EDIŢIE BILINGVĂ

SMARANDABRATU ELIAN

NUCCIO ORDINE

Colecţie coordonatăde

NotăPentru a naviga între cele două texte ale lui Machiavelli (cel românesc şi cel italian, şi invers) nu trebuie decât să faceţi clic pe titlul capitolului: cursorul va sări imediat la titlul corespon-dent din cealaltă limbă, iar pentru a reveni la textul iniţial, procedaţi la fel.

NICCOLÒ MACHIAVELLI

COMENTARII LA PRIMA DECADĂ A LUI TITUS LIVIUS

Traducere, note, glosar și indice deGABRIEL PURGHEL

Cronologie și control științificSMARANDA BRATU ELIAN

Cu o prefaţă deGIAN MARIO ANSELMI

Redactor: Vlad RussoCoperta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela MăxineanuCorector: Alina DincăDTP: Florina Vasiliu, Andreea Dobreci

Niccolò MachiavelliDiscorsi sopra la prima Deca di Tito LivioBollati Boringhieri editore s.r.l., Torino, 1993

© HUMANITAS, 2019, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală)

ISBN 978-973-50-6597-3 (pdf )

EDITURA HUMANITASPiaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, Româniatel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.roComenzi telefonice: 021.311.23.30

PREFAȚĂ

De ce Machiavelli astăzi?

Există destule motive pentru a citi marile opere politice ale lui Machiavelli: în primul rând, pentru că aceste texte reprezintă atât nucleul portant al gândirii teoretice a lui Machiavelli, cât și centrul gândirii politice moderne; cu alte cuvinte, sub anumite aspecte, ele sunt printre puținele texte mari care stau la temelia moderni-tății ca atare. Ele continuă să vorbească cititorului contemporan într-o manieră tulburătoare și neliniștitoare: evenimentele uneori eliberatoare, alteori tragice sau imprevizibile ale ultimilor ani și ale vremurilor recente sunt departe de ne face să-l dăm uitării pe Machiavelli, ci ne îndeamnă să-l interogăm, să căutăm în paginile lui analiza lucidă și frecventarea pătimașă a unor teme fundamen-tale ale societății noastre cu frământările ei. Atât în ceea ce pri vește rolul subiecților politici în raport cu condiționările istorice și obiective, cât și în privința meditației asupra momentelor de criză și a măsurilor prin care ele pot fi rezolvate (dar seria poate fi lesne extinsă), dar și prin tot ce ține de nucleul tragic, dur, bătă ios, lipsit scrupule, coexistent cu însăși constituirea politicului. Dar aceste opere reprezintă și provocarea pe care Machiavelli o adresează ge-nu rilor bine statornicite, al căror statut îl revizuiește mereu, modi-ficându-le în mod revoluționar alcătuirea genetică: după trecerea lui Machiavelli, ele ne obligă pe toți să ne măsurăm cu ceilalți oameni, care pot fi urmăriți dincolo de orice frontieră dogmatică prin intermediul literaturii.

Așadar, dacă prin procedee care țin mai ales de hermeneutica literară e posibil să reconstituim un soi de normă fondatoare a tra-diției italiene, nu e de mirare că Machiavelli a hotărât să zăbovească

6 PREFAȚĂ

cu gândirea asupra unor locuri literare dens stratificate, refolosind la un nivel mai înalt aceeași partitură stilistică. Așa se face că în Principele genul „tratatului“ scapă clasificărilor reci ale școlilor filo zofice de proveniență scolastică sau avânturilor, retorice și abstracte, ale atâtor umaniști entuziaști, pentru a se transforma în textul vioi și agresiv în care (așa cum prevestise Lorenzo Valla) verba și res, stilul și materia se îmbină întru totul, într-un mod încântător, dar și inextricabil (aceeași îmbinare era deja miezul poemului lui Lucrețiu, atât de drag lui Machiavelli).

La fel, în Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius, genul comentariului, încărcat de onoruri și de faimă în universitățile medievale și renascentiste, ca și în academiile filozofice și filolo-gice ale lumii antice, vede înlăturată dintr-o singură lovitură se-parația, considerată canonică, dintre text și glosă pentru a se reconstitui ca meditație, dialog continuu, analiză critico-istorică de mare densitate în care dinamica „cititorului-Machiavelli“ și cea a „textului-Titus Livius“ nu mai sunt impenetrabile una în raport cu cealaltă, ci se contaminează în mod revoluționar. Astfel, textul pe care Machiavelli îl propune cititorilor săi e, de fapt, rezul-tatul unei combinații funambulești de mai multe niveluri de lec-tură, al cărei punct de plecare este tocmai tipul de comentariu inventat de Machiavelli la textul lui Titus Livius.

Pentru Arta războiului, Machiavelli alege chiar genul „dialo-gului“, ca și cum incandescenta și dramatica materie belicoasă ar trebui să se sedimenteze și să se definească într-o argumentație pla-cidă din care să iasă la iveală noile concepții despre raportul dintre politică și război ce-i stăteau pe suflet lui Machiavelli. Astfel, prota-gonistul dialogului (alter ego al lui Machiavelli însuși) e un con-dotier, Fabrizio Colonna, care vorbește ca un umanist cult și critică ideea de război ca fiind brutal și un simplu exercițiu de cruzime, preconizând pentru viitorii condotieri și pentru ierar-hiile militare o formare multilaterală și o vastă cultură istorică.

Dacă am dorit să accentuăm atât de mult raportul pe care aceste texte îl au cu formula literară în care pretind să fie situate, am fă-cut-o doar pentru a scoate în evidență provocările și multitudinea

PREFAȚĂ 7

de fronturi pe care le deschide Machiavelli pornind tocmai de la acela, specific tradiției italiene, reprezentat de literatură. Nu din întâmplare e Machiavelli un clasic al literaturii (ceea ce trebuie spus și despre Galileo Galilei sau Giambattista Vico), și nu întâm-plător o confruntare cu textele lui trebuie să țină mereu cont de faptul că ele sunt alcătuite din împletirea inextricabilă dintre poli-tică, istorie, literatură și curaj intelectual. Aceste caracteristici, care trebuie repetate cu vigoare, nu umbresc alte importante teme de reflecție, care au hrănit, în decursul epocilor, o bibliografie nesfâr-șită care cu greu poate fi comparată cu a celorlalți clasici.

Aici ținem să subliniem o problemă pe cât de evidentă, pe atât de nelămurită de multitudinea exegezelor: vrând să-i atribuim gândirii lui Machiavelli un sens fondator, nu putem să-l identi-ficăm decât în tensiunea eliberatoare care o traversează. Efortul tita-nic la care se angajează Machiavelli este, în ultimă instanță, acela de a elibera omul ca individ și ca subiect politic de apăsătoarele con-diționări naturale, ideologice și politice care îl înlănțuie. Virtù înseamnă pentru Machiavelli descoperirea tulburătoare și cuteză-toare a politicii ca teren pe care putem înșfăca realitatea, o putem agresa și modifica, fără a ne lăsa copleșiți de desfășurarea ei impre-vizibilă, care, în terminologia machiavelliană – preluată de la Petrarca, Leon Battista Alberti și Lorenzo Valla, adică din tradiția umanistă cea mai revoluționară – poartă numele de fortuna.

Dacă Dante (autor atât de drag lui Machiavelli) crede că omul este liber – sunt memorabile terținele din Purgatoriu despre Marco Lombardo – și că adevărata lui pierzanie și adevăratul lui păcat constau, de fapt, în a se folosi rău de libertate sau chiar în a o nega, lăsându-se purtat, în chip fatalist, de evenimente și in-stincte, Machiavelli, dimpotrivă, consideră că omul nu e liber, dar trebuie eliberat, iar pentru el politica este tocmai arta prin care ru-pem lanțurile care ne leagă, uneori într-un mod aproape inextrica-bil, de rădăcinile noastre animalice, de agresiunile naturii, de arbitrarul și lipsa de reguli a celui mai brutal și mai devastator ego ism. Dacă Dante, încă într-o manieră creștină, crede că omul își are originea în bunătate și în dragoste, Machiavelli, fără mistificări,

8 PREFAȚĂ

consideră că omul e plămădit din și condiționat de nevoi instinc-tive atât de brutale, încât originea sa trebuie aflată în egoism și în animalitate. De aici vine nevoia de „legi“ și de „legiuitori“, de guvernanți energici, de actori politici adecvați care să fie în stare să transforme această limfă instinctuală foarte bogată, dar și distrugă-toare, în energie pozitivă. Iar aceasta în vederea stăpânirii sinelui și a lumii și pentru creșterea echilibrată a societăților și a statelor, pentru un raport mai armonios între guvernanți și guvernați (meta fora centaurului, ca simbol al acestui nou tip de suveran, din capitolul XVIII al Principelui, este grăitoare). La aceasta Machiavelli adaugă nevoia indispensabilă de a studia trecutul, mai ales cel roman, al republicii romane, exemplu, nedepășit în lumea occidentală, de capacitate de a guverna și de putere militară consolidate prin instituții juridice testate. De aici provine la Machiavelli centrali-tatea lecturii istoriei lui Titus Livius, căreia îi dedică tocmai capo-dopera sa Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius.

Toate acestea presupun, bineînțeles, să știm cum să ne apro-piem de realitate fără ideologii mistificatoare și cu o autentică și înflăcărată curiozitate. Pentru Machiavelli, realitatea trebuie citită așa cum e, și nu cum vrem noi să fie. Tocmai de aceea tărâmul politicii este acela al cutezanței, al lipsei de prejudecăți, al cunoaș-terii ponderii pe care o au sângele, durerea, înșelăciunea; dar obiectivul nu este exercitarea puterii ca scop în sine (Machiavelli pune pecetea infamiei pe tirani și pe tiranii), ci eliberarea deplină a omului de lanțurile care-l țin legat. Principele, Comentariile, Arta războiului sunt unele dintre cele mai decisive scrieri așternute vreodată în vederea emancipării omului, sunt tratate ale libertății. Aici, în acest nod conceptual strâns, se află explicația vocației republicane, mereu trează, a lui Machiavelli și densitatea etică a proiectului său politic atât de lipsit de prejudecăți [Sasso și Inglese 2014].

Poate a sosit momentul să spunem, în mod provocator, că lectura lui Machiavelli, de la Diderot la Foscolo (dar de ce nu ne-am gândi mai înainte la Spinoza?) – pentru care Principele era o satiră la adresa tiranilor, iar Machiavelli era un autor emina-

PREFAȚĂ 9

mente republican – nu era, de fapt, atât de greșită și de înșelătoare cum ne-am grăbit adeseori să spunem. Și poate că a sosit momen-tul să spunem că marea „descoperire“ a lui Machiavelli nu constă atât de mult în separația dintre etică și politică, cât în faptul de a fi închegat un proiect politic foarte lucid, alături de un grandios proiect etic și antropologic: eliberarea omului, altfel spus transfor-marea lui din obiect al evenimentelor hotărâte în altă parte în subiect stăpân, atât cât e posibil, pe propriul destin, după exem-plul romanilor antici pe care atât de mult îi îndrăgea. E de prisos să repetăm aici că acestor premise machiavelliene fundamentale le e datoare o parte considerabilă a gândirii politice moderne în multe din accepțiunile ei. Dar nu e de prisos să remarcăm că în Machiavelli își găsește o explicitare memorabilă o parte însemnată a culturii umaniste și renascentiste: anume atmosfera acelei Renaș-teri neliniștite, conflictuale, „dialogice“ pe care o descoperim și dez-văluim tot mai mult pe zi ce trece.

Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius

Orice discuție asupra acestui text machiavellian cere neapărat o anume contextualizare. Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius, la fel ca Principele, sunt compuse după concedierea lui Machiavelli din funcția de secretar al celei de-a doua cancelarii a Republicii Florentine (1512). După anumite semnale pozitive (la începutul anului 1515 Machiavelli a fost consultat în treburi mili-tare și a redactat Notițe despre recrutare / Ghiribizzi d’ordinanza), din partea aceluiași centru de putere medicean, adică de la curtea papală de la Roma, în februarie 1515 a venit un refuz ferm la adresa oricărei reabilitări a lui Machiavelli. În lunile următoare, ca printr-un fel de compensație și de recunoaștere intelectuală, Machiavelli s-a alăturat unui grup de tineri literați de orientare re publicană care se reunea în celebrele Orti Oricellari (Grădi nile Rucellai) în jurul lui Cosimo Rucellai. Acestuia și lui Zanobi Buondelmonti le sunt, de altfel, dedicate Comentariile, scrise cel

10 PREFAȚĂ

mai probabil între 1515 și 1519. Redactarea lor coincide cu frecventa rea de către Machiavelli tocmai a acestei ambianțe inte-lectuale unde câțiva tineri pasionați de literatură, politică, istorie și filozofie obișnuiau să se adune pentru lecturi și pentru discuții (unul dintre ei, animator al reuniunilor, fiind chiar gazda, tânărul Cosimo Rucellai). Iar aceste întâlniri, subiectele și discuțiile pur-tate acolo, sunt probabil responsabile de unele dintre caracteris-ticile structurale și stilistice ale volumului.

Comentariile, grandioasă operă de meditație istorico-politică sub forma liberă de glosă a textului livian, nu sunt un tratat orga-nic, ci mai degrabă un mănunchi de eseuri individuale (în total 142) grupate în trei cărți. Cele mai multe eseuri sunt destul de scurte, cu câteva excepții, așa cum e al șaselea „comentariu“ din cartea a treia, care e un mic tratat în toată regula despre conjurații (contemporanii l-au perceput chiar ca pe o operă de sine stătă-toare, încât el a circulat independent în manuscris). Comentariile nu au nici o structură unitară rigidă: cele din prima carte se referă cu precădere la constituirea și politica internă a Romei; cele din a doua se ocupă de politica externă și de organizarea armatelor; a treia carte, cea mai eterogenă, e o culegere de fapte privitoare la cetățenii privați. Dar această împărțire nu e nici ea riguroasă, căci unele texte ar putea fi cu ușurință așezate într-altă carte decât cea în care se găsesc. De fapt se prea poate ca, sub influența su-gestiilor venite din lecturile sale, Machiavelli să fi compus pas cu pas eseuri individuale și doar ulterior să le fi adunat pe acestea într-un unic volum, caracterizat de o redactare discontinuă și stratificată.

Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius este marea operă a florentinului despre republici, constituind împreună cu Principele, care e dedicat puterii monarhice, un diptic inseparabil. Pornind de la exemple extrase din istoria romană a lui Titus Livius (sec. I a.C.), Machiavelli construiește o operă compozită și variată, în care sunt abordate diverse aspecte ale politicii și ale istoriei, plecând de la convingeri ideologice care la Machiavelli erau și aveau să rămână mereu legate de modelul republican de

PREFAȚĂ 11

guvernare a statelor, al cărui prototip inegalabil era pentru el Re-publica romană antică. Față de acest model, cel monarhic prezen-tat în Principele reprezintă mai degrabă o propunere excep țională, o soluție extremă la degradarea precipitată a statelor italiene din vremea lui, degradare care avea nevoie de un remediu neconven-țional, puternic și foarte rapid. În schimb, în Comentarii găsim o știință politică de mare anvergură care cercetează forma statului și structurile sale și pune întrebări cu privire la legile istorice ce gu-vernează procesele de ascensiune, criză și decădere ale organisme-lor politice pe o perioadă lungă de timp. În ele sunt tratate diferitele dinamici ale conviețuirii civile: rolul religiei; valorile împărtășite pe care trebuie organizată comunitatea; problema apărării liber-tății; raportul dintre formele constituționale și realitățile sociale; dar și războiul și politica externă; organizarea armatelor și apăra-rea statului. Nu lipsesc nici teme strict filozofice: e cu adevărat admirabil comentariul dedicat tezei pseudo-aristotelice a eterni-tății lumii (cap. II, 5), țintind cu multă îndrăzneală „redimensio-narea“ unicității revelației creștine și a veșniciei ei; minunate sunt și meditațiile din multe capitole asupra problemei interpretării izvoarelor istorice și a „manipulării“ lor în scopuri politice și de propagandă.

Și în această bogăție și complexitate de motive trebuie să că-utăm diferența dintre Comentarii și Principele. Dacă acesta din urmă s-a născut ca răspuns la o problemă imediată și usturătoare (decăderea rapidă a politicii italiene și mijloacele prin care ea pu-tea fi stăvilită), Comentariile se axează pe o viziune integratoare a multiplelor teme ale statului cu o atenție deosebită pentru statele republicane. Acestei diferențe i se datorează și deosebirea stilis tică dintre cele două opere. Prozei energice, dramatice și sintetice a Principelui, care îl captează pe cititor cu logica sa stringentă, i se substituie aici o argumentare mai complexă, mai analitică și mai problematizantă, care știe să recupereze pe deplin curgerea sinu-oasă a prozei unui Boccaccio.

Varietatea temelor tratate alcătuiește un tot unitar cu forma operei, care nu are precedent în literatura italiană, nici europeană.

12 PREFAȚĂ

Inspirate din genul umanist al comentariilor la textele antice, Comentariile lui Machiavelli sunt în realitate o operă cu o struc-tură foarte liberă, care nu extrage din textul de la care pornește decât sugestii pentru felurite considerații proprii asupra lumii po-litice, istoriei și omului. Așa cum a făcut și în Principele, în demon-strarea tezelor sale, Machiavelli amestecă în mod evident exemplele antice cu cele contemporane. Analiza concretă a faptelor și a com-portamentelor principilor și popoarelor sunt puse aici față în față cu romanitatea antică și liviană, confruntare ce constituie adevăra-tul fundament al metodei sale, în multe privințe inițiată încă de Petrarca în ipostaza lui latinizantă și politică. Nu e o întâmplare că în epistola dedicatorie a Comentariilor regăsim aproape aceleași cuvinte utilizate în Principele pentru a conota o gândire întemeiată pe aportul dublu al experienței directe și al lecturii operelor istorice („am spus tot ce știu și ce am învăţat din îndelungata practică și neîntrerupta cunoaștere a lucrurilor lumii“).

Exemplele trecutului provin, așa cum am spus, mai ales din istoria Romei antice, stat care întruchipează pentru Machiavelli modelul perfect de creație politică. În căutarea motivelor care pot hotărî succesul unei republici, Roma republicană antică e prezentată drept cel mai înalt model de organism politic, care a știut să supra-viețuiască vreme de secole creând condițiile unei trăinicii extra-ordinare. La fel ca ceilalți umaniști, Machiavelli nu-l are la inimă nici pe Cezar, nici instituția imperială care a luat naștere după el și cu care a început, de fapt, lenta, dar inexorabila decădere a puterii romane: el ține să demonstreze că un regim republican se poate și el constitui într-o mare putere, respectând totodată liber-tățile fundamentale ale cetățeanului. Așadar, în Comentarii, an-ti-mediceanul și republicanul Machiavelli își pune la bătaie toată forța argumentativă și toată puterea ideilor. De aceea nu lipsește în ele apelul constant la marii eroi ai epopeii republicii romane încă de la originile ei: urmând textul livian și având în minte și cunoscutele argumentări din operele istoriografice ale lui Petrarca în dialog tot cu Titus Livius, comandanții romani antici, oamenii politici, generalii, consulii și tribunii reprezintă pentru Machiavelli

PREFAȚĂ 13

modele mereu actuale de eroism în care măreția, dragostea de patrie (marea temă pe care Machiavelli o reia în forță mai ales în micul tratat Discursus florentinarum rerum) și curajul dezinteresat știu mereu să se împletească cu viclenia, cu forța războinică, cu simțul fără de prejudecăți al acțiunii (marele model eroic al lui Machiavelli se va materializa mereu în acest amestec pe care, la un moment dat, el îl vede întrupat în vremurile sale în figura du-celui Valentino, Cesare Borgia, eroul prototip al timpurilor mo-derne). Dar nu e vorba aici doar de o admirație retorică ori de o celebrare de dragul celebrării. Machiavelli analizează efectiv ale-gerile instituționale, militare și diplomatice făcute de romani, căutând să le scoată în evidență logica profundă; pentru el analiza faptelor și a exemplelor romane înseamnă întotdeauna căutarea „legilor“ fundamentale ale acțiunii politice. Departe de o celebrare necritică a trecutului și a lumii clasice, proprie unei bune părți a umanismului, Machiavelli privește studierea istoriei romane (care e în mare parte o istorie a „învingătorilor“) ca pe un laborator excep-țional pentru depistarea normelor comportamentului politic, norme care pot fi utile și în zilele sale. Alt semn, printre altele, al „pasiunii“ intense pentru realitatea contemporană, citită în antiteză cu istoria romană, pasiune ce caracterizează Comentariile, este invocarea continuă a exemplului negativ al republicii florentine („înfrântă“, și nu „învingătoare“ ca Roma), naufragiată în 1512, și care, așa cum am spus, îl târâse în naufragiul ei și pe Machiavelli. Greșelile, incertitudinile și slăbiciunea ce caracterizau istoria flo-rentină recentă, devenite și mai evidente prin compararea cu ale-gerile politice, constituționale și militare ale republicii romane antice, sunt ținta polemică recurentă a scriitorului.

De ceva timp, critica a subliniat imposibilitatea de a-l separa pe Machiavelli monarhistul din Principele de Machiavelli republi-canul din Comentarii, și de aici e firesc să credem că între cele două opere există o evoluție a gândirii, o schimbare a convingerilor autorului. În realitate, între cele două opere e o profundă conti-guitate, iar țesătura care le unește este strânsă, pe fundalul unei con cepții asupra politicii și metodelor sale care e aceeași în ambele

14 PREFAȚĂ

opere. Doar subiectul, protagonistul, e cel care se schimbă. Prin-cipelui „nou“, chemat să restaureze într-o situație excepțională o societate deja coruptă, i se substituie „poporul“, colectivitatea. Principele e invocat pentru a-și exercita iscusința (virtù) în vede-rea conservării și propășirii statului; în Comentarii acea virtù de care se ocupă Machiavelli este cea produsă de comunitatea cetă-țenilor și ea se identifică în dragostea lor de libertate, în spiritul de sacrificiu și de devotament față de stat. Un motiv mereu pre-zent în Comentarii e cel al coruperii societății, corupție pe care Machiavelli o identifică cu precumpănirea egoismelor private asupra valorilor colective. Extinderea corupției e pentru Machiavelli un proces cu totul inevitabil (statul – conform gân-dirii organiciste specifice Renașterii – e supus, ca orice organism, unui soi de lege biologică a decăderii), dar un organism sănătos poate întârzia acest proces. Analizei politice îi revine tocmai sar-cina esențială de a surprinde cauzele decăderii și de a pregăti solu-țiile constituționale care o pot stăvili. De aici provin unele dintre intuițiile cele mai fericite ale Comentariilor, cum e cea care îi atri-buie constituției romane meritul de a fi „instituit“ disensiunea, adică de a fi permis tuturor componentelor sociale ale republicii, mai ales prin intermediul instituției-cheie a „tribunatului plebei“ (unde Machiavelli reia câteva intuiții de geniu ale lui Petrarca), să-și exprime interesele legitime fără să genereze astfel conflicte civile fără încheiere (I, 4-6): această intuiție lasă să se întrevadă, cu două secole mai devreme, una din tezele fundamentale ale statului li-beral modern. Să fim bine înțeleși: Machiavelli nu condamnă deloc „tulburările“ și frământările interne ce țin de dinamica sta-telor republicane. Asemenea condamnare venea dintr-o prejude-cată moralistă ce aparținea întregii gândiri medievale și umaniste și care va dura încă mult timp (până la revoluțiile moderne) în gân-direa comună de factură conservatoare, anume că buna guver nare înseamnă deplina liniște și bună înțelegere a populației. Ma chiavelli vede mai departe și mult mai limpede decât contemporanii săi: el înțelege că luptele interne, conflictele sociale, „răzvrătirile“, împre-ună cu reașezările instituționale care le urmează (exact cum s-a

PREFAȚĂ 15

întâmplat și în cazul tribunatului plebei în Roma antică), adică toate „mișcările“ istoriei și din istorie, ca opuse imobilismului cu orice preț, sunt însăși esența vieții politice a republicilor libere. În această privință, esențială, Comentariile reprezintă o adevărată piatră de hotar pentru gândirea republicană modernă (și nu în-tâmplător așa au fost ele receptate, conform istoricului J.G.A. Pocock, în istoria Statelor Unite, începând cu Părinții Fondatori ai republicii din secolul al XVIII-lea și până astăzi). Ceea con-damnă Machiavelli (mai ales când analizează Florența și Italia vremii sale) sunt războaiele civile fără capăt și lipsite de strategie, diviziunile ca scop în sine și disputele meschine pentru putere, sterilitatea dăunătoare a sfâșierilor continue care se transformă apoi într-o tragică slăbiciune a statului, slăbiciune care avea să ducă întreaga Italie (așa cum au prevăzut Machiavelli și Guicciardini) sub stăpânirea marilor puteri imperiale europene.

Tot ce am argumentat până acum se prefigurează, în linii mari, chiar din „Cuvântul înainte“ al Comentariilor. După un pream-bul în care se arată conștient de propria originalitate și subliniază curajul său de a stârni critici, Machiavelli, mânat de țelul de a se pune în folosul colectivității, abordează tema „lecturii“ anticilor ca izvor și ca model din care să extragem învățături pentru prezent. Argumentele prezentate de Machiavelli în privința necesității de a imita felul de a acționa al anticilor izvorăsc din admirația nemă-surată, tipic renascentistă, pentru cultura clasică. Dar, observă Machiavelli, în timp ce principiul imitării trecutului clasic inspira multe teritorii ale culturii contemporane lui (competențele și realizările anticilor inspiră artele, dreptul și medicina), el nu-și găsește loc și în domeniul cel mai relevant, acela al politicii anti-cilor, al iscusinței lor militare și instituționale, care, ne-au fost transmise de operele lor istoriografice, domeniu care, deși e admi-rat, nu e imitat. Or tocmai aici stă noutatea operațiunii pe care o încearcă Machiavelli (cărarea care nu a fost „încă bătută de ni-meni“) în privința utilizării operelor istorice ale trecutului pentru a extrage din ele o „știință“ a politicii în adevăratul sens al cuvân-tului. Machiavelli nu se oprește la prezentarea acțiunilor anticilor

16 PREFAȚĂ

ca modele generice de măreție și eroism, ci le prezintă ca pe cel mai însemnat „laborator“ de analiză pentru descoperirea regulilor care guvernează politica (la fel cum, în artă, studierea operelor anti-cilor ne-a învățat legile matematice ale proporției sau medicina anticilor i-a învățat pe medicii contemporani cum să interpreteze în profunzime natura fenomenelor fizice). Machiavelli exprimă acest principiu contrapunând unei lecturi admirative și hedoniste a istoriilor antice o lectură problematică și demistificată, prin care învățăm să le „prindem cu adevărat sensul și să le gustăm savoa-rea“. O lectură capabilă să ajungă la o cunoaștere aprofundată a obiectului său („adevărata cunoaștere“), dar și capabilă să dea răspunsuri active problemelor prezentului (a se vedea aluzia la utilitate din rândurile finale ale „Cuvântului înainte“: „aceia care vor citi interpretările mele să poată mai lesne afla folosul pentru care merită cunoscute istoriile“).

Cu o frază devenită faimoasă („de parcă cerul, soarele, elemen-tele, oamenii ar fi altfel în mișcări, rânduieli și putinţe faţă de cum erau în Antichitate“), Machiavelli postulează constanța na-turii umane. Ideea, fundamentală și în Principele, că există un fond antropologic imuabil (alcătuit din porniri instinctuale, aspi-rații, comportamente, reacții psihologice) face ca modelele antice să aibă valabilitate și să poată deveni operante grație antropologiei care joacă rolul de interfață între trecut și prezent. Postulatul antropologic legitimează în mod firesc operațiunea îndeplinită de autor asupra textului lui Titus Livius: dacă motivațiile acțiu-nilor omenești sunt mereu aceleași, atunci exemplele furnizate de antici sunt utilizabile în mod concret pentru a extrage învățături valide și pentru lumea de astăzi. Așadar, Machiavelli trebuie citit și ca fondatorul unei viziuni antropologice moderne care izbutește să împletească politica cu exemplaritatea istoriei. Dar trebuie subliniat și faptul că Machiavelli vorbește în Comentarii de o imuabilitate a „mișcărilor“, „rânduielilor“ și a „puterii“. Dincolo de aspectele superficiale ale evenimentelor, care pot fi similare, ana-liza istoriilor antice trebuie să extragă legile profunde ale acțiunii umane (de aici acea viziune antropologică modernă despre care

PREFAȚĂ 17

vorbeam), prin intermediul unei operațiunii interpretative com-plexe (pentru a ajunge la adevărata lor cunoaștere).

Același „Cuvânt înainte“ dezvăluie și alte câteva diferențe prin care Comentariile se deosebesc de Principele. În primul rând, Principele nu are un cuvânt înainte, adică o pagină menită să descrie scopurile ultime și metoda operei, ci se deschide abrupt, imediat după ingenioasa și problematica scrisoare dedicatorie, prin discutarea temelor pe care le va ataca („Toate statele, toate stăpânirile“ etc.). Comentariile nu numai că au un cuvânt înainte, dar stilul lor, dramatic și „narativ“, se caracterizează printr-o sin-taxă complexă cu subordonate legate cu eleganță într-o frazare al cărei ritm e destins și liniștit. Să luăm aminte la fraza inițială foarte lungă: începe cu o concesivă („În ciuda faptului că […] a făcut“) urmată de o comparativă („decât căutarea unor mări și tărâmuri necunoscute“) și de o cauzală („pentru că oamenii…“) înainte de a ajunge la propoziția principală („am decis“). Dacă Principele e o operă care pare să se fi născut ca răspuns la urgența unei provocări iminente (găsirea unei stavile în calea crizei poli-ticii italiene contemporane), în Comentarii predomină un ton mai reflexiv. Suntem, în definitiv, în fața unui tratat de amploare, în care autorul încearcă să interogheze în profunzime marile teme ale istoriei și ale politicii, arătându-i cititorului cum să străbată cărările anevoioase ale acțiunii politice, pentru a se elibera de o parte însemnată a constrângerilor la care e supusă fragila și contra-dictoria condiție omenească.

GIAN MARIO ANSELMI

Gian Mario Anselmi, profesor la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Bologna, conducător de doctorate, membru fondator și coordonator al Arhivei UmanistRenascentiste a Bolognei (A.R.U.B.), codirector al buletinului arhivei, președinte al Comisiei de cultură și al Centrului de Studii despre Renaștere al fundației CARISBO, este specialist în literatura și filologia italiană a Evului mediu și Renașterii, precum și în filologia latină medievală și umanistă.

18 PREFAȚĂ

Este autorul unui număr impresionant de volume, studii și articole despre problematici și personalități ale literaturii italiene îndeosebi din perioada Umanismului și Renașterii, și colaborează susținut cu prestigioase edituri și reviste de cultură din Italia și din străinătate. O preocupare permanentă și pasionată încă din anii tinereții a fost aceea pentru gândirea politică a Renașterii, îndeosebi a lui Machiavelli și Guicciardini, ambilor dedicândule un număr însemnat de volume, îngrijiri de ediții și comentarii. Volumele operelor lui Machiavelli și Guicciardini pe care lea îngrijit alături de Carlo Varotti, printre care și Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius, volum călăuză al traducerii de față, sunt socotite ediții de referință la nivel internațional.

CRONOLOGIE

1469 Se naște în data de 3 mai, la Florenţa, Niccolò Machiavelli, cel de-al treilea copil al lui Bernardo Machiavelli, doctor în drept, și al Bartolomeei de’ Nelli. Tatăl, aparţinând unei familii cu un oarecare prestigiu, îndeplinea, pe lângă ocupaţia de notar și avocat, și mărunte funcţii administrative, îngrijindu-se totodată și de micile proprietăţi de la ţară, la Sant’Andrea in Percussina, lângă San Casciano. Deși condiţia economică a familiei este modestă, iar creșterea celor patru copii (în afară de Niccolò, Primavera, Margherita și fratele mai mic, Totto) avea costurile ei, interesul pentru cultură era neîncetat: mama avea înclinaţie spre poezie, iar tatăl era un cititor pasionat, în casă aflându-se și multe volume cu preţioase scrieri ale autorilor antici.

1476– 1493 Niccolò își începe educaţia umanistă, mai întâi cu studiul limbii latine apoi al gramaticii și aritmeticii. Spre doisprezece ani citește clasicii latini și face primele exerciţii de redactare în latină. Deși informaţiile cu privire la copilăria și adolescenţa lui sunt puţine, se știe totuși că încă din acei ani Machiavelli cunoștea operele istori-cilor Titus Livius, Macrobius, Flavio Biondo, existente în biblioteca tatălui. E interesat și de poezie, iar înclinaţiile sale literare se concre-tizează în câteva poeme pastorale, un sonet de dragoste și unul satiric, scrise înainte de 1494, a căror datare (iar după unii biografi, și atri-buire) este incertă. Fiind de mic un atent observator al treburilor cetăţii, Machiavelli are ocazia să urmărească felul în care republica Florenţei trece în stăpânirea Medicilor, iar apoi răsturnările de regim și dramaticele evenimente de la sfârșitul acelui secol.

1477 Are loc la Florenţa conjuraţia împotriva familiei de’ Medici, seniorii cetăţii, condusă de familia rivală Pazzi. Tinerii fraţi Lorenzo și Giuliano de’ Medici sunt atacaţi în Domul orașului, iar mezinul, Giuliano, este asasinat. Conjuraţia nu duce la răsturnarea familiei de’ Medici; dimpotrivă, după o cruntă răzbunare, Medicii își întăresc cârmuirea, Florenţa cunoscând, sub Lorenzo Magnificul, cea mai mare înflorire și cel mai mare prestigiu din toată istoria sa. Menţinând majoritatea insti tuţiilor republicane, în fapt, Lorenzo le conduce și controlează cu autoritate,

20 CRONOLOGIE

asigurând, în interior, prosperitatea economică și libera dezvoltare a artelor și a culturii în general în acea mișcare care începe să se numească deja Renaștere, iar în exterior, cu o inegalabilă abilitate diplomatică, echilibrul litigioaselor state italiene.

1492 Moare Lorenzo Magnificul, ceea ce duce la ruperea fragilului echilibru dintre statele italiene. La Florenţa începe săși ţină predicile apocaliptice călugărul dominican Girolamo Savonarola. La Roma este ales papă Alexandru VI Borgia.

1494 La îndemnul ducelui de Milano, Ludovico Sforza, supranumit Maurul, regele Franţei, Carol VIII, coboară cu armata în Italia pentru a redobândi, în virtutea unei îndepărtate eredităţi, regatul Neapolelui aflat sub coroana aragoneză. Este începutul așanumitelor „războaie italiene“ care vor însângera jumătate din veacul următor și care se vor încheia cu aservirea statelor italiene marilor puteri europene, îndeosebi Spaniei.

Deoarece seniorul Florenţei Piero de’ Medici, urmașul lui Lorenzo Magnificul, acceptă cu servilism condiţiile impuse de regele Franţei în drumul său spre Neapole, florentinii se răzvrătesc și îl alungă din cetate. Orașul ajunge să fie condus, deși nu formal, de Girolamo Sa-vonarola, care instituie republica.

1495 Se pare că frecventează cursurile de poetică și de retorică ţinute de Virgilio Adriani. Bun cunoscător al limbii latine, este însărcinat de familie să redacteze cererea adresată cardinalului Lopez, care deschide volumul de faţă. Nu există dovezi că ar fi știut și limba greacă.

1496 Pe 11 octombrie îi moare mama.1497 Machiavelli transcrie poemul De rerum natura al lui Lucreţiu. Re-

descoperit și repus în circulaţie cu puţine decenii înainte, filozofia lui epicuriană și materialistă a hrănit una dintre direcţiile principale de gândire ale Renașterii căreia îi aparţine în bună măsură și Machiavelli.

În perioada afirmării autorităţii lui Savonarola, Machiavelli se apro-pie de grupurile aristocraţiei florentine, care se opuneau făţiș regimu-lui acestuia.

Girolamo Savonarola este excomunicat de papa Alexandru VI Borgia, pe care îl atacase, nu fără temei, în predicile sale.

1498 În martie Machiavelli îi scrie ambasadorului Florenţei la Roma, Ricciardo Becchi, o relatare exactă, dar acidă a acţiunilor lui Girolamo Savonarola, aflat deja în conflict deschis cu papa Alexandru Borgia.

După căderea lui Savonarola, Machiavelli este numit secretar al celei de-a doua Cancelarii a Republicii Florentine (echivalentă unui minister de Externe) unde se ocupă de corespondenţă și de redactarea docu-mentelor oficiale; ulterior și secretar al Consiliului celor Zece, magis-tratură înfiinţată cu vreme în urmă cu prerogative militare maxime

CRONOLOGIE 21

în vreme de război (echivalentă Ministerului de Război). Sunt două funcţii de mare responsabilitate în ce privește politica externă și militară a Florenţei, unde timp de 14 ani, până în 1512, Machiavelli beneficiază de informaţii precise și acumulează excepţionala experi-enţă politică ce stă la baza întregii sale gândiri teoretice.

Savonarola este acuzat de erezie, condamnat și ars pe rug, ceea ce duce la schimbarea, în direcţie laică, a regimului Republicii Florentine. În Franţa moare regele Carol VIII și urcă pe tron Ludovic XII.

1499 Machiavelli primește primele sale misiuni diplomatice: la Jacopo d’Appiano senior de Piombino – stat independent din Toscana, aflat atunci sub protecţia Florenţei; la formidabilul personaj al Renașterii Caterina Sforza, contesă de Imola și Forlì; apoi la Pisa, cu însărcina-rea de a urmări operaţiunile militare ale trupelor florentine – despre acestea scrie rapoartele adresate lui Pier Francesco Tosinghi, comisar militar general al Florenţei în teatrul de război.

Redactează prima sa scriere politică, Discurs despre Pisa (Discorso su Pisa), unde analizează modalitatea prin care Florenţa putea recuceri orașul rebel.

Pisa, importantă republică maritimă, îngenuncheată cu greu de florentini la începutul secolului, se răsculase cu prilejul trecerii regelui francez Carol VIII prin peninsulă, declanșând o serie de conflicte armate în care, ca întotdeauna, interveniseră mai multe state italiene, dar și trupe trimise de regele Franţei. În 8 septembrie, Florenţa suferă o însemnată înfrângere din partea trupelor pisane, ajutate de Lucca. Comandantul armatelor florentine, Paolo Vitelli, va fi socotit trădător și va fi executat. La această înfrângere se referă scrisoarea adresată de Machiavelli unui membru al Cancelariei din Lucca.

În același an, francezii aliaţi cu Veneţia, și avândul drept comandant al unei părţi din armată pe Cesare Borgia, ocupă Ducatul de Milano, alungândul pe ducele Ludovico Maurul. Apoi, sprijinit de papă și de alianţa cu francezii, Cesare Borgia începe cucerirea cetăţilor din Romagna, în dorinţa realizării unui mare stat în centrul Italiei. Deși experimentul politic din Romagna al lui Cesare este socotit de istorici unul reușit, admirat pe bună dreptate și de Machiavelli, el a creat o extremă tensiune politicomilitară cu consecinţe în toată peninsula.

1500 Pe 10 mai moare tatăl său, iar la scurtă vreme și sora lui, Primavera, Niccolò devenind astfel capul familiei.

Machiavelli îi însoţește pe comisarii Republicii, Giovan Battista Ridolfi și Lucantonio Albizzi, la asediul Pisei, unde asistă la fuga mercena-ri lor elveţieni și gasconi: este, pentru el, a doua dovadă a ineficienţei și nesiguranţei armatelor mercenare. Apoi este trimis, împreună cu

22 CRONOLOGIE

Giovanni della Casa, în misiune diplomatică în Franţa, la regele Ludo-vic XII, cu însărcinarea de a-i cere o mai mare implicare în război și o scădere a contribuţiilor cerute Florenţei. Analiza pertinentă pe care o transmite la Florenţa confirmă în ochii superiorilor excepţionalele sale calităţi de analist politic și se reflectă în observaţiile cu privire la politica franceză din Principele (cap. III). Șederea sa în Franţa, care durează șase luni, va prilejui scrierea a două analize politice Relatare despre pacea dintre împărat și rege (Discursus de pace inter imperatore met regem) și Despre firea francezilor (De natura Gallorum), reelaborată în următorii doi ani.

1501 Se căsătorește cu Marietta Corsini, care îi va face șase copii (un al șaptelea va muri imediat după naștere): Bernardo, Lodovico, Piero, Guido, Bartolomeo, Bartolomea (Baccina).

Are prima misiune diplomatică la Siena, republică independentă, rivală tradiţională a Florenţei, condusă de seniorul Pandolfo Petrucci, căruia Machiavelli îi apreciază calităţile de om de stat.

1502 Este trimis în mai multe misiuni diplomatice: la Pistoia, în urma căreia scrie raportul Despre starea lucrurilor la Pistoia (De rebus pistoriensibus); la Urbino (de unde Cesare Borgia, fiul papei Alexandru VI, îl alungase pe ducele Guidobaldo da Montefeltro) și în Romagna, ca însoţitor al episcopului Francesco Soderini, pe lângă același Cesare Borgia, duce de Valentinois (supranumit de italieni Il Valentino) cu misiunea de a afla planurile de cucerire ale acestuia și a-i oferi spriji-nul Florenţei. Încă de la primul contact cu acest personaj excepţional, Machiavelli îi apreciază capacităţile politice și militare, văzând în el întruparea acelei „virtù“ (care însumează calităţile necesare unui bun om politic, anume inteligenţă, sagacitate, capacitate de previziune, calcul al consecinţelor, rapiditate in decizii, energie și hotărâre în acţi-une) capabile să deturneze, ocolească sau folosească „fortuna“ (soartă, noroc, întâmplare, iar în politică, ansamblu de împrejurări istorice sau situaţii concrete greu sau cu neputinţă de schimbat), și tipul ideal de principe care ar putea unifica Italia.

Pentru a asigura continuitatea politică a Republicii, contribuie sub-stanţial la transformarea celei mai înalte funcţii în stat, aceea de gonfaloniere di giustizia, dintr-o funcţie de două luni într-una pe viaţă, devenind apoi colaborator apropiat al celui ales, Piero Soderini.

Este trimis a doua oară la Cesare Borgia, la Imola, unde discută per-sonal cu ducele Valentino ca împuternicit al Florenţei și unde asistă și la răzbunarea cumplită a acestuia, la Senigallia, pe nobilii care con-juraseră împotriva lui.

După o scurtă victorie, sunt chemaţi de Cesare la Senigallia pentru a face pace: însă în noaptea de 31 decembrie 1502, la banchetul organizat cu

CRONOLOGIE 23

acel prilej, Cesare Borgia îi asasinează pe toţi – acţiune analizată de Machiavelli în lucrarea apărută în anul următor și reluată în capitolul VII din Principele.

Piero Soderini este ales gonfalonier pe viaţă al Republicii Florentine, echivalentul unui primministru de astăzi.

1503 Machiavelli redactează Descriere a felului în care Ducele Valentino ia omorât pe Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo, pe Senior Paolo și pe ducele de Gravina Orsini (Descrizione del modo tenuto dal Duca Valentino nello ammazzare Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo, il Signor Pagolo e il duca di Gravina Orsini).

Moare la Roma papa Alexandru VI Borgia. Veneţia profită de slăbiciunea de moment a papalităţii și își extinde controlul asupra Romagnei. După scurtul pontificat al papei Pius III Piccolomini, care moare la câteva săptămâni după alegere, este ales papă Giuliano della Rovere, cu numele de Iuliu II, dușman neîmpăcat al familiei Borgia. Steaua lui Cesare Borgia a apus.

Machiavelli este în misiune la Roma la cel de-al doilea conclav. În acest an scrie Cuvânt asupra necesităţii de a strânge bani (Parole da dirle sopra la provisione del danaio), unde argumentează necesitatea unei noi legi fiscale pentru finanţarea unei armate naţionale, dar in-troduce și teme definitorii ale gândirii sale politice (raportul dintre forţă și prudenţă ca lege politică universală, centralitatea conflictului în jocul de putere etc.); și Despre cum să fie tratată populaţia răsculată din Valdichiana (Del modo di trattare i popoli della Valdichiana ribellati) unde, cu privire la răscoala din 1502 a populaţiei din Arezzo, Ma-chiavelli, în afară de faptul că prevede măsuri dure pentru restabilirea ordinii și că ridică probleme esenţiale referitoare la raportul dintre justiţie și politică, mai afirmă – interesant pentru un diplomat – că un stat nu trebuie să-și încredinţeze soarta numai înţelegerilor diplo-matice, deoa rece numai forţa militară asigură respectarea acestora.

1504 Machiavelli este trimis în a doua misiune diplomatică în Franţa, îm-preună cu ambasadorul Niccolò Valori, în vederea consolidării alian-ţei antispaniole. Scrie poemul în terţine Decenalul întâi (Decennale primo) în care sunt relatate evenimentele politice italiene de la veni-rea armatei lui Carol VIII (1494) până la terminarea aventurii poli-tice a lui Cesare Borgia (1504) care cuprinde și o seamă de cugetări pesimiste referitoare la soarta Italiei și un apel adresat Republicii Flo-rentine să-și formeze o armată naţională.

Franţa, Imperiul și Statul papal încheie tratatul de la Blois privitor la o viitoare împărţire a teritoriilor veneţiene. Tratatul prevede și stăpânirea Ducatului de Milano de către francezi.

24 CRONOLOGIE

1505– 1506 După nenumăratele eșecuri ale mercenarilor în războiul îm-potriva Pisei, Florenţa hotărăște în sfârșit să încerce formarea unei miliţii florentine (adică o armată naţională) dorită și teoretizată de Machiavelli, iar el este însărcinat cu recrutarea și antrenarea primelor detașamente.

Întreprinde misiuni diplomatice minore: la Piombino, la Perugia, la Francesco II Gonzaga la Mantova; la Pandolfo Petrucci la Siena. Apoi este trimis în a doua misiune diplomatică pe lângă papa Iuliu II în expediţia militară a acestuia împotriva Perugiei și Bolognei. Neaș-teptata capitulare a tiranului Perugiei, Giampaolo Baglioni, îi prileju-iește relatarea din Năstrușnicii scrise din Perugia lui Soderini (Ghiribizzi scripti in Perugia al Soderino), unde teoretizează necesitatea potrivirii, în acţiunile politice, între „felul de a acţiona“ al omului politic și „spe-cificul vremurilor“. Scrisoarea a rămas neexpediată, dar materia ei a fost absorbită în micul poem în terţine Despre noroc (Di Fortuna) și, mai târziu în cap. XXV din Principele. Redactează Discurs despre organizarea militară a statului florentin (Discorso dell’ordinare lo stato di Firenze alle armi).

Tratatul de la Blois fiind reînnoit, Veneţia acceptă săi restituie papei câteva orașe din Romagna, cu excepţia a două, Rimini și Faenza.

1507 În ianuarie este numit cancelar al magistratului din fruntea Celor Nouă ofiţeri ai miliţiei florentine, magistratură creată în același an, unde răspunde de organizarea și recrutarea armatei. Desemnat pen-tru o misiune pe lângă împăratul Maximilian I, este apoi înlocuit de Francesco Vettori. Supărat că nu a fost susţinut suficient de Piero Soderini pentru această misiune scrie un mic poem în terţine denu-mit Ingratitudinea (Ingratitudine). La sfârșitul anului este totuși tri-mis la împărat, aflat atunci la Bolzano, în Germania de atunci, unde avea să colaboreze cu Vettori și să lege cu acesta o prietenie durabilă, care prilejuiește mare parte din scrisorile din acest volum.

Papa Iuliu II cere Veneţiei restituirea tuturor teritoriilor din Romagna, dar este refuzat.

1508 Revenit în iunie din Germania, Machiavelli redactează un Raport despre situaţia din Germania (Rapporto di cose della Magna), în care anali-zează limitele politice și personale ale împăratului Maximilian, pre-cum și defectul structural al imperiului, anume lipsa de unitate care îl făcea mai slab decât Franţa și Spania. Reia și încheagă observaţiile sale referitoare la Franţa în Înfăţișare a situaţiei din Franţa (Ritracto delle cose di Francia).

Împăratul Maximilian I pornește spre Roma în dorinţa de a fi încoronat de papă, dar veneţienii refuzândui trecerea prin teritoriile lor, trupele

CRONOLOGIE 25

imperiale ocupă Cadore, apoi Verona și Vicenza, teritorii ale Serenissimei. Împăratul se încoronează singur la Trento, iar titlul de imperator ro-manus electus este imediat recunoscut de papă. Dar neprimind banii așteptaţi, trupele imperiale sunt repetat înfrânte de armata veneţiană comandată de Bartolomeo d’Alviano, care ajunge să ocupe și peninsula Istria. Maximilian semnează pe 11 iunie un armistiţiu după care se retrage la Trento.

În decembrie, Sfântul Imperiu, Franţa și Spania alcătuiesc Liga din Cambrai contra Veneţiei, menită să ducă la împărţirea posesiunilor veneţiene. La ea vor adera papa, Ferrara, Mantova, Savoia, Ungaria și Florenţa, care aderă la Ligă în vederea obţinerii unui ajutor armat pentru înfrângerea rezistenţei pisane.

1509 Reia analiza cu privire la situaţia germană în sinteza Discurs asupra situaţiei din Germania și asupra împăratului (Discorso sopra le cose dell’Allemagna e sopra l’imperatore), pe care o va reelabora peste câţiva ani.

Își reia însărcinările militare, având un rol hotărâtor în recucerirea Pisei: conduce tratativele, urmărește operaţiunile militare, redactează sinteza planului militar Măsuri pentru recucerirea Pisei (Provvedimenti per la riconquista di Pisa) și confirmarea capitulării orașului. Este mo-mentul său de glorie și al Republicii Florentine.

După câteva victorii pisane, asediul îndârjit al florentinilor și foametea duc la capitularea Pisei. Intrând în oraș, învingătorii florentini eliberează prizonierii pisani și le prezintă onorul eroicilor apărători ai orașului.

Pe 14 mai armatele veneţiene suferă cumplita înfrângere de la Agnadello, în urma căreia teritoriile veneţiene din nordul peninsulei sunt ocupate de armatele franceze și imperiale. Liga înfrânge de asemenea și flota vene ţiană și asediază Padova. Dar în iulie Veneţia revine cu o răsunătoare victorie a condotierului Bartolomeo d’Alviano.

În noiembrie-decembrie Machiavelli este trimis la Mantova, la mar-chiza Isabella d’Este, și la Verona pentru a-i preda împăratului tribu-tul Florenţei. Cu acel prilej i se reconfirmă slăbiciunile lui Maximilian, totodată constată devotamentul ţăranilor din Veneto pentru cauza Republicii Veneţiene. Pe timpul șederii la Verona are loc nostima întâmplare cu prostituata cea hidoasă relatată în scrisoarea din 8 de-cembrie prietenului Luigi Guicciardini.

În această perioadă scrie și micile poeme Despre ambiţie (Dell’ambizione) și Despre prilej (Dell’occasione) încheiate mai târziu.

1510 Papa, socotind că pentru situaţia din peninsulă Franţa reprezintă un pericol mai mare decât Veneţia, părăsește Liga din Cambrai și se înţelege cu veneţienii, ceea ce va duce la schimbarea alianţelor.

26 CRONOLOGIE

Machiavelli este trimis pentru a treia oară în Franţa, cu misiunea de a-l convinge pe regele Ludovic XII să menţină acordul cu papa, misi-une ratată din cauza agresiunii papale asupra Ferrarei, aliată cu regatul. Sfătuiește insistent guvernul florentin, prin scrisorile diplomatice trimise din misiune, să iasă din neutralitate și să treacă fie de partea papei, fie a francezilor, dar Soderini nu-i dă ascultare. La întoarcere Machiavelli își reelaborează și de această dată experienţa recentă redac-tând Tablou al situaţiei din Franţa (Ritracto di cose di Francia), o pă-trunzătoare analiză a statului monarhic centralizat francez.

1511 I se încredinţează sarcini diplomatice delicate, ţinând seama de noua conjunctură politică, printre care o nouă misiune în Franţa, pentru a-l convinge pe Ludovic XII să renunţe de a convoca la Pisa (pose-siune florentină) un conciliu antipapal. Apoi este trimis la Pisa, la conciliul cardinalilor filofrancezi, pentru a-i determina să părăsească teritoriul Republicii. Conciliul se va muta într-adevăr la Milano. În acest timp i se încredinţează și sarcina de a recruta cavaleria, pentru care redactează Discurs asupra miliţiei armatei călare (Discorso sulla milizia a cavallo).

Piero Soderini, primind vestea gravei îmbolnăviri a papei Iuliu II, hotărăște să susţină Conciliul din Pisa, ostil papei și favorabil Franţei. Însă papa, întremat, încheie o alianţă împotriva Franţei, mai exact împotriva ocupaţiei franceze asupra Ducatului de Milano, alianţă numită Liga Sfântă, la care aderă Veneţia, Spania cu Regatul Neapolelui, cantoanele elveţiene, Anglia lui Henric VIII, iar în anul următor, și împăratul Maximilian I de Habsburg.

1512 În aprilie, armatele Ligii Sfinte suferă o mare înfrângere în bătălia de la Ravenna, însă moartea comandantului armatei franceze din Italia, Gaston de Foix, produce demoralizare și dezordine în rândul învingătorilor, care, la sfârșitul lunii mai, se retrag din Milano și din toată Italia. La dieta de la Mantova aliaţii hotărăsc readucerea familiei de’ Medici la conducerea Florenţei și a familiei Sforza la Milano. În august cardinalul Gio vanni de’ Medici, legat papal, împreună cu armatele spaniole înfrâng infanteria florentină și masacrează orașul Prato. Silit de puterile Ligii, Pier Soderini fuge din Florenţa pe 31 august, iar a doua zi, cu sprijinul spaniolilor, Medicii își fac intrarea triumfală în oraș. Pe 7 septembrie cade Republica, iar pe 16 guvernarea Florenţei este preluată oficial de familia de’ Medici – evenimente relatate de Machiavelli în scrisoarea din 16 septembrie către o nobilă doamnă.

Fiind un foarte apropiat colaborator al lui Soderini, pe 7 noiembrie Machiavelli este destituit din toate funcţiile, obligat ca timp de un an să nu părăsească teritoriul statului și să nu intre în palatul Senioriei,

CRONOLOGIE 27

și totodată să plătească o semnificativă cauţiune. Înseamnă practic încetarea pentru mulţi ani a carierei politice și diplomatice a secreta-rului florentin.

1513 Suspectat de a fi participat la conjuraţia republicană urzită de Agostino Capponi și Pietro Paolo Boscoli (la care luaseră cu adevărat parte și prieteni de-ai lui Machiavelli), pe 12 februarie este arestat și supus la tortură (tragerea cu funia, de care pomenește în scrisori). În dispera-rea momentului, caută sprijin la cei doi fraţi Vettori, și mai ales la Giuliano de’ Medici (căruia îi adresează două sonete, iar un al treilea după ieșirea din închisoare). În vreme ce capii conjuraţiei sunt con-damnaţi la moarte, ceilalţi condamnaţi, printre care și Machiavelli, beneficiază de amnistia dată cu prilejul alegerii ca papă, în 11 martie, a lui Giovanni de’ Medici, care va purta numele de Leon X. Această alegere consolidează puterea Medicilor la Florenţa, unde se descoperă o așa-zisă conjuraţie împotriva acestei familii condusă de nobilii Capponi și Boscoli, îndată anihilată. Noul papă reînnoiește Liga sfântă antifranceză, stipulată de predecesorul său, Iuliu II. În iunie, la Novara, trupele elveţiene comandate de Massimiliano Sforza în-ving armatele franceze și cuceresc Ducatul de Milano.

Scos în afara vieţii politice, Machiavelli se retrage la moșia sa din Sant’Andrea in Percussina, numită de el l’Albergaccio coșmelia.

Stând la moșie, scrie De principatibus (denumită de editorul său din Roma, în 1532, cu numele sub care i s-a încetăţenit faima, Principele). Tot acum începe și susţinuta corespondenţă cu prietenul Francesco Vettori, ambasador al Florenţei pe lângă Sfântul Scaun: scrisori dense de analiză politică sau prezentând cu haz episoade și personaje din viaţa curentă. Celebra scrisoare din 10 decembrie 1513 descrie existenţa sa zilnică, împărţită între viaţa de simplu ţăran de peste zi și înalta comu-niune cu clasicii cu care se desfată seara în singurătatea camerei de lucru; tot ea oferă și prima mărturie despre scrierea Principelui.

Moare papa Iuliu II. În locul său este ales papă Giovanni de’ Medici, cu numele Leon X. Această alegere consolidează puterea Medicilor la Flo renţa, unde se descoperă o așazisă conjuraţie împotriva acestei familii condusă de nobilii Capponi și Boscoli, îndată anihilată. Noul papă reîn noiește Liga sfântă antifranceză, stipulată de predecesorul său, Iuliu II. În iunie, la Novara, trupele elveţiene comandate de Massimiliano Sforza înving armatele franceze și cuceresc Ducatul de Milano.

1514 Machiavelli revine la Florenţa. Neprimind nici o însărcinare din par-tea noii orânduiri, se dedică, volens nolens, scrisului. Retușează și ter mină tratatul Principele, pe care-l dedică lui Lorenzo de’ Medici, la vremea aceea căpetenia politică a familiei Medici din Florenţa. Tratatul, care

28 CRONOLOGIE

circulă de-acum în copii manuscrise, trebuie să fi avut deja un oarece efect, de vreme ce Lorenzo îl consultă acum pe autor în probleme militare. E probabil că tot acum Machiavelli scrie în versuri Decenalul al doilea (Secondo Decennale), rămas neterminat și care narează eveni-mentele cuprinse între 1505 și 1509, și, de asemenea, „nuvela tra gică“ Trădarea de către ducele Valentino al lui Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo și alţii (Tradimento del duca Valentino al Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo e altri). Machiavelli speră să obţină de la Medici o însărcinare pe măsura competenţelor sale. Unii biografi consideră că la această dată ar fi fost deja scrise, măcar în parte, Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius (Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio).

1515 În februarie vine de la Roma, adevăratul centru al puterii Medicilor, refuzul categoric de a-l reabilita pe Machiavelli. Amărăciunea lui transpare în scrisorile adresate nepotului său, Giovanni Vernacci.

În ianuarie moare regele Franţei Ludovic XII și îi urmează la tron Francisc I, om ambiţios, care, având strămoși în vechea familie nobiliară a ducilor milanezi Visconti, își manifestă imediat pretenţiile asupra ducatului de Milano. În februarie papa încearcă să stipuleze o nouă Ligă Sfântă contra Franţei, cu împăratul, ducele de Milano, republica Genova și elveţienii, în vreme ce Veneţia era aliată a Franţei. Pactul nu este rati ficat din cauza pretenţiilor papei de a primi Parma și Piacenza. Francisc I intră în Milano, iar între 13 și 14 septembrie, în bătălia de la Marignano, francezii înfrâng armatele Ligii.

Papa acordă privilegiul de distribuire (contra cost) a indulgenţelor în unele dintre teritoriile germane, urmând ca o parte din bani să fie folosită pentru continuarea construcţiei bazilicii San Pietro de la Roma.

1516 Necooptat în nici o activitate politică și „tăind frunză la câini“, cum spune într-o scrisoare, se alătură grupului de literaţi cu simpatii re-publicane care se întruneau în celebrele „Orti Oricellari“, adică gră-dinile familiei Rucellai din Florenţa, pentru a discuta despre literatură, istorie și politică. Rezultatul acestor discuţii au fost Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius, grandioasă operă de reflecţie istorică și politică, în formă de liber comentariu la textul livian. În dedicaţia către Cosimo Rucellai și Zanobi Buondelmonti, intelectuali care frecventau acele grădini, Machiavelli mărturisește că ei au fost cei care l-au determinat să dea această formă unui material și unei cuge-tări care se acumulaseră în timp. Machiavelli va lucra la Comentarii până în anul 1518, dar lucrarea va fi publicată postum, în 1531.

Împăratul încearcă să cucerească fortăreaţa veneţiană Asola, care, cu sprijinul armatei regulate veneţiene și a locuitorilor, silește, după numai trei zile, trupele imperiale să se retragă.

CRONOLOGIE 29

Francisc I încheie „pacea perpetuă“ cu cantoanele elveţiene, care va rămâne în vigoare până în 1798; încheie cu regele Spaniei Carol I (viitorul Carol Quintul), tratatul de la Noyon, care confirmă posesiunea franceză a Ducatului de Milano; semnează cu papa Concordatul de la Bologna, rămas în vigoare până în 1790, prin care i se acordă regelui o autoritate asupra Bisericii franceze de care nu se bucură nici un alt suveran catolic.

1517 Activitatea publică a lui Machiavelli e, în această perioadă, aproape inexistentă, în schimb este foarte vie cea literară. Acum scrie poemul alegoric și satiric în terţine Măgarul (L’asino), inspirat din Apuleius, dar cu referiri contemporane și autobiografice, pe care însă nu-l va ter-mina (despre el pomenește în scrisoarea către Lodovico Alamanni din 17 decembrie, în care vorbește și despre poemul lui Ariosto, Orlando furioso).

Conjuraţia, condusă de cardinalul Alfonso Petrucci, care încercase otrăvirea papei, eșuează. Conducătorii ei sunt executaţi. În Germania încep să circule, după ce au fost afișate pe poarta bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze ale călugărului augustinian Luther împotriva indulgenţelor și politicii papale.

1518 Scrie Poveste (Favola), minunată nuvelă sarcastică la adresa nevestelor, mai cunoscută sub titlul Belfagor arhidiavol (Belfagor arcidiavolo). Ca-pătă un interes tot mai accentuat pentru teatru: transpune într-o proză dialogată foarte vie comedia lui Terenţiu Fata din Andros (Andria).

1519 Moare Cosimo Rucellai. Moare de asemenea Lorenzo de’ Medici, ceea ce va duce și la stingerea neîncrederii Medicilor faţă de Machiavelli.

Scrie, probabil acum, Mătrăguna (Mandragola) capodoperă absolută a comediei italiene din Renaștere. Începe alte două texte teatrale: Măștile (Le maschere) și Sacoșa (La sporta) după Aulularia lui Plaut, care n-au fost terminate și nu s-au păstrat. Începe să compună dia-logul De re militari, cunoscut apoi sub titlul Despre arta războiului (Arte della guerra), unde, printre altele, militează pentru o organizare militară de tip roman, adică a „populaţiei înarmate“ (armată naţio-nală) în opoziţie cu armatele mercenare, precum și pentru sporirea importanţei infanteriei faţă de cavalerie și artilerie.

Moare împăratul Maxilimian I de Habsburg, titlul imperial trecând la nepotul lui, Carol de Habsburg, fiul principelui Filip, consort al reginei Castiliei, mort în 1506. Rămas în istorie sub numele de Carol Quintul, a fost împăratul Sfântului Imperiu, rege al Spaniei, al Siciliei, al Sardiniei, al Neapolelui și duce de Burgundia (teritoriu vasal Franţei și sămânţă de necontenite conflicte).

1520 Fără a fi fost încă tipărită, Mătrăguna este, se pare, reprezentată în cer-curi intime. Intervenţia unui prieten îi aduce promisiunea unei comenzi

30 CRONOLOGIE

din partea familiei Medici. Până atunci, din lipsă de bani, acceptă însărcinări mărunte. În cursul verii, după o asemenea însărcinare la Lucca, scrie o analiză a orânduirii politice a acelei mici republici independente, Rezumat despre situaţia din Lucca (Sommario delle cose di Lucca) precum și un soi de biografie istorică exemplară, Viaţa lui Castruccio Castracani (Vita di Castruccio Castracani), condotier ghi-belin și senior al orașului Lucca la începutul secolului al XIV-lea. Lucrarea este citită și comentată imediat de intelectualii florentini care frecventau grădinile Rucellai.

În 8 noiembrie, Francesco del Nero, cumnatul său, în calitate de ad-ministrator al universităţii (Studio fiorentino), îi obţine comanda de a scrie, în schimbul unui modest salariu, istoria Florenţei precum și alte mici colaborări. Dintre acestea din urmă face parte și Discurs asupra evenimentelor din Florenţa după moartea lui Lorenzo de’ Medici cel tânăr (Discursus Florentinarum rerum post mortem iunioris Laurentii Medices) în care susţinea o profundă reformă politică a Florenţei.

Pe 15 iunie papa Leon X publică bula Exsurge Domine prin care condamnă multe din tezele lui Luther șil ameninţă pe călugăr cu excomunicarea. Ca răspuns, Luther arde bula papală în piaţa din Wittenberg.

1521 Machiavelli reușește să tipărească Arta războiului (editată de Filippo Giunta la Florenţa), cu o dedicaţie către Lorenzo Strozzi. În mai este trimis de Magistratura celor Opt (Gli Otto di Pratica) la Capitulul fraţilor minoriţi (secţiune a Ordinului Franciscan) din Carpi, cu cererea (aprobată doi ani mai târziu) de a constitui o provincie fran-ciscană autonomă în teritoriul florentin. Cu această ocazie este în-sărcinat de Breasla lânii să aducă un predicator franciscan la Florenţa. Carpi fiind aproape de Modena, acela a fost prilejul întăririi prieteniei (și îndesirii corespondenţei) cu Francesco Guicciardini, important politician și mare istoric florentin, pe atunci guvernator al Modenei.

În 3 ianuarie papa îl excomunică pe Luther. Pe 1 decembrie Papa Leon X moare în condiţii suspecte.

Un nou război italian, cunoscut ca Războiul de patru ani (1521–1526), începe când regele Franţei Francisc I pornește două expediţii, una pentru recucerirea Navarrei, alta pentru invadarea Ţărilor de Jos. Veneţienii se aliază cu Franţa, pe când papa, cu împăratul și regele Angliei Henric VIII formează o coaliţie antifranceză. Războiul se va muta curând pe teritoriul Italiei.

1522 Intervine în dezbaterea cu privire la noua constituţie a statului florentin după moartea papei, dezbatere curmată de o nouă conjuraţie împo-triva Medicilor, eșuată și reprimată. Printre căpeteniile acestei conjura-ţii se număra și Zanobi Buondelmonti, unul din cei doi dedicatari ai

CRONOLOGIE 31

Comentariilor la prima decadă a lui Titus Livius. Machiavelli retrăiește spaima de a fi luat drept complice al conjuraţilor, dar și durerea pri-cinuită de moartea fratelui său Totto și a protectorului de odinioară, exilatul Piero Soderini.

Când izbucnește la Florenţa o epidemie de ciumă, își scrie testamen-tul și se refugiază la moșie, dedicându-se scrierii Istoriilor florentine.

Tot acum scrie probabil și un Dialog (Dialogo) (contestat de unii filo-logi) despre limba florentină a lui Dante, unde, polemizând cu poetul și filologul Gian Giorgio Trissino, apără întâietatea limbii florentine în concertul lingvistic italian.

Este ales papă Adrian VI, care însă va muri anul următor. Are loc sângeroasa bătălie de la Bicocca, la marginea Milanului, trupele

imperiale triumfând asupra celor franceze. 1523 Continuă Istoriile florentine și scrie comedia Clizia, care se reprezintă

în casa bogătașului Iacopo Falconetti, în prezenţa protipendadei flo-rentine. Comedia, o satiră a celor care se îndrăgostesc la bătrâneţe, este și o autoironie a propriei îndrăgostiri de cântăreaţa Barbara Salutati (Barbera, în scrisori, pentru care scrie și câteva madrigale puse pe muzică de Philippe Verdelot în 1534). Agostino Nifo publică la Napoli De regnandi peritia, lucrare care plagiază în mare parte Principele, fapt care dovedește că manuscrisul textului lui Machiavelli se bucura de o oarecare răspândire încă dinainte de a fi publicat în 1532.

Moare papa Adrian VI, iar în locul lui este ales Giulio de’ Medici, cu numele de Clement VII.

Trupele imperiale ale lui Carlo Quintul sunt înfrânte de cele franceze în Provenţa, drept care regele Franţei, încurajat, organizează recucerirea Milanului, pierdut cu un an înainte.

1524 La sfârșitul lui octombrie Milano este ocupat de francezi. Trupele imperiale se retrag la Lodi, lăsând o importantă garnizoană la Pavia, oraș din sudul Lombardiei, de mare importanţă strategică, pe care francezii îl supun acum asediului. În decembrie papa Clement VII încheie un acord secret cu regele Franţei Francisc I.

1525 În iunie Machiavelli îi înmânează Istoriile florentine dedicatarului, papa Giulio de’ Medici. Lucrarea cuprinde istoria Florenţei de la înte meiere până la moartea lui Lorenzo Magnificul în 1492, dar se concentrea ză mai ales pe conflictele politice din ultimele secole analizate prin comparaţie cu cele din Roma antică, dintre plebe și senat. Privit cu bunăvoinţă de papă, cu alte cuvinte reabilitat în ochii Medicilor, îi înfăţișează pontifului proiectul privitor la o armată naţională. Papa are intenţia de a-i încredinţa formarea unei armate, însă apoi se răzgân-dește. Între timp inspectează, la rugămintea lui Guicciardini, două

32 CRONOLOGIE

moșii cumpărate de acesta, pe care le descrie cu excepţională precizie și competenţă în scrisoarea din 3 august. Tot în august merge la Ve-neţia, cu o treabă minoră, unde ia probabil contact cu mediile literare veneţiene, iar la întoarcere, trecând pe la Guicciardini, cei doi prieteni plănuiesc o reprezentaţie a Mătrăgunei la Faenza. Despre această piesă vorbește acum și în corespondenţa cu Guicciardini și compune cele cinci cântecele de cântat între acte.

Războiul fiind aproape, în aprilie Machiavelli primește de la papa Clement însărcinarea de a revizui fortificaţiile Florenţei, alături de inginerul militar Pietro Navarra.

În octombrie i se reînnoiește, cu un salariu mai mare, contractul pen-tru scrierea analelor Florenţei, ceea ce înseamnă și reluarea unor note și documente adunate de-a lungul anilor.

Pe 2324 februarie are loc celebra bătălie de la Pavia, între trupele franceze comandate de regele Francisc I (alături de care luptă și „le bande nere“, armatele în solda Florenţei comandate de condotierul Giovanni de’ Medici, supranumit „delle Bande Nere“) și trupele spaniole și imperiale, printre comandanţii acestora numărânduse conetabilul Carol de Bourbon și Ferdinand d’Avalos. Francezii suferă o totală înfrângere, iar regele Franţei este luat prizonier și închis în Spania.

1526 Redactează Relatarea vizitei pentru fortificarea Florenţei (Relazione di una visita fatta per fortificare Firenze) pe care i-o prezintă personal papei, cu care se și întreţine pe acest subiect. Aflându-se la Roma scrie (după unii biografi) epigrama Află că eu nu sunt Argus cum poate par (Sappi ch’io non son Argo qual io paio) satiră despre eliberarea regelui Franţei.

În mai este numit Cancelar al „Procuratorilor Zidurilor“ (responsa-bilii cu fortificaţiile orașului) și ia parte activă la dezbaterile privitoare la centura de apărare a orașului. Între timp îl îndeamnă pe Guicciardini să-l sfătuiască pe papă ca, în conflictul în curs, să se alieze cu Franţa împotriva împăratului. La sfârșitul lui iunie e trimis la Marignano, în tabăra militară papală comandată de Francesco Guicciardini; acesta declară în scrisoarea din 18 iulie: „Machiavelli se află aici. A venit ca să reorganizeze armata, dar văzând-o cât este de netrebnică, nu crede să aibă vreun rezultat. Nu-i rămâne decât să stea și să râdă de greșelile oamenilor, de vreme ce nu le poate îndrepta.“ În timpul aceleiași misiuni, Machiavelli îl cunoaște pe vestitul condotier Giovanni delle Bande Nere și asistă în septembrie la asediul Cremonei. În noiembrie este iar în misiune la Modena, la Guicciardini, unde constată impo-sibilitatea unei înţelegeri cu imperialii.

În ianuarie se semnează tratatul de la Madrid în baza căruia regele Franţei este eliberat cu o seamă de condiţii; la scurt timp regele declară nul

CRONOLOGIE 33

tratatul și pune la cale o alianţă antiimperială, Liga de la Cognac, la care aderă papa, Florenţa, Anglia, Savoia, Veneţia și, mai târziu, și ducele de Milano, Francesco II Sforza. În iunie operaţiunile militare în Lombardia ale Ligii rămân fără rezultat. În septembrie Liga asediază cu succes Cremona, însă la Roma victoria este practic anulată de complotul nobilei familii romane Colonna, care, sprijinită de împărat, în chiar acele zile ia cu asalt palatul papal și, declanșând un prim jaf al Urbei, îl silește pe papă să accepte un armistiţiu și o înţelegere cu împăratul (evenimente analizate de Machiavelli în scrisoarea către Bartolomeo Cavalcanti). Papa nu respectă însă înţelegerea și îl cheamă în ajutor pe regele Franţei. Împăratul, cu o seamă de condotieri necruţători, printre care Carol de Bourbon și Georg von Frundsberg, intră în Italia. Armata lui Giovanni delle Bande Nere încearcă să le bareze drumul în nordul Peninsulei, dar este înfrântă, iar condotierul își pierde viaţa.

1527 În ianuarie Machiavelli lasă funcţia de Cancelar al „Procuratorilor Zidurilor“ pe seama fiului său, Bernardo, și revine lângă Guicciardini în ultima încercare a acestuia de a reorganiza armata Ligii și în trata-tivele sale duse la Parma, Bologna, Forlì, rămase fără succes. Con știinţa dezastrului care se apropie răzbate în scrisorile din această perioadă. La apropierea trupelor germane, merge înaintea armatei lui Guicciar-dini, în drum spre Lazio, pentru a organiza tabăra. Însă dușmanii sunt mai rapizi, iar pe 6 mai Roma este prădată de armatele imperi-ale, ceea ce duce la o imediată schimbare a alianţelor. În acel moment Machiavelli se află cu Guicciardini la Bracciano sau la Civitavecchia, unde află de răsturnarea guvernării florentine și de instaurarea Republicii. Cum constată însă curând, noua republică nu-l recheamă la Cancelarie – explicaţiile biografilor cu privire la această rezervă a noilor guvernanţi nefiind unitare, nici sigure.

Pe 6 mai mercenarii germani, înrolaţi în armata imperială a lui Carol Quintul, împreună cu aliaţii lor, pătrund în Roma, supunând orașul și populaţia la violenţe și jafuri nemaivăzute și profanând bisericile (majoritatea erau luterani). Omenirea e consternată. Papa se refugiază în Castel Sant’Angelo, de unde iese contra promisiunii de a vărsa o mare sumă de bani; apoi însă reușește să fugă, deghizat, la Orvieto. „Jaful Romei“ este indicatorul declinului Italiei Renașterii: dincolo de dezastru și masacre, de pierderea sau distrugerea unor inestimabile opere de artă, el a însemnat umilirea fără precedent a Bisericii Catolice în momentul de ascensiune a sectelor protestante și confirmarea neputinţei statelor italiene de ași menţine independenţa în faţa marilor puteri europene. Ca urmare a impasului papalităţii, Medici sunt alungaţi din Florenţa, iar pe 17 mai este restaurată Republica.

34 CRONOLOGIE

Amărât și deja bolnav, Machiavelli se stinge din viaţă la 21 iunie 1527, în prezenţa câtorva prieteni apropiaţi: Buondelmonti, Alamanni, Strozzi, Nardi. Este înmormântat a doua zi în capela familiei din bise-rica Santa Croce. Ulterior, această minunată biserică va deveni panteo-nul marilor spirite italiene. Atunci locul acela era doar o premoniţie.

1530 Francesco Guicciardini scrie Însemnări despre Comentariile lui Machiavelli / Considerazioni sui Discorsi di Machiavelli.

1531 Sunt tipărite Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius – de An-tonio Blado la Roma și Bernardo Giunta la Florenţa.

1532 Antonio Blado tipărește la Roma prima ediţie a Principelui și Bernardo Giunta tipărește la Florenţa prima ediţie a Istoriilor florentine.

1559 Toate scrierile lui Machiavelli sunt incluse de către Papa Paul IV în Index librorum prohibitorum prin care Biserica Catolică interzice publicarea a 550 de autori, ale căror opinii sunt considerate eretice sau periculoase pentru credinţa creștină.

SMARANDA BRATU ELIAN

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI ȘI TRADUCERII

Dintre textele politice ale lui Machiavelli, Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius reprezintă tratatul său politic par excellence. Nu există nici o idee, nici un concept, nici un procedeu retoric care să se regăsească în Principele, în Arta războiului, în Istoriile florentine sau în oricare dintre scrierile sale politice minore care să nu fie întâlnite și în Comentarii. În acest sens, putem spune că ele reprezintă cu adevărat sinteza întregului discurs politic și a tuturor ideilor sale politice și par să descrie tot parcursul intelec-tual al autorului lor în toată varietatea lui.

De fapt, importanța acestui tratat în rândul scrierilor lui Machiavelli a fost evidentă încă de la început, lucru care e vădit prin faptul că în primii treizeci de ani de la publicarea sa (1531) au apărut douăzeci și șase de ediții, în comparație cu doar șaptesprezece pentru Principele sau cele douăsprezece ediții ale Artei războiului1, iar dimensiunea republicană a acestui text avea să fie recunoscută apoi de către Spinoza, Montesquieu și Rousseau. În ciuda faptului că textul Comentariilor a fost tradus în Europa occidentală la puțină vreme după publicarea lui (prima traducere franceză datează din 1544, cea spaniolă din 1552), nu a existat până acum nici o traducere în limba română în afara câtorva încercări de traducere a unor fragmente, așa cum este cea făcută de Lăcrămioara Petrescu în volumul Măștile puterii 2. Această primă ediție în limba română a Comentariilor vine să suplinească această lipsă și să completeze imaginea lui Machiavelli, alăturându-se textului Principelui în cadrul colecției Biblioteca Italiană și oferind astfel oportunitatea citito-rilor români să descopere un text care e considerat de către istoricii ideilor drept piatra de temelie a gândirii republicane moderne, dar și unul dintre textele fundamentale ale tradiției democratice a Occidentului.

Caracterul lor fragmentar, discontinuu și inegal e evident atât la nivel formal, cât și la nivelul conținutului. Unul dintre primii editori ai cărții,

1. ANGLO, Sydney, Machiavelli – The First Century. Studies in Enthu siasm, Hostility and Irrelevance, Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 6.

2. Măștile puterii, ediție îngrijită de Elvira Sorohan, Institutul European, Iași, 1996, pp. 131–143.

36 NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI ȘI TRADUCERII

Filippo Giunta, remarca în dedicația ediției sale din 1531 că textul Comentariilor n-a fost niciodată revăzut de Machiavelli și trebuie să credem că, dacă s-ar fi îngrijit personal de tipărirea sa (așa cum a făcut doar în cazul Artei războiului), el ar fi supus textul unor modificări drastice. Putem întâlni în text citate aproximative din Titus Livius (lucru care i-a făcut pe unii inter-preți să susțină că în anumite cazuri Machiavelli cita din memorie), inexac-tități istorice și informații eronate (nu sunt puține cazurile în care personaje din istoria romană sunt numite incorect sau sunt confundate cu altele). Aceleași trăsături pot fi regăsite și în planul ideilor care alcătuiesc Comentariile, unde ne confruntăm cu o serie întreagă de poziții contradictorii în raport cu aceeași problemă.

Scriitura Comentariilor este la rândul ei surprinzătoare: mai întâi prin limbaj, care ne apare ca un amestec de construcții și termeni latini (ce pun în lumină și influența istoricilor romani asupra stilului lui Machiavelli), de reminiscențe ale prozei literare florentine și ale stilului de cancelarie, alături de folosirea frecventă a unor expresii vernaculare împrumutate din vorbirea florentină curentă. Ritmul frazei este uneori lent, chiar laborios și elaborat (mai ales în descrierea episoadelor istorice), dar cunoaște accelerări, salturi bruște, racursiuri în momentele decisive ale argumentației și în formularea concluziilor demonstrațiilor. Tonul trece de la sentențiozitatea judecăto ru-lui la certitudinea celui care cunoaște adevărul, de la insistența unui sfă tuitor la răbdarea înțeleptului a cărui atitudine reținută e aproape mereu întreruptă de intensificări pătimașe de ironie, sarcasm, amărăciune, dispreț sau chiar furie și indignare. În privința felului în care își construiește argumentația, Machiavelli utilizează, amestecându-le după voie, cele trei genuri clasice ale retoricii lui Aristotel: genul deliberativ (atunci când dă sfaturi sau când vrea să transmită o avertizare), genul epidictic (atunci când condamnă sau când laudă pe cineva) și genul judiciar (când acuză sau ia apărarea cuiva). Dintre cele trei genuri retorice amintite mai sus, cel judiciar este predominant: există mereu un adversar care trebuie combătut, anumite teze care trebuie apărate sau refutate și un auditoriu, apropiat sau îndepărtat, care trebuie convins. De aici vine și caracterul de pledoarie al discursului său, pentru că Machiavelli trebuie, rând pe rând, să apere modelul republican roman în fața detracto-rilor săi, să scoată la iveală defectele regimurilor republicane din Sparta, Atena și Veneția, să pună mereu în discuție politica florentinilor, să justifice cri-mele comise de Brutus și de Romulus, să demonstreze „bunătatea“ conflic-tului dintre plebea și nobilimea romană, să răspundă obiecțiilor cu privire la cauzele și efectele conflictelor iscate de legile agrare ale Gracchilor, să ple deze pentru superioritatea popoarelor în fața principilor, să stigmatizeze tendința modernă de a se bizui prea mult pe armele de foc și pe artilerie, să condamne recursul la armatele mercenare sau să descurajeze construirea fortărețelor.

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI ȘI TRADUCERII 37

De asemenea, întâlnim o gamă variată de figuri de stil și de procedee re to rice printre care se numără comparația, repetiția, reluarea unei teme deja analizate, multiplicarea perspectivelor atunci când evaluează același episod, analiza exhaustivă (prin care ia în calcul toate posibilitățile de rezolvare a unei probleme), raționamente inductive și deductive (de la exemplu la regulă și de la regulă la exemplu), analiza a ceea ce reprezintă excepția de la o regulă generală, utilizarea aceluiași episod în contexte diferite, argumentarea in utramque partem (analizând în egală măsură avantajele și dezavantajele, fo-loasele și neajunsurile).

Așadar, departe de a reprezenta un tratat politic care să iasă în evidență prin precizie teoretică sau printr-un discurs filozofic sistematic, Comentariile ne apar mai degrabă ca oglindă a unei minți pragmatice, a unui gânditor po-litic care se confruntă mereu cu presiunea evenimentelor, care pare să răspundă solicitărilor concrete ale situațiilor politice și istorice în care se aflau Italia și Florența la începutul secolului al XVI-lea și care se străduiește mereu să caute formule și soluții practice, adaptând elaborările conceptuale la schim-barea vremurilor. În acest sens, ele reprezintă nu doar o radiografie a gândirii politice a lui Machiavelli, ci și un catalog al pozițiilor pe care el le-a asumat în diferite perioade ale vieții față de probleme și situații cu care s-a confruntat în activitatea politică. Putem găsi aici atât entuziasmul republican de tine-rețe, cât și încrederea, din ultimii ani ai vieții, în capacitatea unui condu-cător provenit din familia Medici de a reforma Florența după modelul unui stat mixt, găsim adeziunea la „principatul civil“ (mai întâi sub forma gon-falonieratului lui Soderini, iar apoi al dominației familiei Medici), dar și interesul față de ambițiile princiare ale lui Lorenzo, duce de Urbino.

E firesc ca toate aceste particularități ale scriiturii lui Machiavelli să facă sarcina traducătorului și mai anevoioasă. Mai întâi, era necesară depășirea unei limite care ține de limbaj. Traducerea unui text scris acum cinci secole într-o limbă vernaculară cu evidente tendințe către oralitate nu este o sarcină ușoară, motiv pentru care, pe lângă ediția de referință (îngrijită de Gian Mario Anselmi și Carlo Varotti) pe care am folosit-o pentru prezenta ediție, ne-am ajutat de bogatul aparat critic și explicativ al celor două volume ale Comentariilor din ediția națională editată de Francesco Bausi, de ediția îngrijită de Giorgio Inglese, dar și de traducerea franceză a lui Alessandro Fontana și Xavier Tabet și de traducerea engleză făcută de Harvey C. Mansfield și Nathan Tarcov (titlurile tuturor acestor ediții cu respectivele referințe bibliografice se gă-sesc în secțiunea Bibliografie a notei de față). O a doua constrângere ținea de înțelegerea exactă a ideilor pe care le expune Machiavelli și găsirea în limba română a formulelor, expresiilor și conceptelor care să redea în mo-dul cel mai potrivit înțelesul și vitalitatea gândirii sale. La nivelul sintaxei am urmat o regulă de fidelitate moderată față de text în sensul în care am

38 NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI ȘI TRADUCERII

păstrat pasajele abrupte, multe dintre anacoluturile originalului, schimbările bruște de subiect atunci când acestea nu viciau în mod flagrant înțelesul în limba română. Totodată, urmând aceeași regulă, am păstrat, atât cât era rezonabil, modalitatea idiosincratică prin care Machiavelli sacada frazele cu semne de punctuație – el folosește adeseori punct și virgulă sau două puncte în situații în care regulile moderne de punctuație ar fi impus utilizarea punc-tului sau a virgulei.

Traducerea anumitor termeni cheie din vocabularul machiavellian a pus cele mai mari probleme pentru că nu sunt puține situațiile în care același cuvânt e folosit cu înțelesuri diferite în funcție de context. Exemplul clasic pentru această situație este termenul virtù (termen cheie în vocabularul ma-chiavellian), care e tradus fie prin „pricepere“, „iscusință“ sau „dibăcie“, fie prin „vitejie“, „forță“ sau uneori chiar „virtute“. La fel stau lucrurile și cu ordine, poate cuvântul cel mai important din Comentarii, pe care l-am tradus prin „rânduială“, „organizare“, „ordine“ sau „instituție“, dar a cărui dificultate de traducere e sporită de faptul că este folosit de Machiavelli într-o serie de termeni derivați precum straordinario (excepțional, dincol