Egiptul in perioada monarhica

Egiptul in perioada monarhica

Dupa plecarea francezilor, cand principala problema era cine sa conduca Egiptul (francezii, britanicii, otomanii, sau mamelucii), intrucat ulemalele, conducatorii traditionali, nu erau obisnuite cu responsabilitatea politica. Salvarea a venit in 1801 din partea unui ofiter albanez, impreuna cu un regiment otoman de 300 de oameni, pentru a mari forta otomana impotriva francezilor. Desi nu era educat (nu a stiut sa scrie pana la 45 de ani), Muhammad a realizat pentru Egipt mai multe decat orice alt descendent regal mai instruit. Egiptul trecuse printr-o perioada nefasta, cu epidemii, dezastre naturale si o gestionare incompetenta, dar putea sa isi recapete prosperitatea daca isi gasea un conducator puternic. Pana in1805 Muhammad a castigat sprijinul ulemalelor si l-a convins pe sultanul Imperiului Otoman sa il faca vicerege. Singurul impediment ramasesera mamelucii, care, in timpul unei ceremonii, in 1811, unde acestia fusesera invitati, au fost masacrati. Interesul lui Muhammad nu era neaparat regenerarea tarii, ci pastrarea puterii. Voia sa para, in ochii sultanului, indispensabil pentru Imperiul Otoman, si prima ocazie a sosit in 1818, cand a recuperate Mecca si Medina de la wahabiti si le-a inapoiat otomanilor.

Reforme in agricultura

Muhammad voia sa isi construiasca o armata puternica si pentru asta avea nevoie de fonduri. In afara de marirea taxelor, el a adus schimbari si in agricultura, unde a stabilit monopolul asupra comertului cu grane (1808), iar in 1820 a abolit sistemul de taxe pentru fermieri. Guvernul sau a renuntat si la alocatiile si darile religioase (waqfs, plural awqaf), bani care ajutasera pana atunci la cultivarea pamantului egiptean, si in locul lor a introdus controlul statal care ii dadea dreptul sa decida ce cultivau taranii si de a stabili pretul productiei. Mai tarziu, sistemul de irigatie si de diguri din Delta Nilului le-a permis sa produca 3 recolte pe an in loc de una singura; noi plante precum bumbacul sau tutunul au fost cultivate acolo. Prosperitatea incepuse sa se observe, dar pentru o mana de lucru consistenta era nevoie de mai multi muncitori, astfel incat populatia a crescut de la 3,8 milioane la sfarsitul secolului al 18-lea, la 7,5 milioane in 1880. Muhammad avea acum resurse pentru armata; numarul albanezilor se miscora, iar el recruta din randul francezilor, turcilor, beduinilor sau sclavilor beduini, insa nu erau tocmai pe masura asteptarilor sale. Curand a inceput sa cheme in armata si tarani egipteni, intretinuti de industriile locale (in 1832 armata ajunsese la 130 000 membrii). Industrializarea timpurie

Agricultura a implicat si dezvoltarea altor ramuri, precum comertul, transportul si industria. Au aparut porturi fluviale, drumuri pentru carute si fabrici de fabricare a sapunului, hainelor, navelor de razboi si armanentului. La inceput taranii erau nevoiti sa lucreze mult, fiind remunerati putin, dar apoi programul de munca s-a regularizat. O data cu industria, au aparut si scoli de inginerie, medicina, limbi straine, arte si mestesuguri.

Puterea militara sporitaMuhammad isi dorea o armata puternica, cea mai instruita din Orientul Mijlociu. Dupa recastigarea oraselos sfinte, el a pornit spre amontele Nilului, sperand ca isi va insusi bogatiile din Sudan, zona dominata de un sultanat care incepuse sa isi piarda puterea in fata triburilor locale. Gradat, domnia egipteana a fost instaurata acolo. Apoi in 1823 Grecia a fost ajutata de puterile europene, si astfel a infrant flota otomano-egipteana. Sultanul, care ii promisese lui Muhammad, ca un urma luptei va primi Siria si Creta, isi reneaga promisiunea, iar viceregele il trimite pe fiul sau, Ismail, cu o armata in Siria. In 1832 domnia lui Muhammad se intindea de la Hijaz pana la Anatolia centrala. Doar datorita Rusiei, Imperiul Otoman nu a pierdut mai mult teritoriu.

Opozitia britanica fata de Muhammad Ali

La inceputul secolului ai 19-lea principalul interes al britanicilor era drumul spre India, care ar fi fost mult mai scurt prin Peninsula Sinai. Ei erau serviabili cu oricine avea control asupra Egiptului, dar incet-incet, pana in anii 1830, au inceput sa se indoiasca de Muhammad. Britanicii considerau ca o stapanire egipteana care includea Siria ii impiedica sa isi dezvolte drumul spre India, via Golful Persan. Un alt motiv era acela ca Muhammad, sfatuit de francezi, reprezenta o amenintare a otomanilor, caci daca ar fi reusit sa il detroneze pe sultanul Mahmud II (domnie 1808-1839), balanta puterii in Europa ar fi fost schimbata. Otomanii au apelat la rusi in 1833, cu care au semnat un acord prin care acestia garantau integritatea teritoriala a imperiului. Anticipand planurile Rusiei de a domina sudul Europei, britanicii au semnat cu Imperiul Otoman un acord comercial prin care Anglia devenea principalul partener in comert pentru intreg secol 19. Tratatul permitea sa vanda mai ieftin produsele britanice decat pe cele locale si astfel sa slabeasca si sa distruga industriile oriunde era aplicat. Dupa moartea sultanului in 1839, flota otomana merge la Alexandria, sprijinita de Anglia, Rusia, Prusia si Austria (pentru pastrarea balantei puterii), unde egiptenii erau ajutati doar de francezi. In urma negocierilor, Egipt a inapoiat Siria, a redus armata la 20 000 soldati, iar sultanul i-a dat dreptul viceregelui sa aleaga urmasi la tron din familie, pe cale ereditara. Egiptul devenise un stat independent, mai putin dupa nume; avea armata si propria birocratie. Muhammad si-a pierdut interesul pentru industrie si scoli si s-a concentrat asupra mostenitorilor. Nu a fost un nationalist, nu a intentionat ca Egiptul sa fie condus pentru sau de egipteni. Treptat, statul se indrepta spre modernitate. Muhammad era un om perspicace, a refuzat sa imprumute bani de la bancile europene, si construirea unui canal care sa traveseze Suezul.

Urmasii lui Muhammad Ali

Desi Ibrahim condusese cu succes cateva campanii militare, dupa moartea lui Muhammad, in 1848, la tron a urmat nepotul sau, Abbas Hilmi I, intrucat era cel mai mare membru al familiei. Acesta a continuat sa reduca scolile, a indepartat toti sfatuitorii lui Muhammad si a anulat tacticile pro-franceze. In 1851 Abbas a permis britanicilor sa construiasca o cale ferata intre Alexandria si Cairo, care scurta drumul Londra-Bombay cu 6 saptamani. Atat calatorii, cat si comerciantii doreau un canal prin Suez. In 1840 un ofiter britanic al Liniei de Navigatie Orientala si Peninsulara a schitat proiectul canalului, iar pana in 1850 singura problema era una politica, si nu tehnica.

In 1854 Abbas a fost omorat de straja de la palatul sau. Urmatorul fiu supravietuitor al lui Muhammad Ali era Said (1823-1863), a devenit noul vicerege al Egiptului.

Said era educat de europeni; imediat un prieten de al tatalui sau, Ferdinand de Lesseps, a venit din Franta pentru a-l ajuta. El l-a convins pe Said sa infiinteze o companie de transport maritime, cu sediul in Egipt, care sa porneasca constructia canalului Suez, intre Marea Mediterana si Marea Rosie. Said ar fi fost imortalizat prin aceasta constructie, iar pelerinii musulmani si afacerile aveau de castigat. Vanzarile externe ar fi fost promovate, si cu o suprafata atat de mare de teren, aveau ce cultiva pentru a vinde mai tarziu. Fondurile urmau sa vina din vanzarea actiunilor catre investitori. Sultanul otoman, preocupat cu razboiul din Crimeea, nu a tinut cont de acest proiect, iar britanicii erau neincrezatori din cauza constructorului francez, astfel ca investitorii britanici erau descurajati de parlament si de presa. Erau nevoie de fonduri de 200 de milioane de franci si de 20 000 de persoane pentru construire. Munca fortata fusese interzisa in 1841, dar in mare parte canalul a fost sapat inainte de a fi stranse fondurile necesare si de epuizarea mainii de lucru. Cand nu au mai fost fonduri, de Lesseps l-a convins pe Said sa cumpere si el, iar apoi cand muncitorii erau slabiti de boli sau malnutritie, au fost aduse masinarii care sa sape. Compania a invatat cum sa aiba grija de salariati. Si alte schimbari au avut loc in timpul domniei lui Said. S-a finalizat procesul de dezmembrare a monopolurilor asupra industriei. In 1858, o noua lege otomana le permitea egiptenilor sa cumpere si sa detina pamant sau alta proprietate din imperiu. Unii egipteni au devenit functionari de stat sau ofiteri de armata. Europenii erau cauzatori de probleme, pentru ca actionau sub protectia legilor din tarile lor. Armeeni si evrei erau angajati ca interpreti, consuli sau atasati la misiunile diplomatice ale Europei sau Americii. In Cairo si Alexandria s-a simtit cresterea economica, dar si marirea preturilor locuintelor si terenurilor. La finalul domniei lui Said, datorita imprumuturilor pentru construirea de cai ferate si linii de telegraf, dar si a cumpararii actiunilor ramase nevandute, s-a ajuns in 1863 la o datorie de 6 milioane de lire sterline. Chedivul Ismail ( domnie: 1863-1879)Accederea la tron a fiului lui Ibrahim a coincis cu o perioada favorabila a Egiptului, cand exporta bumbac catre Europa la un pret marit (1863). Bancherii il doreau in investitii publice si private. Unele fonduri finantau armata, iar Ismail ajutat si Biblioteca Nationala si Muzeul Egiptean. In 1869 inaugurarea Canalului Suez a fost sarbatorita printr-o ceremonie fastuoasa. Agentii lui Ismail au mituit politicienii otomani, si ca urmare, Ismail si-a luat titlul de chediv (termen persan; =print), si-a marit armata si l-a numit succesor pe fiul sau, in locul succesorului de drept, ultimul fiu al lui Muhammad, Abd al-Halim. Cu alti bani ii mituia pe jurnalistii straini sa scrie favorabil despre el. Datorita cheltuielilor si a incetarii exportului bumbacului, Egiptul a ramas fara bani la mijlocul anilor 1870 si chedivul era de acord sa injumatatesca taxele daca erau platite sase ani in avans. In 1875 a vandut actiunile canalului investitorilor britanici, pas important pentru Anglia in stapanirea lor, iar in 1878 Ismail a numit un ministru englez si unul francez, iar prim-ministrul era armenian, declarand ca tara sa nu se mai afla in Africa, ci in Europa. Schimbarile din tara erau impresionante, insa majoritatea egiptenilor traiau in saracie. Semne timpurii ale nationalismuluiNoi idei apareau printre intelectualii egipteni; unii profesori si studenti azhariti se detasau si incercam sa caute o reforma in islam. Cel mai faimos a fost Jamal al-Din al-Afghani (1838-1897), care i-a inspirat pe scriitori precum Adib Ishq (un crestin sirian) si Yaacub Sanua (un evreu egiptean) sa fundeze ziare. Ziarele, scolile, parlamentul si legile au alimentat o clasa de egipteni educati ale caror ocupatii erau principalele evenimente in stat. intre 1879 si 1882 au format primul partid nationalist egiptean. Controlul european era puternic, incercau sa controleze cheltuielile; ofiterii au fost redusi la 1000. O demonstratie zgomotoasa in strada l-a facut pe Ismail sa concedieze ministrii europeni. Sharif, un ministru occidentalizat, a indemnat un grup de egipteni sa creeze o constitutie cu o putere reala. Acest sistem, care crease un putere de stat centralizata si o birocratie si armata competenta, care incepuse sa implice si alte etnii egiptene, in locul musulmanilor straini, daduse Egiptului un aer de occidentalizare, insa a facut ca economia sa fie departe de a avea independenta de statele europene. In 1882 Anglia a actionat de una singura. Ocuparea britanica si rezistenta nationalista (1879-1918)La data de 25 iunie 1879, prin 2 telegrame, sultanul l-a detronat pe Ismail si l-a pus in locul sau pe fiul lui, Tawfiq. Doua zile mai tarziu Ismail a exilat la Napoli, iar ofiterii, jurnalistii si profesorii au pornit o miscare nationalista revolutionara.Chedivul Tawfiq (1879-1892)Egiptenii priveau la el cu neincredere; se afla intre doua probleme: puterea militara europeana si rezistenta nationalista egipteana fata de controlul strain. Tawfiq a ales prima varianta, si a numit un cabinet condus de Riyad. Ii era teama ca nationalismul sa nu se extinda; datoriile deveneau tot mai mari, iar comisia a luat de la guvern in 1880 jumatate din venituri. Egiptenii se plangeau, dar singurii care puteau sa actioneze erau membrii armatei.

Revolutia Urabi (1881-1882)

In 1881, o delegatie de ofiteri egipteni, condusa de colonelul Ahmad Urabi (1841-1911), a mers in audienta la prim-ministrul Riyad, care a fost nevoit sa demisioneze si Tawfiq l-a numit ministru de razboi pe Colonelul Mahmud Sami al-Barudi (1839-1904).Cand acesta si-a pierdut functia, in 1881, Urabi a condus o noua revolta si Tawfiq a demis guvernul Riyad si a marit armata egipteana. Poporul vedea in Sharif salvatorul lor, o noua constitutie a fost aprobata in 1882 si nationalistii au insistat ca noul lor parlament sa aiba drept sa voteze bugetul. Barudi a devenit prim-ministru, iar colonelul Urabi ministru de razboi. Dar acesta din urma nu a prevazut intentiile britanicilor. Imperiul Otoman era slabit si nu accepta o expansiune europeana cu sprijinul sau. La inceputul lui iunie 1882 au aparut revolte pe strazile din Alexandria, iar britanicii au profitat de aceasta ocazie ca sa intervina, sub pretextul ca vor sa reinstaureze ordinea. La 13 septembrie armata britanica s-a intalnit cu cea egipteana la Tel-el-Kebir, iar a doua zi Cairo era ocupat. Nationalistii erau slabiti si constienti ca nu pot face fata strainilor. Controlul britanicilor

Initial guvernul britanic condus de Gladstone voia sa stea pe termen relativ mic in Egipt, insa pentru rezolvarea problemelor financiare era nevoie de ani. O revolta din Sudan a schimbat planurile britanicilor. Anumite reforme au fost introduse: armata reorganizata, cu ofiteri britanici, si multe scoli inchise. Cromer si reformele sale

Egiptul era aproape de ruinare, in 1883 a izbucnit o epidemie de holera. Celelalte puteri europene blocasera cheltuilelile guvernului. Anglia a trimis un nou comisar in Egipt, Lord Cromer (1841-1917), unde a stat 24 de ani, devenind conducatorul de facto al tarii. El credea ca o mai buna gestionare a apelor Nilului, impreuna cu micsorarea taxelor, va face taranii mai productivi. Inginerii britanici au reusit sa construiasca un baraj pe delta, care sa pastreze nivelul regulat tot timpul anului, iar productia agricola a crescut repede si fara prea multi bani investiti. Multe probleme erau nerezolvate, Sudanul a fost prierdut la finalul secolului al 19-lea, iar nordul Egiptului era in pericol. Datorita infractiunilor alarmante, guvernul a instaurat comisii de brigada, si un sistem de curti laice, Tribunalele Nationale, care rezolva cazurile civile si comerciale; pana in 1890 exista un corp de judecatori si de avocati instruiti de francezi. Chedivul stia ca datora tronul britanicilor; Cromer conducea guvernul din umbra, si se pastra ideea ca Egiptul este o provincie otomana autonoma, iar chedivul vicerege. Egiptul avea si doua corpuri reprezentative, Cosiliul Legislativ si Adunarea Generala, dar acestea nu putea sa impiedice hotarari luate de britanici.

Chedivul Abbas provoaca britanicii

Tawfiq moare pe neasteptate in ianuarie 1892; fiul sau, un tanar aprig de 17 ani, Abbas Hilmi II (1874-1944), isi asuma puterea. El si Cromer au luptat impreuna impotriva incercarii otomane de a prelua Sinaiul, dar si impotriva Rusiei si Frantei, dar in curand au ajuns in opozitie. O noua criza apare in 1893, cand chedivul numeste ministru un nationalist, fara sa se consulte cu Cromer.

Rezistenta nationalista din 1892 vedea Egiptul drept un stat-natiune, cea mai veche natiune din lume, trezita dupa secole de somn. Toti cetatenii tarii trebuiau sa se bucure de aceleasi drepturi, indiferent de nationalitate sau confesiune religioasa. Considerat fondatorul miscarii, Mustafa Kamil (1874-1908), fusese initial purtator de cuvant al lui Abbas. Ambii aveau 18 ani in 1892.

Mustafa Kamil

Mustafa a studiat la Paris, unde a invatat codul lui Napoleon, dar a creat si relatii cu otomanii pentru chediv, gazduind un banchet pentru sultan. El si-a prezentat cauzele intr-o publicatie lunara, La nouvelle revue. Nationalismul din Egipt putea fi vazut si ca o miscare a musulmanilor impotriva unei puteri ne-musulmane. O miscare mai larga, pan-islamul, incerca sa-i faca pe musulmani sa se reuneasca sub un singur conducator islamic. Pana in 1900 egiptenii au reusit sa recucereasca Sudanul; francezii nu mai sperau sa stapaneasca Valea Nilului, iar in timp ce chedivul se apropia de britanici, Mustafa a cautat sa realizeze o politica independenta. Au creat un ziar nationalist, Al-Liwa, unde se exprimau liber drepturile cetatenilor si regulile constitutionale.

Britanicii adusesera imbunatariri: irigatiile erau extinse, agricultura rentabila, taxele scazute, sclavia abolita, si europenii investeau din nou in Egipt. In prima decada a secolului al 20-lea, Egiptul era mai prosper decat fusese in vremurile timpurii ale mamelucilor. Insa tara era departe de independenta; limba de predare era engleza, iar britanicii aveau cercuri exclusiviste la care egiptenii nu puteau participa.

Afacerea Taba si incidentul Dinshaway

Dupa ce s-a detasat de chediv, Mustafa a devenit mai apropiat de cauzele otomane si a intarit legaturile cu sultanul Abdulhamid si a castigat increderea egiptenilor. . Un incident cheie a fost afacerea Taba din 1906, cand otomanii au construit o fortareata la Taba, iar guvernul egiptean considera ca vestul acestui punct reprezinta granita cu Imperiul. Britanicii au trimis flota in sudul Mediteranei si au amenintat Imperiul Otoman, care apoi a fost de acord sa marcheze o linie teritoriala, astfel incat mare parte din Peninsula Sinai apartinea Egiptului.

In iunie, acelasi an s-a petrecut un incident decisiv pentru egipteni. Cinci ofiteri britanici care au mers la vanatoare intr-un sat egiptean, Dinshaway, si au impuscat porumbei crescuti de taranii acelui sat, maniindu-i pe crescatori. Doi dintre acestia, unul a carei sotie fusese ranita si unul proprietar ai porumbeilor, i-au atacat pe britanici, dintre care doar unul a scapat cu viata. Acesta a alarmat armata britanica, care a sosit in sat a doua zi si a arestat 52 de persoane. La proces, unde judecatorii erau majoritari englezi, au primit fie pedeapsa cu moartea, fie pedeapsa la munca silnica; iar un ofiter egiptean martor, care a spus ca britanicii au tras focuri de arma si dupa ce au impuscat-o pe femeie, a fost condamnat la 2 ani de detentie si 50 de lovituri. Ofiterii englezi au sustinut ca au mers in acel sat ca vizitatori. Decizia a alarmat atat opinia publica britanica, cat si cea egipteana, care considerau deja ca o cooperare intre cele doua tari devenisera imposibila, iar Cromer demisioneaza in 1907. A urmat dupa Mustafa Fahmi un premier copt, Butrus Ghali. Mustafa Kamil a murit in 1908 si a fost urmat de Muhammad Farid, care a condus Partidul National spre un extremism mai pronuntat impotriva britanicilor. In 1913 Legea Organica numeste o Adunare Legislativa, care a servit ca teren de formare pentru liderii nationalisti din perioada postbelica. In noiembrie 1914 Anglia declara razboi Imperiului Otoman si in decembrie proclama protectoratul asupra Egiptului, il detroneaza pe Abbas si il numeste in locul sau pe unchiul sau, usayn Kmil, cu titlul de sultan.

Bibiliografie:

1. Goldschmidt, Arthur, A Brief History of Egypt, Infobase Publishing, 2008, pp. 61-107.

2. Sitaru, Laura, Gandirea politica araba, Polirom, Iasi, 2009, pp. 146-151.

3. Louca, Anouar, Lautre Egypte - de Bonaparte a Taha Hussein, Institut Francais dArcheologie Orientale, Cairo, 2006, pp. 117-125.

4. Hitii, Philip, Istoria arabilor, traducere de Irina Vainovski-Mihai, All, Bucuresti, 2008, pp. 473-478.

5. Site-ul www.britannica.com, accesat la data de 08.03.2011.