����Dr.Eutimiu Murgu

cel ce până la 1850 purta cu demnitate apostolatul naŃionalităŃii româneşti prin trei provincii române, iară de atunci se retrase, nemaiputându-se înŃelege nici cu învăŃăceii săi, - răpăosă în Buda, joi 30 Aprilie (12 Mai). Înmormântarea e astăzi, sâmbătă, 2/14 mai. El prin moarte, mai ca Lamartine al francezilor, a încetat de a mai supravieŃui. Însă când a vieŃuit, a fost al nostru şi apostol mare al cauzei noastre, de aceea datoria chiamă pe toŃi românii a vărsa lacrimi de recunoştinŃă.

Biografia lui, strâns legată cu istoria naŃionalităŃii noastre, ne rezervăm a o publica mai târziu, când o vom poate avea de la cutare comiliton (tovarăş de luptă, de idei, - n.n.), sau învăŃăcei de ai răposatului. Fie-i Ńărâna uşoară!

Până aici, Albina, nr. 35.

”El prin moarte, mai ca şi Lamartine al francezilor, a încetat de a supraveŃui. Însă când a vieŃuit etc.” Mărturisim că nu pricepem de loc aceste cuvinte misterioase ale Albinei, de aceea şi dorim prea

mult, ca să i se dea ocaziunea de a se explica în una biografie bine scrisă ceea a voit să înŃeleagă prin aceste fraze; iar încât pentru compunerea biografiei lui Eutemiu Murgu, noi ştim aşa, că se mai află în viaŃă contemporani, chiar conşcolari de ai lui, care l-au cunoscut de aproape, din conversaŃiunea diurnă, în cursul de una serie lungă de ani. Atâta numai, că Murgu vieŃuise în diverse provincii şi Ńinuturi ale Daciei şi Panoniei, de unde ar urma, că acela care se va încumeta să scrie biografia lui, va fi constrâns a culege date din mai multe părŃi, de la mai mulŃi contemporani din acei înălŃaŃi peste mizeriile diurne şi scutiŃi de orice ură, sau şi numai preocupaŃiuni personale, oameni adică, care ştiu ce înseamnă: „De mortuis aut verum, aut nihil, cumu si: Cessat post fata livor (Despre morŃi ori adevărul, ori nimic, precum şi: După moarte invidia încetează –n.n. lat.) ”.

Eutimiu Murgu, fiu de locotenent primar, născut din confiniu militar bănăŃean, a studiat la facultatea din Pesta, iar apoi văzând că în patria sa Panonia nu poate avea nici una perspectivă de înaintare, şi mai ales că el nu va putea face pentru români aceea ce-şi propuse dânsul tare şi vârtos, cu toată ardoarea şi devotamentul unui june, care se încredea foarte mult în puterile spiritului său, după ce scise şi cunoscuta carte nemŃească întru apărarea naŃiunii sale, se determină a-şi părăsi patria şi a emigra pe urmele lui Damaschin Bojinca, carele după (ce) mitropolitul sârbesc îi respinsese rotund rugămintea de a-l admite la călugărie, încă în toamna anului 1831 trecuse în Moldova şi se aşezase în Iaşi, unde peste câtva timp ajunse ”Juristconsult al Moldovei”, una funcŃiune prea onorifică, care astăzi nu mai există. Dacă ne aducem bine aminte, apoi E. Murgu trecuse la Moldova numai pe la 1834, adică pe cam când urmase denumirea lui Alexandru Dimitrie Ghica de domn al Munteniei şi a lui Mich. Sturdza de al Moldovei, după care apoi generalul comite Kiseleff dând acelor domni frânele guvernământului, se trase cu trupele ruseşti în patria sa, şi aşa elementul românesc scăpat şi de iataganul turcesc, şi de biciul căzăcesc, începe a răsufla mai uşor, sau încă credea că răsuflă mai uşor. Ca oricare epocă de natura celei din 1834, a făcut şi aceasta pe mulŃi juni înfocaŃi ca să creadă, că acum ar fi iertat a face ori şi ce spre a împinge pe societatea românească cu toată potenŃiala repeziciune pe calea culturii şi a libertăŃii naŃionale. Sărmanii, cum se mai înşelau şi aceia, ca şi cei din 1848/1849. ca şi cei din 1863/1864! „Es ist schon dafür gesorgt, dass die Bäume nicht in dem Himmel wachsen sollen (S-a avut grijă ca pomii sa nu crească spre cer – n.n. ger.)”, zicea puŃini ani mai târziu Rückmann, carele apoi a şi lăsat unele pagini triste în istoria Ńărilor româneşti.

Lui Murgu îi căşunase morŃiş, ca el în calitate de profesor la Iaşi să propună filosofia. Ieromonahul Eufrosin Poteca încă se încercase a propune în Bucureşti la sfântul Sava filosofia după cea tipărită de el. Ce se vede însă, călugării greci declarară filosofia lui de erezie şi pe el de eretic, şi nu se lăsară, până nu mijlociră depărtarea lui Poteca la mănăstirea Motru şi casarea catedrei de filosofie, care apoi şi rămase casată până la mergerea dlui A. Tr. Laurian în Bucureşti (1843?). Domnul Moldovei era un om din cei mai prudenŃi ai timpului său, el îşi cunoştea poziŃiunea sa, era şi împovărat ruşilor până după urechi; apoi vezi bine, că ruşii încă nu voiau să audă nimic de filosofie şi de alte ştiinŃe mai înalte la români; pentru că ce ziceau ei? Moldo-vlahii sunt slavi curaŃi; ce mai umblă ei tăndălind cu vechitura lor de dialect corcit ca vai de el, voind a-l cultiva şi a face din el limbă şi încă limbă aptă pentru a cultiva întrânsa ştiinŃele? Se mai aştepta ceva, zece - douăzeci de ani, atunci apoi vor vedea ei. – La Sf. Sava se sistemizase catedra pentru limba rusească, buletinul Ńării era împiestriŃat peste tot cu terminologiile ruseşti. Apoi Murgu, care-şi petrecuse tinereŃile sale în ura şi urgia permanentă cu sârbii, dusese cu sine ura contra tot ce este slavonesc

pe lume; apoi ce e drept, precum amorul lui pentru naŃiune, aşa şi ura lui către cei de alte naŃiuni, era mai vârtos către slavi şi unguri, era cu totul excesivă. Se pare că atât Domnul, cât şi Georgie Asachi, pe atunci referent al şcoalelor, apucaseră a cunoaşte această patimă a lui Murgu şi ştiau că el nu se putea conteni, ca să nu amestece în prelegerile sale filosofice tot felul de aplicaŃiuni la un popor sau altul. Aşa, în una din zile, Domnul chiamă pe Murgu la sine şi vorbindu-i în ton prea blând, îi zice: Iacă-Ńi înmulŃesc plata (mi se pare cu 200 galbeni), numai ca să te laşi de filosofie, şi anume să nu mai vorbeşti nimic despre cutare lucruri. – Acestea ni le spunea nouă Murgu în Septembrie al anului 1836, în Bucureşti, unde venise pe atunci, şi unde se afla petrecând în acelea zile şi câŃiva ardeleni, care călătoriseră acolo în (schimb de - n.n.) experienŃă, ca de una mare raritate pe acelea timpuri.

Din cauza sus atinsă, Murgu supărat pe moldoveni, se ceru la Sf. Sava, punând condiŃiunea sa stereotipă: catedra de filosofie. Dn. Petru Poienariu, pe atunci director al şcolilor în Muntenia, în răspunsul său dat în scris, îi zice cam aşa: Dacă vei veni, vei fi bine văzut la noi; iară încât pentru specialitatea ce vei avea a propune în colegiul Sf. Sava, ne vom înŃelege mai târziu. Murgu însă venind la Bucureşti, pretinse cu tot (în)adinsul restaurarea catedrei de filosofie, pentru ca el să îşi poată începe prelegerile. Dn. Poienariu şi eforia şcoalelor compusă pe atunci din câŃiva boieri mari, temporizau mereu, amânând pe Murgu din una zi pe alta. De la un timp înainte Murgu îşi pierde răbdarea şi deschide prelegeri private, la care accurgea junimea din Bucureşti încă şi din familiile mai de frunte. Eforia se uita printre degete şi tăcea. Murgu însă nu se opreşte acilea, ci se încerca a trage în judecată pe P. Poienariu, pentru că l-ar fi înşelat, căci i-ar fi promis catedra de filosofie, pe care acum nu ar voi să i-o dea. Aşa trecură anii până către 1839, pe când se auzi dintruna dată, că în Bucureşti s-ar fi descoperit un complot în contra domnitorului, că capul acelui complot ar fi junele Mitică (Dimitrie) Filipescu, carele apucase a intra în relaŃii amicabile cu Murgu, că însuşi Murgu ar fi fost amestecat în această conspiraŃiune, din care cauză l-au şi arestat, iar apoi l-au transportat prin Turnu-Roşu la Sibiu, unde dat fiind în mâna comandantului br. Wenhardt, acesta nu mult după aceea îl lasa ca să îşi vadă de cale. Pare-mi-se că Murgu scăpând din Sibiu se opri mai întâi în Lugoj.

Care au fost lucrările şi suferinŃele lui Murgu din anul 1839 înainte; ce a păŃit el în Viena şi în Buda, din care cauze, sau sub ce pretexte fu arestat şi aruncat în prinsorile (închisorile –n.n.) din Pesta; cum a fost eliberat în 1848 împreună cu alŃi captivi politici; ce a întreprins după aceea mai ales între românii din Banat; cum apuca a se arunca în partea curuŃilor (revoluŃionar – n.n.) lui Kossuth; când şi în ce mod căzu în mâinile lobonŃilor (militari austrieci – n.n.); cum aceştia-l condamnară la închisoare nouă ca pe un rebel; în care an îşi recâştiga şi el libertatea în urma unei amnistii; din care cază nu s-a mai putut înŃelege Murgu mai întru nimic cu conaŃionalii săi; până la ce măsură temperamentul, zelul său exclusiv, înflăcărata dorinŃă de a-şi vedea naŃiunea fericită cu orice preŃ, vor fi fost sorgintele adversităŃilor şi suferinŃelor sale, acestea toate a ni le descrie în mod cu totul obiectiv sunt chemaŃi acei compatrioŃi ai lor din Panonia, care l-au cunoscut de aproape, care au avut a face cu el şi în bine şi în rău.

Scriitorul acestor linii a cunoscut din parte-şi în Murgu pe unul din puŃinele talente extraordinare şi caractere ca de bronz, însă foarte nefericite, din cauză că el nu-şi cunoştea bine generaŃiunea şi timpul în care se afla, iar contemporanii săi încă nu ştiau să se poarte cu dânsul. Ce era mai firesc, decât ca desele şi înfricoşatele decepŃiuni, abandonarea, părăsirea lui din partea acelora chiar, pentru care credea el că trebuie să-şi sacrifice totul, să-i descoarde (relaxeze – n.n.) elasticitatea spiritului, să-i umple inima de durere mută, care este cea mai fioroasă din toate durerile, şi în fine să ceară ca şi cel eliberat din Bastilia de la Paris după o captivitate de patruzeci de ani, ca să-l conducă iarăşi în chilioara cea întunecoasă, în neagra singurătate, pentru că el nu mai cunoştea pe nimeni în lume şi nu se mai putea înŃelege cu nimeni. Necrolog apărut în revista Transilvania, Nr. 11, Anul III, Braşov, 1 Iunie 1870