-2-Educaţia preşcolară este fundamentul in dezvoltarea copilului preşcolar, deoarece această

perioadă reprezintă baza formării ca adult. Intre 3 şi 6/7 ani copilul invaţă şi asimilează informaţii şi cunoştinţe şi reuşeşte să facă rapid conexiuni ce vor dura intreg parcursul vieţii.

Educaţia preşcolară urmăreşte nişte obiective principale care stau la baza formării ca adult al copilului :

·        Formarea şi educarea personalităţii prin identificarea cu modele valoroase, dezvoltarea sinelui, dezvoltarea conştiinei morale şi dezvoltarea conduitei civilizate ;

·        Dezvoltarea aptitudinilor de comunicare prin discuţii libere ;·        Cunoaşterea şi inţelegerea lumii, mai intâi prin formarea primelor reprezentări despre

mediul familial, apoi lărgirea sferei de reprezentări la oraş şi ţară ;·        Dezvoltarea creativităţii şi a simţului estetic ;·        Dezvoltarea psihologică-jocul ca activitate de baza şi dezvoltarearelaţşi dezvoltarea

relaţiilor interpersonale ;·        Pregătirea pentru şcoală, probabil cel mai important scop al invăţământului preşcolar.

Invăţămantul  preşcolar constituie prima treaptă a sistemului de educaţie şi instruire şi are drept scop principal pregatirea multilaterală a copilului pentru viaţă, in vederea integrării in activitatea şcolara. Pentru realizarea acestui obiectiv se are in vedere dezvoltarea copacităţiilor creative prin valorificarea potenţialului psihofiziologic şi intelectual al copilului.

In gradiniţă se formează, antrenează si cultivă abilităţi de acţionare, disponibilităţi motivaţional afective, care să-l pregatească pe copil pentru a face faţa solicitarilor specifice situatiilor şcolare. Intre 3-5 ani, categoriile de activitati vor viza socializarea copilului si obtinerea treptata a uei autonomii personale, iar pentru grupa de 5-7 ani accentual va fi pus pe pregatirea pentru scoala si pentru viata a copilului.

-3-Funcţiile educaţiei cuprind ansamblul de operaţii şi acţiuni prin care se realizează activitatea

de formare- dezvoltare a personalităţii umane la nivel de sistem.Funcţie – operaţie, care fiind aplicată asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare

corespunzătoare. Funcţia defineşte „consecinţele unui fenomen”. În cazul unei activităţi sociale apare o multitudine de funcţii.

Funcţiile de bază ale educaţiei reprezintă consecinţele cele mai generale ale activităţii psihosociale specifică omului, realizată într-un mediu social extrem de complex şi diversificat.

Funcţia fundamentală a educaţiei: a vehicula, selecta, actualiza şi valorifica experienţa socială în vederea asigurării unei integrări eficiente şi rapide a individului în societate.

În baza acesteia sunt identificate trei funcţii principale care exprimă: cunoaşterea, munca, valorizarea – funcţia cognitivă, funcţia economică, funcţia axiologică (axarea pe valori, orientarea spre valori).

Funcţia cognitivă a educaţiei asigură formarea şi dezvoltarea omului prin intermediul cunoaşterii. Cunoaşterea lumii înconjurătoare în scopul formării bazelor concepţiei despre lume, ceea ce determină cultura generală a omului.

1

Funcţia economică a educaţiei susţine atitudinea firească proprie omului care trebuie să se adapteze la mediu prin intermediul unei activităţi utile, productive în plan social. Această funcţie ridică problema integrării sociale a omului prin pregătirea acestuia pentru o activitate productivă de calitate, realizată în toate domeniile vieţii, în raport cu descoperirile noi ştiinţifico-tehnice.

Funcţia axiologică asigură realizarea efectivă a personalităţii prin intermediul valorilor ce garantează saltul de la „o ordine a naturii” spre o autentică „ordine umană şi culturală”.

Ioan Nicola analizează funcţiile educaţiei în cadrul unui model foarte apropiat de cel prezentat anterior:

Funcţia de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ serealizează conform unor principii pedagogice, respectând cerinţele psihologice ale fiecărei

vârste, având însă un caracter permanent la scara societăţii şi a fiecărei personalităţi umane aflate într-un proces de formare şi dezvoltare pe tot parcursul vieţii;

Funcţia de dezvoltare conştientă a potenţialului biopsihic al omului are învedere realizarea personalităţii „ca un tot unitar, ca fiinţă biopsihosocială”, ceea ce înseamnă

valorificarea deplină a tuturor resurselor interne într-un cadru instituţional adecvat, dependent de „perfecţionarea sistemului educativ”;

Funcţia de pregătire a omului pentru integrarea activă în viaţă socială areîn vedere realizarea personalităţii umane ca „forţă de muncă” angajată în toate sectoarele de

activitate, ţinând seama de condiţiile fiecărei epoci.Constantin Călin , distinge două categorii de funcţii ale educaţiei: Funcţiile generale ale educaţiei: antropologică („de umanizare a omului”);axiologică („de învăţare a valorilor culturii şi civilizaţiei umanităţii”); socializare („de

adaptare şi integrare socială a omului”); instrumentală („de profesionalizare umană”); Funcţiile particulare ale educaţiei, corespunzătoare diferitelor componenteale acţiunii educaţionale – funcţiile scopurilor educaţiei, funcţiile conţinuturilor educaţiei,

funcţiile mijloacelor educaţiei.În raport cu acest criteriu de analiză considerat de autor ca fiind fundamental în contextul

edificării unei societăţi democratice şi eficiente în plan economic, dar şi cultural, sunt identificate două funcţii principale ale educaţiei care sunt valabile la scara sistemelor moderne de învăţământ:

a) funcţia naţional- culturală a educaţiei;b) funcţia internaţională a educaţiei.

-4-Structura de baza a educatiei1. Scopul propus - „care conţine idealul, valoarea ideologică normativă impusă educaţiei de

natura orânduirii sociale şi de stadiul ei de evoluţie culturală”;2. Subiectul educaţional (învăţătorul, profesorul etc.) - „factor principal al dirijării acţiunii

pedagogice prin transmiterea (predarea) unui conţinut corespunzător scopului propus;3. „Conţinutul de cunoştinţe, aptitudini şi capacităţi intelectuale, precum şi de atitudini etice şi

estetice transmise de subiectul educaţiei şi asimilate de cel educat – obiectul educaţiei – pentru a realiza optimal scopul propus.

4. Educatul, Obiectul educaţiei – care concentrează un ansamblu de calităţi bio-psihosociale care îi permit „încorporarea conţinutului atât prin acţiunea pedagogică a subiectului în şcoală, cât şi prin factorii autopropulsori ai autoeducaţiei”.

2

-5- Caracteristicile educaţiei1.Educaţia are un caracter specific uman intenţionat şi conştient.În baza definiţiei educaţiei ca fenomen pedagogic putem deduce că educaţia trebuie să fie atît

un proces detransmitere a cunoştinţelor cît şi un proces de învăţare în interacţiune cu ceea ce ne transmite cadrul didactic. Pe bazele ştiinţifici s-a demonstrat că educaţia este un proces specific omului şi ea se deosebeşte calitativ de dezvoltarea animalelor şi altor vieţuitoare. Prin faptul că la om procesul educaţiei au loc un şir de modificări profunde selective şi stative în comportament care se fenalizează cu noi achiziţii cognitive.Tot odată formîndu-şi capacitatea de a găsi răspunsul la societăţile mediuluiîn care trăieşte.Este constatat că educaţia umană prin actul de învăţare nu este un proces biologic instinctual, nu este un actde imitare a experienţelor generaţiilor anterioare. De aceea educaţia nu poate fi identificată cu creşerea şievoluţia animalelor. Creşterea şi evoluţia animalelor are loc in baza unor procese biologice instinctuale. Ex:de imitare, de educare şi învăţarea mecanică, de adaptarea mecanică la mediul ăn care trăieşte de aceea se numeşteaceste procese de dresaj domestici. Educaţia şi învăţarea mai sunt considerate nişte procese specifice doar omului din motivul că ele sunt nişte procese conştiente (intiligibile, raţionale, logice). Sunt acţiuni intenţionate ceea ce înseamnă că se desfăşoarăconform unui scop concret, unor obiective concrete, anumite finalităţi concrete. Au un caracter activ, interactivşi ajută omului să achiziţioneze (să acumuleze) în plan informativ şi formativ cunoltinţe care-i asigurădezvoltarea personalităţii sale. 

2.Educaţia are un caracter social-istoricAcest caracter socialistului preese din faptul că educaţia se realizează în strînsă legătură

ku relaţiile interumane,cu relaţiile sociale şi cu mediul social. Acestea la rîndul lor influienţează conţinutul educaţiei modul dedessfăşurare ei, atît sub aspect informal cit şi formal. Caract. Istoric al educaţiei este determinat şi de faptul căeducaţia se dezvolta odată cu istoria societăţii fiind influienţată de condiţiile şi realizările concrete ale fiecăreidate istorice, de aceea educaţia a parcurs un drum ascendent în concordanţă cu progressul istorico-social. Toateinfluienţele care-şi lăsau amprenta asupra educaţiei ca fenomen pedagogic au permis că acest fenomeneducaţional să-şi contureze propriile acumulări prin expunerea de concepte, prin conţinuturi şi strategiispecifice care la rindul lor au influienţat şi influienţează dezvoltarea istorico-socială manifestindu-se astfelindependenţa relativă a educaşiei pe de o parte dar în acelaş timp fiind în interacţiune directă cu dezvoltareaistorico-socială.

3.Educaţia este în interacţiune cu procesele psihice ale dezvoltării umane.Procesele psihice se dezvolta în cadrul actului educaţional de aceea educaţia trebuie să ţină

cont decaracteristicile proceselor psihice. Procesele psihice manifestarea lor trebuie să ţină cont de condiţiile actului educational între aceste 2 existînd o legătură reciprocă, o interacţiune.

4.Educaţia şi pedagogia au un caracter naţional şi universalÎn acest spirit educaţia şi pedagogia pe de o parte studiază şi dezvoltă tradiţiile şi realizările

poporului îndomeniile educaţiei învăţămîntului şi ltiinţei educaşiei dea lungul secolelor urmărind să evidenţieze cum sedezvoltă personalitatea. Pe de altă parte educaţia li pedagogia naţională studiază şi adaptează în mod cretivrealizările valoroase ale educaţiei pedagogiei universale ce aparţine altor popoare, dat în acelaş timpoferă şi lalumii popoarelor realizările educaţiei şi pedagogiile naţionale.

-6-

Educabilitatea reprezintă potentialul de formare umană sub influenta factorilor de

3

mediu sau educationali.Perspective de abordare a educabilitătii: biologică - disponibilitatea genotipului uman în favoarea formării fenotipiceindividuale; filosofică - libertatea individului de a se forma, aproape nelimitat, dar conştient de

perisabilitatea sa individuală; pedagogică - ansamblul posibilitătilor de a influenta cu mijloace educativeformarea personalitătii fiecărui individ uman. În sensul cel mai larg aproximăm educabilitate ca desemnând „capacitatea (umană – n.n.)

posibilă de a educa şi a fi educat“.Tipuri de educabilitate

În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate: educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. Deşi sunt strâns legate între ele, cele două tipuri de educabilitate

prezintă unele particularităţi specifice. Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul

limitelor impuse de educaţia instituţionalizată prin intermediul examenelor de selecţie. În general, se consideră că educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea sa latentă, de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.

Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete. Din această perspectivă majoritatea psihologilor şi pedagogilor resping ideea după care ,, capacitatea manifestă este un test real al capacităţii latente de învăţare şi nu mai consideră că esenţa educaţiei constă în achiziţionarea de conţinuturi”.

Educaţia presupune educabilitatea.

Factorii educabilitatii:1. ereditatea2. mediul3. educatia

-8-Legităţile educaţiei reprezintă conexiuni stabile, repetate şi esenţiale ale procesului educativ,

realizarea cărora permite obţinerea unor rezultate eficiente în dezvoltarea şi formarea personalităţii. Asemenea legături în procesul educaţiei ne ajută de a-l înţelege mai bine, a descrie şi a realiza optimal acest proces. Legităţile permit prognozarea desfăşurării procesului educaţiei. În această ordine de idei este important să conştientizăm că procesul educaţiei, depinzînd de o mulţime de factori (competenţa pedagogului, starea, nivelul de dezvoltare a celor educaţi şi multe altele), este totuşi unul obiectiv. El decurge într-o anumită măsură independent de voinţa participanţilor lui, deşi ultimii acţionează, participă în el destul de conştient şi bine orientat. Iată de ce legile educaţiei trebuie ştiute nu doar de savanţi, dar şi de practicieni, învăţători, părinţi, care în mod nemijlocit educă copiii.

Printre legităţile educaţiei se disting cele mai generale, care caracterizează educaţia mai mult ca fenomen social, decît ca proces pedagogic. Aceste legităţi indică la raportul dintre educaţie şi societate, ele fiind următoarele:

4

Adecvarea educaţiei exigenţelor societăţii . Această legitate insistă asupra ideiicorespunderii sistemului educaţional (de învăţămînt) din ţară nevoilor statului, ceea ce se

reflectă şi asupra procesului educaţiei (scopurilor, conţinutului, metodelor). Pe de altă parte, însăşi sistema de educaţie, caracterul organizării şi desfăşurării proceselor pedagogice depind de posibilităţile societăţii, nivelul de dezvoltare social-politică, economică, culturală, ştiinţifico-tehnică a ţării. Aceste dependenţe dintre educaţie şi societate, sînt reglate prin politica educaţională a statului. Aceasta însă nu înseamnă că interesele statale vor avea prioritate faţă de cele personale. Legitatea preconizează o corelaţie optimă a strategiilor de stat, sociale şi personale în procesul educaţiei.

Unitatea scopurilor, conţinutului, metodelor educaţiei – prescrie legătura tuturorcomponentelor procesului de educaţie. Scopurile determină conţinutul şi metodele, formele de

lucru. La rîndul său, aceste elemente ale procesului educaţiei depind de posibilităţile, capacităţile pedagogului şi a celor educaţi. Contradicţiile dintre componentele procesului educaţiei conduc spre deteriorarea muncii educative, ineficienţa ei.

Unitatea instruirii, educaţiei şi dezvoltării personalităţii . Instruirea şi educaţia,necătînd la specificul fiecăreia decurg nedespărţit, condiţionînd reciproc succesul, eficienţa

lor. Şi ambele sînt îndreptate spre dezvoltarea personalităţii, constituind factorul de frunte al dezvoltării, confirmat prin numeroase cercetări. Nivelul dezvoltării copilului determină uşurinţa sau dificultatea implicării lui în procesul instructiv-educativ, eficienţa şi rezultativitatea acestuia. Pe de altă parte, procesul educativ, într-un fel sau altul, contribuie la dezvoltarea tuturor laturilor şi a personalităţii în ansamblu.

Educaţia în cadrul activităţii . Dacă dorim să educăm, asigurînd formareaexperienţei, cunoştinţelor, viziunilor şi valorilor, necesităţilor, emoţiilor, voinţei discipolilor,

noi trebuie să-i implicăm în activitate. Activitatea este una din noţiunile de bază ale pedagogiei, psihologiei şi reprezintă interacţiunea activă cu mediul ambiant, îndreptată spre cunoaşterea, transformarea lui şi, concomitent, spre perfecţionarea propriei personalităţi a subiectului activităţii. În procesul educaţiei diferite forme de activitate constituie condiţia de bază şi mijlocul de formare şi dezvoltare a personalităţii: a educa înseamnă a implica în activitate, a organiza o activitate dezvoltatoare variată.

Activismul discipolului în procesul educaţiei . Omul numai atunci se dezvoltă,se formează prin activitate ca personalitate, cînd se conştientizează pe sine şi se manifestă ca

fiinţă activă, independentă care îşi înţelege treptat problemele creşterii sale, scopurile, necesităţile, acţiunile, mijloacele de atingere a scopurilor, activitatea dobîndind pentru el sens, semnificaţie personală. Pe această legitate se bazează autoeducaţia, autodefinirea, autorealizarea personalităţii.

Unitatea educaţiei şi comunicării în procesul pedagogic . Există o legătură decauză-efect între educaţie, activitate şi comunicare. Conform acestei legităţi educaţia se

realizează în cadrul unei comunicări nemijlocite a participanţilor procesului educativ. Formarea copiilor şi tinerilor, a tuturor oamenilor este condiţionată de caracterul comunicării, conţinutul ei, stilul de comportament al pedagogului şi discipolului, de interacţiunea şi relaţiile în cadrul grupei, instituţiei.

Educaţia – proces paradoxal. Contradicţiile constituie izvorul oricărei mişcări,oricărei dezvoltări. Complexitatea educaţiei de fapt şi se explică, în primul rînd, prin

împletirea complicată a diferitor categorii de contradicţii: exterioare (dintre diferiţi factori ai mediului, dintre mediu şi personalitatea discipolului, dintre mediu şi personalitatea educatorului) şi

5

interioare (lupta motivelor, contradicţia dintre scopuri, obiective şi posibilitatea atingerii lor, dintre conştiinţă şi comportament, înrîuririle exterioare şi tendinţele proprii ale personalităţii, dintre cunoaşterea modalităţii de acţiune şi capacitatea de a o realiza.

Pedagogul trebuie să conştientizeze faptul, că orice fenomen pedagogic este unul paradoxal, contradictoriu, avînd doi poli – pozitiv şi negativ. El trebuie să fie capabil de a identifica ambele ipostaze folosindu-le în scopul soluţionării pozitive a oricărei contradicţii. De exemplu, docilitatea permite de a educa atît omul disciplinat, cît şi conformistul; disciplina poate fi concepută ca “libertate”, dar şi ca supunere, robie. Depistînd ambele laturi, educatorul va construi actul educaţional, întregul proces educativ sprijinindu-se pe latura pozitivă, astfel rezolvînd contradicţia, eliminînd manifestările ei negative, contribuind, în consecinţă, la dezvoltarea discipolului, colectivului de discipoli, propriei măiestrii pedagogice.

Legităţile examinate ale educaţiei constituie temelia organizării şi instrumentării procesului educativ, devenind cerinţe fundamentale în baza cărora se va realiza munca educativă.

-9 –

Principiile educatiei prescolare pot fi impărţite in:1.      Principii referitoare la specificul predarii in invatamantul primar si prescolar :  Principiul diferenţierii şi individualizării, Principiul medierii invăţarii Principiul predării interdisciplinare a conţinuturilor educaţiei preşcolare2.      Principii privind perspective de abordare a copilului cuprins in programe de

educatie timpurie si in programul invatamantului primar cum ar fi: Principiul considerării copilului ca intreg Principiul respectării depline a drepturilor copilului.Aceste principii din urmă sunt determinate de orientările şi politicile educaţionale la nivel

internaţional.

Diferenţierea presupune adaptarea activităţii de predare-invaţare-evaluare, sub raportul continutului, al formelor de organizare şi al strategiilor didactice la particularităţile copiilor şi la tipurile de individualităţi.

Individualizarea presupune adaptarea activităţii didactice la potenţele/particularităţile individuale ale copilului.

Principiul tratării diferenţiate şi individuale a elevilor urmăreşte să asigure unitatea dintre particular şi general în educaţie, dintre obiect şi subiect, dintre strategiile de educaţie de grup cu cele de educaţie individuală.

Individualizarea invăţării exprimă necesitatea de a valorifica cât mai bine posibilităţile şi  eforturile individuale, atât în ceea ce priveşte persoanele înzestrate cat şi pe cele mai puţin înzestrate. In contextul tratării diferenţiate sunt folosite strategii de individualizare a ainvăţării precum: fişe de lucru individualizate (de recuperare, de dezvoltare, de exerciţiu, e autoinstruire), fişe de evaluare pentru asigurarea conexiunii inverse, pregătire individuală sub  formă de meditaţii, consultaţii, discuţii şi autoinstruire.

Tratarea diferenţiată rămâne o necesitate de necontestat care de leagă in mare parte de particularităţile individuale ale elevilor, de care nu putem să nu ţinem cont, dar şi de mediul socio-familial din care provin elevii. Fiecare copil este unic în felul lui, este minune irepetabilă şi ar fi păcat ca acţiunea noastră sa uniformizeze aceste individualităţi. Prin urmare, tratarea diferenţiată a

6

elevilor trebuie să capete o accepţie mai generoasă, ea devenind o calitate a managementului educaţional situaţional, o abilitate a învăţătorului in dezvoltarea personalităţii fiecărui copil.

Principiul învăţării bazate pe joc (jocul este activitatea fundamentală a copilului între 1-7 ani prin care acesta se dezvoltă natural; jocul (jocuri didactice/jocuri spontane, jocuri practice, jocuri manipulative, jocuri simbolice) trebuie să stea la baza conceperii activităţilor didactice de toate tipurile);

Principiul diversităţii contextelor şi situaţiilor de învăţare (oferirea de către educatoare în mediul educaţional de contexte şi situaţii de învăţare cît mai diverse, care să solicite implicarea copilului sub cît mai multe aspecte: cognitiv, emoţional, social, motric);

Principiul alternării formelor de organizare a activităţii: frontal, în grupuri mici, în perechi şi individual şi a strategiilor de învăţare;

Principiul parteneriatului cu familia şi cu comunitatea (este necesar ca între educatoare şi familie să se stabilească relaţii de parteneriat care să asigure continuitate şi coerenţă în demersul educaţional; familia trebuie considerată un partener activ, nu doar receptor al informaţiilor furnizate de educatoare referitoare la progresele realizate de copil; totodată, e importantă înţelegerea valorii educaţiei în perioadele timpurii şi preşcolare pentru comunitate şi participarea comunităţii).

-10-

   Educatia formala se realizeaza în cadrul institutiilor specializate (gradinite, scoli, universitati, centre de perfectionare etc.) cu scopul formarii si dezvoltarii personalitatii umane în plan intelectual, moral, estetic, fizic si tehnologic, pe baza unor documente oficiale (planuri de învatamânt, progarame scolare, manuale scolare, cursuri etc.).

 "Educatia formala valorifica activitatea de educatie⁄instruire organizata în cadrul sistemului de învatamânt sub îndrumarea unor cadre didactice specializate ".

Educatia nonformala reprezinta ansamblul actiunilor instructiv - educative realizate într-un cadru institutionalizat extrascolar. Educatia nonformala include: activitati situate în afara clasei (cercuri pe discipline transdisciplinare; ansambluri artistice, sportive, culturale; întreceri, competitii, concursuri, olimpiade scolare) si activitati situate în afara scolii (activitati periscolare):

excursii, vizite, tabere, cluburi, universitati populare, vizionari de spectacole, expozitii, mediateca, videoteca etc. si activitati parascolare: cursuri de perfectionare, reciclare - cu programe speciale de educatie permanenta).

            Participarea la activitatile educative nonformale este la libera alegere a elevilor. Ei pot participa în functie de dorinta de a-si petrece timpul liber la diverse activitati organizate de cluburile elevilor, de taberele scolare etc.

            Educatia informala cuprinde ansamblul influentelor cu efecte pedagogice exercitate în mod spontan si continuu asupra personalitatii umane. Aceste influente care se rasfrâng asupra individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localitatii, grupurilor sociale, comunitatii si al mass-mediei, actioneaza neintentionat si adeseori sunt infuzate inconstient în gândirea si comportamentele indivizilor. Consideram ca educatia corespunzatoare din familii reprezinta baza dezvoltarii ulterioare a fiecarui individ. Climatul familial adecvat, modelele de comportament ale parintilor, regimul vietii în familie în general sunt determinante pentru copilul în formare.

-11-Educarea tinerei generatii nu este o sarcina exclusiva a scolii. Dezvoltarea personalitatii

copilului este un obiectiv la realizarea caruia contribuie intregul sistem social,  prin intermediul mai multor factori implicati. Scoala, familia, grupurile de apartenenta, mass-media, alte institutii ce isi asuma astfel de atributii influenteaza atat eforturile de instruire ale copiilor, cat si practicile lor de

7

loisir. Actionand convergent, ca un tot unitar, acesti factori pot configura un sistem de educatie eficace. Coordonarea si integrarea celor trei forme ale educatiei, care se completeaza si se potenteaza reciproc, asigura o dezvoltare coerenta a intregului proces de formare si dezvoltare a personalitatii individului. Un parteneriat al scolii cu toti ceilalti factori educativi este, deci, nu numai de dorit, ci chiar necesar. Mai mult decat atat, scolii ii revine sarcina de a ordona, sintetiza si valorifica influentele exercitate de acestia, astfel incat aportul educativ pe care il aduc sa aiba relevanta scontata.

Extensiunea educatiei dincolo de disciplinele si activitatile scolare este o realitate pe care suntem nevoiti sa o acceptam. Educatia formala poate avea de castigat de pe urma unor astfel de influente, neformale si informale, cu conditia ca ele sa nu promoveze derizoriul, sa nu cultive pseudocultura sau vulgarizarile periculoase. De fapt, cele trei tipuri de influente educative interactioneaza, sunt interdependente si complementare. Chiar daca se deosebesc sub aspectul cadrelor de realizare, continuturilor, mijloacelor etc., cele trei forme se intrepatrund, in asa fel incat impactul asupra celui educat sa fie pe masura exigentelor tot mai complexe in fata carora sunt pusi oamenii in societatea contemporana. Scoala nu trebuie sa ignore bogatele informatii si experiente acumulate de elevi pe aceasta cale, dimpotriva, le poate valorifica in sensul realizarii propriilor deziderate. Desigur, aceste experiente pot fi in acord sau in dezacord cu cele traite in cadrul formal. Contracararea influentelor daunatoare si integrarea celor valoroase, in perspectiva realizarii obiectivelor educationale, constituie o sarcina pe care scoala trebuie sa si-o asume. Astazi, educatia nu mai poate fi redusa la instruirea de tip scolar si institutiile de invatamant nu ar avea decat de pierdut daca s-ar izola de contextul socio-cultural in care functioneaza. Scoala este strans legata de mediul sau inconjurator, adica de influentele parintilor, grupurilor comunitare, mijloacelor de comunicare de masa etc. Sunt tot mai multi cei care, in ultimul timp, pledeaza pentru o deschidere mai curajoasa a scolii fata de educatia neformala si pentru punerea in valoare a unora dintre achizitiile obtinute in cadrul informal. Trebuie sa depasim starea de relativa izolare in care se gasesc institutiile scolare fata de lumea exterioara lor si sa acordam o mai mare atentie experientei de viata a elevilor. Numai in acest fel vor putea fi valorificate, in scopul modelarii personalitatii individului, toate influentele la care este supus in existenta sa cotidiana.

Educatia formala ghideaza, corecteaza, completeaza achizitiile obtinute de catre elevi prin intermediul educatiei neformale si informale. Scoala nu poate neglija bogata experienta dobandita in diverse contexte, inclusiv ca urmare a participarii la comunicarea mediatica. Nici una dintre experientele copilului nu trebuie sa-i ramana straina. Sta in puterea sa sa coreleze continutul educativ al mesajelor transmise de mass-media cu cel pe care ea il propune, sa conecteze efectele comunicarii de masa la obiectivele educationale. Intr-o societate dominata de mijloacele de informare de masa, scoala trebuie sa-si asume o functie integratoare, adica sa procedeze la o structurare, sistematizare si integrare a experientelor cognitive, afective si social-morale dobandite de catre elevi, in calitatea lor de consumatori ai mesajelor mass-media, in propriile actiuni de formare. Altfel, acestea vor ramane dispersate, incoerente, superficiale.

Pregatirea elevilor pentru indeplinirea diverselor roluri sociale viitoare nu reprezinta o responsabilitate exclusiva a sistemului institutional de invatamant. Astazi, obiectivele educationale sunt atat de complexe, incat numai printr-o corelare a eforturilor intreprinse de mai multe institutii sociale pot fi realizate la un nivel calitativ superior. Intregul context social trebuie astfel redimensionat, incat sa exercite influente educative directe si valoroase asupra tinerei generatii. Scoala ramane principala institutie in care se pun bazele unei educatii initiale coerente si sistematice, ceea ce nu inseamna insa ca o redistribuire a responsabilitatilor n-ar fi necesara.

-12-

8

În viziunea actuală, curriculumul se referă la oferta educaţională a grădiniţei şi reprezintă

sistemul proceselor educaţionale şi al experienţelor de învăţare şi formare directe şi indirecte oferite

educaţilor şi trăite de aceştia în contexte formale, neformale şi chiar informale. Elaborarea

curriculum-ului presupune gândirea şi structurarea situaţiilor de învăţare şi formare a copiilor,

acţiune ce presupune cu necesitate prefigurarea experienţelor de învăţare şi formare pe care le vor

parcurge copiii.

Abordarea curriculară permite luarea în considerare, în plan teoretic şi practic, a întregii

complexităţi a procesului de dezvoltare şi formare a preşcolarilor.

Caracterul curricular al programului educaţional preşcolar este evident la mai multe nivele :

Ø      La nivelul programului educaţional ca ansamblu structurat ;

Ø      La nivelul conţinuturilor curriculare ;

Ø      La nivelul practicilor de predare- învăţare şi evaluare.

O caracteristică definitorie a programelor curriculare este aceea că ele prezintă o imagine

unitară, coerentă şi convergentă la nivelul fiecăreia dintre dimensiunile lor centrale: la nivelul

valoric, al concepţiei, al viziunii curriculare, la nivelul structurii programului respectiv la nivelul

practicii curriculare. Un program curricular eficient este astfel proiectat încât cele trei nivele sau

dimensiuni de definire a acestuia se susţin, se explicitează şi se completează reciproc, curriculum-ul

fiind în acest caz un construct viu, care se conturează nu doar în documentele oficiale, dar şi în

practica didactică.

  Noul curriculum pentru învăţământul preşcolar are la bază conceptul de educaţie timpurie şi

se încadrează în paradigma pedagogică a curriculumului centrat pe copil, situând în centrul atenţiei

copilul cu particularităţile sale de vârstă şi individuale.

           Reuşita activităţilor, în învăţământul preşcolar, se bazează pe un scenariu bine întocmit

de către educatoare, cu obiective clare, cu repartizarea sarcinilor zilnice în fiecare sector de

activitate şi asigurarea unei palete de opţiuni care duc la atingerea obiectivelor educaţionale

propuse.

            Structura flexibilă a conţinuturilor oferă cadrelor didactice o libertate de decizie

aproape deplină în selectarea lor şi o autonomie în privinţa strategiilor didactice cu ajutorul cărora

sunt oferite conţinuturile curriculare.

            În noul curriculum nu se mai operează cu orar şi schemă orară, ci există un program

zilnic de activitate.

Noul curriculum preşcolar are o structură pe două niveluri de vârstă:

Ø      nivelul I:  3-5 ani;

Ø      nivelul II: 5-6/7 ani.

9

Planul de învăţământ, ca şi domeniile experienţiale, permite parcurgerea interdisciplinară,

integrată a conţinuturilor propuse şi asigură libertate cadrului didactic în planificarea activităţii

zilnice cu preşcolarii.

Structural, prezentul curriculum aduce în atenţia cadrelor didactice următoarele componente:

Ø      finalităţile;

Ø      conţinuturile;

Ø      timpul de instruire;

Ø     sugestii privind strategiile de instruire şi de evaluare pe cele două niveluri de vârstă (3-5

ani şi 5-6/7 ani).

Obiectivele cadru sunt formulate în termeni de generalitate şi exprimă competenţele care

trebuie dezvoltate pe durata învăţământului preşcolar pe cele cinci domenii experienţiale.

Obiectivele de referinţă, precum şi exemplele de comportament, ca exprimări explicite

rezultatelor învăţării (conceptelor, cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor, dar şi ale competenţelor

vizate) sunt formulate pentru fiecare temă şi fiecare domeniu experienţial în parte.

Obiectivele de referinţă, comportamentele selectate pentru cele şase teme curriculare

integratoare, precum şi sugestiile de conţinuturi constituie un suport pentru cadrele didactice aflate

la început de drum. Un cadru didactic veritabil ştie că adevărata muncă a educatoarei este în spatele

acestui document curricular, că au mai rămas o mulţime de lucruri de fineţe pe care urmează să le

conceapă şi să le evalueze singură şi că nimic nu poate fi mai provocator din punct de vedere

profesional decât să „te întreci” cu programa de studiu utilizată la grupă şi să-i găseşti, astfel, noi

înţelesuri, abordări, strategii de aplicare etc.

Actualul curriculum al învăţământului preşcolar oferă mai multă libertate atât cadrului

didactic, cât şi copilului.

Un foarte mare accent este pus pe comunicare, tocmai de aceea în întâlnirea de dimineaţă se

exersează dezvoltarea abilităţilor de comunicare. Un prim beneficiu al întâlnirii de

dimineaţă este socializarea copilului. De asemenea, foarte importante sunt familiarizarea cu reguli

şi responsabilităţi, comunicarea şi cooperarea de grup, respectul şi grija faţă de ceilalţi, precum şi

stimularea spiritului critic. Întâlnirea de dimineaţă contribuie la întărirea relaţiilor dintre familie şi

grădiniţă şi la crearea unei atmosfere pozitive în sala de grupă.

Un element de noutate al curriculumului îl reprezintă activităţile integrate, care lasă mai

multă libertate de exprimare şi acţiune atât pentru copil, cât şi pentru educatoare. Copilului i se

oferă o gamă largă de oportunităţi pentru a-şi exersa o învăţare activă. Prin aceste activităţi se aduce

un plus de lejeritate şi mai multă coerenţă procesului didactic, punându-se accent pe joc ca metodă

de bază a acestui proces. Aceste activităţi integrate prezintă o serie de aventaje, dar şi unele

dezavantaje. Prescolarul este recunoscut ca individ cu nevoi proprii de dezvoltare.

10

-22-Jocul didactic este una dintre cele mai accesibile forme de activitate datorata originalitatii

sale specifice;impletirea stransa a jocului cu activitatea;imbinarea elementelor de joc cu sarcina didactica. Jocul didactic este un important mijloc de educatie care pune in valoare si antreneaza capacitatile creatoare ale scolarului. Rolul si importanta jocului consta in fapul ca  el faciliteaza procesul de asimilare,fixare si consolidare a cunostintelor. Datorita caracterului sau formativ jocul influienteaza dezvoltarea personalitatii copilului. Eduard Claparide spunea ca principala trebuinta a copilului este jocul,este activitatea ce-i permite copilului sa se manifeste conform naturii sale,sa treaca pe nesimtite la munca serioasa.

                 Jocul este considerat azi in teoria pedagogica ca modalitate de asimilare a realului la activitate proprie, asigurand copilului largi posibilitati de activism intelectual. Jocul este practica dezvoltarii si in consecinta in perioada copilariei el este adoptat pentru multiplele sale functii formative. Prin joc,copilul isi imbogateste viata afectiva si in acelasi timp dobandeste in mod progresiv capacitatea de a-si stapanii emotiile.

             CARACTERISTICI ALE JOCULUI DIDACTIC*jocul este voluntar,autodeterminat,fara un scop anume,liber de constrangere,de seriozitatea

cotidiana,activeaza fantezia,faciliteaza experienta si prelucrarea datelor experientei cotidiene.*jocul pleaca de la premisa ca are un scop,dar este deschis modificarilor,copii reflecta lumea

inconjuratoare si se adapteaza la realitatile vietii.*prin jocuri copii invata cu placere,devine interesat fata de activitatea ce se desfasoara,ce-i

timizi devin cu timpul mai volubili,mai activi si obtin mai multa siguranta in raspunsuri.*valoarea principala a jocului rezulta din faptul ca-i face pe copii participanti

nemijlociti,direct interesati la propria lor formare.*reusita jocului didactic este proiectarea,organizarea si desfasurarea lui metodica,de modelul

in care invatatorul stie sa asigure o concordanta deplina intre toate elementele cel definesc.

           JOCUL DIDACTIC IN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV                Jocul didactic este un mijloc de facilitare a trecerii timpului copilului de la

activitatea dominanta de joc la ceea de invatare.Jocul didactic prezinta ca nota definitorie imbinarea armonioasa a elementului instructiv cu

cel distractiv,asigurand o unitate deplina intre sarcina didactica si actiunea de joc.              Aceasta imbinare a elementului instructiv-educativ  cu cel distractiv face ca pe

parcursul desfasurarii sale,copii sa traiasca stari afective complexe care declanseaza,stimuleaza,intensifica participarea la activitate,cresc  eficienta acestuia si contribuie la dezvoltarea diferitelor componente ale personalitatii celor antrenati din joc.

                 Jocurile didactice pot contribui la realizarea unor obiecte educationale variate si complexe care pot viza  dezvoltarea fizica a copilului in cazul jocurilor motrice,sportive sau dezvoltarea unor subteme ale vietii psihice.

-23-          ELEMENTE COMPONENTE ALE JOCULUI*scopul jocului*continutul jocului*sarcina didactica*regulile jocului*elementele de joc

11

             Scopul jocului reprezinta o finalitate generala spre care tinde jocul respectiv si se formuleaza pe baza obiectivelor de referinta din programa activitatilor instructiv-educativ.

              Continutul jocului include totalitatea cunostintelor,priceperilor si deprinderilor cu care copii opereaza in joc.

           Sarcina didactica indica ce anume trebuie sa realizeze efectiv  copii pe parcursul jocului pentru a realiza scopul propus.

            Regulile jocului concretizeaza sarcina didactica si se realizeaza legatura dintre aceasta si actiunea jocului.

      Elementele jocului includ caile,mijloacele folosite pentru a da coloratura placuta,atractiva,distractiva activitatii desfasurate.

           CLASIFICAREA JOCURILORExista mai multe criterii de clasificare a jocurilor didactice:             1)Dupa scopul educational urmarit,jocurile se pot clasifica:*jocuri de miscare -care urmaresc dezvoltarea calitatilor,priceperilor si deprinderilor motrice.*jocuri de exersare a pronuntiei corecte*jocuri de atentie si orientare spatiala*jocuri de dezvoltarea memoriei,gandirii*jocuri de expresie afectiva              2)Dupa sarcina didactica urmarita ,jocurile se pot clasifica:*jocuri pentru fixarea si sistematizarea cunostintelor*jocuri de transmitere si insusire de noi cunostinte*jocuri de verificare si evaluare a cunostintelor,priceperilor si deprinderilor             3)Dupa continut,jocurile se pot clasifica:*jocuri didactice pentru cunoasterea mediului inconjurator*jocuri didactice cu continut matematic*jocuri didactice pentru educarea limbajului              4)Dupa locul care il ocupa in activitate jocurile se pot clasifica:*jocuri organizate ca activitate de sine statatoare*jocuri integrate in activitate        Jocul didactic are o valoare deosebit de importanta in dezvoltarea capacitatii si formarea

personalitatii acestora in activitatile instructiv-educative.

12