1

2

EDITORIAL

Virgil Gheorghiu

- fragmente din cartea: ”Tatăl meu preotul care s-a ridicat la cer” Aceste gânduri scrise în 1944, conţin de fapt proorociri despre următoril 50 de ani de comunism, iar apoi şi a celorlalţi 25, de după pseudo-revoluţia din Decembrie 1989

3

MINUNI LA NAŞTERE

- Celula de criză - sau “Cum acţionăm în caz de urgenţă”

Localitatea Techirghiol din imediata

apropiere a Constanţei, reprezintă pentru toţi românii o oază de vindecare trupească şi sufletească, ,,un popas către Dumnezeu”. Binefacerile oferite de lac, nămolul, apa sărată, ultravioletele, briza mării; atrag permanent oameni din toate provinciile ţării şi din afară. Totuşi, cele mai mari binefaceri din ultimii 35 de ani sunt ,,Mănăstirea Sfânta Maria şi duhul Părintelui Arsenie Papacioc”, mare mângâietor de suflete şi rugător neîncetat pentru neamul românesc.

În drumurile noastre pe linia Provita, am poposit în câteva rânduri şi la Liceul din Techirghiol, unde după o scurtă închinare la chilia Avei Arsenie din Mănăstire, ne-am adresat elevilor, continuând astfel seria discuţiilor pe subiect. Din experienţa dobândită la clase în ultimii 8 ani, nu ne-a fost greu să constatăm gradul de aplecare al tinerilor spre atracţiile trupeşti, încă de la clasa a IX a. Copii au fost receptivi şi curăţia inimii a învins urmările păcatului care umbreau o bună parte dintre ei.

La sfârşit, le-am distribuit materiale (CD-uri, cărţi şi reviste), iar tinerii au fost bucuroşi de întâlnire, nerăbdători să revenim pe viitor cu alte prezentări din categoria

chestiunilor importante pentru viaţă, sexualitate, contracepţie, avort, dragoste.... Subiectele fiind foarte ferbinţi şi discutate de obicei doar pe la coţuri şi denaturat, atrag întotdeauna şi datorită faptului că li se prezintă adevărul verificat prin fapte sau cazuri, atât din punct de vedere uman, duhovnicesc şi medical.

Introducerea folosită mai sus prefaţează şi pregăteşte oarecum cititorul pentru relatarea următoare ce debutează în contextul şi locul amintit:

Ramona, o colegă din Provita, ne-a sunat într-o seară şi cu o mină foarte alarmată, ne-a spus despre o tânără elevă din acel liceu (clasa a IX a), care urma să meargă a doua zi la cabinet să facă un avort, la aproape 11 săptămâni de sarcină. Veronica locuia şi lucra la o familie din Techirghiol, ea fiind din Comana şi rămăsese însărcinată după o relaţie cu un bărbat căsătorit, care a reuşit să o păcălească trupeşte şi sentimental. Trebuia acţionat imediat, aşa că am sunat la doamna respectivă unde locuia Veronica încercând să o sensibilizăm, chiar să o intimidăm prin recurs la morală şi justiţie, prin asociaţiile şi fundaţiile la care suntem membrii. Important era să oprim hotărârea ce urma să se finalizeze a doua zi, măcar să amânăm decizia pentru a câştiga timp şi a continua acţiunea ulterior. Dumneaei a reacţionat uşor pozitiv, chiar de la început, iar asta s-a datorat şi faptului că ceilalţi

4

colegi au fost anunţaţi să se roage pentru a primi ajutor de la Bunul Dumnezeu şi reuşita misiunii. Împreună cu mama Flori (cea cu 4 copii) şi Adrian Ilie, am purces imediat spre Techirghiol însoţiţi de rugăciunile celorlalţi colegi, dar şi de echipament adecvat în astfel de cazuri: laptop cu filme de gen, cărţi, reviste, broşuri, pliante, mulaj de prunc la 12 săptămâni şi o chiuretă demonstrativă.... Am ajuns la casa cu pricina, Veronica împreună cu cei doi soţi ne aşteptau în sufragerie, iar discuţiile au debutat într-o atmosferă destul de încărcată, tensiune ce a fost destinsă de către Ştefănel, copil de 3 ani, mezinul mamei Flori. În astfel de situaţii discuţia se învârte în jurul, sau pe lângă subiect o bună vreme, negociatorul aşteptănd un moment, un detaliu ca să propulseze discuţia spre miezul problemei. De obicei, situaţia de la ,,faţa locului” este total diferită de descrierea primită pe surse, iar cei care intervin trebuie să ceară toate detaliile posibile şi existente despre caz, pentru a domina situaţia şi a conduce discuţia fără prea multe necunoscute. La fel s-a întâmplat şi în relatarea noastră şi credem că a fost o lucrare de la Dumnezeu, pentru că cei trei interlocutori au ajuns pentru prima oară la numitorul comun: că în inima lor, nici unul nu era pro-avort. Fiecare dintre cei 3 (soţul, soţia şi Veronica) credea despre ceilalţi că doresc să scape de copilul din pântecele fetei şi a trebuit să intervină o entitate exterioară, în speţă echipa Provita, să le deschidă inimile şi ochii minţii asupra urmărilor unei crudei hotărâri. Aşadar, după o discuţie de aproape 2 ore ne-am despărţit bucuroşi şi prieteni, pentru rezultatul pozitiv în ceea ce priveşte păstrarea şi

naşterea copilului. Ne-am angajat să susţinem gravida cu puterile noastre, pe plan spiritual (rugăciune, spovedanie), social (susţinere la liceu), medical (analize) şi material (alimente, haine, medicamente, bani) până la naştere, dar şi după aceea. E drept că iniţial au refuzat cele materiale, pentru că gazdele aveau o firmă prosperă de transport, la care şi Veronica mai lucra.

Seara târziu ne-am întors bucuroşi de la război şi apoi în câteva rânduri, la 2-3 săptămâni o vizitam pe Veronica în casa de la Techirghiol. După aproape o lună aflăm că a dispărut de la domiciliu, fugind la fostul iubit (bărbatul însurat şi divorţat, tatăl copilului), cu care a reînceput relaţia, gazdele ei nemaiştiind nimic despre ea. Ea fusese supusă la unele privaţiuni (bani, telefon) şi datorită unei tensiuni acuzatoare ce se simţea între ei şi Veronica, fata ca orice adolescent ,,a sărit pârleazul”. Timp de câteva luni nu am mai avut nici o veste, despre ea, ba chiar femeia respectivă în ultima din convorbirile avute ne-a anunţat că aflase despre Veronica cum că făcuse avort şi se întorsese în satul natal din Sudul Dobrogei.

Era deja vara lui 2014, pe la şcoală nu mai trecuse din februarie, fiind cu

situaţia şcolară neîncheiată şi am aflat printr-o profesoară acelaşi verdict sumbru privind sarcina.

Nu ne-a căzut bine această veste, pentru că din mândrie ne-am bucurat înainte de vreme. Totuşi, am încercat un ultim telefon la doamna respectivă rugându-o să facă rost pentru noi, de numărul de telefon al Veronicăi. Nu mică ne-a fost mirarea, dar mai ales bucuria aflând vestea cea

5

bună cu privire la copil, chiar de la sursa mamă. Acest încercat copilaş avea peste 6 luni de la concepţie şi mulţumea, dând slavă lui Dumnezeu pentru întorsătura minunată, pe care a luat-o soarta sa. Viitoarea mamă, la 19 ani, dintr-o familie destrămată, singură, batjocorită şi rănită de un pseudo-bărbat, fără venituri şi casă, este primită de o cunoştinţă din satul natal şi ea mamă a trei copiii.

Am pornit imediat spre ele, încărcaţi cu alimente, hăinuţe pentru ele şi copii, precum şi alte produse necesare traiului normal în vremurile actuale. S-au declanşat adevărate pelerinaje săptămânale pentru susţinerea celor necesare traiului tinerelor femei. Încet, încet se apropia sorocul, iar medicul din sat a determinat-o să-şi facă toate analizele la Constanţa, pentru ca apoi să le interpreteze şi un ginecolog, ceea ce a creat o situaţie greoaie pentru deplasarea gravidei, ce era gata-gata să nască în

mijloacele de transport în comun. Bineînţeles, în astfel de cazuri speciale, situaţia se complică de la o zi la alta, tânăra nefiind înregistrată la Casa de Asigurări de Sănătate, ba chiar numele de pe buletin diferea de cel din baza de date a celor neînregistraţi. În acelaşi timp, datorită efortului şi frigului de Noiembrie, i se declanşase o răceală locală. Contrar nenumăratelor impedimente şi a întârzierii sarcinii cu aproape 1 lună, Veronica a născut natural, fără anestezie şi fără mari dureri. Totul s-a petrecut în câteva minute, venind pe lume o fetiţă minunată, pe nume Antonia. Mama ei a fost foarte puternică, ducându-şi crucea sarcinii chiar în satul natal, unde toţi o cunoşteau, primind cu smerenie batjocura lumii, dar biruind victorioasă. A mizat pe cartea vieţii fetiţei ei, într-o lume dominată de o cultură a morţii, a consumului şi a plăcerii excesive, a satisfacerii poftelor desfrânării până la epuizare, deznădejde, ucidere (avort).... Cu doar 2 săptămâni înainte de naştere, a reuşit să se spovedească la Biserica Sf. Haralambie din Constanţa, la Pr. Ciprian, iar după minunata aducere pe lume a pruncei, Dumnezeu a rânduit să fie căutată la spital de un fost prieten, pentru întemeierea unei familii. Acesta şi-a asumat din prima clipă rolul de tată ducând-o în comuna lui, urmând ca în scurt timp să se şi cunune. Astfel avem o copilă care a biruit, cu pruncul ei pe braţe oferindu-i-l lui Hristos! În concluzie, important este ca şi creştin, să faci primul pas să încerci a mişca lucrurile, pentru că Domnul face restul. Şi chiar dacă ţi se pare imposibilă reuşita, nu uita că de fapt Dumnezeu mişcă lucrurile prin noi, dar o va face doar în cazul în care îţi tai voia şi purcezi la acţiune. Leonard Vancu, pentru Sfatul Familiei

6

NAŞTERE

Înviere şi naştere

"Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care

afli de ce." Mark Twain

August 2013. Aflăm cu multă bucurie că vom avea un copilaș, primul nostru copil. Aveam atunci șase săptămâni de sarcină și nu o să uit niciodată prima ecografie la care s-a văzut doar atât: o inimioară care pulsa și se auzea cum bate tare tare, grăbită parcă să crească și mai apoi să vină pe lume. Și până atunci știam că avortul este un păcat, dar acea clipă a fost și mai convingătoare pentru mine deoarece mi-am dat seama ca avortul ucide o inimă care bate(înca de la trei săptămâni), o ființă vie, o persoană. Daca eu aș fi ales să fac avort, aș fi omorat-o defapt pe fetița mea iubită. Lunile au trecut repede, cu multă liniște și bucurie în suflet. În decembrie 2013 aflăm ca vom avea o fetiță iar data estimativă a nașterii este în aprilie 2014, chiar de Înviere. Odată cu această veste, vine și numele - Anastasia, care în limba greacă înseamnă înviere, sau “cea care învie din moarte”. Sarcina a decurs bine, mulțumim lui Dumnezeu! Ne pregătim de naștere naturală. O ușoară neliniște la gândul că medicul cu care urma să nasc era plecat de Paști din țară, dar nădăjduim să fie bine. Micuta noastră însă rezolvă problema, si vine pe lume ceva mai repede. În lunea din săptămâna mare încep durerile. Mergem la spital, travaliul decurge bine, iar eu primesc mult sprijin și dragoste de la soțul meu drag care a stat alături de mine toate cele 8 ore de travaliu și a participat apoi și la naștere. Pe ultima sută de metri însa apare o problemă, micuța întarzie să vină, medicul

ascultă bătăile inimii ei între fiecare contracție. Se aud tot mai încet. Medicul însa mă incurajează că la urmatoarea contracție micuța va veni. Și după aproape o ora am născut... Nu s-a auzit însa nici un plâns sau scâncit. A fost preluată îndată de medicul neonatolog care împreună cu asistentele i-au acordat îngrijirile necesare ajutand-o să respire, să iși normalizeze pulsul. Datorită nașterii mai dificile și unei infecții pe care micuta se pare ca a făcut-o în timpul sarcinii, ea s-a născut foarte obosită și din pacate a inspirat lichid amniotic în plămâni, de aceea nu a putut să ne spună nimic când a venit pe lume. Dupa 20 de minute de îngrijiri am putut să o vad pentru prima dată și să o sărut preț de câteva clipe, după care a fost dusă la terapie intensivă. “Va fi bine?...” a întrebat soțul meu când au scos-o din sala de nașteri. “Nu știm. Dar noi vom face tot ce ne stă în putință...” a fost răspunsul medicului neonatolog. În astfel de momente simți pentru o clipă că se prabușeste totul. Și așa a început pentru noi Săptămâna Patimilor. Micuța noastră nu putea să respire singură datorită lichidul din plămâni care nu poate fi scos, el trebuie să fie reabsorbit. Organismul trebuie să lupte și să facă acest lucru. Zilele treceau, mergeam zilnic să o vad la secția de nou născuți dar fiind conectată la aparate nu puteam să o iau in brațe, să o mângai sau să o alaptez,

7

doar puțin aveam voie să o ating printr-o mică fereastră. Avea zile în care era mai bine, apoi regresa din nou. Datorită lipsei de oxigen de la naștere, ni s-a adus la cunoștință că ar putea să fie afectat și creierul. Fiecare zi era importantă pentru evoluția ei. Medicii erau rezervați și ne spuneau că depinde de ea dacă va fi o luptătoare. Și a fost! Noaptea de Înviere am petrecut-o în spital. Lângă maternitate era o biserica ortodoxă. Pe geam se vedeau oamenii care înconjurau biserica la miezul nopții cu lumânări în mâna. Cu lacrimi în ochi dar și cu multă nadejde în Înviere, am cântat și noi, alături de ei , de la geamul maternitatii: Hristos a înviat din morti! Cu mila lui Dumnezeu, a doua zi de Înviere, a înviat și micuța noastră Anastasia, a fost scoasă de la terapie intensivă și și-a revenit complet, slavă lui Dumnezeu! Am ințeles atunci că nu există înviere fără jertfă.

Cu bucurie, Maria M. din Arad

PAGINA COPILĂRIEI

Porumbelul

Vlăduţ şi Răzvan, fratele lui geamăn, se îndreptau spre casă discutând despre turneul de fotbal la care participaseră. Trecând pe lângă un copac, văzură un porumbel zăcând întins pe pământ. – Să îl luăm acasă. Dacă îl lăsăm aici, sigur o să-l mănânce vreo pisică! zise Vlăduţ. Luă porumbelul şi îl aşeză la pieptul lui, sub geacă cea călduroasă. Ajunşi acasă, nici nu au deschis bine uşa că începură să strige: – Mami, mami! Vino să vezi ce am găsit pe stradă...

Dintr-un dormitor ţâşni curioasă sora lor mijlocie, Ştefania, urmată de două

mogâldeţe blonde de doar doi ani, fraţii lor mai mici, Mihai şi Andrei. – Mami, mami! Vlăduţ şi Răzvan au adus un porumbel. Sărăcuţul de tine! Ce ai păţit? Mama ieşi repede din bucătărie, îngrijorată de gălăgia ce se auzea de pe hol. După ce examină mica vietate, îşi dădu seama că aceasta era într-o stare foarte proastă.

8

– Nu cred că mai are vreo şansă, de abia mai respiră. Băieţii se întristară la auzul acestei veşti, însă Ştefania rămase netulburată. Dispăru pentru câteva momente şi se întoarse cu o iconiţă a Maicii Domnului. – Ce vrei să faci cu ea? întrebă mama. – Astăzi, la ora de religie, doamna ne-a povestit despre Sf. Antipa de la Calapodeşti. Într-o zi, el a găsit în chilia dărăpănată pe care voia să o repare o icoană veche şi murdară a Maicii Domnului. A dat-o unui meşter pentru a o curăţa, dar acesta doar a spălat-o puţin şi icoană a devenit dintr-o dată ca şi nouă. La reparaţia chiliei îl ajuta un muncitor. Într-o zi, acestuia i s-a făcut rău. Sfântul a lăsat icoana lângă el şi a plecat să se roage în pădure. Când s-a întors, muncitorul era în picioare şi se apucase iar de lucru. Ştii mami, aceea era o icoană făcătoare de minuni. Aşa că voi face şi eu la fel. O să las iconiţa aceasta lângă porumbel şi până mâine dimineaţa o să se facă bine. Ai să vezi! „Ce nu poate omul, poate Dumnezeu!” Aşa ne-a mai spus doamna. Mama zâmbi şi o mângâie pe cap. – Aşa vom face, dar o vom ruga cu toţii pe Maica Domnului să îl salveze pe micuţul nostru prieten. În timp ce se ruga, Ştefania avea lacrimi în ochi. „Doamne, te rog tare mult să îl ajuţi pe porumbel. Uite, promit să fiu o fetiţă cuminte şi să o ascult pe mama. Dacă vrei, îţi dau chiar şi ursuleţul meu de pluş. Te rog mult de tot. Iar bomboane, nu mai cer o săptămână. Tu ştii cât de mult îmi plac”. Vlăduţ ţinea ochii închişi, spunând în gând o rugăciune. Îi venea să plângă gândindu-se că dimineaţa ar putea găsi porumbelul fără suflare, dar încerca să alunge acest gând. „Dacă Doamne-Doamne are grijă de noi, de ce nu ar avea şi de porumbel? El de toţi are grijă.”

Ceilalţi copii se rugau şi ei în tăcere. Chiar şi cei mici deveniseră serioşi, deşi nu prea înţelegeau ce se întâmplă. După ce au terminat rugăciunea, au aşezat porumbelul într-o cutie în care au pus puţină pâine şi apă. Când tatăl lor a venit de la muncă s-a mirat de liniştea ce domnea peste întreaga casă. Copiii se culcaseră mai devreme decât de obicei ca să fie siguri că se vor trezi de dimineaţă pentru a verifica starea porumbelului. Dar, din când în când, în liniştea nopţii, se mai auzeau nişte picioruşe goale ce alergau pe hol.

Dimineaţa, Ştefania îşi trezi repede fraţii mai mari şi au fugit cu toţii la porumbel. Dar tare mult s-au întristat găsind cutia goală. – Ni l-a luat Doamne-Doamne la El, zise fetiţa cu tristeţe. – Ba nu, ba nu! strigă fericit Vlăduţ văzând porumbelul ce se plimba tacticos prin sufragerie în timp ce studia cu atenţie ciucurii de la covor. Copiii au izbucnit în râs şi au alergat spre dormitorul părinţilor. – Mami! Tati! E o minune! Prietenul nostru trăieşte, strigară fericiţi.

PAGINA COPILĂRIEI

Cucul cuc şi gânsacul cu

capul pătrat

În ogradă era mare agitaţie. Gâştele sâsâiau şi dădeau din aripi. De obicei, la ora aceea a dimineţii, era linişte, însă, de data aceasta, viaţa comunităţii fusese perturbată. Dar care era motivul agitaţiei? Un ou. Cum un ou? Un ou e un ou, de ce ar isca aşa forfoteală? Da, dar nu era orice fel de ou.

9

De dimineaţă, când de abia răsărise soarele, iar gâştele îşi întindeau tacticos aripile, se auzise un ţipăt disperat. Mă rog, un sâsâit disperat:

– Ajutor! Ajutor!, începu să strige una din gâşte.

În câteva secunde, toate suratele ei o înconjuraseră.

– Dar ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva?, îşi arătară ele îngrijorarea.

O…O…, doar atât reuşea ea să spună.

– O.., ce? Ce vrei să spui? Ai ceva în gât?

– Chemaţi repede un doctor, se îneacă, îşi dădu repede cu părerea o gâscă mai bătrână şi experimentată. O fi tras-o curentul la baltă. Şi doar vă spun de atâtea ori să nu mai staţi atât cu capul sub apă. Când eram eu tânără…, vru să continue ea o poveste plină de învăţăminte din tinereţea ei. Dar acum nimeni nu avea chef de aşa ceva. Surata lor suferea şi trebuia ajutată. Câteva chiar se apucaseră să aplice nişte tehnici de resuscitare văzute pe o pagină de ziar ce plutea într-o zi pe baltă.

– Ţineţi-o de aripi. O să îi apăs pe abdomen, iar altcineva să înceapă să îi facă respiraţie cioc-la-cioc, strigă un gâscan voinic.

– Lăsaţi-mă în pace, vă rog. Nu am nimic, mai apucă ea să spună, dar asta de abia după ce primi câteva ghionturi în stomac. Uitaţi ce am făcut aseară, arătă ea

înspre cuibul ei plin de ouă. – Da, nişte ouă. Ce să vedem? – Da, dar printre ouă este şi

altceva, ce nu arată a ou. Eram obosită aseară şi nu m-am uitat în cuib după ce am făcut şi ultimul ou. Toate capetele se îngrămădiră asupra cuibarului, pentru a vedea despre ce e vorba. Ochii li se măriră brusc, mai să le sară din orbite, când au văzut grozăvia. Surata lor făcuse ceva ce nu prea arăta a ou. În loc să fie oval, ca orice ou normal de gâscă, avea o formă de cub. Ce e drept, cu capetele rotunjite, dar cub.

– Are formă de cub, spuse gâscanul ce se îndeletnicea cu lecturarea hârtiilor găsite prin ogradă sau pe islaz.

– Cub, necub, ăsta nu e ou, strigară indignate gâştele. Aşa ceva nu s-a mai văzut vreodată.

– Păi eu deja am început să-l clocesc. Cred, totuşi, că din el va ieşi un boboc. L-am scuturat şi aşa se pare, spuse cu jumătate de sâsâit cea care făcuse oul-cub.

– Mda, aşa se pare, dădu verdictul gâsca cea bătrână şi experimentată. Dar nu ne putem asuma niciun risc. Cine ştie ce ar putea ieşi din el. Un boboc cu patru capete? Câte un cap pentru fiecare colţ al cubului. Nu, nu. Nu putem permite aşa ceva. Vă daţi seama ce s-ar putea întâmpla apoi. Gâsca cea cu patru capete ar face

10

apoi şi alţi pui ca ea şi ne va umple ograda de ciudăţenii. Vom ajunge de râsul curcilor.

Se făcu linişte. Toate gâştele păreau să analizeze situaţia. Însă, în liniştea din ogradă se auzi un cântec:

– Cu-cu! Cu-cu! – A, uite un cuc. Asta ne mai trebuia

acum pe cap. O să meargă şi o să le povestească tuturor despre nenorocirea noastră. Or să râdă toţi de noi. Aruncaţi cu ceva în el, ca să plece, spuse, zburlindu-şi penele din vârful capului,

gâsca experimentată ce devenise lider de opinie.

– Poate ar fi mai bine să-l întrebăm pe el dacă a mai văzut un astfel de ou, spuse mama oului. El îşi lasă oul de fiecare dată în alt cuib. Cred că a văzut multe ouă la viaţa lui.

– Bine, fie. Chemaţi-l! Auzind că este strigat, cucul coborî

în mijlocul lor. Se uitară la el destul de circumspect. Culoarea lui ştearsă şi reputaţia de a-şi lăsa ouăle prin cuiburi străine nu le prea inspira încredere. L-au întrebat totuşi ce părere are despre oul-cub.

– Măi, să fie, spuse el după ce examină oul. Cu siguranţă este ou, dar aşa ceva nu am mai văzut vreodată. De abia aştept să văd ce o să iasă din el.

– Nu va ieşi nimic, declară hotărâtă gâsca experimentată, ridicând şi o aripă pentru a întări cele spuse.

– Păi din orice ou iese ceva, orice formă ar avea, spuse cucul. Îndrăzneala lui însă le enervă pe gâşte. Cum îşi permitea el, un simplu cuc iresponsabil, să îşi dea cu părerea în astfel de probleme?

– Gata, mulţumim, domnule cuc. Puteţi pleca. Noi deja am luat o hotărâre. Acest ou-cub, sau ce o fi, va fi dus departe de ograda nostră. Nu vrem să stricăm integritatea neamului, spuse gâsca ce îşi atribuise rolul de lider. Cred că nu are nimeni ceva de obiectat la această decizie. Mai trebuie să supunem la vot? Să ridice aripa cei care vor să păstrăm oul.

Nimeni însă nu avu curajul de a fi de altă părere decât restul cârdului. Doar mama oului încercă să spună timid ceva, dar nici ea nu a ridicat aripa. Astfel, soarta oului fu hotărâtă. Va fi dus departe pe islaz.

– Vreţi să vă ajut eu? propuse cucul. Sunt obişnuit să car ouă şi, pentru că zbor, pot să îl duc suficient de departe.

Toată lumea fu de acord, aşa că, de-abia ridicându-se de la sol din cauza greutăţii oului, cucul dispăru în zare. Toate gâştele răsuflară uşurate şi reveniră la activităţile lor zilnice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar mama oului rămase cu ochii pierduţi în zare. „Poate că totuşi nu ar fi avut patru capete”, se gândi ea. „Şi, până la urmă, chiar şi cu patru capete, ar fi fost un pui drăguţ.” Era însă prea târziu pentru regrete. Cucul nu se mai vedea.

Să revenim la cucul nostru, ce de abia mai zbura, cu limba atârmându-i afară şi cu penele ciufulite, care zise: „Uite cum mă chinui eu acum. Nu puteam să stau liniştit şi să îmi văd de treabă? Dar nu, conştiinţa asta a mea îmi dă tot felul de bătăi de cap. Să nu mai spună cineva că

suntem iresponsabili. Da, lăsăm ouăle în alte cuiburi, dar nu le aruncăm pe câmp. Căutăm de fiecare dată un cămin cald pentru ele. Şi dacă nu e oval oul, acum să îl

11

aruncăm? Dar ce mă fac eu acum cu oul ăsta? E prea mare ca să îl pun pe furiş într-un cuib de pasăre. Ouăle de cuc sunt micuţe şi nici nu sunt observate atunci când sunt strecurate. Ăsta distruge cuiburile dacă îl pun în ele.

Singura soluţie ar fi să îl clocesc eu, dar cine a mai auzit de cuci care să clocească ouă? Iar apoi ce să fac cu puiul? Noi plecăm iarna în ţările calde. Ar însemna să îl las singur. Cine o să aibă grijă de el?”

Cam astea erau gândurile cucului ce se oprise şi se uita la ou scărpinându-se cu o aripă în vârful capului.

– Ei, asta e. O să văd eu ce fac. Trebuie să mă apuc repede să fac un cuib destul de mare. Spre seară, totul era gata, iar cucul se aşeză cu grijă pe ou, întinzându-şi aripile, pentru a-l acoperi în întregime. Vai, dar ce greu e să cloceşti un ou! Ba îţi amorţeşte un picior, ba o aripă, ba ţi se face sete sau foame. Dar, până a doua zi, nu se mişcă de pe ou. Nu putea risca să lase oul să se răcească. Doar ziua pe la amiază se mai ridica de pe el, dar asta doar pentru a mânca pe fugă ceva. Însă, după câteva zile, se auzi un zgomot din interiorul oului. Apoi apăru o mică fisură care deveni tot mai mare, iar un cioculeţ reuşi să spargă găoacea. Emoţionat, cucul aştepta să vadă cum va arăta puiul. Aha, nu avea patru capete, ci doar unul, ce e drept, nu foarte rotund. Mda, avea un cap în formă de cub, dar asta nu îl făcea să arate deloc urât. Era doar altfel decât alte capete. Ba chiar era tare haios!

– Bună, eu sunt cucul Cuc. – Cu-cu, răspunse bobocul.

– Vai de mine! Dar tu trebuie să spui ga-ga. Nu eşti cuc. Eu doar te-am clocit. Nu ştiu ce voi face cu tine.

– Cu-cu, spuse iar bobocul. – Vai, mai că-mi vine să plâng, deşi

cucii nu obişnuiesc aşa ceva. Bine, bine, vei rămâne cu mine. Acum trebuie să-ţi caut de mâncare. Oare ce mănâncă gâştele? Sper că nu trebuie să învăţ şi să înot.

Astfel, cucul nostru a adoptat micul boboc şi, încetul cu încetul, a învăţat cum să aibă grijă de el. Nici nu vă daţi seama ce înseamnă asta. Cucii nu au grijă decât de ei, dar, de dragul micului boboc, cucul Cuc a renunţat la confortul lui şi nu mai cânta toată ziua fără nicio grijă, sărind de pe o creangă pe alta. Dar, chiar dacă uneori îi era greu, se simţea minunat ştiind că salvase viaţa cuiva.

Încetul cu încetul, săptămânile au trecut, iar bobocul era acum un mic gâscan cu pene albe şi lucioase. Capul îi rămăsese însă tot în formă de cub. Cucul îi povestea în fiecare zi despre locurile pe care le vizitase, astfel că micul gâscan ştia o mulţime de lucruri.

Totul ar fi fost minunat dacă nu ar fi început să se răcească vremea. Cucul se gândea cu disperare că va trebui să plece în ţările calde. Dar nu îl lăsa sufletul să-şi lase

puiul adoptiv singur. Aşa că se hotărî să rămână, chiar dacă asta va însemna moarte prin îngheţare. Măcar până la iarnă puiul va ajunge suficient de mare.

Dar, cum soluţii se găsesc întotdeauna, micul gâscan a venit cu o idee salvatoare.

Cucul va sta sub aripa lui. Doar capul îl va ţine afară pentru a putea respira.

Problema fiind rezolvată, şi-au văzul liniştiţi de treburile zilnice. Însă, într-o

12

dimineaţă, când soarele de abia începea să răsară, fură treziţi de nişte ţipete disperate de gâscă. Ce să vezi? Chiar în faţa lor apăru o vulpe ce ţinea în gură un pui de gâscă ce se zbătea şi striga disperat. Fără să mai stea pe gânduri, micul nostru gâscan a sărit în picioare şi s-a aşezat chiar în faţa vulpii. Cucul a scos şi el repede capul de sub aripă pentru a vedea ce se petrece. Vă daţi seama ce sperietură a tras vulpea trezindu-se deodată în faţa ei cu o gâscă cu două capete? Unul pătrat şi altul de cuc. Unul făcea: Ga-ga!, iar altul: Cu-cu! Aşa grozăvie nu mai văzuse în viaţa ei. S-a oprit şi, de spaimă, a rămas cu gura deschisă, prilej folosit imediat de gâscă, ce fugi repede spre ograda de unde fusese furată. Când şi-a revenit niţel, a luat-o şi vulpea la fugă, dar în direcţia opusă. În ogradă, jale mare. Toată lumea plângea după puiul ce fusese răpit. Cea mai îndurerată era însă mama lui. Cum de nu avusese mai multă grijă de el? îşi reproşa ea întruna.

Dar iată, printr-o crăpătură de gard intră chiar puiul răpit!

– Mamă, mamă!, se repezi el spre mama-gâscă. Am scăpat.

– Cum, cum ai scăpat?, se îngrămădiră toate gâştele din curte în jurul lui. Nimeni nu a mai scăpat din colţii vulpii.

– Staţi să vă povestesc. În timp ce mă ducea spre vizuina ei ţinându-mă în gură, în faţa noastră a apărut o arătare atât de ciudată, încât vulpea s-a oprit pe loc îngrozită şi, de spaimă, a deschis gura. Dacă nu mi-ar fi fost atât de groază că mă va mânca vulpea, aş fi fost şi eu la fel de îngrozit de arătarea aceea albă din faţa noastră. Ştiţi, avea două capete. Unul mare şi pătrat, iar altul mai mic şi gri. Şi scotea nişte strigăte tare ciudate. Arăta a gâscă, dar avea două capete.

O linişte adâncă se lăsă. Nicio gâscă nu mai spunea nimic. În cele din urmă, începu să vorbească gâsca cea experimentată.

– V-am spus eu. Ar fi trebuit să distrugem oul. Vedeţi? Acum trăieşte. Cât credeţi că îi va lua ca să vină la noi în ogradă? Ne va face de râs. Cred că are mintea în colţuri din cauza capului pătrat.

– Tu să taci din gură! se repezi spre ea mama puiului răpit, care era şi mama gâscanului cu cap pătrat. Am regretat enorm că nu am avut curajul să păstrez oul. Mi-am pierdut atunci un pui şi acum era să mai pierd unul. Dar, culmea, el a fost salvat chiar de puiul pe care noi am vrut să-l omorâm. Ce dacă are două capete? Eu mă duc după el şi să nu îndrăzneşti să mă opreşti. Va sta de acum înainte cu mine. Bineînţeles, dacă va mai vrea, spuse ea cu glas tremurând.

Plecă împreună cu puiul care tocmai fusese scăpat din ghearele morţii, dar urmată şi de alte gâşte cuprinse de remuşcări. Gâsca experimentată se duse nervoasă la ea în coteţ, fără să mai spună nimic.

Iată că alaiul gâştelor ajunse la locul în care îşi făcuseră culcuşul micul gâscan cu cap pătrat şi cucul. Auzind

13

gălăgie, au ieşi repede afară. Întâlnirea a fost foarte emoţionantă. S-a lămurit repede şi misterul celui de al doilea cap după ce cucul a ieşit cu totul de sub aripă. Gâscanul cu cap în formă de cub şi-a iertat mama şi a fost de acord să se întoarcă în ogradă. Evident că l-a luat şi pe cuc. Acesta nu mai stătea decât noaptea sub aripa lui, dar asta doar de dragul micului gâscan. Acum putea zbura fără nicio grijă, căci mama-gâscă îi făcuse o hăinuţă din puf de gâscă şi care era tare călduroasă. Ar fi putut rezista chiar şi la Polul Nord cu haina aceea, îi spusese gâscanul, care citea multe cărţi şi reviste. Dar cucul nu mai dorea să plece nicăieri de lânga noua lui familie de gâşte.

Aşa că, dacă iarna o să vedeţi vreo pasăre cu capul gri, cu corpul acoperit de puf alb de gâscă şi cântând Cu-Cu, să nu vă speriaţi. Este doar cucul nostru. Mic, dar cu o inimă mare. Vara e posibil să îl găsiţi pe baltă, stând la soare pe spatele unui gâscan cu cap pătrat.

de Veronica Iani stiripentruviata.ro

CUVÂNTUL CARE UNEŞTE

Minunea Vieţii, sau O ascultare de la Ava Arsenie

Doamne ajută! Vazând atâtea povestiri minunate şi atâtea minuni scrise în această frumoasă revistă , la îndemnul unui frate întru credinţă, m-am gândit să pun şi eu pe hârtie o mica parte din minunea vieţi noastre, căci însăşi viaţa este o minune.

Povestea noastra începe acum aproape 10 ani, când dupa câţiva ani de căsătorie, ne-am dat seama, eu împreună cu soţia mea, că nu putem face copii. Ca şi creştini ne-am pus apoi serios problema, ce

să facem? Câţiva preoţi ne-au sfătuit sa citim anumite rugăciuni şi acatiste, la fel şi prietenii şi rudele de lângă noi.

Însă timpul trecea şi rezultatele nu se vedeau. Au apărut gânduri de deznădejde, că rugăciunile nu ne sunt ascultate, că nu suntem vrednici şi toate lucrurile şi viaţa însăşi din frumoasă devenise mai puţin frumoasă, nemaigăsind nici o poartă de ieşire din această problemă.

Doctorul sufletelor noastre, ca şi al multor creştini din Dobrogea, era dragul nostru părinte Arsenie Papacioc. Am mers la dânsul să îi cerem o părere despre problema noastră, având în mintea noastră gândul la ceva procedee medicale ori varianta înfierii. La Techirghiol ajunşi la marele duhovnic în care ne pusesem toată nădejdea, ne-a oprit şi de la procedeele medicale, dar şi de la înfierie, spunându-ne ,,să mai aşteptăm, nu acum”, adâncindu-ne mai mult în nebuloasa în care intrasem, neavând suficientă credinţă să înţelegem că părintele nu priveşte doar în present, ci şi în viitor, în veşnicie. Iarăşi timpul trecea, soluţii nu aveam, au început problemele în familie, certurile, neînţelegerile, etc…

Am mai fost de-a lungul timpului pe la părintele răspunsul fiind mereu acelaşi, însa aproape de adormirea părintelui Arsenie, ne-a spus ,,faceţi şi voi ce faceţi şi luaţi un copil, că nu puteţi rămâne singuri”. Am înţeles atunci că abia acum sosise timpul şi de fapt atunci se şi năştea copilaşul care avea să îl înfiem mai târziu.

Am rămas fideli mănastirii Techirghiol mai departe, în acele vremuri în care părintele era bolnav şi după adormirea sa, apropiindu-ne de părintele Visarion, mâna dreaptă a părintelui, căruia parcă părintele Arsenie i-a lăsat pentru noi şi soluţiile. Dânsul ne-a lăsat mai apoi, să facem toate investigaţiile medicale (nu le

14

mai pomenim acum pt ca sunt multe, iar termenii medicali sunt prea complicaţi), probabil ca să ne convingem şi noi, însă rezultatul a fost tot unul negativ. Imediat după acestea părintele ne-a spus să depunem dosarul de adopţie. Văzând că nici un procedeu medical nu ne-a fost favorabil am mers mai departe cu ,,ascultarea” şi am depus dosarul pentru adopţie.

Între timp, ca o paranteză, aş dori să vă spun că în vara anului 2010 am fost grav bolnav, tot fratele C îmi este martor pentru ca numai el ştie cum mă ducea noaptea la Liturghii la mănastirea Sf. Ioan Casian, ca să mă vindec, ca să ma liniştesc...

Am făcut aceasta paranteză nu pentru a relata aceasta cumpănă majoră din viaţa mea, ci pentru a vă spune că data externării din Spitalul ,,Victor Babeş” din Bucureşti, coincide cu naşterea celui ce avea să fie copilaşul nostru, peste 4 ani, abia încet, încet vorbele părintelui Arsenie începeau să prindă contur: ,,nu e momentul acum…”, ,,...faceţi ce faceţi şi luaţi un copil”, iată cum sunt duhovnicii privesc peste timp, peste vremuri nu sunt ca noi, privim doar azi şi eventual devenim nerăbdători. Si ca sa nu mai lungesc mult vorba anul 2014 a sosit pentru noi cu binecuvantare de la Dumnezeu cu un copilas. Anuntul avea sa ne fie facut de catre cei de la Institutia Adoptiei din Constanta in data de 14 octobrie, adica

de sf. Parascheva, ocrotitoarea casei noastre, incredintarea judecatoreasca ne-a fost data la Tribunalul Constanta in ziua

praznuirii sf. Grigorie Decapolitul de la manastirea Bistrita- Valceana, al doilea “hram” al casei noastre iar la noi in casa Daniel, pentru ca as il cheama a intrat in ziua Intrarii Maicii Domnului in Biserica, 21 nov. 2014. Iata minunea ! Iata cum Dumnezeu ne da ceea ce cerem cand stie El si nu ne da cat cerem sau ce cerem, ci ce doreste El, spre binele nostru si a noastra

mantuire. Voi incerca in numerele viitoare ale acestei minunate reviste sa revin si cu urmarea acestor evenimente minunate, pentru ca multe am mai omis, unul din el ar fi cum am ales impreuna cu duhovnicul numele Daniel si programati fiind sa il botezam pe copil, el nefiind botezat, ziua botezului a fost 14 decembrie, vazand mai apoi ca in preajma acestor zile sunt sfintii Daniel Stalpnicul, Daniel Sihastru si proorocul Daniel. Intamplare, coincidenta, mi-au spus cateva personae, dar noi stim ca aici e pronia lui Dumnezeu si mijlocirile sfintilor, nimic nefiind intamplator mai ales ca insusi

Manuitorul ne-a incredinat ca “nici un fir de par nu se misca fara voia Lui”. Iar ca un sfat de final asa , daca imi este permis,

recomand tinerilor casatoiti care nu pot avea copii sa nu

taraganeze lucrurile, sa nu piarda timpul

15

prin spitale, cheltuindu-si timpul si banii cu tot felul de procedee medicale cum din orgoliu si necredinta am facut noi, ci cu binecuvantarea duhovnicului sa adopte un copil, pentru ca orfelinatele sunt pline de copii si ne asteapta la fereastra acolo cu lacrima pe obrajori sa mergem sa ii luam in casele noastre, noi, cei ce nu am putut avea un copil pe cale naturala, caci asa cum spunea un parinte daca toti am avea copii pe aceeia cine i-ar mai lua? Nu sunt si aceeia tot ai lui Dumnezeu, caci Dumnezeu spune “Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”, cui se adreseaza?, nu noua…nu voua ? Doamne ajuta !

PROVITA

Cum ar fi viaţa...David vol.2

Întrebată ,,cum ar fi viaţa?”, dacă nu l-ar avea pe David – copil născut prematur la numai 5 luni şi 3 săptămâni şi cântărind doar 750 de grame, mama lui, Iulia, o mamă singură de 22 de ani, răspunde aşa: ,,În primul rând, cred că nu se mai numea viaţă. Aş fi fost într-o continuă agonie, aş fi murit înainte să mor cu adevărat. Apoi nu aş mai fi cunoscut adevărata fericire, acea fericire pe care o poţi simţi numai când îţi îmbrăţişezi

copilaşul. N-ar fi avut cine să mă tragă de păr dimineaţa, să mă trezească şi să-mi zâmbească, să mă muşte şi să mă giugiulească. N-aş fi avut ce ochi calzi să privesc în momentele de dezechilibru şi singurătate. N-aş avea cui să schimb scutecele, n-ar avea cine să facă ,,tropa-tropa” cu pălmuţele micuţe în apa pregătită pentru băiţă, în joacă.

Casa ar fi pustie, n-ar fi zâmbete, n-ar fi fericire, n-ar fi strigătele lui adorabile atunci când mă cheamă disperat ,,mami”.

N-ar mai fi exista această conversaţie:

<<El: – Mami? Adă! Mami: -Ce să-ţi aducă mami,

puiule? El: – Pufu şi mami. (în traducere,

n-ar mai fi cine să îmi spună că vrea să-i aduc pufuleţi şi…pe mine)”.>>

Cine ar mai fi dependent de mine? Cine ar vrea toată ziua în braţele mele?

Cine m-ar săruta atâta cât o face el?

Cine m-ar striga ,,mami” mereu? Cine ar sări în sus de bucurie

atunci când mă vede intrând pe uşă? Cine m-ar iubi atât de puternic? Cine mi-ar zâmbi atât de sincer

cum o face el? Nimeni, absolut nimeni. Dacă nu

aş fi ales să îl am pe David, nu ar mai fi ploi de legume şi fructe prin casă, poate aş avea portofelul şi frigiderul mereu pline şi poate aş deţine tot felul de lucruri .... Dar ce folos? Ce folos să am de toate dacă sufletul mi-ar fi gol? Ce rost ar avea să am de toate dacă nu aş avea cu cine să le împart? Şi cine e mai potrivit decât copilul meu?

Faima, banii, studiile, politica? Nu valorează nimic.

Adevărata fericire o poţi simţi numai alături de copilul tău. Nu există nimic mai curat şi mai frumos decât acel mic suflet pe care tu îl aduci pe pământ.

16

Eşti fericită, ca femeie, atunci când aduci un suflet pe pământ!

Dacă Dumnezeu ţi-a trimis acest dar, copilul, ştie El mai bine decât tine de ce a făcut-o. Ai încredere! Copiii sunt lumină, pace, iubire, căldură. Dintre toate milioanele de mame, copilul tău te alege pe tine. Oare e o simplă coincidenţă?!” Maria Jitea – voluntar Arad

SINDROM DOWN

Copilul lui Dumnezeu Ce altă cale mai jertfelnică există,

decât aceea de a renunţa la tine pentru un pui de om?

O mamică ne mărturiseşte, astfel, despre copii ei: ,,Când vorbesc despre copiii, trebuie să îi menţionez pe amândoi, pe Rada de 8 ani şi pe Andrei Ioan de 7 ani. Amândoi sunt copii mei, daruri meritate sau nemeritate pe care le-am dorit în viaţa mea. Fiecare copil este un dar şi fiecare copil este perfect în felul lui, indiferent că este sănătos sau suferă de o boală care-i marchează întreaga viaţă ori de o condiţie genetică care poate genera diverse boli asociate, aşa cum este sindromul Down cu care este diagnosticată Rada. N-am să reţin atenţia asupra firului vieţii noastre, aş vrea însă să împărtăşesc câteva din gândurile şi trăirile pe care le-am avut. Sper ca prin cele câteva rânduri să pot schimba perspectiva mult prea sumbră care se aruncă asupra păstrării şi naşterii unui copil cu dizabilităţi.

Da, ca toţi părinţii am spaime, am dorinţe, nemulţumiri, griji dar şi bucurii, satisfacţii, revelaţii şi mângâiere. Şi le am cu

fiecare dintre copiii mei. Amândoi sunt acum în clasa I.

Rada mă bucură cu fiecare cuvânt pe care-l citeşte mai bine, cu fiecare cuvânt scris mai frumos, cu fiecare adunare şi scădere pe care reuşeste să o facă singură. Mă bucură cu pasiunea ei pentru pian, cu cântecelele (simple) pe care deja singură le cântă, ori cu faptul că reuşeşte să se încheie singură la haine. Mă întristează când văd că trec zile bune şi săptămâni până corectăm un comportament nedorit, un obicei nepotrivit de care se desprinde mai greu din cauza afectării cerebrale generate de condiţia ei genetică. Ori ani de când ne luptăm cu dezvoltarea limbajului, comunicarea şi interacţiunea socială. Mă bucură orice mic progres, pentru că el este o victorie asupra propriei ei condiţii genetice limitatoare, dublate la naştere şi de o hemoragie cerebrală gradul 3/4 care i-au afectat mâna şi piciorul drept.

Andrei mă bucură zi de zi cu conştiinciozitatea lui, cu seriozitatea pe care i-am văzut-o de mic, pentru sufletul lui bun şi protectiv. Mă întristează curentul general de agitaţie, agresivitate şi neastâmpăr care afectează mai toată generaţia actuală de copii. Mă întristează

când îl văd uneori copleşit de unele limitări ale surorii lui, parcă suferind el în locul nostru.

E o călătorie pe care orice părinte o face alături de copiii săi, călătorie care

17

cere mai ales sacrificiu. Indiferent de starea de sănătate a copilului, a creşte un copil cere sacrificiu. Ce altă cale mai jertfelnică există, decât aceea de a renunţa la tine pentru un pui de om?

Dragi părinţi şi viitori părinti, sacrificiul se învaţă, a iubi aşa cum trebuie, în adevăratul sens al cuvântului, se învaţă. Şcoala părintelui nu se termină niciodată. Dar să nu uităm un lucru, pe care l-am învăţat mai târziu, că dincolo de orice sfătuitori şi sprijinitori ai noştri (soţ/soţie, restul familiei, comunitatea) cel mai de preţ Sfătuitor este Dumnezeu.

Să nu ne speriem dacă primim în dar un copilaş cu dizabilităţi. Nimeni nu poate ştii ce va ajunge acea fiinţă şi care este cu adevărat rostul ei. A opta pentru avort ori abandon după naştere, este cel mai facil lucru mai ales atunci când copilul e sănătos. Categoric, o decizie extrem de dificilă atunci când diagnosticul este cel de handicap. Însă dacă privim cu atenţie în jur vedem copii sănătoşi cu o viaţă ratată, obiceiuri care îi distrug, singuri, fără familie, dezorientaţi. Starea de sănătate la naştere, condiţia genetică, condiţia socială ori materială bună nu este o garanţie a unei vieţi realizate a copiilor noştri. Fiecare copil trebuie vegheat îndeaproape, pentru fiecare copil trebuie să lupte să devină tot mai bun.

Nu putem pretinde nici noi ca viitori părinţi, nici cei din lumea medicală, că ştim care sunt şansele reale de supravieţuire ori dezvoltare şi evoluţie ulterioară a unui copil cu dizabilităţi. Sunt multe cazuri de copii care au învins toate prognosticurile de la naştere.

Şi care sunt fericiţi cu nivelul condiţiei lor. Copii care au mişcat inimi, au transformat inimi, au deschis uşi altădată închise. Copii cu dizabilităţi care au oferit altora posibilitatea de a fi buni, de a dărui timp, bani, lucruri, sprijin moral. Copiii cu nevoi speciale sunt o ocazie pentru noi de a fi mai buni, de a fi până la urmă …umani, trecând peste prejudecăţi, discriminarea şi segregarea inoculate din perioada comunistă.

Dumnezeu a lăsat familia ca celula de bază a unei societăţi normale şi

sănătoase. Şi spun spre

încurajarea mamelor ce poartă în pântec un copilaş bolnav, că a avea un copil bolnav NU este o ruşine, nici o pedeapsă, ci este şansa lor transformare a propriei persoane

şi a celor din jur. Este exact ocazia când familia trebuie să rămână familie ori să devină familie! Copiii sunt una din şansele noastre de mântuire.

Copiii, oricum ar fi ei, sunt calea noastră bună şi curată, cu bucurii şi tristeţi. Ei (unii prin incapacităţile lor datorate bolii, ceilalţi prin năzdrăvăniile copilăriei ori ale adolescenţei poate necugetate) ne pun în situaţia de a ne îndrepta spre ultimul sprijin al omului: Dumnezeu. Copiii ne întorc la credinţă, la o analiză mai profundă asupra a cine suntem noi, câtă dragoste avem în noi, câtă răbdare, curaj, speranţă, spirit de sacrificiu. Şi dacă nu le avem, ne obligă să le dobândim.

Rugăciunea curge din inima mamei atunci când copilul este bolnav. Suferinţa este un prilej de rugăciune şi de

18

întărire prin rugăciune. Tot copiii ajung să ne poarte la modul concret spre biserică. Vă dau un exemplu: acum câţiva ani, Rada mi-a spus că vrea la Doamne, Doamne. În biserică am lăsat-o să facă ce simte, aşa că m-am trezit dusă de mână tot şi tot mai aproape de altar până la scări, unde stăteau cei mai din faţă. Acolo Rada m-a tras de mână să mă pun în genunchi şi cu mânuţele ei mi-a împreunat palmele în rugăciune. Apoi râzând şi privind în sus spre icoane, a făcut cu mâna vesel. Am întrebat-o cine e acolo, iar ea a spus : ,,Doamne, Doamne” …

Copiii cu sindrom Down, şi în general copiii cu nevoi speciale, au o mare chemare către cele sfinte. Iubesc icoanele, biserica, muzica religioasă, tot ce e serafic şi diafan. Le aduce seninătate şi linişte, le curăţă parcă mintea şi sufletul de orice încărcătură neplăcută pe care ei o resimt. Aşa cum ni se întâmplă şi nouă când suntem cu totul pătrunşi de Sfânta Liturghie. Ei, în inocenţa lor, ştiu şi simt ceea ce este bun şi curat pe lumea aceasta.

Dragi mămici şi tătici, vindecarea copiilor noştri vine şi cu ajutorul medicamentelor, a medicilor cărora le mulţumesc pentru grija de care au dat dovadă. Mai sus de aceştia este Doctorul sufletelor noastre, pe care-l găsim în rugăciune, în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie. Nu deznădăjduiţi! Dumnezeu vă va întinde mereu mâini mângâietoare şi ajutătoare vouă şi copiilor voştri, pentru că tot El este cel ce v-a făcut darul cel mai minunat şi de nepreţuit: copilul vostru. Fără Rada şi Andrei, astăzi strângeam în braţe singurătatea, neîmplinirea mea ca mamă, regretul şi golul de a nu-mi fi născut copiii ori de a-l fi abandonat pe cel bolnav”. As. Andreea din Arad

DESPRE VIAŢĂ

Marius, copilul nedorit al unei familii de ţigani Marius, copilul nedorit al unei familii de ţigani

Despre povestea Tabitei v-am mai scris, găsiţi detaliile într-o postare precedentă. Ce vreau azi să evidenţiez este dubla discriminare la care Marius, copilul ce are acum de 4 luni, a fost supus încă înainte de a se naşte. El este al cincilea prunc al unui cuplu de ţigani, Tabita şi Marius. Cei doi mai au 4 copii, 4 fetiţe cu vârste de la 1,6 la 8 ani.

Tatăl copilului, Marius, a trimis-o pe femeia lui, Tabita, la avort zicându-i: ,,4 copii sunt mulţi, 5 ar fi fost mult prea mult”, a considerat bărbatul ei. Femeia, ascultătoare şi cuminte, s-a dus. Doar că

19

aici a intervenit Dumnezeu prin doamna doctor, care face consiliere anti-avort la Maternitatea din Arad (deşi se află la limita cea mai de jos a colaborării cu instituţia), unde lucrează. Vorbele ei calde prin care i-a spus Tabitei că ceea ce urma să facă este nici mai mult nici mai puţin decât o crimă au făcut-o pe aceasta să plece plângând de la avort, cu doar câteva secunde înainte de a intra în sală. Chitanţa fusese achitată! A plecat plângând şi tot plângând a mers până acasă. Nu s-a mai întors niciodată.

Peste câteva luni, de bucurie că i s-a născut băiat, ţiganul nostru i-a dat numele lui ca să-l poarte mai departe. Apoi, tot de bucurie, se pare, s-a îmbătat zdravăn şi s-a încăierat cu cineva, destul şi bine că a ajuns după gratii pentru următorii 2 ani.

Ce spune acum Tabita: ,,Dacă făceam avort acum nu aş avea bărbat în casă!” Merita Marius să trăiască? Societatea românească, dacă e să vorbim acum sincer, ar zice că nu. Avem destui ţigani! Dar iată că

Tabita are sufletul viu, atât de viu încât a fost dispusă să îndure, poate, cearta bărbatului şi va îndura şi oprobiul public în calitate de mamă cu 5 copiii?

Nu ştiu, priviţi poza de mai sus şi daţi-vă singuri răspunsul… Anamaria din Arad

FAMILIE

Preţuim viaţa

S-a împlinit un an de când preţuim viaţa mai mult decât orice pe lume. Tineri căsătoriţi, cu puţină minte şi experienţă în ale vieţii, am crezut că e o joacă să fii responsabil. Pe 11 august 2013 ne întorceam noaptea de la mare către Vaslui. Eu, soţul şi fetiţa noastră de 9 luni. Soţul obosit după tura de noapte a adormit la volan când mai erau câţiva km până la Vaslui. Eu şi fetiţa dormeam în spate. Pe parcursul drumului le făceam cruce şi ei şi soţului, gândindu-mă la Maica Domnului să ne păzească. Eram conştientă că mergeam cu viteză mare, parcă zburam pe şosea. M-am trezit în timp ce ne răsturnam în şanţ. A fost cel mai uşor accident ce ni se putea întâmpla, dar maşina a fost daună totală. În acea zonă erau multe curbe, noi am avut accidentul pe o porţiune dreaptă. Ne puteam lovi frontal cu cineva, însă am mers pe marginea şoselei lovind mici copăcei până ne-am răsturnat. Soţul îmi spunea că parcă vedea flamă în timp ce conducea dormind. Am zburat prin maşină, am simţim cum Maica Domnului ne-a ţinut în palmă. Aveam un îngeraş cu noi, fetiţa noastră, Marina. Am ajuns la spital plini de sânge, dar fără nimic rupt, doar lovituri puternice, cioburi de sticlă. Fetiţa a fost

20

operată după 1 lună deoarece îi cocea un ciob sub piele.

Nu am crezut că ni se putea întâmpla nouă. Mereu când îmi amintesc plâng şi-I cer iertare Domnului şi-I mulţumesc că a fost doar atât. Înainte de accident, singurul nostru bun material era maşina, spuneam că dacă rămânem pe drumuri avem maşina, acum nu mai avem nimic, dar avem ce este cel mai important: viaţa şi credinţa în Dumnezeu. Cum l-a cunoscut mama de Dumnezeu Când aveam 6 ani doctorii îi mai dădeau câteva luni de viaţă mamei mele, acum am 27 şi mama este cu noi. Aşa l-au cunoscut ai mei părinţi pe Dumnezeu. Înainte locuiam lângă bisercă, însă rar veneam la biserică, până când mama s-a îmbolnăvit de cancer la sân. Eu eram prea mică să ştiu, m-au trimis la bunici. Ai mei umblau prin ţară pe la doctori pentru a găsi o soluţie. După tratamente naturiste, alopate, mama a fost operată iar de atunci eu am pierdut

orice şansă de a mai avea fraţi. Acesta a fost cel mai mare chin al meu, sa fiu singură la părinţi. În acest timp ai mei au fost pe la mănăstiri şi ajungând în zona Neamţului, au găsit un părinte cu har. Părintele a certat-o pentru că nu trebuia să se opereze, minunea se putea întampla încă înainte de a se opera, doar că era nevoie ca mama să vadă ajutorul în Dumnezeu. L-a văzut, a făcut ascultare, canon, post şi rugăciune pe lângă tratamente şi regim şi iată acum mama vine în vizită la noi, de curând mutați în Constanța. Acum chiar ne ajută deoarece fetița are 2 ani iar eu sunt însărcinată și nu am voie să fac efort. Cred că aceasta a fost cea mai mare minune din viaţa mamei mele şi semnul că Dumnezeu te cheamă, te aşteaptă dar dacă nu vii la el la timp, are el alte metode mai speciale. Aşadar, nimic nu este coincidenţă, totul este Mila Domnului. PS. Între timp Diana a născut o fetiţă minunată, Anastasia, pe care cea mai mare, Marina, o strigă Anisia!

Fam. Danilov, Constanţa

REPORTER ORTODOX

Speranţa aduce bucurie!

Sunt o mamă fericită! Ca orice femeie, simţeam ca îmi împlinesc menirea dacă aduc pe lume un copil! Aşadar, după căsătorie, cel mai însemnat eveniment a fost descoperirea maternităţii! Vestea cea bună: că am rămas gravidă! Bucurie mare, foarte. Dar, nu adurat decât două luni, pentru că la aproximativ 2 luni am făcut analizele medicale, pe care le face uzual, gravida, primind rezultatul toxoplasmoză

21

pozitivă. Din cauza aceasta, ginecologul m-a sfătuit să fac avort, deoarece copilul va fi greu de crescut, având şanse să fie handicapat. Dar nu mi-a propus, de exemplu, să refac analizele. Şansa noastră a fost că mama mea locuia în Austria şi ea ne-a programat la un ginecolog de acolo. Acolo am refăcut analizele şi spre bucuria noastră nu aveam nici o toxoplasmoză. Analizele erau bune. Şi dacă aş fi avut toxoplasmoză ginecologul din Austria mi-a spus ca s-ar putea ţine sarcina mai departe deoarece există medicamente anume, care pot să protejeze sarcina de toxoplasmoză. După câteva luni, încarcate cu incertitudini, lacrimi, dar şi SPERANŢĂ, mi-am recăpătat bucuria. Am născut un copil sănătos, alături de care viaţa mea s-a împlinit şi de care astăzi mă simt responsabilă, utilă şi plină de emoţii! Slavă Domnului!

Visul lui Teodor abia născut, împărtăşit mamei sale! Am să vă povestesc cum prietena mea, Maria a avut un vis după naşterea primului ei copil. Întâmplarea începe din momentul aflării că a rămas însărcinată la 2 luni, soţul a dorit ca ea să avorteze, pentru

că se căsătoriseră la vârstă prea tânără şi nu era momentul să facă un copil. Maria nu l-a ascultat pentru că îşi dorea acest copil. Soţul a început să o acuze, datorită geloziei, că nu e copilul său. Suportând cu greu acuzele, a hotărât să divorţeaze, dacă nu o va lăsa să aducă copilul pe lume. Astfel prin atitudinea ei hotărâtă, a reuşit să ţină copilul, dar şi să obţină de la bărbat, sprijinul necesar unei mame la prima sarcină.

Pe durata sarcinii nu i-a fost uşor având tot timpul senzaţia de greaţă, devenind tot mai slabă. A ajuns momentul naşterii, în care au început durerile facerii. A fost dusă la spital. Acolo, a fost tratată cu neglijenţă de către personalul medical, totuşi după 2 zile de durerii şi cu ajutorul Domnului, s-a născut Teodor.

În a 7-a zi de la naştere au mers acasă. În acea noapte, Maria a avut un vis, mai mult coşmar . Se facea că se afla într-un spital frumos, iar lângă piep, sub braţ, era capul băieţelului ei care îi spunea ,,sa fugim mamă , să fugim”. Ea a început să fugă deoarece simţea că e în pericol baiatul ei şi de aceea ea îl ascundea în halatul de spital şi ştia că în spital, într-unul din saloane, e corpul copilului şi dacă îl găseşte şi coase capul de corp, baieţelul e salvat. În urma lor veneau oameni deformaţi fizic, hidoşi, pe care ea bănuia că întruchipau duhurile rele şi care cereau capul copilului pentru că acesta fusese dat lor de către soţul ei. Maria a urcat la unul din etajele spitalului într-o camera mare unde se aflau mai multe paturi de copilaşi, de bolnavi plini de sânge, de răni, iar într-unul, era corpul băiatului ei. După ce a baricadat uşa, băieţelul i-a spus : ,,mamă, hai să ne rugăm să spunem Tatăl nostru şi vei vedea că vor pleca”. În timp ce Maria cosea capul copilului de trup se ruga şi când a terminat, a constatat că a dispărut teama şi la uşa nu mai batea nimeni, încercând să intre cu

22

forţa. L-a luat în braţe şi băieţelul, deşi nou-născut, a început să-i spună de Domnul, de locul de unde venea (de îngeri), mai multe ea nu îşi aminteşte. Minunea i s-a dat, deşi ea nu era o practicantă a bisericii pe atunci. Mergea duminica la biserică, se mai ruga din când în când... Nu a uitat din ce i-a spus băieţelul, anume: ,,Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă şi o să vezi cât o sa te bucuri când o să fiu mare!”

În camera din vis, în partea stângă mai existau paturi de adulţi, dar erau murdare, iar o femeie , agonizând, i-a spus: Bucura-te, uite, eu am făcut ceea tu n-ai vrut să faci! În acel moment, Maria, s-a trezit din somn a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Tot atunci s-a trezit şi soţul Ioan din somn, speriat de ce plangea Maria. Ea, i-a povestit visul. El a ascultat, iar din tăcerea sa, Maria a înţeles că el recunoştea că a greşit cerându-i să avorteze şi că era voia Domnului să le dăruiască atunci un copil, pe Teodor.

Astăzi, Teodor este major, iar Maria se bucură de el pentru că este un tânăr deosebit, în care găseşte sprijin. Maria a mai dat viaţă altor 3 copii, de care se bucură la fel de mult.

Dragi mame, luptaţi pentru copii voştri, căci prin ei primiţi pace şi nădejde de mântuire!

au consemnat Roxana C. şi Geta L.

din Bistriţa

23

SEMNAL DE ALARMĂ

Vaccinul necesar şi obligatoriu? sau

Menirea de a fi mame!?

Menirea de a fi mame, de a naşte şi de a îngriji copiii se manifestă de când suntem fetiţe. Urmând această chemare şi văzând cum fac mamele noastre cu noi facem şi noi cu păpuşile la fel. Dacă avem parte de duioşie şi blândeţe aşa ne purtăm şi noi cu păpuşile. Iar dacă suntem certate, să vezi ce păţesc şi jucăriile. Şi Chispar Elena Luminiţa din Bucureşti, ca toate fetiţele visa să fie mamă: să se mângâie pe burta umflată de la bebe cum a văzut că face vecina, să ţină un copil mic în braţe, să-l hrănească, să-l plimbe cu căruciorul.

Anii s-au scurs şi copilăria, alături de mamă şi de un frate şi o soră mai mare, cu bune şi rele, a trecut. Adolescenţa mai apoi a lăsat locul tinereţii şi iată că a apărut şi prinţul din visele multor tinere.

Pe la vârsta de 20 de ani l-a cunoscut pe soţul ei, băiat bun dintr-o familie bună şi cu posibilităţi materiale. Iubire reciprocă, nuntă ca în poveşti cu naşi de seamă, cânterăţul Gabriel Stretaru şi Maria Camelia.

Însă apogetul bucuriei a fost dupa un timp când Dumnezeu le-a trimis un îngeraş. Fiind însărcinată a avut parte de toată grija soţului, mamei şi socrilor. S-a simţit bine pe tot parcursul sarcinii, a fost la doctori, totul era roz. Analize, consultaţii, ecografii, vitamine, alimentaţie specială, toate la zi.

Doctorii o chemau destul de des, că doar nu o consultau gratuit; iar Elena, ca majoritatea dintre noi, deşi se simţea bine îndeplinea toate chemările şi recomandările lor. Nu toţi am aflat sau credem că ecografiile nu sunt chiar atât de inofensive pe cât vor unii să credem.

În fine, a născut o fetiţă, copil sănătos. Se întreceau părinţii, bunicii, rudele cu privire la cine să o ţină în braţe, cine să o pupăcească, dar prioritate avea mama că doar copila era menirea ei împlinită, prinţesa ei.

Au ales numele de Gabriela pentru a avea un arhanghel protector, iar naşul a fost şi el bucuros de aşa finuţă. La Taina Sfântului Botez a oficiat şi fratele Nicu, acum Părintele Nicolae care din adolescenţă alesese calea călugăriei.

Fetiţa creştea frumos, sănătoasă, înconjurată de iubire. Părinţii ei, docili cum suntem mulţi dintre noi, mergeau cu micuţa Gabriela la medicul de familie pentru consultaţii periodice, vitamine şi vaccinuri. Mai ales că vaccinurile nu era deloc puţine la număr: imediat după

24

naştere pentru Hepatita B, la 2 zile pentru tuberculoză, la 2 luni şi la 4 luni câte 3 de odată, la 6 luni 6 vaccinuri deodată şi injectabil.

Era aproape toamnă şi a venit şi vremea pruncei Gabriela să i se administreze vaccinurile pentru vârsta de 6 luni, motiv pentru care mama ei s-a dus cu ea la medicul de familie pentru acest lucru. Au aşteptat ceva timp pentru că era aglomerat, apoi fetiţa a fost consultată şi vaccinată.

S-au întors acasă, toate bune şi frumoase în aparenţă, mâncat, jucat şi culcat. Dar, în dimineaţa următoare, fetiţei parcă nu-i mai ajungea somnul: “Doarme prinţesa”, se amăgeau cei ai casei. Să fi fost ora 8 dimineaţa când bunica din partea tatălui încerca să o ia în braţe să o ridice din pătuţ: mâinile se apropie şi ating corpuşorul cald, dar parcă inert. Rămâne mirată şi se uită din nou. Doamne, cine ar putea exprima ce a urmat: nu trecuseră 24 de ore de la vaccinuri şi “caracatiţa” îşi făcuse treaba. Vin şi ceilalţi: părinţi, bunic, “nu poate fi adevărat”, sperau cu toţii. Ţipete, telefoane, Ambulanţă, încercare de resuscităre.... zadarnic. Se întâmplase de curând, dovada fiind căldura corpului, dar se întâmplase cu adevărat. Să încerce fiecare cititor cum poate să îşi imagineze ce a fost în sufletul mamei şi al tatălui, câte pastile de calmare s-au administrat sau de câte ori s-a leşinat. Din respect pentru durerea lor şi pentru adevăr,

recunoaştem că aceste lucruri numai ei şi Dumnezeu le pot şti şi ne rezumăm la atât în privinţa aceasta. Cert este că cel puţin Elena a avut nevoie de mult sprijin din partea familiei şi l-a primit.

Oameni buni, am văzut poze cu fetiţa înainte de vaccinare: ochi albaştri şi atâtă radiere de sănătate şi frumuseţe cum rar se pot vedea. Ce au spus medicii?? Raportul medico-legal este ridicol: roşu în gât, etc. Însă rugăciunile tuturor şi durerea au fost auzite în cer şi iată că Elena o visează pe Maica Domnului ţinând prunca ei în braţe şi spunându-i să se liniştească deoarece Gabrielei îi este bine la Ea.

Şi, cum Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, Elena aştepta, la data prelucrării articolului, din nou să nască tot o fetiţă. Şi s-a născut Camelia cea cu nume de floare, copila ce nu va mai fi vaccinată în veac. Slavă Domnului pentru toate!

Fiecare dintre noi putem contribui la evitarea unor tragedii de acest fel prin următoarele: Să se consemneze în scris situaţiile similare pentru că din pacate nu este un caz izolat; Să îndemnăm pe cei ce au copii să se informeze cât mai mult în general şi în privinţa vaccinurilor în special şi apoi să ia o decizii pentru că în ciuda a ceea ce cred mulţi, nici un vaccin nu este obligatoriu; Să mărturisească şi cei ce au copii nevaccinaţi.

a consemnat Buzoianu Daniela -mamă a 2 copii nevaccinaţi şi care cunoaşte 5 familii care au fiecare cât mai mulţi copii, toţi nevaccinaţi -relatările sunt ale doamnei Doina Aldea din satul Mitropolia, comuna Brădeanu, judeţul Buzău, mama Elenei şi bunica Gabrielei şi a Cameliei.

25

SFINŢII ÎNCHISORILOR

Dumitru Bacu: „eu sunt român, nu grec” Petre Ţuţea: „Aromânii, sunt Români la superlativ”

Dumitru Bacu s-a născut in 1925 in Gramaticova (Macedonia grecească), tatăl său fiind preot ortodox. La fel ca pe multi alti aromâni din acele vremuri, soarta il aduce la Constanta, unde absolva Liceul “Mircea cel Bătrân”. Se înscrie apoi la Facultatea Politehnică din Bucureşti, unde, in 1949, este arestat impreună cu un grup de studenţi macedoromâni de catre securisti. La acea data era deja “isusit” cu Marica Pundichi. Fusese prea mic ca să participe la „Cruciada” anti-bolșevică. Dar când a ajuns flăcău bun de recrutat, deci pe la sfârșitul anilor ’40, ce s-a gândit Mitu Bacu și încă vreo zece palicari aromâni (din Avdela?)? Că este

vremea să plece la oaste. Țara avea nevoie de ei, căci era de câțiva ani sub ocupație străină. Auziseră ei că în Țară se organizează o armată de rezistență în munți, chitită să lupte împotriva ocupantului și mai ales împotriva bolșevizării neamului. Acolo au simțit ei că le este locul și menirea. Au mers mai întâi la Atena, la Ambasada Română, să obțină viza. Acolo au găsit un portar, tot aromân, care le-a ascultat păsul și le-a spus ceva ce nu au prea înțeles: la Ambasada Română de la Atena niciun funcționar venit de la București, în frunte cu ambasadorul, nu știau românește, ci numai ungurește.

26

Au ajuns în Țară pe un caic turcesc rablagit, gata-gata să se scufunde de mai multe ori, la Constanța au luat legătura cu neamurile pe care le avea fiecare prin Dobrogea sau mai înlăuntrul Țării, răzlețindu-se unul de altul și dându-și întâlnire în munți, unde se înfiripaseră câteva detașamemte de partizani. Nu mai știu, nu mai țin minte cât a durat și în ce a constat partizanatul din munți al lui Dumitru Bacu. Nu prea mult. A fost arestat, judecat și condamnat la ani grei de temniță. Ca atâția alții. Plimbat prin mai multe „locații”, a avut ocazia să afle și mai multe despre cum merg lucrurile sub oblăduirea bolșevică, kominternistă. A cunoscut mai mulți studenți, cam de vârsta sa, care trecuseră prin infernul de la Pitești! Dumitru Bacu nu a avut „șansa” de a cunoaște nemijlocit „fenomenul” Pitești deoarece, în scriptele justiției române, el figura ca pașaportar, adică era cetățean străin, grec, care comisese pe teritoriul României anumite fapte penale. Nu i s-a permis să treacă și prin Pitești. După o vreme însă s-a produs primirea României la Organizația Națiunilor Unite. I s-au pus României câteva condiții, printre care și obligația de a elibera toți deținuții politici care nu erau cetățeni români, ci aveau pașaport de străini. Mi-aduc bine aminte, eram copil și am auzit la cei mari cuvîntul pașaportar, pentru prima oară. Nu l-am prea înțeles atunci, apoi a dispărut din limba română! Pașaportar era și Dumitru Bacu. Fusese arestat înainte de a fi apucat să-și ia cetățenia română. Așa că se pomenește chemat la cancelaria închisorii, la însuși

domnul director, vestitul și temutul Coler, care îi ține o întreagă lecție de cum va trebui să se poarte când va ajunge în țara sa, Grecia, țară care de acum aparținea Occidentului, adică inamicului. Nu cumva să spună ce a văzut sau ce a pățit în România. Mâna cea lungă a Securității îl va găsi oriunde dacă nu-și vede de treabă. - S-a înțeles?!

- Am înțeles, domnule director, numai că eu nu am motive să plec! Eu nu sunt grec, eu sunt român. Nu vreau să plec din România. Eu sunt român, domnule director. A mai zis și ceva de mamă-sa, pentru care este de neconceput ca Mituș al ei, care a plecat din Grecia român, să se întoarcă din România grec... Eu nu sunt grec, domnule director! Asta însemna să rămână să-și

ispășească întreaga pedeapsă, din care făcuse câțiva ani numai, nici măcar pe sfert nu mântuise din ce avea de tras. Și ce tânăr era pe atunci domnul Dumitru Bacu! Între a fi liber pe motiv că nu ar fi român și a executa până la capăt condamnarea pentru acte de românism, adică încă vreo zece ani de temniță grea, machedonul nostru alegea să fie român! Chit că... cu orice preț. Poate și cu prețul vieții, dacă ar fi fost cazul. O fi fost în stare colonelul Coler, șeful penitenciarelor cominterniste, să înțeleagă ce se petrecea sub ochii săi? L-a trimis înapoi în celulă pe întemnițat, să se mai gândească, până va raporta la centru situația neașteptată care se ivise: un deținut care nu vrea să fie eliberat. Ceva

27

ne-mai-întâlnit în istoria penitenciarelor dintotdeauna! Ajuns în celulă, Dumitru Bacu le povestește camarazilor de suferință ce discuție a avut la cel mai înalt nivel al Aiudului. Asistența, alcătuită numai din camarazi, îl îmbrățișează emoționată - bănuiesc eu, ca povestitor. Ce știu cu exactitate din relatarea eroului nostru este că șeful celulei, al camerei, adică al cuibului de legionari, îl ia deoparte și-l sfătuiește ce trebuie să facă atunci când va fi din nou chemat. I-a explicat de ce trebuie să accepte eliberarea, indiferent de motivație. Să părăsească temnița, să părăsească țara și să ajungă „dincolo”, preferabil în Franța sau Statele Unite, iar acolo să facă tot ce va putea ca Occidentul să afle ce se întâmplă în România, mai ales în închisorile din România. La Pitești, în primul rând. Așa ajunge Dumitru Bacu la Paris și, în câteva luni, scrie cartea „Piteşti”. De scris nu i-a fost greu, abia după ce a scris-o a început calvarul, bâlciul, circul sau cum mai vreți să-i spuneți, Adică a început căutarea unui editor. Cartea era prima care dezvăluia adevărul de dincolo de cortină. Cu ani buni înaintea lui Soljenițân și ceilalți! Protocronism românesc, ca al lui Panait Istrati în anii interbelici. Editorii au început să

scornească fel și fel de pretexte pentru a refuza cartea.O carte bine scrisă, cu mărturii la prima mână, cu documente chiar, cu date exacte. Chiar foarte exacte. Mai exact spus, prea exacte! Care deranjau Occidentul liber și democrat! Erau prea exact consemnate numele torționarilor, al anchetatorilor, al procurorilor etc. Inclusiv al colonelului Coler. Prea exact consemnate și prea multe nume neromânești. Așa că i s-a cerut să facă ceva, ori să le schimbe, să bage nume inventate - ceea ce

era de neacceptat - sau măcar să recurgă numai la inițiale, măcar la numele ne-românești. Neavând încotro - sau faute de mieux pe franțuzește, Dumitru Bacu a acceptat varianta cu inițialele! N-a fost suficientă! Căci prea multe inițiale erau K sau W... Care nu prea trimeteau la persoane oarecare ca Popescu sau Ionescu... Iar discuții, iar amânări. Între timp a apărut Soljenițân și alți „demascatori”, așa că se crease contextul în care apariția cărții „Piteşti” să nu mai stârnească efectul pentru care fusese scrisă. Gestul rămâne însă memorabil, bun de a fi înscris în Cartea Neamului Românesc! Nu mă refer la gestul de a scrie cartea, ci de a spune, răspicat, Eu Sunt Român! În ce condiții, în ce împrejurări a spus Dimitrie Bacu aceste cuvinte banalizate?! Cum să nu ne iubească Cineva, acolo sus, pe noi, prăpădiții de români ce suntem, în frunte cu Dumitru Bacu, fie-i țărâna ușoară și amintirea de neșters! După ani de discuții cu colegii și prietenii aromâni, din Țară sau de prin Grecia ori Albania, din Occident, pe subiectul ce trebuie făcut pentru salvarea aromânilor, pentru afirmarea și consolidarea identității lor etnice, una intre

28

idei a fost un film, poate chiar un serial TV, despre originalitatea inconfundabilă a acestei etnii, parte din marea familie a popoarelor romanice, neo-latine! Am propus ca unul dintre personaje, dacă nu cumva personajul principal, să fie conceput în jurul biografiei lui Dumitru Bacu. Sau Bacou, cum apare pe coperta ediției franțuzești a „Piteşti”-ului. Cu adausuri, în film, din povestea tragică a grupului de partizani machidoni din pădurea Babadagului. Am prezentat această idee câtorva armâni cu posibilități financiare de a se implica în acest proiect, de pe urma căruia se pot câștiga și bani frumoși! Aveam în cap o sumedenie de secvențe filmice, auzite, povestite sau trăite de mine însumi, în tovărășia unor „țânțari” din Constanța... Să exemplific cu una, de pomină, la restaurantul Victoria din Piața Ovidiu, împreună cu George Iancu, Stelică Varsami și Stelică Cuturicu: băusem ceva toți, așa că ne simțeam cei mai voinici și mai grozavi din tot restaurantul. Alături, o masă de marinari greci, brusc ne-au devenit antipatici și le-am căutat pricină. Bătăile de la Victoria erau celebre prin anii noștri de studenție. De ce n-am încinge și noi una?! Mama lor de grecotei. Lucrurile evoluau spre o încăierare, ne-am ridicat de la masă toți patru noi, patru ei, să ieșim din restaurant și să ne „pocim” bine unii pe alții! N-a mai fost nevoie, căci grecii, surescitați de iminența încăierării, au încetat să mai vorbească între ei grecește și au dat-o pe „țânțărește”, lăsându-i cu gura căscată pe cei trei machedonți cu care eram eu la masă. Ce a urmat a fost și mai teribil: s-au găsit neamuri între ei, machedonții din Constanța și cei patru „greci”! Cu proxima ocazie o să-i cer detalii lui George Iancu, are o memorie mai bună ca a mea. Un film așadar despre „urmașii lui Alexandru Machedon”, cum ar putea fi chiar titlul filmului? Mi-e teamă că nu am eu zile destule să văd măcar urnindu-se din loc acest

proiect. Alt proiect, încă și mai important, mai științific, academic, ar fi să se adune din istorie toate momentele și personajele istorice prin care aromânii s-au afirmat în istorie. Mircea Eliade spunea că tracii, în frunte cu Alexandru cel Mare, s-au consumat în antichitate făcând istorie pentru alții. La fel se poate spune și despre aromâni: istoria Greciei mai ales, a Turciei, a Albaniei, a tuturor statelor din Balcani, dar și a Austriei, a Ungariei, este marcată, uneori în mod decisiv, de prezența sau intervenția armânească. Această observație este valabilă și pentru România! Cu deosebirea că noi, românii, nu am ascuns niciodată această contribuție benefică a românilor sud-dunăreni la cultura și istoria noastră (îi pun la socoteală și pe vlahii megleni sau istrioți), ci am recunoscut-o și cinstit-o cu bucurie. Ca-ntre frați buni! Cât suntem de frați unii cu alții, românii și aromânii, este un subiect care agită

29

spiritele unora în ultimii ani. O agitație care nu trebuie să paralizeze acțiunile și activitățile menite să-i salveze pe aromâni de la „asimilare”. O asimilare pe care alții o urmăresc cu o tenacitate criminală. Cine sunt acești alții? În primul rând aceiași greci care l-au confiscat și pe Alexandru Machidon al nostru! Continuă și azi să scornească fel și fel de inepții prin care să-i descurajeze pe aromâni să se afirme ca aromâni. Fel și fel de șmecherii grecești prin care îi momesc sau îi amenință, îi constrâng pe frații noștri să renunțe la ce știau ei din bătrâni. Și mai ales să renunțe la graiul lor! Contează prea puțin dacă graiul armânesc este „limbă sau dialect” atâta timp cât acest grai este vorbit tot mai puțin în localitățile de baștină ale aromânilor, din Grecia și Albania în primul rând. Este amenințat să dispară acest grai și mulți dintre armâni se consumă pentru a impune una sau alta dintre cele două teze, în loc să se dedice supraviețurii! Să acționeze cu toate posibilitățile pentru a determina autoritățile din Grecia și celelalte țări balcanice să aplice și aromânilor statutul legiuit de minoritate etnică, cu tot ce decurge din asta. Nu trebuie uitat că acolo unde trăiesc aromânii în Sudul Dunării ei trăiec ca autohtoni. Sunt mult mai autohtoni decât milioanele de greci alungați de turci din Asia Mică în urmă cu câteva decenii! Acei greci, teleportați din Turcia în Grecia, au alungat din casele și țarina lor sute de mii de armâni. Pentru acești europeni când se va face dreptate?! E timpul ca guvernanții români să-și înțeleagă rostul, datoriile pe care le au față de aromânii din România și de pretutindeni. Nu ne interesează ca aromânii să se „românizeze”, să se asimileze și să dispară în masa „mucanilor”! Și asta pentru că noi îi considerăm români, români de-ai noștri! Iar dacă ne înșelăm cumva, greșeala lui Dimitrie Bolintineanu, a lui Goerge Murnu, Tache Papahagi sau Matilda Caragiu, nu s-a săvârșit

cu intenția de a falsifica istoria și evidența faptelor, a realității lingvistice și istorice, așa cum se întâmplă în Grecia, unde pe mai multe căi, și mai ales prin minciuni și falsuri, este atacată identitatea armânească spre a fi desființată! Nota bene: Ținta finală s-ar putea să fie însăși identitatea românească. Noi, românii, din sudul sau din nordul Dunării, suntem poporul cel mai numeros și mai important din acest sfert, sud-estic, al Europei. Pe mulți îi deranjează această situație. Numai pe noi nu ne interesează să luăm cunoștință de această realitate și să acționăm ca atare, ca un popor mare. Mereu se găsesc, printre noi chiar, cei care să ne deturneze de la destinul nostru, invocând, printre altele, și teze trăznite, absurde, precum că moldovenii sunt alt popor, la fel aromânii. De vreo câțiva ani începe să apară un neam nou: transilvan. Urmează, probabil, bănățenii sau oltenii. Ce poți să spui în această situație, altceva decât Deșteaptă-te, frate român! Nu te lăsa prostit și îmbrobodit de chiar dușmanii tăi! Dumitru Bacu, românul absolut, cum îi numea Petre Țuțea pe aromâni, trebuie salvat din uitare, pentru istoria noastră, dar și pentru viitorul nostru... Ne va fi mai ușor să ne asumăm acest viitor având modele precum Dumitru Bacu. Patria recunoscătoare! Prof. Ion Coja

30

MARŞUL PENTRU VIAŢĂ

Vindecare

Sâmbătă 22 martie 2014, Satu Mare - Marşul pentru Viaţă

Era o zi frumoasă de primavară,

caldă şi însorită. Natura începuse a renaşte în aşteptarea praznicului Buneivestiri. Cristina, una dintre participantele la Marşul pentru viaţă, era atât de preocupată de a surprinde cu ajutorul aparatului foto întregul traseu al marşului încât nu a observat o denivelare a carosabilului, s-a dezechilibrat şi a căzut. Era în jurul orei 14.30.

Nu a dat importanţă incidentului, deşi o dureau genunchii şi glezna stângă, singura grijă fiind integritatea aparatului. A continuat să facă fotografii pâna la sfârşit. Când a ajuns acasă dupa vreo 3 ore şi s-a descălţat şi-a dat seama că nu putea să se sprijine pe piciorul stâng, glezna era foarte umflată, iar genunchii erau vineţii. Pe la ora 18.00 a început să aiba dureri tot mai mari,

nu suporta să i se atingă nimic de piciorul stâng, nu putea să mişte degetele, mergea ţinându-se de pereţi şi avea frisoane foarte puternice .

Şi-a dat seama că problema era mai gravă decât crezuse că nu va putea să meargă duminică la biserică, asa că a început să se roage pe rând la toţi sfinţii care-i veneau în minte. A început să se unga cu untdelemn sfinţit de la slujba Sfântului Maslu.

După 3 ore, în jurul orei 21.00, a început să mişte degetele de la picior. Se tot ruga să poată merge la biserică duminică şi se ungea cu untdelemn. Pe la ora 24.00 a reuşit să meargă fără sprijin, chiar dacă mai avea dureri.

Duminică dimineaţa a mers la biserică şi a participat la Sfânta Liturghie, cum facea de fiecare dată, stând în picioare. Durerea a mai continuat câteva zile, dar era din ce în ce mai slabă în intensitate. Nu a luat nici un medicament. Dumnezeu a vindecat-o pentru dorinţa ei puternică de a merge la biserică.

Corina Stanciu – Satu Mare

31

ÎNTOARCERE LA VIAŢĂ

Salvat printr-o minune Era la o zi după ce s-a născut fetiţa noastră. Fiind încă în maternitate, pe la prânz mare agitaţie, o naştere de urgenţă. După o oră se născuse un băieţel micuţ, prematur şi a cărui poveste incredibilă aveam să o aflu a doua zi de la mama lui. Mergând amândouă la incubator, unde erau bebeluşii noştri, am intrat în vorbă cu proaspăta mămică. Aceasta îmi povesteşte: mai aveam o lună jumătate până la termen, eram liniştită, încă mai mergeam la lucru. Cu o noapte înainte să nasc, soţul meu mă trezeşte noaptea din somn, disperat, că trebuie să mergem la doctor, că el ştie că băieţelul nostru este în pericol să moară. Eu l-am asigurat că micuţul este bine şi eu mă simţeam bine, nu aveam dureri, deci nu era nici o problemă. Probabil ai visat, îi spuneam eu. După lungi insistenţe, soţul mă lăsă să dorm la loc.

Dimineaţa din nou aceaşi discuţie. Soţul insistă să mergem la doctor, că el simte că ceva nu este în regulă cu copilul. Eu încăpăţânată din fire nu cedez nicicum, mă îmbrac şi mă duc la lucru, dar cu promisiunea faţă de soţul meu că îmi voi suna medicul. Pe la ora 11 când am făcut o pauză la lucru, am sunat medicul, doar aşa ca să fac voia soţului. Eram convinsă că nu este nici o problemă. Spre surprinderea mea, medicul a tratat cu seriozitate telefonul meu şi mi-a pus o serie de întrebări, dintre care: când a mişcat ultima dată copilaşul. Atunci mi-am dat seama că de ieri după masă nu îl mai simţisem mişcând. Deşi aceste lucruri se pot întâmpla să fie câte o zi când copilul este mai liniştit, totuşi medicul mi-a spus să merg la el să mă vadă cât de repede pot. Nu m-am

îngrijorat nici de aceasta dată prea mult, mi-am facut ce aveam urgent la lucru şi apoi am plecat de la lucru spre medic. Când am ieşit din clădire mi s-a rupt cureaua la pantofi.

M-am gândit cum să merg aşa la doctor cu papucul rupt, aşadar am vrut să merg acasă să mă schimb. Când l-am anunţat pe soţul meu că trec prima dată pe acasă, acesta a insistat să merg direct la medic, că vine şi el de la lucru direct la cabinet. Am ascultat pâna la urmă. Când am ajuns la medic, la consultaţie avea să afle că era într-adevăr ceva în neregulă. Se întâmplase ceva cu placenta, iar micuţul nu mai era hrănit şi nici oxigen nu mai primea suficient. Bătăile inimii copilaşului erau tot mai slabe. Acesta a fost momentul când medicul sunase să pregatească de urgenţă sala de naşteri şi astfel în 30 de minute micuţul fusese adus pe lume şi salvat. Orice

întârziere ar fi putut însemna moartea. Dar există şi îngeri care slujesc vieţii, noi doar să ascultăm. Exista şi minuni, noi doar să le vedem. Maria Murariu - Arad

32

REALITATEA DEMONIZĂRII

SF. Serafim de Sarov, Motovilov Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt:

“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”. “Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?” “Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos. Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de

grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al

dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu – Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi

răutăţile vrăjmaşului”.

33

Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată. Călătorind la Kursk pe urmele Sf. Serafim, declanşându-se furtuna, Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej. “Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”. Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi

putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave. Un manuscris de-al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut. “Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină si care poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.

Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai – grav bolnav – în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale. Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de

34

o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva. Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei. Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas,

gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba. Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu! In ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi -Dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu – va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”. La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime. Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. In timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc”.

Extras din Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala,

Editura Agapis 2002, p.169-174

35

REVENIRE LA VIAŢĂ

Rugăciunea ca viaţă Ne rugăm de multe ori în timpul zilei sau

în timpul nopţii, după canon sau când suntem în diferite nevoi. Avem sentimentul că am primit de cele mai multe ori răspunsul lui Dumnezeu şi, poate, cîteodată, tăcerea Lui, dar sunt şi momente de excepţie în care simţim rugăciunea ca viaţă. Şi aşa este, rugăciunea este viaţă, este experienţa vieţii veşnice, cum frumos spunea arhimandritul Sofronie Saharov.

Cu mulţi ani în urmă, am trăit unul din momentele binecuvântate în care rugăciunea a fost viaţă. Eram la spitalul Giuleşti şi depăşisem cu câteva zile termenul dat de medic pentru naşterea copilului şi, poate pentru că aveam Rh-ul negativ, a decis să provoace naşterea. S-a întîmplat, spunem noi, dar ştim că la Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ca medicul să fie de garda tocmai de sărbătoarea Sfintei Treimi.

M-am internat dimineaţa, am trecut prin toate pregatirile şi am ajuns în sala de naşteri, cu gândul că voi trece cu bine, cu ajutorul lui Domnului, de aceasta încercare. Mi s-a pus o perfuzie şi am rămas să aştept. Până la prânz nu s-a întâmplat mai nimic, doar dureri slabe pe care le-am depăşit foarte uşor, cu rugăciunea de toată vremea, pentru că, trebuie să recunosc, îmi era teamă, mai ales că vedeam chinurile femeilor care năşteau lângă mine.

A fost stranie liniştea mea şi lentoarea cu care se desfăşuru lucrurile. Mai târziu m-am gândit că aceasta linişte specială a ţinut cam până când s-a terminat în biserici Sfânta Liturghie. După ora 12, medicul a decis să intervină pentru ruperea apei şi a schimbat perfuzia pentru a accelera procesul. Am avut o primă surpriză: moaşa care mă asista, ascultând inima copilului meu mi-a spus „O

să aveţi o mândreţe de băiat”. Am fost uluită. Am trăit tot timpul cu gîndul că voi avea un băiat dar, după mai multe ecografii al căror rezultat a fost că am o fetiţă, m-am gândit că n-am înţeles bine ce îmi spunea sufletul şi eram deja hotărâţi pentru numele de fată. Neliniştea, aşteptarea, durerile, toate au crescut în orele următoare. Îmi aduc aminte că încercam să nu mă îngrijorez şi să nu strig. Văzusem multe naşteri, femei care după o oră, două, poate chiar trei, aduceau copiii pe lume şi erau duse în saloane. Învăţasem deja tot procesul, drumul pănă la masa de naşteri, agitaţia medicilor şi a asistentelor, strigătul copilului, strălucirea extraordinară din ochii până atunci obosiţi şi plânşi ai mamelor, punga cu gheaţă, arătarea copilului, în fine toate acestea, care se repetau în jurul meu.

Dar la mine, după 12 ore grele, cu contracţii puternice din 3 în trei minute, apoi din două în două minute şi multe alte substanţe introduse prin perfuzie, lucrurile nu stăteau mult mai bine. Cu puţin înainte de miezul nopţii am intrat în sala de operaţii. Cu acceptul meu (până atunci nu i-am ascultat recomandarea şi m-am încăpăţânat să nasc natural) medicul a decis cezariana. Trecuseră prea multe ore de la ruperea apei iar faptul că aveam Rh-ul negativ punea în pericol sănătatea copilului. I-am anunţat pe cei de acasă că mai durează şi să se roage pentru mine.

Îmi aduc aminte drumul până la sala de operaţii, hainele verzi, rugăciunea mea de a se termina totul cu bine, frica de anestezie şi în acelaşi timp dorinţa arzătoare de a nu mai simţi durerea. Apoi nimic. Anestezia şi-a făcut efectul. M-am gîndit de multe ori la ce a urmat, am şi citit multe despre efectele anesteziei şi cred ca se regăsesc în mare parte în cele ce urmează. Totuşi nu a fost numai atât.

Nu pot aprecia timpul scurs, dar la un moment dat am auzit un zgomot ca o

36

bătaie foarte rapidă de tobe. Ce o fi fost nu ştiu, poate inima mea….

Am intrat într-un fel de lumină, de fapt îi spun aşa pentru că nu pot numi altfel spaţiul în care aveam sentimentul că sunt. Nu ştiu cât timp am petrecut în această stare, îmi aduc aminte în schimb că simţeam, că am întâlnit cumva foarte multă lume în această lumină, că îmi era bine, că am vorbit, dacă se poate numi vorbit. Poate mai corect ar fi să spun că ne-am împărtăşit ceva, aveam un sentiment de familie, deşi am recunoscut printr-un fel de simţ interior doar o bunică, trecută la Domnul de mulţi ani şi o mătuşă pe care nu o mai văzusem de foarte mult timp, care a trecut şi ea pragul acestei lumi la câteva luni după naşterea fiului meu. Îmi aduc aminte că tocmai descopeream cu bucurie persoane care îmi erau foarte familiare, deşi nu le vedeam, ci aveam doar sentimenul prezenţei lor în această revărsare de lumină care umplea tot spaţiul. Mi se părea că acolo trebuie să fiu, mi-e ruşine să recunosc acum, dar în acea stare, în acea

relaţie de comuniune cu celelalte persoane, nu aveam nici un gând legat de cei de acasă.

Nu mai ţin minte decât că eram în mijlocul unui gând, a unei descoperiri împreună cu bunica mea, când deodată, undeva sus, s-a făcut o deschidere întunecată din pragul căreia soţul meu care îmi spunea ceva. Nu ştiu ce mi-a spus, dar din acel moment totul s-a oprit şi nu-mi mai aduc aminte decât că auzeam în jurul meu

agitaţie, palme şi cuvintele „nu respiră, nu respiră”. După aceea linişte.

Apoi îmi aduc aminte că eram la reanimare şi a venit la mine d-na doctor. Era încă noapte. Cred că a verificat ceva, am simţit când mi-a luat mâna şi cred că m-am trezit puţin. Starea de după anestezie era groaznică, vroiam să o întreb dacă copilul meu este bine, dar nu puteam să articulez nici un cuvânt. Am încercat să o prind de mână pentru că tocmai se ridica de lângă mine. Am crezut că am strâns-o foarte tare, mi-am cerut scuze a doua zi, dar se pare că de fapt abia o atinsesem. S-a întors, mi-a zîmbit şi mi-a spus cele mai frumoase cuvinte din lume „E bine, e sănătos”. Apoi s-a mai uitat odată foarte intens la mine şi a subliniat „Acum e totul bine”.

Am adormit din nou cu gândul că am un copil sănătos. Abia a doua zi dimineaţă, cînd soţul şi părinţii au venit la spital am aflat că am un băiat, iar nu o fată, aşa cum se ştia că va fi.

Pe măsura ce îmi reveneam, peste toată bucuriile pe care le-am trăit în acele zile, numărând degeţelele fiului meu, spunîndu-i numele, învăţând să-l ţin, să-l hrănesc, învăţând să fac faţă zguduirii pe care sentimentul matern îl produce în om, se suprapuneau amintirile stranii din prima noapte. În toată această revărsare a iubirii faţă de copil, a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, faţă de propria mea mamă şi faţă de soţul meu, a lacrimilor care izbucneau din această cascadă de sentimente, rămăsesem cu întrebări fără răspuns.

În timpul zilei, de data aceasta trează, am întrebat medicul, printre altele, dacă a fost totul în ordine în timpul operaţiei. Mi-a răspuns la o seamă de alte întrebări iar la aceasta, la fel ca în prima noapte, doar atât :„Acum totul merge foarte bine.”

37

A doua zi spre seară, povestindu-i soţului meu aceste amintiri, mi-a spus : „când m-ai văzut mă rugam pentru tine”. Simţise o nelinişte mai mare decât se aştepta, nu venea nici o veste de la spital şi între timp se ruga pentru mine.

Amintirile sunt astăzi, după mulţi ani, la fel de vii ca atunci. Cred că fiecare naştere este o minune a lui Dumnezeu. Cred că fiecare naştere, cu sau fără anestezie, este o trecere pe lângă moarte şi în acelaşi timp o sărbătoare a vieţii şi este, într-un fel greu de prins în cuvinte, o întâlnire cu Cel ce dă viaţa. Pentru mine şi pentru fiul meu rugăciunile soţului şi ale părinţilor au fost viaţă. Mihaela din Bucureşti

CAZURI PROVITA

- primăvara vara lui 2015 -

Al şaptelea copil al unei familii amărâte din Independenţa Sorinel si Maria cu 6 copii minori, urmând să-l nască pe al 7 lea, locuiesc într-un bordei din comuna Independenţa, din bunăvoinţa unor etnici turci, care i-au lăsat să stea provizoriu în vechea casă de pământ, fie ea şi prăpăditită. Nu au nici un venit afara alocaţiei, iar el e zilier pe lângă biserică şi cimitir. Femeie e foarte bolnava, dar cu Mila Domnului, sarcina merge înainte! Ne-am hotârât să le construim o căsuţă fie ea şi modică, iar banii pentru teren deja s-au strâns, peste o mie de euro. Pentru casă, cu un minim de 2500 euro nădăjduim că vom reuşi! Tel. Păr. Lucian din sat – naşul şi protectorul familiei amărâte: 0761712864

Crucea Roxanei din Techirghiol Roxana a nascut la 17 ani pe Elena Gabriela în urmă cu 3 ani, biruind atacurile şi impulsurile spre avort, iar barbatul a părăsit-

o după 5 luni pentru alta, mai tânără? Urmare a unui accident de maşină din copilărie, are tăieturi şi cusături pe tot abdomenul, nu are splină şi un mic defect la vorbire, nu are tată şi locuieşte în Techirghiol cu bunica grav bolnavă cu pietre mari la rinichi şi tumoră gravă pe ficat, la fiere. Bunicul este cardiac şi singurul susţinator al familiei! Tel. Roxana 0720.545.830

Mariana, Samarineanca cu 7 copii, îngrijesc încă 2 ai fratelui Pe strada Ion Casian 27A lângă calea ferată după Pod Butelii (Constanţa) într-o casa din barăci, cu camere improvizate, locuiesc 4 familii, circa 25 de suflete pe 40 metri pătraţi. Mariana a născut-o pe Antonia al 7 lea copil şi trăieşte într-o singură cameră cu Chenan tatăl copiiilor, turc încă nebotezat ortodox, dar tată foarte responsabil, ce-şi trimite copiii Duminica la Liturghie şi la împărtăşit. Nu au nici un venit afară de alocaţie, iar Chenan bolnav de gută, ulcer şi reumatism lucrează cu ziua, oriunde e de treabă, “ca să mănâncă şi copiii mei”. Pe lângă cele 9 sufleţele, în cameră mai locuieşte şi o mamaie, iar cei doi au grijă şi de copiii fratelui Marianei, părăsit de femeie pentru altul mai înstărit. Dumnezeu să le ajute! Tel. Mariana 0744427030

Apel către cititori şi cititoare Fraţilor întru Hristos, să punem umăr lângă umăr, pâine lângă pâine, gând, putere şi rugăciune, să sărim pentru cei nevoiaşi. Hai să strângem rândurile la Provita şi Sfatul Familiei în fiece Miercuri de la 17, la Curtea Brâncovenească – Constanţa...Tel.Provita: 0745.049.202 Leonard Vancu, Sfatul Familiei: 0768.631.404 Florentina Avram.

38