ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 4 · 2008-03-22 · ratatul de la Roma prevedea...

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

106

LANSAREA ŞI FUNCŢIONAREA PIEŢEI INTERNE UNICE

4.1 Contextul economic care a condus la “Actul Unic European”

“Comunitatea va avea la baza o uniune vamală ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi

care va implica interzicerea taxelor vamale la importul şi exportul de produse între Statele

Membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent”, precizează art.9 al Tratatului de la Roma,

intrat în vigoare în 1958. In iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative existente

în calea comerţului dintre statele membre erau eliminate. Mai târziu, noi şi noi domenii care

nu au fost prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieţei unice, au fost incorporate ca părţi

componente ale acesteia: achiziţiile publice, proprietatea intelectuală şi industrială, legea

firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica

concurenţială etc.

In 1985 Comunitatea Europeană avea în dezbateri un plan foarte

ambiţios: definitivarea pieţei unice europene. Astfel, a fost semnat

“Actul Unic European” adoptat în luna iunie 1985 şi ratificat de parlamentele celor 12 ţări

membre la acea vreme, în perioada 1986 –1987. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1

iulie 1987, fiind primul document juridic care a modificat şi completat Tratatul de la Roma.

“Cartea Alba” pentru desăvârşirea pieţei interne prevedea 282 de măsuri legislative necesare

creării unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre, în care să nu mai existe control la frontiere,

începând de la 1 ianuarie 19931.

De ce era nevoie de “o piaţă unică” sau de “o mare piaţă internă" ? Au fost emise mai multe

ipoteze legate fie de concurenţa în fata SUA şi Japoniei, fie de unitatea politică. Dar acestea

nu sunt singurele adevăruri, deoarece există şi adevăruri economice propriu –zise, ivite din

logica integrării şi a interdependenţelor. In societăţile vest –europene comportamentele îşi au

propria lor autonomie, şi cele mai evidente se leagă de forţa şi slăbiciunea întreprinderilor.

Europa divizata în pieţe mici sau mijlocii nu putea profita din plin de efectele producţiei de

scară, pentru ca o piaţă corespunzătoare nu se realiza doar prin suprimarea taxelor vamale sau

contingentelor. Pieţele sale financiare erau microscopice faţă de cele americane şi japoneze,

deşi Europa comunitară genera o parte impresionanta a capitalului lumii. Pe de alta parte,

activităţile celei de a treia revoluţii industriale nu se mai bazează în principal pe producţia de

masă, tayloristă, în structuri ierarhice, rigide.

1 N. Sută, "Comerţ iternaţional şi politici comerciale contemporae", ed. Eficient, Bucureşti, 2000

Capitolul

4

De reţinut:


107

Cu mulţi ani în urma, un economist francez avertiza ca războiul declanşat de SUA şi ulterior

de Japonia contra Europei “ nu se dă cu dolari, cu petrol, cu tone de oţel, nici chiar cu maşini

moderne, ci cu imaginaţie creatoare şi cu talent de organizare”. Acelaşi economist afirma că

“este primul mare război fără arme şi fără armuri! Dacă nu vom făuri o politică industrială

europeană, industria americană va continua să organizeze viitorul Pieţei Comune”2. Punctul

cel mai vulnerabil era electronica, domeniul de care depinde creşterea productivităţii, inovaţia

şi însuşi viitorul industriei. Ca un simptom general al barierelor intra-comunitare, în lupta

pentru competitivitate, producătorii vest –europeni au găsit mai uşor facilităţile pentru

cooperarea cu firme americane sau japoneze, decât dintre ei. Europa Occidentala se distanţase

nu în domeniul cercetării fundamentale, unde excela, ci pe terenul aplicaţiilor, unde se disputa

bătălia industrială. Creşterii ofensive a productivităţii japoneze, Europa Occidentala îi opunea

o creştere defensivă care distrugea locurile de muncă prin substituirea lor cu capitalul.

Fondarea Europei comunitare pe economie este o idee de geniu, căci Europa nu

are unitate geopolitică”3. Tot în acea perioada predomina ideea că Marea Britanie nu s-a

considerat niciodată ca aparţinând cu adevărat continentului şi cu atât mai mult în viziunea

thatcherista, pe care NATO o lega mai mult de Europa, decât de CEE. Ostopolitik –ul era

umbrela politicii de reunificare. Intre cei doi, Franţa, arhitecta şi iniţiatoarea Pieţei comune

şi a transformărilor sale ulterioare părea să fie aceea care se dedica cel mai mult Comunităţii,

cu conştiinţa faptului ca timpul marilor puteri europene a trecut şi ele nu mai pot rezista ca

atare decât unite. Marginalizate militar, membrele CEE ştiau că nu-şi puteau apăra poziţia

politică şi restabili echilibrul decât printr-o asemenea întărire a forţei economice, care să le

facă indispensabile atât la Apus cat şi la Răsărit sau în Extremul Orient. Dar dacă politica era

o chestiune de tratate, coeziunea pe baze economice, mai puţin spectaculoasă, se realiza mai

greu, cu costuri reale şi cu efecte pentru fiecare întreprindere şi fiecare individ, în calitatea sa

de producător sau de consumator.

Tratatul de la Roma prevedea libera circulaţie a mărfurilor, dar, în realitate, taxele

vamale erau înlocuite cu TVA-ul, diferit ca nivel şi ca modalităţi de percepere de la o ţară la

alta, ceea ce nu a suprimat câtuşi de puţin controlul mărfurilor şi al persoanelor la frontieră.

Combătută de fondatorii Pieţei comune, “hidra” protecţionistă s-a întins sub noi forme de-a

lungul frontierelor comunitare cât şi de-a lungul celor din cadrul Comunităţii. Norme tehnice,

condiţii de reciprocitate, marcarea originii produselor, obligaţia întreprinderilor de a avea

reprezentant în ţara unde exportă, interdicţia publicităţii pentru produsele importate, regimul

creditelor, subvenţiile şi preferinţa naţională s-au aplicat, între altele, comerţului

intracomunitar. Statele au dat dovadă de o deosebită imaginaţie pentru a-şi proteja industria

localizată pe teritoriul lor, chiar atunci când capitalul ei era american sau japonez. De

exemplu, în cazul automobilelor, Italia solicita un certificat de origine la înmatricularea celor

importate; băncile britanice creditau mai ales vânzările pentru cele fabricate în interior;

Germania aplica degrevări fiscale cumpărătorilor de automobile echipate cu tobe de

2 J.J. Schreiber: “Le defi americain”, Paris, 1967, pag.25 3 J.M. Domenach: “Pour une autre renaissance”, L‟expansion, nr. 294, pag. 32,1987, Paris


108

eşapament catalitice. Exemplele sunt numeroase: utilizarea unui telefon neagreat de societatea

franceză de specialitate se penaliza cu o amendă consistentă şi trei luni de închisoare în caz de

recidiva. Afnor, Cnet în Franta, British Standards Institutions în Anglia sau Deutscher

Ausschuss în R.F. Germania erau organisme cu puteri nelimitate, care au făcut ca Piaţa

comună să fie prea puţin “comună”4. S-a ajuns la asemenea aberaţii încât pentru racheta

Arianne a fost nevoie de o derogare specială pentru ca un rezervor de hidrogen lichid fabricat

în RF Gemania, în cadrul cooperării spaţiale vest –europene, să poată fi utilizat la baza

franceză de la Kourou. Tot la capitolul protecţionism, Deutsche Bundespost refuza ostentativ

agrearea de modemuri pe care nu la comercializa ea însăşi. Restricţiile erau şi mai numeroase

în domeniul achiziţiilor guvernamentale. In sfera produselor agroalimentare s-a mers până la

impunerea reţetelor ţării de import la produse cu origine controlată şi marca tradiţională pe

care consumatorii ar fi dorit să le aibă netransformate: pateul francez de ficat de gâscă trebuia

să devină în RF Germania “Pastete” sau “Crème”, doar pentru ca legislaţia germană nu

recunoştea denumirea de “Pâtè”.

Aplicarea Tratatului de la Roma – suprimarea taxelor vamale şi fixarea regulilor de

concurenţă - a avut ca rezultat integrarea economiilor ţărilor membre, jumătate din volumul

schimburilor comerciale totale ale ţărilor membre, desfăşurându–se în interiorul CEE. După o

relativă perioadă de stagnare, după realizarea uniunii vamale, în 1968, construcţia

integraţionistă europeană părea a-şi fi pierdut din dinamism, iar ambiţioasele obiective ale

Tratatului de la Roma privind crearea unei uniuni economice şi monetare păreau a fi fost

amânate. Procesul de adâncire a integrării părea a fi se încetinit, iar proiectul european câştiga

în dinamism doar în planul creşterii numărului de membri. Integrarea industrială, propriu-zis

economică şi nu doar comercială s-a împiedicat de barierele fizice, tehnice (normele,

închiderea pieţelor publice) şi cele fiscale, a căror acţiune de frână n-a fost compensată de nici

un alt stimulent. Numai aceste obstacole costau 2% din cifra de afaceri a firmelor europene, în

proporţii evident diferite între marile concerne şi micile întreprinderi. Fără îndoială,

suprimarea barierelor fizice, respectiv a controlului vamal, nu este nici simplă de realizat şi

nici o chestiune doar de ordin economic.

Întrepătrunderea domeniilor acoperite de Actul Unic este evidentă:

mişcarea liberă a capitalurilor necesită o armonizare a fiscalităţii

instrumentelor financiare, a reglementărilor bancare, a politicilor monetare. Toate se leagă de

investiţii şi comerţ şi prin acestea de producţie, cercetare, salarizare.

O veritabilă cooperare între politicile economice, susţinea Jacques Delors, ar permite să se

ridice cu un punct procentual ritmul anual de creştere a PIB-ului comunitar şi să se reducă cu

30% şomajul în decurs de 5 ani. Este adevărat că realizarea obiectivelor pieţei unice nu s-a

dovedit uşoară şi a fost un proces de durată. Până în septembrie 1987, de exemplu, Comisia

CEE propusese 190 de măsuri de înlăturare a barierelor din totalul celor 300 prevăzute de

Cartea Alba şi altele 20 suplimentare. Din acestea, Consiliul de Miniştri nu aprobase decât 75.

Progresele au fost şi sunt lente şi nu se poate aştepta altceva. Statele naţionale nu puteau fi

indiferente dacă întreprinderile lor favorizau în vreun fel “marea piaţă” în detrimentul

4 Jacques Delors: “Europe 2000”, L‟expansion, nr. 294, pag. 44,1987, Paris

De reţinut:


109

propriilor pieţe naţionale. Marea piaţă nu se putea face fără ca guvernele să fie pregătite, fără

ca legislaţia lor economică să concilieze obiectivul pieţei unice cu priorităţile naţionale.

Piaţa unică internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării

uniunii economice şi monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu

implica desfiinţarea entităţilor naţionale. Luarea în considerare a individului, a cetăţeanului

european, explica de ce Actul Unic introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere”5, concept

mai larg şi mai profund decât acela de ”piaţă comună”. Actul Unic nu trebuie înţeles drept

ceva ce ar presupune cadenţa aceluiaşi pas pentru toţi membrii Comunităţii, diferenţierea şi

statul-naţiune rămânând o componenta esenţială a întregului proces, locul central al politicii

macroeconomice, cu dozajul de economie mixtă propriu fiecărei ţări.

Aportul cel mai important al reformei pentru realizarea pieţei interne

unice, până la sfârşitul anului 1992, l-a constituit trecerea la

“majoritatea calificată” pentru dispoziţia cheie a Tratatului de la Roma (art. 100 care permite

armonizarea legislaţiilor). De altfel, regula majorităţii se aplica deciziilor privind marea piaţă,

coeziunea economică şi socială, cooperarea tehnologică, în timp ce unanimitatea se va păstra

pentru un salt calitativ în Sistemul monetar vest–european, libera circulaţie a persoanelor,

armonizarea fiscală, orientarea programelor plurianuale în domeniul cercetării şi dezvoltării

sau pentru probleme legate de mediul înconjurător. Altfel spus, majoritatea se va aplica acelor

domenii pentru care principiile de acţiune au fost convenite prin unanimitate sau celor faţă de

care statele membre pot să-şi decline interesul.

Pentru a contracara o posibila tendinţă de limitare a accesului exporturilor în

această fortăreaţă comercială, SUA şi Japonia au trecut la implantarea masivă de filiale de

producţie şi comercializare în ţările comunitare, pentru a beneficia, începând din 1993, de

statutul de întreprinderi comunitare şi de avantajele care decurg din operarea fără restricţii pe

o piaţă fără frontiere, cu peste 370 de milioane de consumatori.

4.2 Obiectivele Pieţei Unice Interne

Dispoziţiile Actului Unic erau de a crea, până în anul 1992, pentru “cei 12” o mare piaţă

internă ca element central al unei strategii de relansare a construcţiei europene, propusă în

1985. Referitor la revizuirea Tratatului de la Roma au fost definite politicile necesare creării

unei mari pieţe (politica socială, coeziunea economică şi coeziunea socială), precum şi politici

care vizau reuşita unei mari pieţe (cercetare şi dezvoltare tehnologică).

Obiectivul consta în a stabili până la 31 decembrie 1992, un “spaţiu

fără frontiere”, în care circulaţia bunurilor, a forţei de muncă, a

serviciilor şi a capitalurilor să fie asigurată. Reforma subliniază prioritatea absolută pe care a

reprezentat-o realizarea rapidă, în mai puţin de şapte ani, a unei pieţe unice de aproape 370 de

milioane de consumatori care, acel moment nu mai era – ca în anul 1958 - doar mijlocul de a 5 “Spaţiu fără frontiere” în cadrul CEE înseamnă că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul Comunităţii

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:


110

dezvolta întrepătrunderea progresivă a economiilor ţărilor membre, ci în special şansa pentru

industria europeană de a stabili competitivitatea să globală în faţa industriilor concurente

americană şi japoneză. Obiectivul creării pieţei unice depăşea obiect limitele „economicului”;

el viza, în egală măsură, dezvoltarea unui sentiment al europenilor ca aparţin aceluiaşi

ansamblu în interiorul căruia vor putea circula liber, fără formalităţi, vor putea studia şi munci

acolo unde îşi doresc ei.

Trebuie reamintit de asemenea că, un alt obiectiv important al pieţei

unice a fost trecerea la majoritatea calificată care să înlocuiască,

treptat, regula unanimităţii. Pentru a permite o oarecare flexibilitate de adaptare, s-a lăsat

posibilitatea statelor de a continua, la cerere, sub dublul control al Comisiei şi al Curţii de

Justiţie, să poată aplica dispoziţii şi regulamente naţionale mai protectoare, în special în

domeniile sănătăţii, securităţii muncii şi protecţiei mediului înconjurător. Acest lucru era

permis chiar după adoptarea unei măsuri de armonizare pe plan comunitar.

Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în Cartea

Alba şi Actul Unic European, vizează şi realizarea altor obiective

ale PIU, cum ar fi:

Coeziunea economică, ceea ce înseamnă că se creează condiţii pentru ca fiecare

membru să depună eforturi de a-si conduce politica economică într-un mod

convergent cu cele ale ţărilor partenere din Comunitate, contând în acest fel pe

sprijinul CEE.

Armonizarea politicii sociale, adică posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi

implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social, vizând

armonizarea condiţiilor de munca şi de viata ale cetăţenilor din ţările membre.

Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică, a statelor membre, cu

sprijin multilateral comunitar, inclusiv pe plan financiar.

Cooperarea monetară.

Votul prin majoritate calificată, pentru a înlocui criteriul unanimităţii.

Sporirea competenţelor Parlamentului European, ales prin vot universal direct şi care

primeşte o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu

majoritate calificată6.

Consolidarea rolului executiv al Comisiei.

Coeziunea economică

Realizarea pieţei interne poate genera pentru economiile unor state membre efecte negative ca

urmare a suprimării totale a obstacolelor din calea schimburilor comerciale. Constituirea unei

mari pieţe interne nu poate genera avantaje pentru fiecare stat membru, decât în măsura în

care sunt aplicate politici în scopul evitării creşterii disparităţilor, oricum existente în cadrul

comunitar. Principiul solidarităţii – legat de noţiunea de coeziune –se bazează în principal pe

intervenţia fondurilor structurale şi anume Fondul regional şi Fondul social. In Actul Unic a

6 Nicolae Sută: “Comert internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura Economică, Bucuresti, 2000

De reţinut:

De reţinut:


111

trebuit să se admită principiul unei revizuiri de ansamblu a structurii şi funcţionării fondurilor

structurale, în vederea unei evaluării impactului lor, prin metoda “programelor integrate

mediteraneene”, în favoarea regiunilor mai puţin dezvoltate. Aceasta s-a făcut plecând de la

criteriile definite pe plan comunitar şi nu pe planul priorităţilor naţionale, cu scopul de a nu se

transforma acţiunea comunitară într-o finanţare suplimentară şi ocazională a programelor

naţionale.

Armonizarea politicilor sociale

Actul Unic înlătura o lipsă importantă a Tratatului de la Roma, introducând pentru membrii

Comunităţii posibilitatea de a legifera în domeniul social, respectiv al condiţiilor de muncă. In

acest fel, competenţa atribuită Consiliului Ministerial este de a lua decizii cu majoritate

calificată în vederea armonizării prescripţiilor minime referitoare la “locul de muncă”.

Obiectivul realizării unui spaţiu economic fără frontiere implică desfăşurarea paralelă a unei

armonizări în domeniul social. In acest fel, apărea iminentă atenuarea distorsiunilor

susceptibile de a bloca realizarea unei pieţe interne. O dispoziţie specială a Actului Unic

consacra dialogul între partenerii sociali la nivel european. Dialogul începe cu discutarea

relaţiilor convenţionale între partenerii sociali, al căror conţinut serveşte drept baza privind

amorsarea unei legislaţii comunitare.

Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică

Piaţa unică internă nu serveşte relansării economice decât dacă permite Europei să nu rateze

revoluţia tehno-industrială în curs. Au existat mulţi factori care au provocat la început o

rămânere în urmă: insuficienţa resurselor financiare şi umane, competenţele duble, absenţa

unui proiect global şi caracterul prea abstract al pieţei unice ca element al strategiei

întreprinderilor şi ca forţă de apropiere a lor. Actul Unic creează un cadru adecvat promovării

unei cooperări între participanţii la experimentul integraţionist: state membre, firme, institute

de cercetare, organizaţii internaţionale, terţe ţări. Scopul era de a semnala întreprinderilor că se

pot angaja în eforturi de cercetare în domeniile prioritare pentru care Comunitatea decidea

alocarea unor sume sau eforturi importante pe mai multe planuri: finanţe, norme comune,

acorduri de cooperare, difuzarea cunoştinţelor, deschiderea pieţelor publice. Aceasta politică a

Comunităţii nu avea menirea să se substituie acţiunilor naţionale, ci să le completeze; ea nu

trebuia înţeleasă ca o conducere a cercetărilor, având în vedere resursele limitate ale

Comunităţii, ci ca o adăugare de resurse acţiunilor naţionale, ca o selecţionare a priorităţilor,

concomitent cu asigurarea unui. Actul Unic, în vederea asigurării acestor obiective, prevedea

un sistem de decizie coerent, format în baza a trei tipuri de programe:

Un program-cadru multianual adoptat în unanimitate, care deschide câmpul unor

acţiuni comunitare, fixând obiectivele generale, participarea financiară a Comunităţii

şi repartizarea ei între diferitele acţiuni.

Programe specifice, adoptate prin majoritate calificată, definind obiectivele specifice

ale fiecărei acţiuni, conţinutul tehnic, durata, mijloacele şi modalităţile de execuţie.


112

Programe complementare, la care nu participa decât unele state membre, care asigura

finanţarea lor, sub rezerva unei eventuale participări. Execuţia acestor programe

depinde de un ansamblu de instrumente corespunzătoare, create de către Comunitate,

prin acţiuni ale căror fonduri se repartizează societăţilor mixte. Noţiunea de programe

complementare deschide perspectiva unei Comunităţi tehnologice în cadrul unei

orientări acceptate de către toţi partenerii.

Cooperarea monetară

In acest sens era necesara consolidarea Sistemului Monetar European la care să adere toate

statele membre ale CEE. Introducerea unor dispoziţii asupra cooperării monetare în Actul

Unic European ilustrează mutaţiile care se petreceau în interiorul Comunităţii. Oportunitatea

consacrării unei entităţi monetare europene a dat naştere unor serioase confruntări. Pentru

unele state, crearea unei mari pieţe trebuie să fie însoţită de afirmarea unei uniuni monetare;

realizarea acesteia apare ca un vector al unei mari coeziuni, prin respectarea unei discipline

mai stricte, în special în domeniul cursurilor de schimb. Raportul Delors, din aprilie 1989, a

adus în dezbatere problema realizării uniunii economice şi monetare ca un proces alcătuit din

trei etape care urma să se finalizeze cu trecerea la rate fixe de schimb şi la moneda unică. In

1997, Comisia Europeană a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de

acţiune pentru Piaţa Unică”, cu măsurile prioritare necesare îmbunătăţirii funcţionării Pieţei

Unice a celor 15 în pregătirea introducerii monedei unice europene.

Votul prin majoritate calificată

Întărirea capacităţii de decizie a Consiliului se bazează pe înlocuirea unanimităţii cu votul prin

majoritate calificată în domeniile pieţei interne, al coeziunii, al politicii sociale şi al cercetării.

Regula majorităţii calificate admitea, la momentul lansării pieţei unice, excepţii pentru

deciziile referitoare la piaţa interna (in special în domeniul fiscalităţii) şi se limitează la

deciziile de execuţie pentru cercetare (adoptarea de programe specifice) şi pentru coeziune

(funcţionarea fondurilor structurale). Fără sistemul de vot prin majoritate calificată ar fi fost

imposibil pentru Comunitate să realizeze o piaţă unică până la sfârşitul lui 1992, procesul

decizional bazat pe unanimitate putând încetini semnificativ materializarea acestui obiectiv.

Sporirea competenţelor Parlamentului European

Parlamentul European se bucură de o legitimitate sporită după alegerea lui prin vot universal

direct. După semnarea Actului Unic au fost create condiţiile pentru o cooperare legislativă

reală între Parlamentul European şi Consiliu. Tratatul de la Maastricht asupra UE semnat în

februarie 1992 a conferit Parlamentului importante puteri noi, mai ales în ce priveşte co-

decizia legislativă, numirea unui mediator european şi investirea Comisiei.


113

Consolidarea rolului executiv al Comisiei

Actul Unic întăreşte puterea executivă a Comisiei pentru hotărârile Consiliului. Se introduce

în acest fel o anumită raţionalizare în labirintul multiplelor comitete pe care Consiliul le-a

impus Comisiei în cazul când aceasta opreşte aplicarea deciziilor. In particular, un rol

preponderent a fost atribuit Comitetului Consultativ în domeniul supravegherii şi concilierii

masurilor de execuţie şi de gestiune necesare realizării pieţei unice.

Prin urmare, Actul Unic European a reprezentat un moment crucial

în istoria integrării europene, dar nu numai. El a pus la punct

conceptul de “piaţă internă unică” devenit realitate în zilele noastre. Piaţa Unica, definită prin

Actul Unic European presupune:

Libera circulaţie a capitalului, a forţei de munca (persoanelor), a serviciilor şi

bunurilor;

Înlăturarea controlului la frontiere,

Armonizarea ratelor TVA;

Recunoaşterea reciprocă a standardelor şi procedurilor de certificare;

Dreptul de reşedinţă fără a deţine neapărat o slujbă;

Politica comercială comună (nu doar un tarif comercial extern comun);

Reglementarea uitară a achiziţiilor publice;

Controlul Comunităţii asupra politicii concurenţiale şi de ajutor reciproc;

Fonduri structurale sporite.

Majoritate calificată în Consiliul Ministerial

4.3. Libera circulaţie a mărfurilor

La momentul 1 iulie 1968, Comunitatea Europeană realizase, în linii generale, stadiul de

uniune vamală. Cu toate acestea, libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european se dovedea

dificil de realizat. După crearea uniunii vamale, efectul protecţionist al barierelor tarifare

eliminate din relaţiile comerciale intracomunitare au fost, cu succes preluat de barierele

tehnice, fiscale, nearmonizarea legislaţiilor vamale şi fiscale etc. Crearea pieţei unice interne

presupunea astfel, în plus faţă de uniunea vamală, suprimarea controlului la frontierele vamale

interne, armonizarea legislaţiilor fiscale şi vamale, eliminarea obstacolelor tehnice şi a altor

bariere netarifare care limitau funcţionarea adecvată, în practică, a liberei circulaţii a

mărfurilor.

Libera circulaţie a bunurilor în spaţiul comunitar european a

însemnat, în primul rând, suprimarea frontierelor vamale interne.

Realizarea acestui obiectiv s-a realizat în două etape. Astfel, prima etapă a presupus,

introducerea Documentului Administrativ Unic (DAU) ca unic document necesar, în UE,

pentru îndeplinirea formalităţilor vamale, înlocuind astfel documentele numeroase şi diferite

utilizate anterior şi simplificând semnificativ procedurile vamale la graniţele interne ale

Comunităţii. De asemenea, a fost adoptat un sistem unic de clasificare a mărfurilor în cadrul

grupării, de asemenea, intrat în vigoare în 1988. A doua etapă a presupus eliminarea

De reţinut:

De reţinut:


114

formalităţilor şi controlului vamal la frontierele intracomunitare. Singurele produse care nu

unt supuse acestor reglementări sunt drogurile şi armele de foc. Controlul sanitar veterinar

pentru mărfurile de origine animală şi vegetală a subzistat, cu titlu de excepţie, o perioadă de

timp după momentul 1993; ulterior, acesta a fost înlocuit cu controlul sanitar veterinar la locul

de producţie şi la cel de comercializare. Ca urmare a eliminării frontierelor vamale interne, de

la momentul 1 ianuarie 1993, nu mai exista personal vamal la frontierele intracomunitare.

După 1 iulie 1968, libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar

a fost serios perturbată prin apariţia unor noi bariere prin

nerecunoasterea de către unele state a normelor şi standarde naţionale în anumite domenii.

Frontierele vamale erau înlocuite, în interiorul Comunităţii cu „frontierele tehnice”. La

începutul anilor ‚70 erau în vigoare, în cadrul comunităţii, circa 100000 de reglementări şi

norme tehnice diferite. Cele mai afectate de această situaţie erau sectoarele electronică,

produse chimice, aparatură medicală, materiale de construcţii etc. Comisia şi celelalte instituţii

au încercat armonizarea reglementărilor şi normelor tehnice ale statelolr membre, dar

demersul s-a dovedit dificil. Campionii „producţiei de norme tehnice naţionale” erau

Germania (20 000 de norme şi reglementări tehnice), Franţa (13 000 de reglementări tehnice);

anual 3500 de noi norme tehnice naţionale apăreau în spaţiul comunitar. În 1979, ca urmare a

unui caz celebru7 analizat de Curtea Europeană de Justiţie, problemele apărute ca urmare a

coexistenţei, în spaţiul comunitar, a unui număr mare de reglementări naţionale au fost

soluţionate, prin generalizarea principiului recunoaşterii reciproce, conform căruia, “orice

produs conform normelor în vigoare în ţara să de origine trebuie să poată circula liber în toate

ţările Comunităţii, cu condiţia respectării exigenţelor esenţiale de securitate”. După acest

moment, Comunitatea a dezvoltat un amplu proces de uniformizare a normelor tehnice,

fondat pe trei piloni:

Armonizarea reglementărilor naţionale care constă în stabilirea unor standarde

minime de exigenţă, protecţia sănătăţii şi a mediului pe care trebuie să le

îndeplinească produsele care circulă în spaţiul comunitar;

Elaborarea unor norme şi standarde unice europene elaborate de organisme europene

de standardizare, cum ar fi: Comitetul European de Normalizare, Comitetul European

de Normalizare în domeniul Electrotehnicii, Institutul European de Normalizare în

telecomunicaţii etc.;

Aplicarea generalizată, pentru produsele pentru care nu s–au realizat standarde unice

europene sau armonizarea normelor naţionale, a principiului recunoaşterii mutuale.

Tot pe linia creşterii transparenţei cu privire la normele tehnice, în 1983 a fot adoptată o

directivă comunitară care obligă statele membre să notifice Comisiei normele tehnice pe care

acestea intenţionează ă le adopte în viitor, Comisia având dreptul să suspende sau să interzică

adoptarea unei norme tehnice naţionale de către un stat membru, dacă consideră oportun ca

aceasta să facă obiectul unei iniţiative comunitare şi nu naţionale. Din 1997 statele membre

UE trebuie să informeze Comisia de fiecare data când refuza să recunoască o normă acceptata

într-un alt stat membru.

7 este vorba de cazul “Cassis de Dijon”

De reţinut:


115

Nearmonizarea reglementărilor fiscale naţionale a făcut posibil ca, după 1968,

efectul pozitiv pe linia fluidizării schimburilor intra-CEE, generat de eliminarea barierelor

tarifare în schimburile intracomunitare, să fie serios diminuat. Locul frontierelor vamale a fost

preluat de frontierele fiscale naţionale. La acel moment, UE era formată din 6 entităţi fiscale

diferite, numărul acestora crescând, în 1985, la 12. Cartea Albă în domeniul armonizării

fiscale identifică ca fiind aspectele cele mai sensibile ale armonizării fiscalităţii la nivel

european taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi accizele. Deşi se procedase la uniformizarea

aplicării TVA înca din 1977, progresul pe linia uniformizării ratelor şi regimului TVA

(respectiv modul de percepere, produsele şi tipurile de vânzări supuse perceperii de TVA)

erau considerate insuficiente şi inconsistente. la lansarea Pieţei unice. În aceste codiţii,

Comisia a recomandat, în 1987, următoarele măsuri:

aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări, nu numai în cazul celor

interne, ci şi în cazul vânzărilor de produse provenind dintr-un stat membru către

consumatori dintr-un alt stat membru. Conform recomandării Comisiei, pentru toate

operaţiunile, TVA trebuia facturat la producător, respectiv în ţara de origine. Erau

evidenţiate de asemenea două situaţii particulare:

dacă cumpărătorul unui produs este şi consumator final a acestuia, atunci plata

TVA se va face în ţara unde produsul a fost achiziţionat;

dacă cumpărătorul este entitate supusă impozitului pe cifra de afaceri (o firmă

de exemplu), atunci acesta va plăti TVA existentă în ţara unde produsul a fost

achiziţionat, la cumpărare, iar în cazul în care produsul este revândut, entitatea

respectivă va factura TVA, la nivelul existent în ţara sa.

Limitarea numărului de taxe pe valoarea adăugată la două în fiecare ţară, respectiv o

taxă pe valoarea adăugată normală şi o taxă pe valoarea adăugată redusă; s-a propuse

de asemenea limitarea listei produselor cărora li se aplică TVA redus. Tot în scopul

uniformizăii regimului TVA, Comisia a propus stabilirea de către fiecare ţară ratelor

normale de TVA în intervalul 14-20% şi a ratei TVA redus în intervalul 4-9%

Procesul legate de armonizarea TVA nu s-a oprit aici; ci a continuat pe linia armonizării

nivelurilor TVA între ţările membre şi a înlocuirii principiului taxării la locul de destinaţie, cu

principiul taxării la locul de origine. În ceea ce priveşte cea de-a doua axă, în 1993,

Consiliul Ministerial a decis aplicarea generalizată a principiului taxării TVA la locul de

origine, proces care urma a se realiza într-o perioadă de tranziţie de patru ani, între 1993 şi

1997, în două etape. În perioada de tranziţie a funcţionat un regim al TVA care reglementa

următoarele categorii de tranzacţii:

Pentru cazul general, respectiv vânzări între operatori supuşi plăţii de TVA e aplică

principiul taxării la locul de destinaţie, în maniera următoare: vânzătorul este exonerat

în legătură cu vânzările pe care le face către clienţi din alt stat membru, în timp ce

cumpărătorul declară valoarea achiziţiilor sale din alte state membre la care aplică


116

nivelul de TVA din ţara sa, declararea TVA pentru achiziţiile sale intracomunitare

fiind incluse în declaraţia normală de TVA;

Pentru vânzările între operatori care nu plătesc TVA, (bănci, firme de asigurări,

instituţii publice etc.), aceştia vor trebui să achite TVA pentru tranzacţiile di alte state

membre, ca şi cum ar fi plătitori de TVA;

În cazul vânzărilor către persoane fizice care se deplasează în alt stat membru pentru

achiziţionarea de bunuri, plata TVA se va face pe loc şi la nivelul TVA în vigoare în

ţara de achiziţie;

În cazul achiziţionării de automobile noi calculul şi plata TVA se face în ţara de

înmatriculare; în cazul vânzărilor la distanţă (între o persoană juridică, firmă, în

calitate de vânzător, şi o persoană fizică, în calitate de cumpărător) facturarea TVA se

face la nivelul TVA din ţara de destinaţie.

După 1997, se aplică, în manieră generalizată, pentru toate tipurile

de tranzacţii, a principiului facturării TVA la locul de origine, dar

acest sistem ridică, încă, anumite probleme legate funcţionarea mecanismelor de decontare şi

raportare a TVA între statele membre. După 1989, a devenit operaţională scutirea de a plăti

TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind ca TVA-ul se plăteşte o

singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme,

aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce

trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Mai există încă probleme privind

deducerea taxelor în cadrul asigurărilor sau al ipotecilor oferite de un alt stat membru.

Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Unică le oferă posibilitatea de a se

aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale UE,

fără a plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească alte formalităţi la frontieră. Pentru a se

evita frauda, în cazul produselor la care se practică accize, există o serie de limite în ce

priveşte consumul propriu. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele vor face

obiectul consumului propriu. Cu scopul de a proteja sănătatea şi siguranţa oamenilor, legea

comunitara cere producătorilor să aducă pe piaţă doar produse sigure. In acest sens, pentru a

atinge cel mai înalt nivel de protecţie, încredere şi siguranţă a produselor, trebuie să se ia în

special în considerare:

Caracteristicile produsului

Efectele sale în folosirea cu alte produse

Modul de prezentare a produsului, etichetarea şi orice instrucţiuni de folosire şi

păstrare

Categoriile de consumatori expuse unui anumit risc în condiţiile consumării

produsului respectiv, în special copiii

Tot în legătură cu siguranţa produselor au fost adoptate şi reguli specifice care să ia în

considerare mult mai serios natura anumitor produse. Acestea se referă la produse alimentare

care impun un anumit grad de igienă şi etichetare şi produse destinate unui anumit fel de

nutriţie. E necesară precizarea strictă a ingredientelor şi a instrucţiunilor de utilizare. De

De reţinut:


117

exemplu, produsele farmaceutice sunt subiectul unei foarte stricte proceduri de autorizare în

ceea ce priveşte comercializarea lor pe piaţă. Mai mult, toate medicamentele destinate

publicului trebuie să conţină un prospect cu informaţii şi precauţii în folosire, dar în special

contraindicaţii sau reacţii adverse posibile. Reglementările comunitare de etichetare prevăd

articole referitoare la dimensiunea ecologică al produselor. Astfel, produsele electrocasnice în

special, trebuie să poarte eticheta ecologică comunitară şi să fie supuse în prealabil unor teste

ecologice.

4.4. Libera circulaţie a persoanelor

Pentru majoritatea oamenilor, semnul cel mai tangibil al apartenenţei lor la un spaţiu european

comun, fără bariere interne, îl reprezintă libertatea de mişcare a persoanelor. Controlul

călătorilor la graniţă, la trecerea dintr-o ţară membră în alta a fost practic eliminat.

Articolul 48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condiţiilor

pentru realizarea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul

Comunităţii. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate în privinţa

angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de munca.

Primele măsuri de asigurare a libertăţii de mişcare a lucrătorilor au fost adoptate în

1964, când deţinătorii aşa-numitelor “profesii liberale” (medicii, stomatologi, farmaciştii etc.)

aveau dreptul de practicare a meseriei în oricare dintre ţările membre pe baza armonizării

calificării profesionale. Din 1985 s-a renunţat la armonizare în favoarea recunoaşterii mutuale

a pregătirii şi calificării profesionale. Orice diplomă sau grad universitar acordat într-o ţară

membră în urma a cel puţin trei ani de studiu este recunoscut în celelalte ţări. De aceea UE a

creat un sistem de recunoaştere a diplomelor şi a pregătirii cetăţenilor în ţările membre.

Principiul de bază este ca odată ce o persoană este calificată să exercite o profesie în ţară sa, ea

este calificata pentru aceeaşi profesie în orice alta ţară a UE.

Carta Socială, adoptată în1989, a cuprins şi prevederi referitoare la

asigurarea liberei circulaţii a persoanelor. Cele 12 principii ale Cartei

Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucratorilor, au fost:

Dreptul de a munci în oricare ţară a Uniunii Europene la alegere

Libertatea de a alege o profesie şi dreptul la un salariu corespunzător

Dreptul la condiţii de viaţă şi muncă îmbunătăţite

Dreptul la protecţie socială în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale

Dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă

Dreptul la pregătire profesională

Dreptul bărbaţilor şi al femeilor la tratament egal

Dreptul lucrătorilor la informare, consultare şi participare

Dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii

Protecţia copiilor şi a adolescenţilor

Un standard de viaţă decent pentru persoanele vârstnice.

De reţinut:

De reţinut:


118

Integrare sociala şi profesionala îmbunătăţită pentru persoanele invalide.

Libertatea de mişcare a persoanelor nu ar putea fi completă fără libertatea de stabilire,

facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor

acestui spaţiu european comun: dreptul de a trăi şi lucra în oricare ţară a UE, la alegere, pentru

acelaşi salariu, regim de impozitare şi taxe, având acces la educaţie şi pregătire profesională,

beneficiind de protecţie socială şi având dreptul de a vota şi de a fi ales în alegerile municipale

şi europene în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării de reşedinţă alese.

Singurele restricţii care se menţin în calea liberei circulaţii a persoanelor sunt cele

legate de garantarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor. Guvernele ţărilor membre ale UE sunt

preocupate în prezent de identificarea celor mai bune metode de eliminare a controlului

identităţii persoanelor. Eforturile de promovare a frontierelor deschise, au avut în vedere, în

paralel evitarea proliferării terorismului internaţional, a imigrării clandestine şi a traficului cu

droguri. Acestea s-au realizat prin coordonarea politicilor în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne, ca şi prin înfiinţarea unei reţele de schimb de informaţii în cadrul Europolului. În

momentul de faţă, nu mai există control al identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se

mai depun încă pentru armonizarea politicilor sociale, recunoaşterea diplomelor, repatrierea

drepturilor la asistenţă socială, a pensiilor etc.

“Nu trebuie să uitam ca cetăţenii noştri doresc să vadă o politică externă puternică şi

coerentă, ca şi o cooperare angajată în domeniul libertăţii de mişcare, al controlului

imigraţiei, al integrării străinilor în societăţile noastre, al luptei împotriva terorismului,

drogurilor, crimei organizate”, a declarat Jacques Santer, Preşedintele Comisiei Europene -

Declaraţia din 21 iulie 1994 în faţa Parlamentului European8.

De dreptul de a trai şi beneficia de protecţie sociala în oricare ţară a UE

beneficiază şi liber profesioniştii, studenţii, pensionarii şi alte categorii de populaţie care nu

lucrează, dacă fac dovada că au suficiente venituri, astfel încât să nu devină o povară pentru

ţară gazdă. Dacă o persoană se mută dintr-o ţară în alta, acea persoana este liberă să îşi aducă

în ţară bunurile în a căror proprietate se află, fără să plătească nici un fel de taxă. Totuşi unele

state membre pot cere plata taxelor de înregistrare a automobilelor sau să impună unele

restricţii asupra anumitor bunuri cum ar fi armele şi muniţia. In noua ţară de reşedinţă,

cetăţeanul comunitar are aceleaşi drepturi de a se angaja ca şi cetăţenii respectivei ţări. Există

însă sectoare la care acesta nu are acces (armata, politie, servicii diplomatice, justiţie etc).

Unele ţări membre cer diplome, titluri, certificate sau alte calificări speciale, drept condiţii

pentru a accede în ocuparea unor posturi cu o anumită remuneraţie. Uneori poate fi foarte

8 “Freedom of movement”, Office for Official Publications of the European Union, Luxemburg, 1999, L –2985


119

dificil ca să fie recunoscute toate aptitudinile şi calificările. Acest lucru se întâmplă din cauza

diferenţelor semnificative existente în sistemul de învăţământ al fiecărei ţări9.

In UE există în legislaţia fiecărui stat membru reguli care prevăd garantarea protecţiei datelor

personale. Datele personale pot fi cerute la deschiderea unui cont bancar, a unei poliţe de

asigurare, la încheierea unor contracte. Orice cetăţean comunitar are dreptul la protecţia

datelor personale, la informare despre folosirea datelor, are dreptul de a fi întrebat şi de a-şi da

acordul pentru folosirea acestora. Cei care lucrează în alta ţară au dreptul de a se înscrie liber

în sindicate, să voteze sau să candideze în cadrul acestora, beneficiind de aceleaşi drepturi cu

rezidenţii.

Comunitatea a introdus un număr de măsuri care îmbunătăţesc sănătatea şi siguranţa la locul

de muncă. In acest scop a luat fiinţă, în 1996, în Bilbao, Spania, ”Agenţia Europeană pentru

siguranţă şi sănătate la locul de munca”. Obiectivul acesteia este asigurarea unor condiţii de

muncă decente a lucrătorilor mai ales în domeniul IMM10

. Agenţia a creat o reţea de

informaţii la nivel european cu ajutorul căreia colaborează cu reprezentanţii statelor membre.

Reţeaua se bazează pe INTERNET şi poate fi accesată şi de către organele competente ale

ţărilor din Europa Centrală şi de Est care vor să adere la UE. In reţea sunt prezentate

directivele UE, legislaţia UE, proiecte de cercetare, cursuri de pregătire în domenii ca sănătate

şi protecţie la locul de muncă, soluţii practice, acţiuni preventive, cooperare.

Nu în ultimul rând, libera circulaţie a persoanelor se referă şi la tineri. Pentru ei, poate

cel mai atractiv lucru este să-şi cunoască vecinii europeni şi să trăiască printre aceştia.

Comisia Europeană a lansat mai multe iniţiative pentru a facilita mişcarea liberă a tinerilor

lucrători, studenţilor, profesorilor şi oamenilor de ştiinţă în ţările membre. Printre aceste

programe se număra:

“Tineretul pentru Europa” –care încurajează dezvoltarea schimburilor de tineri între

15 şi 25 de ani

“Socrates” –destinat facilitării mobilităţii studenţeşti şi a profesorilor, învăţării

limbilor moderne, dezvoltării reţelei de centre naţionale de informare asupra

recunoaşterii diplomelor academice şi a perioadelor de studii

“Leonardo da Vinci” –pentru formarea profesională continuă, modernizarea pregătirii

profesionale a tinerilor, parteneriatul dintre universităţi şi industrie.

4.5. Libera circulaţie a serviciilor

Deşi sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE

(60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul

circulaţiei bunurilor. In domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare

9 “Working în another country of the European Union”, Office for Official Publications of the European Union,

Luxemburg, 1999, L –2985 10 “Building the links to promote safety and health at work”, European Agency for Safety and health at Work, 1999


120

erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa

Unică la 1 iulie 1994.

Făcând obiectul articolelor 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma,

libertatea de circulaţie a serviciilor se bazează pe principiul conform

căruia firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficienta licenţa de funcţionare din ţară de

origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.

Tratatul asupra Uniunii Europene reglementează principiul

liberalizării serviciilor sub două forme:

Dreptul de stabilire al resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat din

Uniunea Europeană în scopul prestării unui serviciu;

Prestarea de servicii, pe baze transfrontaliere, fără a fi necesară deplasarea

prestatorului.

Libertatea de prestare a serviciilor, conform art. 59 şi 60 din TUE, este valabilă

pentru cetăţenii statelor membre care sunt domiciliaţi pe teritoriul unui alt stat membru.

Aceste două condiţii: cetăţenia unui stat membru şi domiciliu pe teritoriul unui alt stat

membru sunt cumulative. Spre exemplu un cetăţean francez domiciliat în Italia care doreşte să

exporte servicii în Germania beneficiază de aceste prevederi privind libertatea de circulaţie a

serviciilor, dar un cetăţean francez domiciliat în SUA nu va beneficia de aceste prevederi

comunitare.

Prevederile art. 59 – 66 din TCE se aplică numai în cazul

serviciilor11

. În sensul art. 60 din TCE sunt considerate servicii,

acele activităţi independente, exercitate temporar într-un alt stat, recompensate cu o sumă de

bani, în măsura în care ele nu sunt supuse regulilor privind libera circulaţie a persoanelor,

capitalurilor şi persoanelor. În această accepţiune în categoria servicii sunt incluse:

Activităţi cu caracter industrial;

Activităţi cu caracter comercial;

Activităţi meşteşugăreşti;

Profesiunile liberale.

În cadrul noţiunii de servicii în sensul art. 60 sunt incluse activităţile

prestate contra unei remuneraţii, care se constituie ca o parte

componentă a vieţii economice a statului respectiv. Din această cauză prevederile art. 60 nu se

aplică sistemului de educaţie naţională. Învăţământul de stat nu se încadrează în categoria

servicii conform art. 60 TCE, considerându-se că învăţământul de stat nu reprezintă o

activitate economică, ci are mai degrabă funcţii social politice; învăţământul privat intră în

11 Trebuie precizat faptul că serviciile financiar bancare şi de asigurări nu fac obiectul art. 59 – 66, libera lor circulaţie fiind reglementată de art. Referitoare la libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor. Totodată serviciile de transport sunt reglementate de art. speciale dintr-un capitol distinct al TCE, intitulat “transporturile”.

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:


121

sfera de cuprindere a art. 60 în măsura în care sunt percepute taxe pentru activităţile prestate.

Transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele cu caracter publicitare este considerat

un domeniu asupra căruia se extind prevederile art. 59 – 66 TCE. Se face însă distincţie de

comerţul cu mărfuri, înregistrări sonore, filme şi alte produse folosite pentru difuzarea unor

mesaje publicitare, cărora li se aplică regulile din Tratat referitoare la libera circulaţie a

mărfurilor. Asociind aceste două libertăţi, s-a stabilit că “drepturile exclusive de care

beneficiază o companie de a transmite publicitate prin televiziune nu sunt incompatibile cu

regulile privind libera circulaţie a produselor pe care le promovează”12

Dreptul comunitar clasifică serviciile în trei mari categorii:

Servicii active

Servicii pasive;

Servicii de corespondenţă.

Serviciile active

Presupun deplasarea prestatorului în ţara consumatorului de servicii. Altfel spus cel care

intenţionează să presteze un serviciu se deplasează în acest scop să se deplaseze într-un alt

stat comunitar. De exemplu, atunci când un arhitect francez se deplasează în Italia pentru a

supraveghea lucrările de construcţie a imobilului unui client italian. Pentru cazul serviciilor

active, art. 60, alin.1 TCE prevede că dispoziţiile comunitare referitoare la dreptul de stabilire

nu vor fi încălcate atunci când prestatorul de servicii îşi va exercita temporar activitatea în

statul în care serviciul este furnizat în conformitate cu regulile impuse în acel stat propriilor

resortisanţi. Altfel spus, prestatorul de servicii provenind dintr-un alt stat comunitar trebuie să

se supună aceloraşi reguli ca şi prestatorii de servicii, resortisanţi ai statului unde este prestată

activitatea în cauză. Deşi nu sunt menţionate în mod expres, dreptul de intrare şi de rămânere

pe teritoriul statului primitor al prestatorului de servicii pentru perioada cât va fi prestat

serviciul respectiv sunt cuprinse în mod implicit în prevederile art. 59 – 66 TCE.

Art. 60, alin. 3 prevede că toţi cei care se încadrează în sfera de cuprindere a libertăţii de

furnizare a serviciilor trebuie să aibă parte de acelaşi tratament ca şi presatorii de servicii

autohtoni – “principiul tratamentului naţional”. Libera circulaţie a serviciilor conţine astfel o

interdicţie a oricăror măsuri care direct sau indirect au caracter discriminatoriu pe motive de

naţionalitate. Anumite măsuri nu sunt considerate discriminatorii, chiar dacă au efect diferit

asupra autohtonilor şi asupra prestatorilor străini13

de servicii: cerinţa ca presatorul străin să

posede un certificat de cunoaştere a limbii ţării unde este prestat serviciul, spre exemplu. De

asemenea, art. 59 şi 60 prevăd eliminarea cerinţei ca prestatorul serviciului să aibă reşedinţa

sau domiciliul pe teritoriul statului unde el îşi exercită activitatea. Curtea Europeană de Justiţie

a stabilit că cerinţa ca furnizorul de servicii să fie rezident al statului unde prestează activitatea

este de natură să elimine efectele utile ale art. 59 în planul liberalizării circulaţiei serviciilor în

cadrul UE, de aceea trebuie eliminată o astfel de prevedere restrictivă.

12 O. Manolache, “Drept Comunitar”, ed. All Beck, Bucureşti, 1999. 13 Este vorba de prestatori din interiorul Uniunii Europene

De reţinut:


122

Pe aceiaşi linie, Curtea Europeană de Justiţie precizează că nu au caracter discriminatoriu şi

nu limitează libera circulaţie a serviciilor, anumite prevederi adoptate de statul unde este

prestat serviciul “dacă ele au ca scop aplicarea regulilor profesionale justificate de interesul

general, în special regulile privind organizarea, calificările, etica profesională, supravegherea

şi răspunderea care sunt obligatorii pentru orice persoană stabilită în statul unde serviciul este

furnizat, când persoana ce furnizează serviciul ar evita cadrul acelor reguli care sunt stabilite

în alt stat membru. Prin urmare nu I se poate contesta unui stat membru dreptul de a lua

măsuri spre a împiedica exercitarea, de către un prestator străin de servicii pe teritoriul său

(sau destinate în special teritoriului său), a libertăţii prevăzute de art. 59 în scopul evitării

regulilor profesionale de conduită care i-ar fi aplicabile dacă persoana era stabilită în cadrul

acelui stat membru”.

În cazul serviciilor active este necesară eliminarea nu numai a măsurilor discriminatorii, dar şi

a celor cu caracter nediscriminatoriu, dar care au un efect restrictiv asupra libertăţii de prestare

a serviciilor. Logica care stă la baza acestei interdicţii este următoarea: în cazul în care

categoriile favorizate de prevederile liberei circulaţii a serviciilor ar fi supuse aceloraşi reguli

ca şi autohtonii, realizarea acestui deziderat ar fi mult îngreunată. Spre exemplu un liber

profesionist care ar dori să presteze servicii înalt stat ar putea fi obligat (în cazul în care s-ar

aplica ad litteram caracterul nediscriminatoriu) să fie membru al organizaţiilor profesionale de

profil din ambele state. Elocvent este exemplul unui avocat belgian care a încercat să-şi

reprezinte un client olandez în faţa unei instanţe olandeze. Acest lucru I-a fost interzis

deoarece legea olandeză permitea numai persoanelor domiciliate în Olanda să pledeze în faţa

unei instanţe olandeze, şi ca avocaţii care pledau în instanţe olandeze să fie membri ai

Baroului olandez. Ulterior, aceste restricţii au fost eliminate pe baza prevederilor TCE privind

liberalizarea circulaţiei serviciilor.

Serviciile pasive

Presupun deplasarea consumatorului în ţara prestatorului de servicii. Deşi alin. 3 al art. 60

prevede în mod expres doar situaţiile în care cel ce furnizează serviciul se deplasează în statul

beneficiar, totuşi interpretarea acestui text poate fi extinsă şi aplicată de asemenea şi în cazul

serviciilor pasive. Cazul privind libera circulaţie a serviciilor pasive a fost apreciată de Curtea

de Justiţie ca fiind un corolar al art. 60, “înfăptuindu-se astfel dezideratul liberalizării

activităţilor lucrative necuprinse în libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi

persoanelor”14

. Ca urmare, prin extensie, libertatea de furnizare a serviciilor trebuie să includă

şi libertatea destinatarului de servicii de a se deplasa în interiorul UE pentru a primi în oricare

din satele membre un serviciu. Această libertate trebuie extinsă şi în ceea ce priveşte plăţile,

serviciile turistice, servicii medicale, etc. Toate persoanele care se deplasează în statele

membre într-unul din scopurile menţionate mai sus urmează să fie consideraţi destinatari de

servicii de care vor beneficia de acestea în acelaşi condiţii ca şi resortisanţii statului unde sunt

prestate serviciile.

14 O. Manolache, op. Cit.


123

Serviciile de corespondenţă

Se referă la cazul în care doar serviciile propriu-zise traversează frontiera, consumatorul şi

prestatorul rămânând în ţara lor de reşedinţă. În categoria serviciilor de corespondenţă pot fi

enumerate: trimiterea unor planuri de construcţie de către un arhitect clientului său din

străinătate, servicii de consultanţă, transmisii de radio şi televiziune, etc. În acest caz nu este

esenţial ţara din acre provin prestatorul şi consumatorul de servicii, ci ca acestea să traverseze

frontiera dintre două state membre ale UE. De asemenea existenţa unor relaţii anterioare între

furnizorul şi beneficiarul de servicii nu reprezintă o condiţie pentru aplicarea libertăţii de

circulaţie a serviciilor de corespondenţă. Sub incidenţa prevederilor privind libertatea de

furnizare a serviciilor se vor afla nu numai restricţiile stabilite în satul de destinaţie a

serviciilor, ci şi cele existente în ţara de origine, chiar dacă ele sunt general aplicabile,

nediscriminatorii, şi nici obiectul şi nici efectele lor nu urmează să favorizeze furnizorii de

servicii din ţara respectivă, faţă de ceilalţi furnizori din UE.

Libertatea de circulaţie şi furnizare a serviciilor se delimitează de

celelalte libertăţi fundamentale. Art. 60 TCE menţionează expres că

libera circulaţie a serviciilor nu are aplicabilitate atâta vreme cât există prevederi concurente şi

contrare în ceea ce priveşte domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor sau a

capitalului. Trăsăturile specifice ale serviciilor, în sensul art. 59 – 66 TCE, sunt: caracterul

temporar şi de activitate independentă.

Delimitarea libertăţii de furnizare a serviciilor faţă de celelalte libertăţi de circulaţii

poate fi uneori dificilă, în special în cazul serviciile sunt legate de un produs. Dacă un arhitect

trimite clientului său în străinătate planurile unei clădiri, atunci este vorba de un obiect cu

caracteristici de marfă, dar ţinând cont de faptul că la baza schimbului stă o prestaţie

intelectuală, regulile aplicabile în acest caz sunt cele referitoare la libera circulaţie a

serviciilor15

. Mai puţin dificilă este delimitarea dreptului de liberă a circulaţie a serviciilor de

libertatea de circulaţia forţei de muncă. Prevederile art. 48 (libertatea circulaţiei forţei de

muncă) se referă însă la activităţi neindependente prestate de persoane fizice, în relaţii de

subordonare, în timp ce libertatea de circulaţie a serviciilor vizează activităţi independente.

Cea mai problematică delimitare apare în cazul libertăţii de stabilire faţă de libera

circulaţie a serviciilor. S-a stabilit pentru cazul serviciilor active, în baza art. 60, alin. 3, că

regulile privind libertatea de a furniza servicii cuprind situaţia în care o persoană se deplasează

dintr-un stat membru în alt stat membru, nu în scopul stabilirii pe acel teritoriu, ci în vederea

prestării unei activităţi independente, cu caracter temporar. În ceea ce priveşte libertatea de

stabilire definitorie este integrarea de durată a prestatorului de servicii în viaţa economică a

statului respectiv. Caracterul temporar al unei activităţi trebuie apreciat în funcţie de durata ei 15 în sensul art. 59 – 66, în cazul analizat, este vorba de un serviciu pasiv.

De reţinut:


124

în timp, de regularităţii, periodicităţii şi continuităţii, fără a exclude posibilitatea creării de

către furnizorul de servicii a unor structuri organizatorice proprii (birou, filială) în măsura în

care ele sunt necesare pentru realizarea activităţii sale. Chiar dacă o persoană îşi mută

domiciliul într-un alt stat al UE, el poate utiliza în anumite condiţii, fie prevederile libertăţii de

stabilire, fie nu pe cele ale libertăţii de prestare a serviciilor. Spre exemplu, unui arhitect

domiciliat în Franţa care lucrează exclusiv cu clienţi italieni, I se pot aplica prevederile

libertăţii de stabilire, deoarece el este integrat în viaţa economică a Italiei.

Libertatea de stabilire este considerată de unii specialişti ca fiind o componentă

fundamentală a libertăţii de circulaţie a persoanelor în cadrul UE. În mod implicit, însă,

această libertate este asociată cu libertatea de furnizare a serviciilor, fundamentată pe

necesitatea asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de producţie la nivel

comunitar, astfel încât, mobilitatea lor să permită exercitarea activităţilor comerciale şi

productive într-un mediu favorabil. Conform art. 52 alin. 2 TCE, libertatea de stabilire include

şi dreptul de a începe şi continua activităţi ca persoane nesalariate (independente), ceea ce

înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi şi dreptul de a înfiinţa şi administra

întreprinderi şi companii16

. Art. 52 a impus ca orice restricţie a libertăţii de stabilire, în scopul

furnizării de servicii, a resortisanţilor unui stat membru, pe teritoriul unui alt sta membru să fie

înlăturată în etape progresive, până la eliminarea lor totală.

Şi în cazul libertăţii de stabilire în scopul furnizării unui serviciu sau exercitării unei profesiuni

se aplică principiul nediscriminării şi al tratamentului naţional (în ceea ce priveşte resortisanţii

statelor membre). Spre exemplu, art. 52 şi 59, în opinia Curţii europene de Justiţie, împiedică

un stat membru să limiteze activităţile de intermediere din domeniul valorilor mobiliare la

companii sau firme al căror sediu înregistrat se fală pe teritoriul său, sau pună pe prestatorii de

servicii în domeniul valorilor mobiliare care doresc să preteze un serviciu de intermediere

mobiliară pe teritoriul respectiv în imposibilitatea de a folosi anumite forme de stabilire cum

ar fi filiala sau agenţia. În situaţia impunerii de restricţii pe teritoriul unui stat, prestatorii de

servicii sau persoanele care exercită o profesiune liberală ar fi obligaţi să suporte cheltuieli

suplimentare faţă de cele ale rezidenţilor (diferenţă de tratament care are nu are justificare

obiectivă).

Libertatea de circulaţie a serviciilor este una din libertăţile

fundamentale, astfel încât ea nu poate fi restrânsă decât numai prin

prevederi justificate de interesul general. Curtea de Justiţie a stabilit că pentru a avea efectul

scontat, aceste restricţii trebuie să fie impuse tuturor persoanelor (fizice sau juridice) care

funcţionează în statul membru în acre serviciul urmează să fie furnizat, în măsura în care

acesta nu e salvgardat de prevederile cărora le este supus furnizorul în statul membru unde el

îşi are sediu sau domiciliul17

. O astfel de interpretare extinsă are nevoie de anumite corecturi.

În acest sens a fost preluată în sfera liberei circulaţii a serviciilor, formula Cassis de la libera

circulaţie a mărfurilor. Astfel în cazul în acre nu există prevederi unice la nivel comunitar în

16 În înţelesul art. 58 este vorba de entităţi care au sediul lor statutar pe teritoriul comunitar şi au fost constituite în conformitate cu dreptul civil sau comercial. 17 O. Manolache, op. Cit.

De reţinut:


125

anumite domenii legate de libera circulaţie a serviciilor, numite prevederi naţionale cu caracter

restrictiv pot fi acceptate, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

Să aibă caracter nediscriminatoriu;

Să fie justificate de motive stringente legate de interesul general;

Să aibă o acţiune moderată, în raport cu scopul urmărit.

Dacă aceste reglementări cu caracter restrictiv există deja în statul de

provenienţă al statului de provenienţă al prestatorului de servicii

aceste măsuri devin redundante în statul primitor şi trebuie deci înlăturate. Condiţia esenţială

pentru adoptarea unor astfel de prevederi naţionale restrictive este inexistenţa unor reguli

unice comunitare. Dacă astfel de reguli comunitare există, normele naţionale trebuie

interpretate după aceste prevederi. În acest context se impune evidenţierea importanţei actelor

comunitare de recunoaştere a diplomelor şi certificatelor profesionale18

.

Caracterul nediscriminatoriu al măsurilor restrictive este necesar pentru ca acestea

să fie justificate de interesele legitime menţionate de art. 59. În cazul în care aceste prevederi

pot fi justificate în anumite cazuri pe baza excepţiilor enumerate la art. 66. În cadrul

intereselor legitime se regăsesc: regulamentele profesionale care privesc obligaţiile, conduita

şi responsabilitatea profesională; protecţia consumatorului, funcţionarea sistemului legal al

statului efect, funcţionarea sistemului fiscal naţional. Caracterul moderat al măsurilor

restrictive presupune ca din mai multe măsuri posibile, statul să aleagă pe cele care

obstrucţionează cel mai puţin libertatea de furnizare a serviciilor. Inacceptabile sunt în general

obligaţiile de domiciliere a prestatorului în statul primitor. Spre exemplu un avocat poate

reprezenta un client în faţa oricărei instanţe din interiorul UE, ci condiţia ca acesta să fi fost

contactat în timp util. Există însă anumite domenii în care domicilierea în statul unde se

presează serviciul este obligatorie: asigurări, anumite categorii de medici. Nu sunt acceptate

prevederi naţionale cu caracter restrictiv care impun apartenenţa prestatorului la anumite

organizaţii profesionale ale statului beneficiar al serviciului. Statul primitor al serviciului

trebuie să ia în considerare dacă toate controalele, examinările profesionale din ţara de

provenienţă a prestatorului sunt compatibile cu cerinţele proprii. În acest sens sunt interzise

prevederile restrictive care impun repetarea unor examinări deja susţinute în statul de

provenienţă.

Indiferent de conţinutul unei măsuri restrictive, statul care le adoptă trebuie să facă dovada

intereselor legitime.

Excepţiile de la libera circulaţie a serviciilor sunt menţionate în art.

66 şi sunt legate de activităţile care presupun exercitarea autorităţii

statale. De motive de ordine, securitate sau sănătate publică. Conform acestor excepţii,

anumite servicii nu pot fi prestate pe teritoriul unui stat de resortisanţi aparţinând unui alt stat

membru. Pentru o utilizare unitară a excepţiei administraţiei publice, această noţiune este

definită la nivel comunitar ca fiind totalitatea activităţilor care presupun direct sau indirect

18 Directiva 89/48

De reţinut:

De reţinut:


126

participarea autorităţii statale la exercitarea prerogativelor de suveranitate ale unui stat –

posturi în administraţie publică, armată, poliţie, armată. În ceea ce priveşte activităţile prestate

de avocaţi ca fiind în legătură cu exercitarea autorităţii statale, Curtea de Justiţie a stabilit că

această profesiune se încadrează în categoria profesiunilor libere şi nu face obiectul

excepţiilor de administraţie publică. Cu toate acestea, anumite tipuri de activităţi prestate de

avocaţi sunt încadrabile în activităţile de exercitare a autorităţii publice şi sunt supuse

prevederilor art. 66.

Aspecte legate de evoluţia procesului de liberalizare a sectorului financiar – bancar

în Uniunea Europeană

Înaintea adoptării Cartei Albe şi a Actului Unic, în progresele realizate în domeniul

liberalizării circulaţiei serviciilor financiare erau nesemnificative. Ulterior, situaţia se

inversează, înmulţindu-se demersurile la nivelul UE în scopul realizării liberei circulaţii a

activităţilor din acest sector. La momentul adoptării Cărţii Albe, principalele bariere în calea

liberei circulaţii a serviciilor financiare erau rezultatul controlului valutar şi al reglementărilor

naţionale legale. Anumite studii europene evidenţiază importanţa dereglementării sectorului

serviciilor financiare: efectele pozitive ale liberalizării serviciilor financiare sunt cuantificate

la 1/3 din totalul câştigurilor macroeconomice generate de crearea pieţei unice interne.

Importanţa acordată acestui sector este determinată, în principal, de următoarele raţiuni:

dimensiunea şi ritmul ridicat de creştere, caracterul relativ închis al economiilor naţionale în

acest domeniu (manifestat în special prin diferenţe semnificative între statele membre sub

aspectul reglementărilor şi preţurilor pentru serviciile financiare prestate); caracterul închis

ale economiilor naţionale fiind un element de natură să împiedice expansiunea internaţională a

serviciilor financiare (şi astfel UE se înscria pe o direcţie contrară faţă de tendinţele mondiale

de globalizare şi liberalizare a serviciilor financiare).

Sectorul serviciilor financiare este în UE în mod tradiţional un sector puternic

reglementat19

. Chiar şi în tratatul de la Roma, în ciuda declarării intenţiei statelor membre de a

liberaliza circulaţia capitalurilor şi serviciilor, s-a prevăzut doar un grad de liberalizare al

sectorului serviciilor financiare suficient “pentru asigurarea unei funcţionări satisfăcătoare a

pieţei unice”20

. Justificarea măsurilor naţionale cu caracter protecţionist se baza pe

următoarele argumente:

Menţinerea lichidităţii şi credibilităţii băncilor;

Împiedicarea instituţiilor financiare să-şi asume riscuri prea mari;

Rolul instituţiilor financiar – bancare în crearea de masă monetară şi în finanţarea

deficitului bugetar.

Reglementarea excesivă şi restricţiile existente în cale liberei circulaţii a serviciilor financiare

au efecte negative asupra eficienţei sectorului şi a creşterii costurilor operaţionale. Rezultatul

19 reglementarea sectorului financiar îşi are începuturile în perioada crizei din 1992 – 1933. 20 art. 67 Tratatul de la Roma


127

acestor politici restrictive îşi găseşte corespondent în diferenţele semnificative între pieţele

naţionale ale serviciilor financiare din UE: rolul crescut al băncilor pe piaţa de capital, gradul

de deschidere către concurenţe externă (mai ridicat în cazul UK), portofoliului de produse

bancare oferite (de la prototipul băncii universale din Germania, la prototipul tradiţional al

băncii). Anii ’80 au fost caracterizaţi de eforturile autorităţilor comunitare şi ale celor

naţionale de a dereglementa şi liberaliza circulaţia sectorului financiar din UE. Strategia de

liberalizare a serviciilor financiare în UE a început cu adevărat abia la momentul adoptării

Cartei Albe, în 1985. Pentru realizarea acestui deziderat s-a început cu adoptarea de măsuri

specifice menite să faciliteze libera şi completa circulaţie a capitalului. Această condiţie era

necesară dar nu şi suficientă pentru crearea pieţei financiare europene unice, fiind necesară

armonizarea reglementărilor naţionale în domeniu.

Începând cu 1989, în Comunitatea Europeană a adoptat trei directive

acre formează baza liberalizării serviciilor bancare (şi a serviciilor

financiare în general): The Second Coordination Directive, The Own Funds Directive, The

Solvency Ratio Directive. The Second Banking Coordination Directive stabileşte dreptul

oricărei bănci a cărei funcţionare este autorizată de un stat membru al UE să presteze servicii

specifice şi să deschidă dezmembrăminte în oricare alt stat membru al Uniunii Europene, fără

a fi necesară permisiunea statului unde este prestat serviciul sau este localizată subsidiara.

Această directivă stabileşte principiul supravegherii activităţii bancare de către ţara de origine

şi nu de către ţara gazdă. Ţara gazdă a filialei, precum şi ţara beneficiară a serviciului bancar

îşi rezervă dreptul de a determina lichiditatea filialei. Spre exemplu, autorităţile din Marea

Britanie pot să interzică prestarea de servicii bancare de către o bancă autorizată să

funcţioneze într-o altă ţară membră a UE, dacă aceasta nu are o lichiditate adecvată, în

conformitate cu normele legale ale Marii Britanii. De asemenea, directiva privind rata de

solvabilitatea limitează, în interiorul Uniunii, limita maximă de credit acordat unui singur

debitor la 25% din capitalul băncii. A doua directivă de coordonare a activităţii bancare este

implementată prin intermediul reglementărilor legale naţionale. Acestea din urmă stabilesc

responsabilităţile autorităţilor naţionale şi principiul nediscriminării băncilor din UE care

doresc să presteze servicii în alte state decât cele din care provin sau în care au deja

dezmembrăminte. S-a sugerat că efectele acestei directive sunt favorabile expansiunii

modelului băncii universale: acestea pot presta, în oricare din ţările membre ale UE, toată

gama de servicii pe care sunt autorizate să le desfăşoare de către ţara de origine. În opinia

proprie, această prevedere este de natură să introducă un element de discriminare, dată fiind

larga varietate a reglementărilor naţionale cu privire la activităţile pe care băncile sunt

autorizate să le desfăşoare.

Liberalizarea serviciilor in domeniul asigurărilor în Uniunea

Europeană continuă să înregistreze permanent progrese. Singurul

segment al asigurărilor complet liberalizat în UE rămâne domeniul reasigurărilor. Cerinţele

incluse în directivele care reglementează libera circulaţie a serviciilor de asigurări vizează

prevenirea şi reducerea concurenţa dintre diferite societăţi de asigurări din interiorul UE. Spre

exemplu, în acest caz, autorizaţia de funcţionare acordată de ţara de origine nu mai este

suficientă pentru a permite funcţionarea şi prestarea de servicii de către o societate de asigurări

dintr-o ţară din interiorul UE într-un alt stat membru. Costurile legate de obţinerea autorizaţiei

de prestare servicii în ţara gazdă sunt relativ ridicate şi se constituie ca o barieră în calea

De reţinut:

De reţinut:


128

liberalizării serviciilor de asigurare în interiorul UE. În mod similar, anumite state membre

UE interzic contractele de asigurare în al căror mecanism de desfăşurare nu intervine moneda

naţională. Barierele în calea comerţului cu asigurări intra – Uniune au ca justificare principală,

protecţia consumatorului.

Caracteristica principală a sectorului de asigurări în cadrul UE o reprezintă

eterogenitatea serviciilor furnizate de diferiţi operatori comunitari. Aceasta explică parţial şi

ritmul lent în care se realizează şi liberalizarea acestui sector. De exemplu, atât la nivel

naţional cât şi comunitar, se face o distincţie clară între asigurările non – viaţă şi asigurările de

viaţă precum şi în ceea ce priveşte riscurile generale şi riscurile de masă. Regulile cu privire la

aceste tipuri de asigurări sunt menţionate expres în prevederile directivelor comunitare în

domeniu. Companiile de asigurări non – viaţă provenind din state membre ale Uniunii pot

opera în mod liber în interiorul acesteia. În ceea ce priveşte riscurile generale, pe baza

reglementărilor specifice ţărilor de origine; în privinţa riscurilor de masă se aplică principiul

supravegherii conform prevederilor ţărilor gazdă. Similar, pentru asigurările de viaţă se pot

identifica două situaţii distincte:

dacă asiguratul este cel care preia iniţiativa încheierii unui contract cu un asigurător

dintr-o altă ţară membră a Uniunii Europene, alta decât cea al cărei resortisant este, se

aplică principiul supravegherii de către ţara de origine a asiguratorului;

dacă asigurătorul preia iniţiativa pentru o tranzacţie se aplică prevederile legale în

vigoare în ţara de origine a asiguratului.

Faptul că la nivelul reglementărilor comunitare nu există reglementări unitare cu privire la

libertatea de furnizarea serviciilor de asigurare şi la normele aplicabile tranzacţiilor cu

asigurări (diferite de la stat la stat) se constituie ca principală barieră în calea liberalizării

acestui sector.

Liberalizarea serviciilor de investiţii

In 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în

cazul unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ

Internaţional, când mii de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva

prevedea ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20 000 ECU.

Serviciile privind investiţiile “au intrat” în Piaţa Unica la 1 ianuarie 1996. liberalizarea

serviciilor de investiţii s-au bazat pe două principii:

Realizarea treptată a liberei circulaţii a produselor financiare şi a libertăţii d e prestare

a serviciilor financiare, conform căruia orice intermediar financiar cu sediul într-una

din ţările membre ale UE poate, pe baza licenţei de operare emisă de ţară de origine,

să îşi ofere produsele şi serviciile rezidenţilor din alt state membru;

Regimul serviciilor de investiţii este similar celui aplicat liberei circulaţii a bunurilor,

respectiv recunoaştere reciprocă şi armonizare minimală.


129

Alte tipuri de servicii

In momentul actual se lucrează la liberalizarea a doua sectoare esenţiale ale serviciilor:

telecomunicaţiile şi transporturile. Liberalizarea telecomunicaţiilor s-a realizat la sfârşitul

anului 1998, cu excepţia telefoniei mobile care se va liberaliza până la 1 ianuarie 2003. Noi

domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio –vizuale şi explozia serviciilor

de informare “on –line” fac acum obiectul preocupărilor Comisiei. În domeniul liberalizării

serviciilor de transport, pot fi evidenţiate următoarele evoluţii:

Suprimarea, începând cu 1 ianuarie 1993 a tuturor restricţiilor cantitative şi

autorizarea progresivă a cabotajului rutier; în 1998 s-a realizat liberalizarea deplină a

cabotajului rutier;

Liberalizarea completă a serviciilor de transport de pasageri;

Asigurarea libertăţii de prestare a serviciilor de transport maritim între satele membre

UE, astfel: începând cu 1 ianuarie 1995, prestarea serviciilor de transportul maritim nu

mai este supus regimului autorizării pretatorului de servicii în ţara de destinaţie (fiind

însă admise derogări de la acest principiu, pentru ţări ca Grecia, Portugalia, Spania,

Italia până în 1999).

Tot la capitolul liberalizarea serviciilor se include şi construirea reţelelor trans-europene

(TENS). Tratatul de la Maastricht recunoaşte importanţa reţelelor de acest tip (reţele de

transport, telecomunicaţii, livrarea petrolului şi a gazelor). In afara de sistemele de cale ferată,

de legătură foarte rapidă între ţările membre, trebuie menţionate şi cele de infrastructură şi

furnizare a energiei electrice. Uniunea Europeana are obligaţia şi s-a angajat să dezvolte

aceste reţele, inclusiv pe cele de ultima oră: informatice, de transmisie prin satelit. Finanţarea

dezvoltării infrastructurii şi reţelelor trans-europene a fost şi este prioritatea Băncii Europene

de Investiţii. In cele mai multe ţări ale UE, aceasta instituţie a devenit principala sursă de

finanţare pentru proiectele de anvergură în infrastructură. In sectorul telecomunicaţiilor,

Banca Europeana de Investiţii a investit foarte mult pentru proiectele de telefonie fixă, mobilă

sau digitală în ultimii ani. Cele mai multe fonduri au avut ca destinaţie proiecte de dezvoltare

regională în Spania, Grecia, Irlanda, Italia şi Portugalia. De asemenea, UE finanţează

numeroase proiecte de cercetare –dezvoltare şi proiecte pilot pentru fiecare regiune din

Europa (Fondurile Structurale).

Serviciile de interes general

Reglementarea serviciilor de interes general în Europa se bazează pe două principii:

Neutralitatea, în ceea ce priveşte statutul companiilor particulare sau publice şi al

angajaţilor acestora, garantată de articolul 222 al Tratatului21

.

Libertatea ţărilor membre de a-şi defini serviciile de interes general, de a garanta

drepturile speciale sau exclusive care sunt necesare companiilor care le furnizează, de 21

Office for Official Publications of the European Communities: “Competition în telecommunications:

Why and how?”, Luxemburg, 1999


130

a reglementa managementul lor, de a le finanţa în conformitate cu articolul 90 al

Tratatului. Condiţiile articolului 90 nu se aplica activităţilor non-economice sau

problemelor vitale de interes naţional.

Serviciile de interes economic general sunt subiectul regulilor comunitare proiectate

pentru a crea Piaţa Unică. Sunt incluse monopolurile care pot obstrucţiona buna funcţionare a

pieţei blocând un anumit sector al acesteia. Legislaţia reglementează aceasta situaţie de

monopol, menţinând intacte însă serviciile de interes general. Furnizorii unor anumite servicii

de interes general (infrastructura, energie, comunicaţii) pot obţine derogări când acestea le

influenţează performanţele. Definiţiile sarcinilor de interes general nu trebuie să determine în

mod necesar modul în care vor fi rezolvate. Din aceasta cauză orice excepţie de la regulă este

subiectul principiului proportionalităţii. Acest principiu este cuprins în Articolul 90, este

proiectat să asigure cea mai bună potrivire între obligaţia de a furniza servicii de interes

general şi modul în care sunt acestea prestate, astfel încât mijloacele folosite să fie

proporţionale. Principiul este formulat pentru a permite o echilibrare flexibilă, contextuală

care ţine cont de obiectivele şi circumstanţele diferite ale statelor membre ca şi de

constrângerile tehnice şi bugetare care variază între sectoarele economiei integrate. De

asemenea, principiul permite cea mai bună interacţiune posibilă între eficienta pieţei şi nevoile

de interes general, asigurând că mijloacele de satisfacere a acestora nu afectează negativ Piaţa

Unică şi nici comerţul, ceea ce ar fi fost contrar interesului comunitar. Rezultatele obţinute

până în prezent din aceasta interacţiune au fost foarte bune, pozitive, atât în ceea ce priveşte

eficienţa serviciilor de interes general cat şi implementarea regulilor.

Toate instrumentele legale privind transportul aerian, feroviar şi electricitatea au

fost adoptate cu unanimitate de către statele membre în Consiliu. Curtea de Justiţie a

confirmat aceste instrumente străduindu-se să realizeze o cât mai bună echilibrare a lor.

Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Curtea de Justiţie au

respectat de asemenea definirea naţională a interesului general, bazată pe specificul naţional al

fiecărei ţări membre şi pe caracteristicile sociale şi culturale ale acestora. Promovarea

interesului general european, concept lansat de Comisia Europeană şi dezvoltat de Parlament

şi Consiliul de Miniştri, are ca menire asigurarea unor servicii de foarte înaltă calitate, toate la

preţuri pe care să şi le poată permită fiecare cetăţean comunitar. Conceptul se bazează pe

următoarele principii: egalitate, universalitate, continuitate şi adaptabilitate. Aceste criterii nu

sunt mereu întâlnite la nivel naţional, însă vor fi integral implementate şi vizibile efectiv.

Obligaţiile serviciilor publice pot fi impuse de interese generale cum ar fi planificarea

modului de folosire a terenurilor, securitatea şi protecţia mediului. Piaţa Unică asigură

consumatorilor servicii foarte bune şi lansează Europa într-o poziţie mai puternică în panul cu

concurenţei internaţionale. Serviciile de interes general pot fi prestate de sectorul public, dar şi

de cel privat. Scopul este de a presta un serviciu la un nivel cât mai înalt, pe care la scara

Pieţei Unice, a UE, să şi-l poată permite oricine, inclusiv persoanele cu probleme sociale,

financiare sau de sănătate.


131

4.6. Libera circulaţie a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor implica înlăturarea controlului asupra fluxurilor de capital. Ea

trebuie să se îmbine perfect cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o

concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată. Liberalizarea

circulaţiei capitalurilor a fost prima dintre cele patru libertăţi care s-a realizat. O directivă de

desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 198822

. Ea a fost urmată de alte directive

pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare.

“Spaţiul financiar european comun este unul din pivoţii spaţiului economic comun”, a

declarat în 1987, Jacques Delors, cu ocazia prezentării planului Comisiei de desăvârşire a

liberalizării circulaţiei capitalurilor. In viziunea autorilor Cărţii Albe şi ai Actului Unic,

apariţia Europei financiare reprezintă dovada maturităţii economice. Ea a fost condiţia

realizării Pieţei Unice, permiţând circulaţia şi plasarea optimă a resurselor în proiectele

europene şi în firmele performante. Cartea Alba, în domeniul liberalizării serviciilor

financiare, precizează: "Liberalizarea serviciilor financiare, paralel cu cea a circulaţiei

capitalului, va reprezenta un pas important în integrarea financiara europeana şi adâncirea

pieţei interne.”

În prezent, accentul se pune din ce în ce mai mult pe libera circulaţie a produselor

financiare, ca o pârghie de facilitare, printre altele, a progresului tehnic, recurgându-se la o

coordonare minimă a reglementărilor financiar –bancare, ca bază a recunoaşterii reciproce de

către statele membre a ceea ce întreprinde fiecare dintre ele pentru protejarea publicului. În

privinţa valorilor mobiliare, coordonarea regulilor aplicabile organismelor de plasament

colectiv vizează să acorde o protecţie echivalentă investitorilor, indiferent de statul membru în

care aceştia îşi au sediul, cu dreptul de comercializare liberă în ansamblul comunitar.

Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului a fost şi este o condiţie sine qua non a liberului

schimb al produselor şi serviciilor financiare în interiorul Uniunii şi a unei alocări optime în

scop productiv şi comercial a fondurilor depuse la instituţiile financiare.

Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului a fost concepută în trei

etape:

Liberalizarea operaţiunilor cu capital – de genul creditelor comerciale sau investiţiilor

directe - care sunt direct legate de libertatea circulaţiei bunurilor şi persoanelor şi de

libertatea de constituire a instituţiilor cu consecinţe directe asupra balanţelor de plăţi

Liberalizarea operaţiunilor cu titluri financiare (obligaţiuni, acţiuni şi alte titluri de

participaţie), crearea unor posibilităţi largi de arbitraj între pieţele financiare ale ţărilor

membre, punându-le în concurenţă directă

Liberalizarea operaţiunilor cu împrumuturi financiare şi a celor cu instrumente ale

pieţei monetare

22 Commission europeenne: “Impact et eficacite du marche unique -Panorama de l‟industrie comunautaire „97”, Bruxelles, 1997

De reţinut:


132

4.7. Piaţa Internă Unică între deziderat şi realitate

Programul de creare a Pieţei Unice, aşa cum a fost stabilit prin Cartea Albă a Comisiei

Uniunii Europene în 1985, constituie, în opinia specialiştilor, cel mai ambiţios proiect de

stimulare a ofertei lansat vreodată pe glob. Conceput să suprime “rigidităţile” pieţei

comunitare precum şi barierele din calea mobilităţii factorilor de producţie, de care sufereau

operatorii din ţările UE în anii ’85, acest proiect şi-a dovedit din plin eficacitatea, atât pe

planul dezvoltării industriale, cât şi pe cel al schimburilor comerciale reciproce.

Bilanţul de funcţionare a Pieţei Unice este considerat, cu unele rezerve, a fi pozitiv,

deşi atât mediul intern cat şi extern şi – au pus amprenta asupra acestuia, în special asupra

dinamicii Pieţei Unice. Se au în vedere recesiunea pe care au traversat-o ţările UE în anii 1992

–1993, procesul de unificare a Germaniei, aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la UE,

procesul de tranziţie la economia de piaţă a ţărilor din Europa Centrala şi de Est,

mondializarea economiei, revoluţia tehnologiilor informaţiei. In opinia experţilor Comisiei

UE, impactul economic al funcţionarii Pieţei Unice este, în general, încurajator, apreciindu-se

ca este totuşi devreme ca măsurile adoptate să-şi facă simţite din plin efectul23

. Aceiaşi experţi

consideră că, potrivit unor date preliminare, semnele unei transformări sensibile a economiilor

ţărilor membre ca urmare a funcţionării Pieţei Unice sunt în mod evident perceptibile şi

reliefate de:

Intensificarea concurenţei între întreprinderi, atât în sectorul productiv cât şi în cel al

serviciilor

Accelerarea ritmului restructurării în industrie, avans drept corolar o îmbunătăţire a

competitivităţii

gamă mai vastă de produse şi servicii ce sunt oferite la preţuri de vânzare mai puţin

ridicate, în special în sectoarele mai nou liberalizate

Rapiditate mai mare şi costuri mai mici ale livrărilor transfrontaliere, datorate absenţei

controalelor mărfurilor la frontierele interne

Mobilitate crescută, în cadrul UE, a lucrătorilor şi a persoanelor neîncadrate în muncă

Crearea de noi locuri de muncă în ţările comunitare

creştere suplimentară a veniturilor în UE, de ordinul a 1,1 –1,9% în perioada 1987 –

1998

Rate ale inflaţiei mai mici cu 1 –1.5 puncte procentuale, decât cele care ar fi existat în

absenta PIU

Intensificarea convergentei şi coeziunii între diferitele regiuni ale UE

Asigurarea unui climat concurenţial propice creşterii economice, descurajând crearea

marilor monopoluri naţionale

Funcţionarea Pieţei Unice a produs o creştere importantă a comerţului intra –comunitar şi a

majorat ponderea ţărilor UE în totalul investiţiilor străine directe. Analiza efectuata de experţii

Comisiei UE, având la bază o anchetă de mare amploare, coordonată de Oficiul de Statistică a 23 Commission europeenne: “Impact et eficacite du marche unique -Panorama de l‟industrie communautaire „97”, Bruxelles, 1997


133

UE (EUROSTAT) cuprinzând un eşantion de 13 500 de întreprinderi din ţările comunitară,

releva faptul că măsurile cuprinse în Programul Pieţei Interne Unice au antrenat modificări în

structura producţiei industriale şi a schimburilor de astfel de produse ca urmare a adâncirii

specializării pe segmentele preţuri –calitate.

Astfel, eliminarea barierelor netarifare a condus la o creştere a comerţului cu

produse prelucrate între ţările UE, de ordinul a 20 –30% în volum, ponderea schimburilor

intra-comunitare în totalul schimburilor majorându-se de la 62,5% în 1992, la 65 –66% în

perioada 1995 –1996. Aceasta majorare a ponderilor schimburilor intracomunitare în

detrimentul celor extracomunitare a stârnit vii reacţii din partea principalilor parteneri externi

ai UE, în principal din partea SUA, care au comparat Piaţa Internă Unică, cu “o fortăreaţă

greu de cucerit din afară”. In ceea ce priveşte volumul investiţiilor străine directe (ISD), se

apreciază că funcţionarea Pieţei Univce a făcut UE mai atractivă. După părerea experţilor

comunitari, ţările membre absorbeau 44% din fluxul mondial de ISD, la jumătatea anilor ’90,

comparativ cu 28% la jumătatea anilor ’80.

Economiile, şi în special industriile din ţările UE au cunoscut o restructurare în

profunzime, caracterizata printr-o explozie a fuziunilor şi achiziţiilor, în paralel cu o creştere a

concurentei pe pieţele naţionale, fapt ce a condus la o convergenţă mărită a preţurilor

bunurilor şi serviciilor. O parte importantă a ISD a îmbrăcat forma fuziunilor şi achiziţiilor

multiplicate de intrarea în funcţiune a PIU, în special în cazul fuziunilor transnaţionale între

întreprinderi din ţările comunitare. Potrivit datelor Comisiei UE, între 1986 –1995 numărul

fuziunilor şi achiziţiilor s-a majorat de la 720 la 2296 în industrie, şi de la 783 la 2602 în

sectorul serviciilor, însă la început, întreprinderile au adoptat o strategie defensivă la nivel

naţional, procesul de restructurare la nivel comunitar ramanand în continuare obiectiv.

Restructurarea industrială realizată ca efect al creării şi funcţionarii Pieţei Unice a

condus la o intensificare a concentrării în UE. Cu toate acestea, s-a constatat potrivit

experţilor Comisiei UE, o diminuare a concentrării la nivel naţional, chiar dacă mărimea

medie a întreprinderilor a rămas relativ stabilă. Această situaţie, aparent paradoxală, în opinia

aceloraşi experţi a fost explicată print-un dublu fenomen: pe de o parte a avut loc o reducere a

ponderii şi însemnătăţii întreprinderilor dominante pe pieţele lor naţionale sub efectul

intensificării concurenţei, iar pe de alta parte s-a produs o creştere a “poziţiei” aceloraşi

întreprinderi la nivel comunitar prin “pan –europenizarea” activităţii lor. Adică volumul

activităţii marilor grupuri industriale a crescut în mod global la nivel comunitar, dar repartiţia

geografica a acestei activitati s-a modificat, respectiva activitate fiind în scădere relativă pe

piaţa naţionala şi în creştere pe alte pieţe ale ţărilor UE.

Evaluarea economică, probând ca Piaţa Unică funcţionează, este coroborată cu percepţia

întreprinderilor din ţările UE, care recunosc ca programul de măsuri de instituire Pieţei Unice


134

a reuşit să suprime o serie de obstacole şi sa majoreze posibilităţile de creştere a cotei de piaţă

(tabelul 1).

Tabel 1. Percepţia firmelor europene referitor la impactului pieţei unice interne

Măsuri Pozitivă Nici un

efect

Negativă Fără

opinie

Eliminarea documentelor vamale 60 30 5 5

Eliminarea întârzierilor la graniţe 56 35 2 7

Dereglementarea transportului de mărfuri 43 43 3 12

Modificări în procedurile TVA pentru vânzări între

statele UE

32 41 15 11

Recunoaşterea reciprocă a regulamentelor tehnice

si/sau a standardelor

32 49 7 12

Armonizarea regulamentelor si/sau a standardelor 31 51 9 9

Proceduri de evaluare a conformităţii 23 56 5 15

Liberalizarea circulaţiei de capital 23 61 2 14

Acorduri privind dubla taxare 17 60 2 21

Simplificarea procedurilor de patentare 13 64 2 21

Accesul la licitaţiile publice 9 71 4 16

Sursa: EUROSTAT, 1995, “Dialog European”, nr.6/1996

Tot o anchetă de amploare, coordonată de EUROSTAT, în rândul organizaţiilor

particulare şi de ramură, reprezentând 50% din producţia industrială a UE, confirmă influenţa

pozitivă a pieţei unice asupra industriei din ţările comunitare. Cea mai mare parte din firmele

supuse anchetei au apreciat ca incidenţa pozitivă a măsurilor de liberalizare puse în funcţiune

în cadrul pieţei unice s-a făcut simţită în special în subramurile unde barierele netarifare

prevalau şi erau oneroase: electronică, electrotehnică, industrie alimentară, chimie, mijloace

de transport. Reglementările privind Piaţa Unică garantează, în opinia celor care au răspuns la

ancheta Comisiei UE, libera circulaţie a marii majorităţi a produselor comercializate în

interiorul UE. Conform datelor analizelor Comisiei UE, numai modificările aduse

procedurilor vamale şi fiscale, în sensul abolirii acestora, au redus cu 2/3 costul livrărilor

transfrontaliere, suprimând circa 60 de milioane de formalităţi vamale şi permiţând reducerea

cu 85% a numărului de mişcări de bunuri în tranzit în interiorul UE. Abolirea sau armonizarea

barierelor tehnice din calea schimburilor intra-comunitare s-a dovedit a fi eficace, propulsând

aceste schimburi după 1992. Se aprecia că, aproape 25% din producţia industrială a ţărilor UE

era afectată de exigenţe şi norme naţionale nearmonizate, numărul lor în 1985 atingând circa

100 000, constituind tot atâtea obstacole netarifare în calea schimburilor comerciale.

În prezent, se opinează ca, în ciuda îmbunătăţirii gradului de transpunere a măsurilor

şi directivelor preconizate în programul Pieţei Unice, nivelul mediu atingând 90% pentru cele


135

15 ţări ale UE, calitatea acestei transpuneri rămâne discutabilă. Intr-un articol al publicaţiei

“Single Market News” (octombrie 1998) a fost analizată situaţia transpunerii directivelor

Pieţei Interne Unice de către ţările comunitare. Cu ocazia reuniunii miniştrilor însărcinaţi cu

problemele Pieţei Unice, din 24 septembrie 1998, s-a putut constata, astfel, că prima clasată în

acest domeniu a fost Danemarca, în timp ce Belgia s-a aflat pe ultimul loc, cu cele mai puţine

măsuri adoptate.

Deşi Piaţa Unică este unul dintre succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea

nu este nicidecum un capitol încheiat. Adâncirea continuă a integrării statelor membre ale UE

face ca noi şi noi domenii sa fie integrate în Piaţa Unică. Intrarea spectaculoasa a societăţii

informaţionale pe agenda tuturor economiilor avansate necesită dezvoltarea unei legislaţii

coerente în UE, astfel încât sa se poată mobiliza în mod eficient investiţiile masive în

infrastructura şi serviciile cerute de acest sector în plina expansiune24

. Cum Piaţa Unică are tot

mai mult o vocaţie pan –europeană, ea are nevoie şi de reţele trans-europene pentru transport,

energie şi telecomunicaţii. Pentru desăvârşirea Pieţei Interne Unice, Comisia Europeană are în

vedere:

Pregătirea Pieţei Unice pentru lărgirea UE cu noi membri di Europa Centrală şi

Orientală

Finalizarea cadrului legislativ şi eficientizarea lui, astfel încât putinele propuneri

legislative din Cartea Albă din 1985 care au mai rămas neadoptate de către ţările

membre să fie preluate în legislaţia lor naţională

Urmărirea mai strictă a modului în care legislaţia comunitară în domeniu este aplicată

în ţările membre; Comisia poate penaliza statele care nu aplică aceasta legislaţie

corespunzător

Confirmarea importanţei Pieţei Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice şi

Monetare (UEM)

Consolidarea avantajelor Pieţei Unice la nivelul cetăţeanului, prin ridicarea

standardelor de protecţie a consumatorului, îmbunătăţirea dimensiunii sociale şi

ecologice, etc.

Adaptarea Pieţei la schimbările tehnologice (societatea informaţionala, reţelele trans –

europene).

In Raportul Comisiei Europene din 9 februarie 2000 privind programul de lucru al acesteia

pentru anul 2000, referitor la Piaţa Unică se fac următoarele precizări:

Noua strategie a Pieţei Interne Unice, dezbătută la Helsinki, cere Comisiei sa revadă şi

să actualizeze obiectivele sale de eliminare a barierelor în scopul funcţionării Pieţei

Interne Unice. Partea centrală a acestei strategii este procesul de revizuire anuală şi de

actualizare a ţintelor prin prisma analizelor pieţelor naţionale şi a progreselor realizate.

Prima analiză a fost prevăzută pentru aprilie 2000.

24 Delegatia Comisiei Europene in Romania : “Piata Unica a Uniunii Europene”, Bucuresti, 2000


136

Comisia va continua să marcheze progresele înregistrate şi să încurajeze adoptarea

masurilor celor mai bune care au fost transpuse în “Ghidul politicii economice” în

luna iunie 200025

.

O atenţie specială va fi acordată regulilor de achiziţii publice şi serviciilor poştale. Se

va încerca o adaptare a regulilor Pieţei Interne Unice la provocările comerţului

electronic. De asemenea, se va avea în vedere asigurarea unui cadru adecvat

dezvoltării afacerilor electronice (e –business ) în strânsă legătură cu asigurarea

consumatorilor cu un înalt nivel de încredere şi mijloace efective de redresare.

Dialogul cu cetăţenii şi mecanismele acestuia vor fi mai puternice pentru a ajuta

consumatorii şi cetăţenii sa devină participanţi activi la o piaţă comunitară.

O componentă de bază a activităţilor legate de Pieţei Unice este realizarea planului de

acţiune în domeniul serviciilor financiare (Financial Services Action Plan) dată fiind

contribuţia potenţială a acestui sector la crearea de noi locuri de munca şi asigurarea

competitivităţii.

Printre priorităţile anului 2000 s-au numărat: dezvoltarea schemei pentru pieţele de valori

mobiliare şi serviciile de investiţii pentru a oferi mijloacele efective de protecţie pentru clienţi

şi investitori. Activitatea legislativă s-a focalizat asupra stabilirii unei scheme legale pentru

pensiile suplimentare, îmbunătăţirii legislaţiei existente referitoare la brokerii de asigurări

(intermediarii de asigurari) şi revizuirea directivei de prospecte (Prospectuses Directive)

pentru a o face mai accesibilă firmelor în scopul creşterii capitalului la nivel comunitar. Alte

iniţiative non-legislative s-au concentrat asupra regulilor de contabilitate, adaptării

reglementărilor financiare la comerţul electronic şi al posibilelor efecte ale directivei

referitoare la serviciile de investiţii ( Investment Services Directive ). In ceea ce priveşte

domeniul taxelor, Comisia va continua eforturile pentru a moderniza şi a simplifica regula

TVA-ului şi sistemele de impozitare. Va încerca de asemenea sa înregistreze progrese în

coordonarea politicii de taxe. Comisia va propune recomandări referitoare la viitoarea sa

strategie asupra sistemului de taxare şi asupra uniunilor vamale. Se vor aduce de asemenea

amendamente legislaţiei curente a TVA pentru a o adapta cerinţelor comerţului electronic.

25 Broad Economic Policy Guidelines : Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, The Commission work programme for 2000, Brussels, 9.02.2000

ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 4 · 2008-03-22 · ratatul de la Roma prevedea...

Documents

Transcript of ECONOMIA INTEGRĂRII E U R O P E N E Capitolul 4 · 2008-03-22 · ratatul de la Roma prevedea...