul de prieten şi cel de consilier poate

creea confuzie sau poate conduce la rănirea sentimentelor amândurora.

Clientul vorbeşte continuu dar pe lângă subiect - Dacă ceea ce se spune este lipsit

de importanţă sau se repetă, ar fi bine ca discuţia să fie întreruptă din când în când pentru

a-i face cunoscut clientului comportamentul lui şi a analiza motivele (Ex. “Scuză-mă că

te întrerup, dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama că de câtva timp repeţi aceleaşi lucruri.

Găseşti că este greu să vorbeşti despre altceva?”). Astfel, se poate aduce discuţia de la

194

ceva situat în afara şedinţei la focalizarea pe client sau problemă, ceea ce este suficient

pentru a opri abaterea de la subiect.

Clientul pune întrebări despre viaţa personală a consilierului - Este important

de făcut observaţia că relaţia client – consilier este una profesională şi nu una personală.

Acest lucru este greu de înţeles de către client deoarece consilierul dă dovadă de căldură

şi grijă în cadrul acestei relaţii.

Uneori clientul ar vrea să ştie dacă consilierul are aceeaşi problemă. Dacă

asistentul social răspunde afirmativ, clientul poate gândi că atâta vreme cât celălalt nu a

fost capabil să-şi rezolve propria problemă el nu are competenţa necesară. Dacă

asistentul social răspunde negativ, clientul poate crede că nu este înţeles. De aceea, este

indicat să se răspundă la întrebările personale prin a arăta că nu îi este de nici un folos

clientului dacă se vorbeşte despre consilier. Din aceste motive există regula de a nu se

lua în discuţie asemenea întrebări. Clientul va accepta regula. Este mult mai bine să-i

răspundem decât să ocolim problema, ceea ce poate distruge încrederea în onestitatea

relaţiei.

Consilierul este stânjenit de subiectul discuţei - Uneori clientul vorbeşte despre

lucruri care îl pot stânjeni pe consilier, dar dacă acesta este bine pregătit poate identifica

zonele în care se simte vulnerabil, deci este mai puţin probabil să fie luat prin

surprindere. Dacă, totuşi se simte stânjenit, atunci este mai bine să fie cinstit cu clientul

pentru că acesta oricum îşi va da seama.

Relaţia cu clientul manipulator - Este cunoscut faptul că mulţi dintre aceşti

clienţi sunt psihopaţi sau sunt evaluaţi ca având tulburări de personalitate. Asistentul

social va ţine seama de următoarele aspecte:

deşi aceşti subiecţi trebuie abordaţi cu respect, asistentul social va manifesta

prudenţă în explicarea propriului rol şi a aşteptărilor faţă de client;

întâlnirea nu poate avea succes dacă asistentul social nu este ferm şi hotărât în

discuţie.

Clientului manipulator este cel care găseşte şi foloseşte momente pentru

diversiuni, vorbeşte despre evenimente astfel încât să apară ca o victimă blamându-i pe

ceilalţi pentru eşecul sau în viaţă. Consideră că poate să impresioneze pe consilier,

afişându-i simpatie şi compasiune şi încearcă să-l convingă de punctul său de vedere. În

caz de eşec foloseşte foarte multe tactici pentru a se apăra. Se poate preface timid,

înfricoşat, poate avea reacţii violente.

195

orice interes al clientului faţă de sentimentele asistentului social referitoare la

profesia sa sau viaţa personală intră sub incidenţa suspiciunii (Ex.” Dumneata eşti

singura persoana care mă înţelege” / „ Nimeni nu m-a ajutat ca dumneata”).

asistentul social trebuie să explice clienţiilor consecinţele comportamentului lor.

Spiritul de înţelegere al asistentului social trebuie să fie invers proporţional cu

judecarea acestor clienţi. Manipularea este considerată de client ca cel mai important

lucru pe care ştie să-l realizeze sau cea mai eficientă strategie de a se adapta la cerinţele

sistemului. Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un

proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul

de celălalt (Kell şi Mueller, 1986).

Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta

individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către

experienţă şi ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi

învăţarea faptului că creşterea şi revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată

pentru totdeauna ale terapiei. Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi

bine”, adică la a trăi în funcţie de aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra

propriilor standarde şi validează independent alegerile şi deciziile pe care le ia.

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de

probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere

nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va

discuta şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia.

De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu

asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale

clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului.

Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât

clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de

consiliere.

Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-

posesivă, acceptarea şi autenticitatea.

Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte

persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi

semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. În acelaşi

196

timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul

empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea

interioară.

„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură,

proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor,

etc), congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează

confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”,

distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat în faţa unei persoane care se arată

„caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea sunt atributele care înlesnesc

formarea alianţei de lucru dintre client şi asistentul social.

Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei

cu clientul. Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o precondiţie a

empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi deschis.

Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine implicit o alta, şi

anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării.

Consilierii au în general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la

client la client. Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor

accepta pe noi aşa cum suntem.

4.8. Specificul activităţilor de consiliere a familiei realizate de asistenţii sociali

Familia reprezintă grupul primar, grupul social relativ permanent de indivizi legaţi

între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi

un element cheie al înrudirii.

Problemele familiale tipice sunt:

probleme maritale între soţ şi soţie;

probleme relaţionale între părinţi şi copii;

probleme personale ale membrilor familiei;

probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii

proaste de locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau

educaţia deficitară, etc.

197

În familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate

de factori interiori şi exteriori familiei.

Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea

nu poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă

socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul,

genograma, etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a

familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare.

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care

traversează o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea

resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează

întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din

familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare

sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin

acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:

relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor

membrilor familiei;

promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;

ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării

sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial;

ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de

grup concentrat pentru a fi rezolvate.

1. Obiectivele consilierii familiale sunt:

rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă

familia;

confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea

adaptării la schimbările impuse de acestea;

ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative,

comportamente şi situaţii problematice;

198

ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor

implicate în procesul de consiliere;

identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia

actuală;

ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de

anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale,

conflictuale, etc.

2. Etapele consilierii familiale:

1. Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de

informaţii şi de a aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care

poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenţia a descrierii problemei,

identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicaţi, aranjarea primului

interviu, evitarea unei conversaţii prea lungi. În situaţia în care se evită angajarea

altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informaţie

posibilă legată de problema ce afectează familia.

2. Primul interviu şi construirea relaţiei. Are drept principal scop clădirea unei

alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema

curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului,

explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, locaţia, scopul),

repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea

punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a opiniilor

membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei

genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii

familiei în problemă, obţinerea unor informaţii legate de soluţii încercate, de cele

care nu au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă,

centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de

respect, explorează procesele de interacţiune familială. În final, consilierul face o

recomandare familiei (Nicholas, Schwarts, 2001).

3. Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea

schimbării situaţiei clientului/familiei. Intervenţia clientului trebuie să fie

relaţionată cu problema (Hackney, Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii

poate deveni un proces adaptativ. Deprinderile necesare pentru a iniţia o

intervenţie includ:

199

competenţe în realizarea intervenţiei;

cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;

cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;

deprinderi de observare pentru a nota răspunsurile clientului.

4. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei

au învăţat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul

consilierului. Acest lucru se întâmplă atunci când problema pentru care a solicitat

sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat ceea ce dorea. În această fază,

consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau

recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o

succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei

implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în

abilităţile şi forţa familiei de a se descurca de acum înainte.

Factori de risc de separare a copilului de familia sa

Intr-o societate intr-o continuă schimbare, de regulă, părinţii ăşi mobilizează

forţele pentru a se adapta rapid la schimbările socio-economice, dar sunt frecvente

cazurile când aceştia nu găsesc resursele necesare şi soluţiile cele mai bune pentru a

asigura copiilor climatul şi mediul de viaţă corespunzător nevoilor de dezvoltare ale

acestora, intrând astfel în categoria familiilor cu risc pentru copil.

În aceste familii se acumulează o serie de probleme care afectează viaţa şi dezvoltarea

copiilor. Aceste probleme se corelează şi se potenţează reciproc. Situaţiile de risc sunt

complexe, diferite şi sunt variabile în funcţie de diverşi parametri precum vârsta, sexul,

apartenenţa culturală a copilului, mediul de provenienţă si altele.

Ignorarea situaţiilor de risc în familiile cu copii va genera fenomene precum

neglijarea, abuzul, separarea de familie, instituţionalizarea, analfabetismul,

marginalizarea socială a copiilor.

Unii părinţi nu conştientizează problemele care afectează dezvoltarea copilului în

familie şi ajung în situaţii grave, greu de depăşit fără sprijinul serviciilor sociale

specializate. Aceştia au tendinţa să reducă problemele pe care le au în creşterea copiilor

la cele de ordin economic. Datorită lipsei de cunoaştere şi informare aceşti părinţi nu

acordă importanţă climatului familial, calităţii relaţiilor de familie, efectelor devastatoare

200

ale separării timpurii a copilului de familia sa, nevoilor afective ale copilului, formării

autonomiei copilului, socializării acestuia, rolului lor în formarea copilului pentru viaţă.

Dintre factorii de risc care conduc la separarea copilului de familia sa, îi enumerăm

pe cei care au o semnificaţie foarte importantă, cu precizarea că enumerarea nu epuizează

toate posibilităţile:

- Factori de risc legaţi de situaţia socială, economică, medicală sau de nivelul

pregătirii şcolare şi profesionale a părinţilor;

- Factori de risc legaţi de relaţiile dintre părinţi şi cele dintre părinţi si copii;

- Factori de risc legaţi de diverse situaţii particulare în care se află copilul;

Consilierea se adresează:

1. Părinţilor/familiilor extinse/familiilor substitutive care:

- necesită competenţe/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii

psihopedagogice în domeniu;

- trăiesc în medii dezavantajate, unde se practică modele de îngrijire şi creştere a

copiilor care nu corespund sau sunt în contradicţie cu modelele general acceptate

în comunitate;

- constată existenţa/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează

dezvoltarea normală/armonioasă a copilului sau favorizează manifestarea unor

comportamente ale copiilor ce pun în pericol integrarea lor familialî, socială,

şcolară, profesională.

2. Viitorilor părinţi care doresc să se formeze înainte de naşterea sau adopţia copiilor.

3. Copiilor care au probleme de dezvoltare şi/sau dificultăţi de integrare în familie,

şcoală sau în colectivitatea în care trăiesc.

Asistenţii sociali de la nivel local în activitatea de consiliere se adresează clienţilor

care provin în special din următoarele categorii de familii care prezintă risc ridicat de

separare a copiilor:

- familii fără locuinţa;

- familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;

- familii în care un părinte sau ambii sunt şomeri;

- familii care şi-au abandonat sau instituţionalizat copiii;

- familii în care un părinte sau ambii sunt în închisoare;

- familii în care există persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice;

- familii în care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice;

201

- familii în care există copii născuţi din căsătorii diferite;

- familii monoparentale;

- familii în care se consumă alcool, droguri;

- familii în care unul sau ambii părinţi au decedat;

- familii în care se practică prostituţia;

- familii care resping mamele minore;

- familii în care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi;

- familii în care se practică violenţa, fuga de acasă;

- familii în care unul sau ambii părinţi muncesc în străinătate;

- familii în care se practică cerşetoria;

- familii în divorţ;

- familii în care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala;

- familii în care există copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme

psihice;

- familii care au copii cu probleme de comportament;

- familii care neglijează igiena, sănătatea şi educaţia copilului;

- familii în care există abuz fizic, emoţional şi sexual.

Activităţile consilierilor se vor focaliza pe:

- consilierea părinţilor pentru depăşirea unor situaţii de dificultate (divorţ,

pierderea locului de muncă, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia

dintre soţi, etc.) care pun în pericol dezvoltarea copiilor sau care generează

riscuri de separare a copiilor de mediul lor familial;

- informarea părinţilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor;

- consolidarea abilităţilor şi cunoştinţelor părinţilor privind îngrijirea şi educarea

copilului;

- sprijinirea şi consilierea copiilor care au dificultăţi de dezvoltare şi/sau integrare

în familie, şcoală, grupuri socio-profesionale.

Printre serviciile primare menţionate în legislaţia din domeniu sunt prevăzute şi

Centrele de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii. Făcând parte din categoria

serviciilor primare, astfel de centre pot fi infiinţate la nivelul comunităţilor în funcţie de

problemele sociale cu care se confruntă aceste comunităţi. Asistentul social de la nivelul

acestor centre realizează pentru copil şi familie următoarele activităţi:

202

a. asistenţa juridico-administrativă; aceasta se realizează cu colaborarea activă a

clientului în funcţie de gradul său de autonomie. Asistentul social analizează situaţia

administrativă a clientului, îl informează despre drepturile şi obligaţiile sale, îi explică

natura documentelor administrative de care are nevoie (acte de stare civilă, adeverinţe,

certificate, atestate), îi explică procedurile administrative, îl ajută pe client să îşi

administreze documentele şi îl orientează spre servicii specializate.

b. asistenţa pentru obţinerea prestaţiilor (beneficii în bani: alocaţii, venitul minim

garantat, alte ajutoare financiare): asistentul social informează clientul despre drepturile

lui, verifică/analizează resursele acestuia, împreună cu clientul face demersurile necesare

pentru obţinerea de câtre acesta a prestaţiilor acordate conform legii.

c. acompanierea pentru găsirea sau păstrarea unei locuinţe: asistentul social evaluează

dificultăţile clientului, gradul de urgenţă al situaţiei sale, îl informează pe client asupra

drepturilor şi obligaţiilor sale, asupra demersurilor pe care trebuie să le realizeze, asupra

procedurilor necesare, pregăteşte clientul pentru cazul în care este nevoie de schimbarea

cadrului său de viaţă.

d. susţinerea demersurilor de (re)integrare şcolară şi profesională: asistentul social ţine

seama de aşteptările şi opiniile clientului, evaluează situaţia clientului din punct de

vedere şcolar si profesional, identifică instituţiile la care poate apela clientul, sprijină

accesul la structuri de învăţământ şi cursuri de formare profesională, îl acompaniază pe

client în demersurile sale.

e. asistarea mamelor în cadrul maternităţilor şi spitalelor de pediatrie: asistentul social

evaluează situaţia familiei, o informează asupra sprijinului care îi poate fi acordat,

intermediază relaţia familiei cu instituţiile, autorităti, servicii pentru mamă şi copil,

dezvoltarea unei reţele de sprijin comunitar pentru părinţi şi copii; consiliază familia

asupra modalităţilor concrete de sprijinire a tinerelor mame (în special a celor cu

depresie post-partum): evitarea exercitării unor presiuni inutile şi a culpabilizării de către

familie, împărţirea între membrii familiei a sarcinilor zilnice de îngrijire a copilului,

încurajarea mamei.

f. asistarea clienţilor cu dificultăţi psiho-sociale, persoane cu probleme psihologice, de

comportament, dependente de alcool, droguri, supuse abuzurilor din partea unor

persoane, copii cu risc de separare de familie: Asistentul social evaluează gradul în care

relaţiile interpersonale sau izolarea perturbă viaţa clientului, realizează întrevederi de tip

psiho-social (ascultă, susţine, sprijină clientul în dezvoltarea de competenţe sociale),

203

transmite informaţii asupra gravităţii stării clientului, informează clientul asupra

drepturilor şi posibilităţilor de sprijin precum şi a instituţiilor competente, consiliază

clientul în raport cu situaţia sa actuală, face un inventar al resurselor posibile pentru

client, realizează împreună cu clientul un proiect de schimbare a situaţiei sale de viaţă,

identifică obstacolele care pot împiedica schimbarea, îl susţine în situaţii de criză,

propune resurse terapeutice.

204

CAPITOLUL V

ASPECTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE ŞI CONSILIERII

PERSOANELOR VÂRSTNICE

5.1. Particularităţile familiilor cu persoane vârstnice

Studierea familiei prin focalizarea asupra bătrânilor echivalează cu abordarea

unor probleme diferite între ele: studierea problemelor bătrânilor singuri (cel mai des este

vorba despre femei), viaţa bătrânilor în cuplu, experienţă care este ilustrată de 40% din

nucleele formate din bătrâni de peste şaizeci de ani şi nu mai mult de 12% din cei care au

trecut de peste 80 de ani, relaţiile între familiile compuse din mai multe generaţii şi

persoanele vârstnice instituţionalizate.

Problemele cuplului de bătrâni sunt multiple, dar abia de curând au depăşit – la

fel ca toate problemele bătrâneţii – cadrul pur asistenţial şi, ca atare, şi o viziune destul

de standardizată în privinţa răspunsurilor. În acest sens experienţele se referă la ajutorul

psihologic oferit în vederea restructurării legăturilor de cuplu după plecarea copiilor, în

momentul pensionării sau în cazul îmbolnăvirii unuia dintre membri. În sfârşit, o atenţie

specială trebuie acordată relaţiilor dintre generaţii.

Prelungirea vieţii a adus cu sine formarea unor configuraţii familiale complet

necunoscute în trecut. În timp ce, în trecut, un nou-născut ajungea cu greu să-şi cunoască

toţi cei patru bunici, azi, în momentul naşterii unui copil, adesea sunt în viaţă nu numai

cei patru bunici, ci şi cel puţin doi străbunici.

O altă situaţie complet nouă este aceea când două generaţii din aceeaşi familie se

găsesc în acelaşi timp la vârsta pensionării.

Aceasta înseamnă că spre o generaţie deja în vârstă se pot îndrepta cererile de

asistenţă şi de îngrijire venite de la generaţia precedentă, ultraoctogenarii şi

ultranonagenarii a căror autonomie poate să fi fost serios compromisă.

În general, cele trei sau patru generaţii nu convieţuiesc, dar sunt numeroase

cercetări care urmăresc să evidenţieze fenomenul „apropierii”, reprezentat de acele

schimbări de reşedinţă care duc la diminuarea distanţei dintre părintele bătrân şi unul

dintre copii, până la mutarea în casa acestuia atunci când non-autonomia bătrânului se

accentuează. Tema împlinirii relaţiilor de-a lungul vieţii generaţiilor este o temă care are

nevoie de o atenţie specială.

205

Tocmai pentru că izolarea bătrânilor prin slăbirea legăturilor de familie

semnificative, se dovedeşte un stereotip, sau, poate, rezultatul unei viziuni mai pesimiste,

trebuie totuşi evaluate operativ consecinţele continuităţii raporturilor dintre generaţii la

nivelul complexităţii raţionale, al interdependenţei reciproce, al spaţiilor de autonomie.

Aşadar, şi pentru bătrân aşa cum se întâmplă în alte perioade ale vieţii

individului, familia poate deveni un sprijin, un context de echilibru şi dezvoltare dar se

poate dovedi şi un loc al disfuncţionalităţilor care afectează pe oricare dintre membrii

familiei.

5.2. Relaţiile socio-afective între generaţii

A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii.

Bunicii din ziua de azi îndeplinesc roluri foarte importante, mai ales în familiile

tinere; nu sunt doar cei care pregătesc o mâncare delicioasă, le spun poveşti la culcare

copiilor sau îi îmbrăţişează cu căldură, copiii continuă să aibă nevoie de stabilitate, de

timp şi de îngrijirea bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile distante între părinţi,

şi cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor.

O mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte.

Când atât mama, cât şi tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor,

compania şi sprijinul atât de necesare acestora.

Divorţul a început să însemne schimbare, adaptare pentru copii din ce în ce mai

mulţi. Pe parcursul primilor ani după divorţul părinţilor, mulţi copii au sentimente

puternice de tristeţe, suferă de singurătate şi uneori sunt furioşi. Părinţii sunt, în mod

obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme cauzate de schimbări, încât nu mai au

timp şi răbdare să răspundă aşa cum trebuie dorinţelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă

foarte bună de sprijin, un fel de „port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl

constituie faptul că bunicii trebuie să evite după divorţ, să facă comentarii negative

asupra fostului ginere/fostei nurori. Ei pot conştientiza problemele pe care le are cuplul,

fără a distruge imaginea copiilor despre părinţi. Mai mult decât atât, îsi pot exprima

dragosrea şi grija faţă de copii, pentru a le oferi atenţia suplimentară de care au nevoie.

Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o

distanţă apreciabilă de aceştia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode de

comunicare pentru tot atât de mulţi bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile

206

tradiţionale de păstrare a legăturii includ scrisori, telefoane şi vizite. Mai multe familii îşi

trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanţa de vară. Altele aleg să plece într-o

vacanţă la o cabană şi să reînnoade legături, situaţiile în care se reunesc persoanele din

diferite generaţii.

Alţi bunici se folosesc de mijloace moderne, cum ar fi casetele audio sau

camerele video, ce conţin înregistrări ale lor, ale nepoţilor şi astfel se pot simţi alături,

chiar dacă se află la mare distanţă unii de alţii. Indiferent de modalităţile folosite pentru a

păstra relaţiile între generaţii apropierea este atât în folosul celor tineri, cât şi al celor

vârstnici. Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat

activităţilor potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân pentru întreaga viaţă.

Pentru cei care nu locuiesc aproape de nepoţii lor distanţa poate fi o piedică pentru o

apropiere constantă. Chiar şi momentele scurte în care citim unui copil sau în care ne

plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească.

Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi

formeze încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare pentru copil, atunci când

există cineva care este preocupat de toată activitatea sa, care este interesat de planurile

sale. Pentru el este important să conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate sfătui în

momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii.

Compania bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii

sau lucrurile speciale pe care bunicii le fac pentru ei, dar şi perioade calme, de linişte

când a fi împreună în viaţa de zi cu zi este foarte important. De aceea este recomandabil

ca cei mici să-şi urmeze bunicii în grădină, în bucătărie sau la cumpărături.

Pe de altă parte, copiii obţin stabilitate şi siguranţă, cunoscând faptul că aparţin

unei familii extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii să le împartă celor mici

poveşti despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o oarecare

măsură personalitatea celor care nu mai sunt. E bine ca tradiţiile familiei să nu fie uitate,

iar copiii să fie părtaşi la pregătirea diverselor feluri de mâncare, specifice anumitor

sărbători.

Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că îi văd pe cei mai în vârstă ca ei

nefericiţi. De aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care abordează viaţa într-un

mod optimist şi le oferă o imagine pozitivă despre viitor; adică, de bunici capabili să le

transmită numai lucruri bune. Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să

traverseze stresul zilnic pe care-l înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să depăşească

207

situaţiile dificile create la şcoală sau în alte contexte, uzând de înţelepciunea, sprijinul şi

înţelegerea lor.

Orice moment cu bunicii contează! Iar pentru ei, nepoţii sunt la fel de importanţi.

De aceea, este util ca orice bunic sa-i înţeleagă. Prietenii sunt esenţiali pentru adolescenţi

şi preadolescenţi şi, în consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele acestora şi motivele

pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă locuiesc în apropiere pot să-i invite la masă

sau să meargă cu toţii în excursie.

De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească intresesul pentru grupul muzical

favorit al nepoţilor, pentru sportul practicat de aceşia sau de hobby-urile lor. Îi pot însoţii

la diverse „spectacole” sau „meciuri” importante şi în felul acesta efortul copiilor va fi

apreciat, iar ei se vor simţi încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să

întrebe dacă au învins sau dacă au reuşit în ceea ce şi-au propus, ci doar să devină curioşi

faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi pasionează pe ei. Nepoţii au nevoie de

sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizaţi doar dacă obţin performanţe

remarcabile.

Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?

Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta acestor atribuţii şi reprezintă multe

modificări în organizarea vieţii, de la bugetul familiei la schimbarea carierei, chiar

modificări ale locuinţei şi schimbări ale stilului de viaţă. La cei implicaţi în creşterea

nepoţilor se înregistrează un simţ al responsabilităţii foarte ridicat. Margaret Jendrek de

la Universitatea Miami, din Ohio a intervievat 114 bunuci, aflaţi în această situaţie.

Majoritatea îngrijeau doar de un nepot, dar erau câţiva care aveau grijă chiar de 5 nepoţi.

Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuţele. Jendrek a identificat 3 tipuri de

bunici:

bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă;

bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu deţineau

custodia legală a acestuia;

bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor.

Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în mai multe situaţii de copilul fiicei

lor, decît cei al fiului, mai ales în situaţiile de custodie legală. Bunicii din prima categorie

îngrijeau în special bebeluşi, iar ceilalţi – copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au

precizat că toată această situaţie le-a afectat stilul de viaţă, prieteniile, familia şi căsnicia.

Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat schimbări majore în planurile şi obiceiurile lor

208

zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau custodia totală asupra nepoţilor au

indicat cele mai importante schimbări, iar mai mult de jumătate – aproape două treimi –

au raportat prezenţa unui simţ al responsabilităţii mult mai ridicat, datorită faptului că

îngrijesc nepotul/nepoţii.

Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază în

funcţie de tipul de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima catogorie au invocat

programul încărcat al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au

referit la problemele emoţionale ale mamei. Ajutorul financiar a fost cel mai des întâlnit

oferit de cei care locuiau cu nepotul.

În general aproape două treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a

doua categorie au grijă de copii, chiar dacă părinţii acestuia sunt apţi să realizeze acest

lucru. De aceea, faptul că ei deţin autoritatea legală asupra copilului, îi determină pe

bunicii aflaţi în această situaţie să fie mai tensionaţi decât celelalte două tipuri.

Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obţinerea

custodiei legale ale copilului ar însemna admiterea faptului că propriul lor copil este un

părinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emoţional foarte puternice. Autorul

studiului a observat că toţi bunicii, indiferent de tipul căruia aparţin, sunt dornici să ofere

nepoţilor lor un mediu familial stabil.

Dintre toţi cei menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc

cel mai bine din punct de vedere social noţiunea de „bunic”. Dar în toate situaţiile ei au

nevoie de un sprijin şi o încurajare suplimentară din partea celorlalţi membrii ai familiei.

Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre membrii

săi nu poate să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi tânjeşte după

momentele în care toată familia era împreună.

Moartea unuia dintre membrii familiei poate duce la distrugerea modelelor de

viaţă pentru foarte multă vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care determină

aceste consecinţe nefaste ale morţii, incluzând:

Moartea unui membru al familiei influienţează solodaritatea familiei. Datorită

faptului că familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi

social, în multe cazuri generaţia bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor

familiale. În casa acestora se reunesc toţi, în vacanţe; sprijinirea lor permanentă

constituie baza reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul celor care au

părăsit locurile natale. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături cu mătuşile,

209

unchii şi cu verii suferă mari modificări, fiind de cele mai multe ori influienţate

negativ, mai ales în cazul în care apar divergenţe pe marginea moştenirii.

Cum mor membrii familiei şi modelul de asistenţă familială în procesul de

dispariţie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem

de stigmatizante pentru membrii familiei. În alte situaţii, cum ar fi îngrijirea celor

aflaţi în suferinţă, preluarea poverii îngrijirii părintelui doar de către unul dintre

fraţi pot determina atitudini ostile în sânul familiei.

Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă

durată are efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa diferit.

Specialiştii au caracterizat cinci stadii de evoluţie a celor ce pierd, prin deces o

persoană dragă. Acestea sunt descrise în linii generale. E posibil ca ele să nu fie urmate

cu exactitate. Se poate ca cineva să repete aceleaşi stadiu (în sensul că situaţii – precum

găsirea unui obiect drag celui pierdut – poate determina inducerea unei stări extrem de

negative şi întoarcerea la stadiu de suferinţă profundă).

1. Negarea – stadiul „Nu, nu mie”

În această fază individul este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit,

cel rămas în viaţă încă se aşteaptă sa-l vadă venind.

2. Furie-resentiment – stadiul „De ce mie?”

Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă este furios pe

alţii pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe

partenerul decedat, pentru că a murit.

3. Acordul – stadiul „Dacă eu fac asta. Tu faci asta”

Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/soţia se doreşte

stabilirea unui acord cu Dumnezeu: „Voi deveni mai bun/bună, dacă mi-l aduci înapoi”.

4. Depresia – stadiul „Chiar s-a întâmplat”

Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei

atrage după sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana

respectivă este absorbită de o stare de durere tăcută.

5. Acceptarea – stadiul „Asta este...”

Momentul în care cel rămas în viaţă înţelege că trebuie să-şi continuie drumul.

Moartea este o realitare pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa să o înfrunte. Părinţii pot

începe să abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar înainte de apariţia unui

210

astfel de eveniment în cadrul familiei. O plantă sau o pasăre moartă constituie un

moment potrivit al deschiderii unei conversaţii pe această temă.

5.3. Efecte psihosociale ale instituţionalizării

Creşterea numărului de persoane vârstnice a dus şi la creşterea numărului celor

care necesită asistenţă şi protecţie, în cadrul unor instituţii specializate, mai ales cele

structurate pe asistenţa medico-socială, problemele acute, pur medicale, rezolvându-se

prin reţeaua de asistenţă medicală obişnuită.

Problematica vârstnicului, prin dimensiuni şi valori, în trecut, se afla în grija

familiei, în societatea modernă se impune, însă, intervenţia statului. Societatea a creat o

reţea de instituţii specializate de asistenţă medicală şi ocrotire socială, variabilă de la o

ţară la alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populaţiei vârstnice, resursele

economice etc.

Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menţine independenţa

biologică şi socială, păstrarea integrării sociale, menţinerea în mediul familial, o anumită

parte a persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieţii, de asistenţă organizată în

instituţii de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic şi, totodată, de sprijinire a

familiilor fără condiţii de îngrijire şi asistenţă a vârstnicului. Este vorba, în special, de

persoane afectate de un proces de degradare somatică şi psihică progresivă şi ireversibilă,

proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulţi ani.

Problema instituţionalizării nu se pune numai pentru bătrânii care trăiesc singuri,

dar şi pentru cei cu familie: căderile repetate şi sindromul de imobilizare, fractura de col

femural, demenţele, incontinenţele, toate aceste nevoi duc la instituţionalizare. Numai o

parte din familii îşi asumă sarcina de îngrijire la domiciliu a bătrânilor aflaţi în aceste

situaţii. Tendinţa generală este aceea de a încuraja şi sprijini aceste familii care-şi preiau

în sarcină bătrânii. Există opinii relative la instituţionalizare care consideră că aceasta nu

este decât o formă mascată de izolare a bătrânului, pe care o promovează familia şi

societatea. Necesitatea unei asistenţe pe termen lung nu contravine în nici un fel

principiului subliniat peste tot de rămânere a bătrânului în mediul său familial, natural.

Cu cât rămânerea în familie a vârstnicului este, pentru o parte a bătrânilor

dependenţi, un ideal frumos, instituţionalizarea devine o necesitate. Ea poate însemna

izolare nesemnificativă, dar numai pentru o parte a bătrânilor neinstituţionalizabili,

211

compatibilă cu rămânerea în mediul familial, dar care sunt instituţionalizaţi cu uşurinţă

de către propria familie, din comoditate şi ca urmare a scăderii afectivităţii din familie,

întâlnită mai ales în mediul urban.

În ceea ce priveşte tendinţele familiei de a forţa instituţionalizarea, explicaţiile se

regăsesc în următoarele:

- de ordin obiectiv: dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a două-trei

generaţii (proprii copii, bunici şi uneori străbunici), restrângerea condiţiilor de locuit în

noile medii urbane, deteriorarea fizică şi psihică a bătrânilor care au nevoie de îngrijire şi

supraveghere permanentă;

- de ordin subiectiv: relaxarea legăturilor parentale, tendinţa tinerilor de a uita datoriile

pe care le au faţă de vârstnicii lor, o anumită psihologie individualistă, pragmatică, care

respinge aspectele triste ale vieţii ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea.

Cele mai multe probleme sociale le ridică bătrânul singur şi cuplul de bătrâni.

Aici se nasc probleme de întreţinere a gospodăriei, de îngrijire medicală şi de îngrijire

personală, care cresc pe măsură ce se înaintează în vârstă, sau se ivesc agravări ale

bolilor cronice. Atât în mediul urban, cât şi în cel rural, în cazul în care bătrânii trăiesc în

cadrul familiilor, se ridică probleme de relaţii între generaţii, ca urmare a concepţiilor

diferite despre viaţă. Uneori, cauza conflictelor poate fi găsită şi în spaţiul restrâns de

care dispune tânăra familie, în care rareori se găseşte o cameră separată pentru bătrâni,

iar alteori intervine lipsa unei persoane care să poată îngriji bătrânul bolnav.

Neînţelegerile, în unele cazuri, pot merge până la ameninţarea cu destrămarea tinerei

familii sau la măsura extremă, ca bătrânul să fie scos din familie şi internat într-o

instituţie de asistenţă socială.

Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere. Factorii care o iau

sunt:

- familia, pentru cei care au familie, având sau nu acordul vârstnicului;

- vârstnicul însuşi dacă este conştient, rămas fără familie şi uneori având familie cu care,

însă, se află în relaţii distante;

- medicul, serviciile publice de asistenţă socială, autorităţile comunitare. Medicul este

cel care recomandă plasamentul într-o astfel de instituţie, el fiind cel care evaluează

starea fizică şi somatică, gradul de autonomie.

Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la

sfârşitul vieţii, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru

212

persoane care au fost internate în spitale şi au devenit irecuperabile. Admiterea

vârstnicului într-o astfel de instituţie înseamnă o privaţiune multiplă, ale cărei efecte

negative privind sănătatea psihică şi somatică a acesteia trebuie neutralizate.

Internarea înseamnă:

- privare fizică - orizontul persoanei restrângându-se, circulaţia, dacă este posibilă,

limitându-se în incinta instituţiei;

- privare informaţională - care poate favoriza regresiunea şi retragerea în sine, izolarea şi

depresia. Privarea informaţională poate fi combătută prin amenajări simple care fac ca

persoana vârstnică să păstreze contactele sociale, culturale cu lumea din afară.

Sentimentul de inutilitate socială, pierderea stimei de sine pot fi neutralizate prin

organizarea de activităţi şi ocupaţii conform metodologiei ergoterapiei ştiinţifice.

- privarea afectivă - care apasă vârstnicul din cămin are următoarele remedii: educaţie

psihologică corespunzătoare a personalului pe linia dobândirii înţelegerii, blândeţii şi

tactului în comportare, a respectului demnităţii şi inteligenţei persoanei de vârsta a III-a.

În aceste cazuri personalul trebuie să substituie rolul familiei.

În ultimul timp, interesul asupra acestei categorii de populaţie şi susţinerea

efectivă a acesteia a fost extins la nivelul organizaţiilor nonguvernamentale şi fundaţiilor,

cu scopul atât de a uşura prestaţia statului cât şi de a o îmbogăţi.

Acţiunile, formele şi prestaţiile, pe linia asistenţei sociale, care se acordă celor

vârstnici, a căror situaţie reclamă forme speciale de ocrotire, sunt ocrotite cu precădere,

pentru sprijinirea deponenţilor sociali (persoane lipsite de venituri şi de susţinători), a

celor cu venituri insuficiente şi fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiţi

în familie.

Modalităţile de acţionare pentru prevenirea anumitor probleme ale bătrânilor, în

scopul evitării situaţiei de a fi instituţionalizaţi sau pentru soluţionarea celor a căror

apariţie nu a putut fi împiedicată, sunt:

- prevenirea problemelor individuale încă din spital, din momentul în care cronicitatea

bolii este confirmată,

- menţinerea unui echilibru normal în familie;

- familia care-l primeşte trebuie să-i asigure condiţii pentru ameliorare;

- este necesar să se ducă o acţiune de prevenire a recăderilor şi agravărilor pe plan

medical, să se facă control medical periodic şi să se respecte indicaţiile medicale;

213

- familia, în funcţie de starea socială, trebuie ajutată pentru a fi în măsură să creeze

condiţii cât mai bune persoanei care a devenit dependentă total sau parţial;

Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie pentru bătrâni, determină

întotdeauna - chiar dacă uneori este mai puţin evidentă - o traumă importantă, deoarece

comportă o schimbare radicală de viaţă, o renunţare definitivă la anumite deprinderi şi

obiceiuri, de care, odată cu trecerea anilor, vârstnicul se simte din ce în ce mai legat.

Bătrânul trece de la o viaţă personală organizată după anumite necesităţi, la o

viaţă în comun cu nişte străini, constrâns la un program şi regim alimentar diferit, obligat

la respectarea unor reguli necesare într-o instituţie, privat de propria intimitate, eliberat

de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale.

Stresului internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi singurătate, de izolare

şi pierderea identităţii, amplificat prin lipsa de înţelegere şi atitudinea superficială a

persoanelor de toate categoriile din aceste unităţi. Bătrânul se autoizolează, se retrage în

sine, iar nemulţumirea se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere

ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. În asemenea situaţii

capacitatea de adaptare a bătrânilor, diminuată prin îmbătrânire, este pusă la încercare,

depăşind şi alterând uneori ireversibil echilibrul socio-psihosomatic al acestora.

Unele cercetări efectuate în cămine de bătrâni au demonstrat că vârstnici apreciaţi

ca irascibili se detaşează net printr-o atitudine ostilă faţă de acceptarea vieţii în colectiv,

fiind frecvent preocupaţi de modul în care o pot schimba. Grupul apaticilor încearcă să se

integreze la viaţa de instituţie, printr-o autonomie persistentă, manifestată, în general,

prin indiferenţă. Dorinţa de a părăsi instituţia nu corelează integral cu trăsăturile de

temperament ci cu motivul internării, cercetările demonstrând că peste 80% din bătrânii

care s-au internat sunt lipsiţi de familie şi posibilităţi materiale de trai. Pentru această

categorie instituţionalizarea a fost singura rezolvare a continuării existenţei. Gândul -

chiar exprimat - de a părăsi unitatea rămâne la acest grup doar o reacţie de temperament,

pentru că nu poate fi practic realizabil, iar bătrânii sunt conştienţi de acest lucru. Se ştie

că există o legătură strânsă între opinii şi atitudini, primele condiţionându-le pe cele din

urmă. La aceste persoane de vârsta a III-a se mai analizează şi atitudinea faţă de mediul

înconjurător, şi aceasta prin trei indicatori:

- conservatorismul;

- poziţia şi receptivitatea faţă de noutăţi;

- poziţia formală (adoptă atitudini fără convingeri personale şi fără să li se explice).

214

De asemenea, la persoanele vârstnice se mai analizează şi atitudinea faţă de

generaţia tânără:

- atitudine pozitivă - de înţelegere şi chiar admirativă faţă de tineret;

- atitudine negativă - de permanentă reprobare şi critică;

- indiferentă - de dezinteres faţă de această problemă.

La bătrânul instituţionalizat se constată interes numai faţă de propria persoană.

Reacţiile de temperament ale bătrânului internat continuă să fie, în general, în

concordanţă cu principalele trăsături temperamentale care l-au dirijat toată viaţa şi care l-

au influenţat în formarea personalităţii sale.

5.4. Rolul asistentului social în căminele pentru vârstnici

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia,

prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de

asistenţă socială devin extrem de importante şi necesare pentru prevenirea apariţiei

disfuncţiilor şi integrarea socială a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor

servicii, relaţiile suportive create între asistentul social şi beneficiari se constituie în

cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială.

Relaţia Asistent social – Client reprezintă:

- sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi

intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum indispensabile);

- cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre

beneficiul clientului;

- un tip special de relaţie interpersonală;

- interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor, interacţiune

apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la

cerinţele mediului în care trăieşte.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

- sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;

- satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;

- crearea unai atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să

colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.

215

Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client

INDIVID MEDIU

R

Nu e simplu să încercăm să schiţăm, printr-o panoramare sintetică, dar în acelaşi

timp articulată, întreaga zonă a intervenţiei pentru sprijinirea „normalităţii” vârstei a

treia. Trebuie să renunţăm întâi de toate la iluzia simplistă că ne găsim în faţa unei

condiţii omogene a bătrâneţii care poate fi sprijinită prin „pachete preconfecţionate” de

intervenţie.

Asistentul social trebuie să-şi asume ca perspectivă faptul că se află în faţa unor

potenţiale individuale extrem de diversificate, ca şi a unor contexte sociale diferite în

raport cu bătrâneţea. Nu putem decât să ne însuşim şi noi toate observaţiile critice

avansate deja cu ani în urmă în privinţa acceptării factorului vârstă ca variabilă

fundamentală în descifrarea modificărilor psihice, intelectuale, raţionale şi să reţinem că

prima sarcină a celui ce lucrează cu bătrânii dintr-un anumit mediu este aceea de a lua în

considerera în mod egal atât „capacităţile” contextului de a promova bunăstarea,

schimbul reciproc, integrarea între generaţii, grupuri, subiecţi, cât şi „competenţele”

fiecărui individ, fiecare având istoria sa, motivaţiile sale, potenţialul său creativ şi

evolutiv pe care le poate consuma în macrocontextul celor mai intime relaţii şi în

contextul mai amplu al comunităţii.

Într-un grup bătrânul se simte în siguranţă şi poate, deci, să acţioneze cu mai

multă libertate şi, deci, după iniţiativa proprie. Graţie sentimentului de apartenenţă la

ATITUDINI CLIENT

Nevoi psihosociale

CONDIŢII SOCIALE

COMPORTAMENT CLIENT

asertiv agresiv evitant

ATITUDINI ASISTENT SOCIAL

CONDIŢII SOCIALE

COMPORTAMENT ASISTENT SOCIAL

216

grup el poate deveni pe deplin conştient de propria valoare şi de resursele sale. Există, de

obicei, două motive pentru ca o persoană să adere la un grup: nevoia de a fi în relaţii cu

alţii şi nevoia de a face ceva.

Calităţile necesare asistentului social care se ocupă de consilierea unui grup de

vârstnici sunt:

- să favorizeze autonomia membrilor grupului;

- să întărească cooperarea în interesul grupului;

- să înţeleagă fiecare persoană din grup;

- să manifeste încredere şi stimă faţă de membrii grupului;

- să ţină cont de dinamismul membrilor grupului;

- să reacţioneze spontan şi corect cu membrii grupului;

- să discute împreună problemele ce apar în grup;

- să caute, atât cât este posibil, să devină din ce în ce mai puţin necesar grupului şi

lucrului în echipă.

Fazele caracteristice evoluţiei grupului:

- începutul, caracterizat printr-o tatonare prudentă a celorlalţi, membrii grupului se

observă şi încearcă să se familiarizeze unul cu celălalt;

- faza de orientare, în care ia progresiv cunoştinţă de faptul că se află integrat într-un

grup şi că se poate simţi bine;

- faza de încredere, în care fiecare se priveşte pe sine aşa cum este real;

- faza de conformitate, în care toţi se simt uniţi, având perspective comune;

- faza de discuţie, care trebuie pregătită şi acceptată de comun acord.

În cadrul relaţiilor bătrân - asistent social se manifestă două caracteristici

semnificative:

- asistentul social este mai tânăr decât interlocutorul său;

- asistentul social apare ca cel care oferă suport şi consiliere iar bătrânul cel care

primeşte.

Aceste diferenţe pot fi resimţite puternic de către persoana ajutată.

217

5.5. Obiectivele intervenţiei specifice asistenţei sociale

a persoanelor vârstnice

Odată cu ieşirea la pensie, sfera rol-statusurilor individului se diminuează şi,

odată cu acestea, câmpul relaţiilor sale. Pierderea statusului de angajat în câmpul muncii

aduce cu sine pierderea relaţiilor de colegialitate sau cel puţin restrângerea lor. Plecarea

copiilor din casa parintească duce la scăderea importanţei statusului de părinte iar

posibila pierdere a partenerului de viaţă duce la pierderea statusului marital.

Toate aceste elemente (şi nu doar ele) duc, în final, la izolarea individului. Din această

perspectivă rolul asistenţei sociale este triplu:

- de a preveni consecinţele negative ale îmbătrânirii;

- de a menţine sfera relaţiilor individului la un nivel optim;

- de a interveni atunci când individul este în dificultate.

Prevenţia poate fi realizată printr-o acţiune susţinută de informare în rândul

populaţiei asupra aspectelor specifice vârstei a III-a, prin modalităţi fizice de combatere a

efectelor negative asociate regresiei, prin pregătirea psihică a tranziţiei într-o altă etapă

de viaţă.

Menţinerea câmpului relaţional al unei persoane de vârsta a III-a la un nivel

optim se realizează prin participarea la activităţile diferitelor cluburi specifice, asociaţii,

centre sociale.

Intervenţia specifică asistenţei sociale vizează atât individul ca persoană cât şi

familia sa, mediul ambiental, se adresează acestuia la domiciliu, în instituţii sociale sau

în cămine de pensionari, iar, atunci când este cazul interacţionează cu factorii de ordin

psihologic, medical, economic, cultural, pentru a asigura bunăstarea persoanei. Lucrul în

echipa interdisciplinară integrează diferitele perspective de analiză a fiinţei umane.

Forme specifice de acţiune ale asistenţei sociale:

- bătrânul trebuie informat asupra tuturor posibilităţilor ce sunt la dispoziţia sa, asupra

drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de lege.

- el trebuie educat odată cu mediul său asupra problemelor ce pot interveni odată cu

înaintarea în vârstă.

- constituirea de grupuri de întâlnire pentru persoane de vârsta a III-a şi consiliere.

- implicarea bătrânului în diferite activităţi culturale, activităţi de timp liber: jocuri, sport,

călătorii şi sociale

218

Formele de ajutor prezentate mai sus trebuie adaptate următoarelor elemente:

- personalitatea bătrânului: comportamentului, atitudinii faţă de mediul său şi faţă de el

însuşi, starea de sănătate fizică, capacitatea de a rezolva problemele;

- starea de sănătate: forma fizică, dificultăţile auditive şi vizuale, motrice, nevoile de

ajutor pe care le are, tratamentul medical, îngrijirile ce-i sunt necesare;

- situaţia sa practică: stare financiară, condiţii de locuinţă, capacitatea de a-şi întreţine

locuinţa, ajutorul pe care-l primeşte de la copii şi vecini;

- viaţa sa relaţională: raporturile cu soţul/soţia, copiii, prietenii, vecinii, eventual

pensionarii din acelaşi azil, capacitatea de a-şi asuma anumite roluri (bunic, membru de

club), atitudinea medicului relativă la bătrân şi dificultăţile pe care le poate ridica;

- experienţele sale anterioare (în familie, profesie), reacţiile la pensionare, la plecarea

copiilor din casa părintească, moartea partenerului de viaţă, modul în care a reacţionat la

diferite dificultăţi întâmpinate în trecut;

- dificultăţile sale majore: este necesar discernământul pentru a le descoperi unde şi când

există. Ce are nevoie pentru a le face faţă? Cum încearcă el să le depăşească? Cum le

percepe bătrânul? Există situaţii conflictuale particulare? În ce momente sunt ele

deosebite? Cum reacţionează anturajul în aceste situaţii şi cum pot fi ele influenţate de

mediu?

- relaţia cu asistentul social (sau cu alt specialist). Acesta din urmă trebuie să se întrebe

cum se poate relaţiona mai bine cu bătrânul, ce fel de contra-transfer provoacă în acesta,

care sunt dificultăţile întâlnite în această relaţie, care este evoluţia posibilă, prognosticul,

cum se poate ameliora situaţia;

Pornind de la triada reţea de relaţii - stare de sănătate – autonomie, pentru a

influenţa primul element trebuie acţionat şi asupra celorlalte atunci când există dificultăţi

la nivelul lor. Deci tulburările ivite la un anumit moment, la un anumit palier se pot

răsfrânge asupra celorlalte. În consecinţă, pentru a optimiza reţeaua de relaţii a persoanei

în vârstă trebuie să acţionăm atât asupra raporturilor interpersonale perturbate cât şi, dacă

este cazul, să-l reautonomizăm, reeducăm, să-i reducem problemele de ordin fizic si

psihic.

Reautonomizarea priveşte în primul rând reducerea imobilităţiii persoanei,

verticalizarea şi dezinstituţionalizarea sa. În al doilea rând, autonomia fiind regăsită,

uneori, după multe luni, trebuie aflat motivul care a provocat bătrânului pierderea

autonomiei şi, de asemenea, mecanismul ce s-a declanşat, pentru a evita reapariţia lui.

219

Astfel, boala obişnuită, refugiul în comportamente patologice se înscriu în logica

pierderii statutului şi devin limbajul celor care nu au alte mijloace de exteriorizare. Apoi,

individul trebuie educat sau reeducat la nivel psihic pentru a preveni reîntoarcerea la

starea anterioară.

Printre modalităţile de reautonomizare cele mai importante sunt: fizioterapia,

presoterapia, balneoterapia, ergoterapia, gimnastica. Constituirea echipelor medicale

specializate în aceste domenii la nivelul unei instituţii pentru vârsta a III-a poate fi privită

ca un obiectiv demn de interes.

Reeducarea are un rol deosebit prin stimularea capacităţilor psiho-motrice,

menţinerea resurselor culturale şi emoţionale, descoperirea şi exercitarea de noi activităţi,

contribuind la dezvoltarea personală. Achiziţia de noi cunoştinte, trezirea curiozităţii, se

înscriu într-o evoluţie şi stimă de sine dinamizatoare, în ciuda procesului de îmbătrânire.

Bătrânul îşi priveşte corpul cu o adevarată neplăcere. Trebuie redată corpului

identitatea proprie.

Stimularea senzorială induce subiectului dorinţa de a trăi aceeaşi intensitate la

care a renunţat atunci când a acceptat îmbătrânirea ca o regresie.

Printre modalităţile de stimulare câteva sunt mai importante:

- personalizarea mediului înconjurător:

- decor (foto, tablouri, obiecte personale);

- folosirea anumitor culori cu efect stimulator: albastru = calm, pace, liniste; verde =

tonicitate, echilibru, securitate; galben = veselie, animaţie; roşu = caldură, ritm, mişcare,

densitate;

- repere: în timp: calendare, ceas; în spaţiu: semnalizări expresive ale locurilor;

-evitarea materialelor şi mobilierului agresiv;

-existenţa unei grădini în imediata apropiere.

Stimularea cognitivă se referă la acele activităţi mentale care suscită capacitatea

de concentrare, atenţie, memorare, imaginaţie, creaţie şi organizare.

Descoperirea de către un individ a potenţialului ignorat, adesea, de către el însuşi

îl va conduce la o revalorizare a imaginii de sine, la o recâştigare a autonomiei pierdute

deci, la o nouă libertate ce poate numi - capacitatea de a-şi asuma o răspundere.

Limitele memoriei sunt, înainte de toate, cele fixate de individul însuşi. De aceea,

este necesară conştientizarea bătrânului asupra posibilităţilor sale, asupra blocajelor şi

220

inhibiţiilor pe care le are sau trebuie evitate. Poate fi utilizată autosugestia în sens

pozitiv.

Terapiile cognitive propun participarea la un grup-memorie, demers al cunoaşterii

de sine, de explorare şi de muncă. Sunt propuse exerciţii pentru cele 3 tipuri de memorie

(imediată, de scurtă şi de lungă durată).

Dialogul de sprijin

Un dialog poate avea diferite sensuri în funcţie de situaţia interlocutorilor. Există

mai multe forme care pot constitui un ajutor real.

Susţinerea: Multe situaţii par fără rezolvare (boala, pierderea partenerului de viaţă,

conflicte cu anturajul). Dar, dacă individul poate discuta cu un altul, cu un adevărat

partener care îl înţelege şi îl acceptă şi-i poate arăta că nu este singur cu problemele sale

şi că le pot rezolva împreună, acesta poate constitui un ajutor autentic. Prima datorie a

celui care conduce discuţia este de a discerne bine forţele şi resursele care există la o

persoană de vârsta a III-a şi de a le evidenţia în aşa fel încât acesta din urmă să devină

din ce în ce mai conştient de ele.

Uşurarea: este cunoscut faptul că simplul fapt de a vorbi cu altcineva despre problemele

întâlnite diminuează stresul provocat de acestea. Posibilitatea de a se exprima îi permite

acestuia să-şi vadă situaţia cu mult mai multă obiectivitate. Sarcina celui care conduce

discuţia este, înainte de toate, de a asculta şi înţelege, de a nu subestima dificultăţile, ci,

dimpotrivă, de a le considera cu seriozitate, ca şi persoana în cauză.

Consilierea: Această relaţie are scopul de a permite persoanei de vârsta a III-a să-şi

exprime liber problemele, situaţia, relaţiile şi chiar întregul trecut, oricât ar fi de confuz

şi să se gândească la acestea împreună cu interlocutorul său. Sarcina specialistului

constă, printr-un joc de întrebări şi răspunsuri, în a-l ajuta pe bătrân să-şi înţeleagă

situaţia, cauza dificultăţilor sale şi posibilităţile de a le rezolva.

Principii ale dialogului de sprijin:

- Întotdeauna trebuie plecat de la momentul în care se află subiectul.

- Să se orienteze spre nevoile altuia.

- Să se cunoască bine sentimentele pe care fiecare le produce celuilalt.

- A avea încredere în dinamismul celuilalt.

- Să se respecte autonomia persoanei în vârstă.

- Să nu se manifeste exigent faţă de bătrân.

- A recunoaşte că orice ajutor are o limită.

221

Sculptura familială

Aceasta tehnică cu valoare terapeutică este desemnată să ajute individul sau

familia în evaluarea comportamentului propriu sau al celui specific altor membri ai

familiei. Asistentul social va stimula un membru al familiei să preia rolul de sculptor,

încurajând, totodată, pe ceilalţi participanţi. Sculptorul va realiza o distribuire spaţială a

membrilor familiei, operaţie care exprimă perceperea acestora, atât a relaţiilor dintre ei

(atracţie, respingere, conflict, indiferenţă), cât şi dimensiunea apropierii şi puterii în

familie. Flexibilitatea tehnicii permite exteriorizarea trăirilor, sentimentelor subiecţilor

consideraţi “material uman modelat”.

Sculptura familială reprezintă o parte a întâlnirilor terapeutice de grup.

Întâlnirea cu familia

Asociată cu consilierea individuală, întâlnirea cu familia garantează un mijloc

natural de a obţine echilibrul psihic al persoanelor vârstnice. Nu trebuie omisă ipoteza

conform căreia pensionarea echivalează, uneori, cu acutizarea unor boli, ceea ce implică

efort fizic şi material din partea familiei pacientului vârstnic.

În aceste cazuri, scopul întâlnirii este de a egaliza nivelul de informare al familiei

întregi cu cel al îngrijitorului bătrânului, de a răspunde la întrebări, de a identifica

necesităţile celui care îngrijeşte, de a rezolva problemele din interiorul familiei şi de a

dezvolta un sistem de sprijin familial.

Este necesar ca bătrânul să cunoască faptul că familia sa încearcă să-i înţeleagă

noua formă de trăiri, trebuinţe, aspiraţii, constituind principalul sprijin în caz de urgenţă.

Asistentul social va avea grijă ca această idee să nu se transforme într-o alta, degenerată,

conform căreia, odată cu pensionarea, bătrânul este total dependent de familie, pierde din

consideraţia celor din jur, idealurile sale se “rotesc” în jurul ideii de supravieţuire. La

întâlnirile cu familia pot participa şi vecinii mai apropiaţi atingându-se, astfel, obiectivul

interacţiunii dintre diferitele subsisteme ale sistemului principal al clientului.

Conferinţa de caz familial

La aceste întâlniri tip conferinţă participă alături de membrii familiei şi

profesionişti care contribuie la rezolvarea cazului: asistent social, medic, psiholog, jurist,

ofiţer de poliţie. Scopul acesteia constă în sprijinirea clienţilor pentru a-şi asuma

responsabilitatea, a-şi spori controlul asupra propriilor vieţi.

Întrebările la care se încearcă să se răspundă în cadrul acestor întâlniri sunt:

- Cine are o problemă?

222

- De ce a apărut această problemă?

- Ce efecte produce această problemă asupra membrilor familiei?

- Cine poate ajuta la soluţionarea problemei?

Specialiştii au concluzionat importanţa participării la conferinţă a subiecţilor

vârstnici, aspect care solicită o serie de abilităţi de comunicare ale asistentului social.

Consilierea individuală

Reprezintă unul din principalele mijloace de asigurare a legăturii dintre asistentul

social şi client. Sarcina asistentului social va consta în a stimula pacientul să se elibereze

de stres, demonstrând abilitatea unui bun ascultător. În mod constant va încuraja clientul

furnizându-i informaţii despre oportunitatea realizării unor activităţi care să-i aducă

satisfacţie şi să-i confere sentimentul de independenţă şi putere.

Scopul consilierii este dual:

- reducerea stress-ului prin oferirea suportului emoţional;

- realizarea unui bun management al resurselor deţinute de pacient prin pregătirea

acestuia pentru a accepta schimbarea în propria viaţă.

Asistentul social, oferind consiliere la momentul oportun, ajunge să-l sprijine pe

client în sensul stimulării acestuia pentru a-şi exterioriza sentimentele negative şi pentru

a recepta cu uşurinţă noi percepţii, experienţe, opţiuni.

Politici sociale

La nivel de politică socială consituirea unor asociaţii la care au acces persoanele

de vârsta a III-a reprezintă o modalitate de diminuare a consecinţelor negative ale

fenomenului de îmbătrânire.

Astfel, se pot organiza:

- asociaţii de cultură;

- asociaţii cu caracter social şi de sănătate;

- centre sociale;

- asociaţii sportive;

- asociaţii de educare şi formare (universităţi pentru vârsta aIII-a);

- asociaţii de loisir;

- asociaţii cu caracter economic;

- asociaţii cu caracter juridic.

223

Este important, de asemenea, rolul pe care-l pot juca diferite asociaţii non-

guvernamentale în preluarea acestor sarcini.

În mod particular, constituirea unor cluburi pentru persoanele de vârsta a III-a

reprezintă o modalitate de intervenţie specifică pentru reducerea izolării şi inadaptării

sociale. Scopul acestora este dual:

- continuarea participării bătrânilor la viaţa socială, culturală, economică;

- lupta contra singurătăţii.

Activităţile specifice sunt cele:

- sportive;

- manuale (tricotat, croşetat, croitorie, pirogravură);

- grupuri de lectură;

- jocuri de societate;

- masa la club.

Efectul acestor activităţi constă în creşterea integrării sociale, diminuarea

dependenţei şi însingurării, creşterea contactelor sociale, în ultimă instanţă, dezvoltarea

personalităţii bătrânului, considerat ca o persoană demnă, unică.

224

Bibliografie

1. Abraham, D. (1991). Introducere în sociologia urbană. Bucureşti: Ed.

Ştiinţifică.

2. Adler, A. (1996). Cunoaşterea omului. Bucureşti: Ed. Iri.

3. Aries, P. (1992). L’Evolution des roles parentaux în Famille d’aujourd’hui.

Bruxelles: Editions de I’Institut de Sociologie.

4. Aries, P.,Duby, G. (1994). Istoria vieţii private. Bucureşti: Ed. Meridiane.

5. Balzac, H. (1993). Codul căsniciei. Timişoara: Ed. Helicon.

6. Bancroft, J. (1983). Human Sexuality and its problems. Edinburgh: Churchill

Livingstone.

7. Bădescu, I.(1994). Istoria Sociologiei. Bucureşti: Ed. Porto- Franco.

8. Becker, S.G. (1994). Comportamentul uman - o abordare economică. Bucureşti:

Ed. All.

9. Bejin, A. (1988). Căsătoria extraconjugală astăzi. Oradea: Ed. Antet.

10. Berndt, Th.J. (1997). Child development. Brown and Benchmark.

11. Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M., Lecuyer, B.P.(1983). Dicţionar de

sociologie. Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic.

12. Bullough, B. & Bullough,V.(1990). Community health across the age cycle. St.

Loius: C.V. Mosby.

13. Burr R.. Day. R.D.. Bahr K.S. (1989). Family Science. Utah: Publ. Alexander’

S.

14. Bydlowski, M.(1996). Psihanaliza maternităţii. Iaşi: Ed. Trei.

15. Cârţână, C., Tone T. (1994). Tendinţe în evoluţia familiei în România. în revista

Sociologie Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei Române.

16. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică: metode şi

tehnici. Bucureşti: Ed. Destin

17. Ciobanu, M., Gh. (2000). Sănătatea optimă -Ciclul vieţii. Mama şi pruncul.

Constanţa: Editura Ex Ponto.

18. Cioldi, F., Doise, W. (1997). Identitate socială şi identitate personală în

Stereotipuri. discriminare şi relaţii intergrupuri. Iaşi: Ed. Polirom.

19. Coleman, J.C. (1988). Intimate Relationships. Marriage and Family. New York:

MacMillan Publishing Company.

225

20. Connell, C., Mervil, K.(1989). Les femmes qu’ils quittent. Paris: Ed. Robert

Laffonte.

21. Dafinoiu, I. (1996). Sugestie şi hipnoză. Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.

22. Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Ed. Polirom.

23. Dafinoiu, I. (2000). Personalitatea. Metode de abordare clinică. Observaţia şi

interviul. Editura Polirom: Iaşi.

24. Dafinoiu, I. (2002). Hipnoza clinică. Iaşi: Ed. Erota.

25. Dobson, J. (1994). Armonia în familie. Timişoara: Ed. Noua Speranţă.

26. Ducici, I. (1994). Fericire. Iubire. Femeie. Bucureşti: Ed. Niculescu.

27. Duck, S. (2000). Relaţiile interpersonale. Iaşi: Ed. Polirom.

28. Duvall, E.,M.&Miller, B. (1984). Marriage and Family Development.

Philadephia: J.B. Lippincott.

29. Eagly, A.H. (1987). Sex Differences in Social Behaviour: A Social-Role

Interpretation. New-Jersey: Erlbaum.

30. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii. Bucureşti: Ed

SPER.

31. Enache, R. (2005). Psihologia experienţei naşterii sau Cum va rodi Pomul vieţii

în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 30/2005. Bucureşti: Ed. SPER

32. Enache, R. (2005). Teama de naştere-teama de moarte. Perspective

psihanalitice. în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 32/2005. Bucureşti,

Ed. SPER.

33. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii. în Revista de

Psihoterapie Experienţială. nr. 28/2003. Bucureşti, Ed. SPER.

34. Enăchescu, C. (1996). Tratat de igienă mentală. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică.

35. Eysenck, H., Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman.

Bucureşti: Ed. Teora.

36. Fromm, E. (1998). The Fear of Freedom.. Bucureşti: Ed. Teora.

37. Gasset, O.(Y). (1995). Studii despre iubire. Bucureşti: Ed. Humanitas.

38. Ghebrea, G.. Tessier, R. (1994). Cuplu şi familia românească : menţinerea

precară a familiei tradiţionale în revista Sociologie Românească. nr. 5/1994.

39. Giddens, A. (1999). Transformarea intimităţii. Bucureşti: Editura Antet.

40. Golu, P.(2000). Fundamentele psihologiei sociale. Constanţa: Ed. ExPonto.

226

41. Grunberg, L. Miroiu, M. (1997). Gen şi societate. Bucureşti: Ed Alternative

42. Haley, J. (1997). Changer les couples. Paris: ESF Editeur.

43. Haley, J. (1990). Strategies of Psychotherapy. Rockville: The Triangle Press.

44. Hardyment, C. (2000). Viitorul familiei. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.

45. Holdevici, I. (2000). Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de

psihoterapie. Bucureşti: Ed. Orizonturi.

46. Holdevici, I. (1995). Autosugestie şi relaxare. Bucureşti: Ed. Ceres.

47. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie.Bucureşti: Ed. All.

48. Holdevici, I. (1999). Gândirea pozitivă-Ghid practic de psihoterapie raţional-

emotivă şi cognitiv comportamentală. Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.

49. Holdevici, I. (2001). Hipnoză clinică. Bucureşti: Ed. Ceres.

50. Holdevici, I., Ion, A., Ion, B. (1997). Psihoterapii moderne. Noua hipnoză

eriksoniană. Bucureşti: Ed. INI.

51. Holdevici, I. (2000). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Bucureşti: Ed.

Ceres.

52. Holdevici, I. (1993). Psihoterapia -un tratament fără medicamente. Bucureşti:

Ed. Ceres.

53. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucureşti: Ed. Ceres..

54. Holdevici, I.. (1995). Sugestiologie şi psihopterapie sugestivă. Bucureşti:

Editura Victor.

55. Holdevici, I.. Vasilescu, I.,P.(1991). Hipnoza şi forţele nelimitate ale

psihismului uman. Bucureşti: Ed. Aldomars.

56. Huber, W.(1998). Psihoterapiile.Terapia potrivită fiecărui pacient.

Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.

57. Iluţ, P.(1995). Familia-cunoaştere şi asistenţă. Cluj- Napoca: Ed. Argonaut.

58. Iluţ, P.(2000). Iluzia localismului sau localizarea iluziei. Iaşi: Ed. Polirom.

59. Jackson S., Scott, S.(1996). Feminism and Sexuality, Edinburgh: Edinburgh

University Press.

60. Jung, C.,G. (1996). Psihologie şi alchimie. Bucureşti:Ed. Teora.

61. Jung, C.G. (1994). Căsătoria ca relaţie psihologică. în volumul Puterea

Sufletului. Bucureşti: Ed. Anima.

62. Kaufmann, J.C. (1998). Corpuri de femei. Priviri de bărbaţi. Bucureşti: Ed.

Nemira.

227

63. Kligman, G. (1998). Nunta mortului. Iaşi: Ed.Polirom.

64. Larionescu, M.(1994). Familia: primatul ordinei morale. în Sociologia

Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei.

65. Lipovetsky, G. (2000). A treia femeie.Bucureşti: Ed. Univers

66. Lissarraque, F. (1991). Femmes au figure. în Histoire des femmes. Paris: Plon

67. Macnab, F. (1997). Dorinţa sexuală. Bucureşti: Ed. IRI.

68. Mamali, C.(1981). Balanţa motivaţională şi coevoluţia. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică.

69. Masters, W., Johnson V. (1994). Human Sexuality. 4th ed. Harper Collins

Publishers.

70. McDaniel, S., Doherty W., Hepworth J., Mihăescu V. (1996). Psihoterapia ca

sistem. Iaşi: Editura Polirom.

71. Mihăilescu, I. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. în

Politici sociale. România în context European. Bucureşti: Ed. Alternative.

72. Mihăilescu, I. (1993). Familie. în Dicţionar de sociologie (coord. Zanfir, C.,

Vlăsceanu, L.). Bucureşti: Ed. Babel.

73. Mircea, T. (1994). Familia de la fantasmă la nebunie.Timişoara: Ed. Marineasa

74. Miroiu, M. (1996). Despre natură. femei şi morală. Bucureşti: Ed. Alternative

75. Miroiu, M.(1996)Sexism. în Gen şi societate (coord. Grunberg, L., Miroiu, M.).

Bucureşti:Ed. Alternative.

76. Mitrofan, I. (1995). Calitatea vieţii familiale. Estimări. predicţii şi soluţii. în

Calitatea Vieţii. nr.1/2. Bucureşti:Ed. Academiei Române.

77. Mitrofan, I. (coord). (1997). Psihoterapia experienţială. O paradigmă a

autorestructurării şi dezvoltării personale. Bucureşti: Editura Infomedica.

78. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe- Mutaţii şi

alternative. Bucureşti:Editura Alternative.

79. Mitrofan, I., Ciupercă, C.(1998). Incursiune în psihosociologia şi

psihosexologia familiei. Bucureşti:Edit. Press Mihaela.

80. Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi

realitate, Editura Sper, Bucureşti

81. Mitrofan, I. (2004). Terapia unificării. Bucureşti: Ed. Sper.

82. Mitrofan, N.(1984). Dragostea şi căsătoria. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

228

83. Mitrofan, I.. Vasile. D., (2001). Terapii de familie.. Bucureşti: Ed. Sper

84. Munteanu, A., (2004). Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii. Timişoara:

Ed. Eurobit.

85. Murstein, B., Case, D., Frenn, S.P. (1985).Personality Corrlates of Ex-

Swingers. in Lifestile: A Journal of Changing Patterns. Fall.

86. Nichols, M.P., Schwartz, R.C. (1991). Family Therapy. Concepts and Methods.

Boston.

87. Papalia D. E.. Olds Wendkos S.. Feldman R. D.(1999). A Child’s World-

Infancy Through Adolescence. Mc. Graw. Hill.

88. Pascal, M.,N. (2001). Arta de a fi mereu împreună. Bucureşti: Ed. Axel Springer.

89. Pillitteri A. (1992). Maternal and Child Health Nursing. Care of the

Childbearing and Childrearing Family. New York:J.B.Lippincott Company.

90. Pocs O. (1989). Our intimate relationships marriage and the family. New York:

Harper and Row Publ.

91. Prisăcaru, C. Postelnicu, M., Botea, V. (1998). Principalii factori de risc în

evoluţia mortalităţii infantile. în Revista Română de Statistică. nr.12/1998.

Bucureşti

92. Rădulescu, S. (1997). Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant.

Bucureşti: Ed. Nemira.

93. Rădulescu, S. (1995). Violenţa familială şi maltratarea copilului. în revista

Sociologie Românească. nr.5-6/1995.

94. Roussel, L.(1989). La famille incertaine. Paris: Ed. Odile Iacob.

95. Ruddick, S. (1984). Maternal Thinking. in Mothering: Essays in Feminist

Theory. New York.

96. Sandu, D. (1996). Sociologia tranziţiei. Bucureşti : Ed. Staff.

97. Satir, V. (1995). Therapie du couple et de la famille. Desclee de Brouwer:

98. Schnabl, D.(1993). Bărbatul şi femeia. Chişinău: Ed. Universitatea

99. Schulz, D.A., Rodgers, S.,F. (1985). Marriage and Family (3rd ed.). New York:

Prentice-Hall

100. Segalen, M. (1996). Sociologie de la famille. Paris: Armand Collin.

101. Shorter, E. (1981). Naissance de la famille moderne. Paris: Editions du

Seuil.

229

102. Sillamy, N. (1996). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Univers

Enciclopedic.

103. Simons, A., J., Kalichman S., Santrock W.J. (1994). Human

Adjustment. U.S.A: Brown & Benchmark Publishers.

104. Şchiopu, U., Verza, E. (1981). Psihologia vârstelor. Bucureşti:Ed.

Didactică şi Pedagogică.

105. Ştefănescu, D., Educaţia pentru egalitate prin diferenţă. (1997) în

Grunberg, L., Miroiu M., (coord.). Gen şi educaţie Bucureşti: Ed. Ana.

106. Trebici, V.. (1996). Demografie. Ed. Enciclopedică. Bucureşti.:

107. Ungureanu, M., (1994). Sex şi sexualitate. Bucureşti:Ed. Viaţa

Românească.

108. Voinea M. (1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă.

în Sociologie Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei.

109. Voinea, M. (1996). Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale

tranziţiei în România: accelerarea tranziţiei. Bucureşti: Ed. I.N.I.

110. Voinea, M.(1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă.

în Sociologie Românească. nr.5/1994 Bucureşti: Ed. Academiei.

111. Voinea, M. (1993). Psihosociologia familiei. Bucureşti: T.U.B.

112. Walsh. W., Mc Grow, J. (1996). Essentials of family Therapy. New-

York: Love Publishing Company.

113. Zamfir, C., Zamfir, E. (1997). Pentru o societate centrată pe copil -

Raport realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii. Bucureşti.

114. Zamfir, E. (1998). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti:

Ed. Alternative.

115. Zlate, M.(coord). (1997). Psihologia vieţii cotidiene. Iaşi: Ed. Polirom.

Elemente de Psihodiagnoza, Consilierea Si Terapia Familiei Carte

Documents

Transcript of Elemente de Psihodiagnoza, Consilierea Si Terapia Familiei Carte