Economia în perioada postbelică

1. Implementarea modelului sovietic În evoluţia economică a României comuniste pot fi distinse mai multe etape succesive:- distrugerea cadrului economic interbelic, atât cât mai supravieţuise în urma

războiului;- implementarea forţată a măsurilor menite să reorganizeze economia conform

modelului stalinist;- efortul constructiv de dezvoltare şi industrializare;- degenerarea planurilor de dezvoltare şi industrializare în urma unor politici

economice eronate ce au condus la faliment. Factorul favorizant al acestui proces de transformare l-a reprezentat al doilea război mondial şi consecinţele sale pentru cadrul socio-economic românesc. În perioada de tranziţie 1945-1947 Partidul Comunist a preluat controlul asupra pârghiilor economice, prin numirea lui Gheorghiu-Dej la ministerul Economiei, prin preluarea controlului asupra sindicatelor, a distribuţiei materiei prime, prin prezenţa factorului sovietic (plata despăgubirilor de război era chemată să justifice orice abuzuri), prin crearea oficiilor industriale care supravegheau întreaga activitate de producţie în industrie. Aceste măsuri nu reuşiseră însă să transforme structura socio-economică a României, ci doar să-i saboteze funcţionarea, pentru a pregăti implementarea unui amplu proces de transformare de inspiraţie stalinistă. La începutul lui 1948, Gheorghiu-Dej recunoştea acest fapt, atunci când afirma în Raportul adresat la primul Congres al Partidului Muncitoresc Român, în februarie, că „în domeniul politic noi am evoluat mai repede pe drumul democraţiei populare decât în domeniul economic.” Obiectivul a fost definit limpede la acelaşi congres, ca fiind înlăturarea completă a regimului burghezo-moşieresc în virtutea concepţiei marxiste a luptei de clasă prin care muncitorimea trebuie să-şi asume întreaga putere în stat, prin avangarda luptei sale, adică PMR. Abordarea social-conflictuală a relaţiilor economice era o noutate în România. Rostul acesteia era de a încuraja o atitudine vindicativă a grupurilor sociale inferioare, dar şi a muncitorimii şi ţărănimii, faţă de foştii întreprinzători şi proprietari, alimentată de frustrările socio-economice ale primilor: „Partidul Muncitoresc Român se încheagă ca un partid al luptei neîmpăcate împotriva exploatării, împotriva tuturor exploatatorilor muncitorimii şi ai ţărănimii muncitoare, pentru dezvoltarea mai departe a democraţiei populare, pe care noi o considerăm ca drum înspre realizarea măreţului nostru scop final – societatea socialistă şi societatea comunistă”. Revoluţia de clasă pe care comuniştii încercau să o implementeze în societatea românească pleca de la premisa marxistă a transferării mijloacelor de producţie către cei ce muncesc, însă edificarea propriu-zisă a societăţii socialiste se întemeia pe experienţa sovietică. PMR nu urmărea doar socializarea mijloacelor de producţie şi instaurarea echităţii sociale, ci şi industrializarea ţării în sensul stalinist, însă acest fapt presupunea mai multe condiţii: în primul rând consolidarea partidului şi a rolului său primordial în

1

stat, ca forţă de conducere a transformărilor revoluţionare urmărite, iar în al doilea rând întărirea rolului statului în societate şi economie, pentru că statul şi instituţiile sale, remodelate în sensul urmărit, reprezentau pârghia de control a regimului asupra societăţii. Fiind expresia pretinsă a voinţei proletariatului – pretenţie întemeiată pe ideologia marxist-leninistă şi mai puţin pe voinţa încă slab exprimată a proletariatului românesc – partidul vede în sine o forţă revoluţionară care antrenează după sine muncitorimea. Prin chiar acest fapt el contravine principiilor marxiste, care afirmă că proletariatul este cel care anima partidul prin voinţa sa. În opinia lui Dej, partidul nou creat prin unificarea cu social-democraţii în 1948, trebuia să „ ştie să se ridice deasupra intereselor de moment ale proletariatului şi să ridice masele la nivelul intereselor de clasă ale proletariatului, aşa cum a ştiut s-o facă şi avangarda celor ce muncesc în ţara noastră, în multe momente complicate ale ultimilor ani” Statul reprezenta instrumentul acestui uriaş efort de edificare a unei societăţi ideologizate şi totodată pretextul său de legalitate deşi era, probabil, prin natura sa, cea mai importantă reminiscenţă a cadrului socio-politic burghez într-o lume care se dorea internaţionalist-proletară , dincolo de hotare care scindează „ proletarii din toate ţările” . Partidul se îngrijea atent de instrumentele sale: „Este necesar să ne educăm membrii de partid în spiritul unei noi atitudini faţă de stat şi faţă de aparatul de stat. Statul nostru nu mai poate fi privit ca înainte, drept unealta de exploatare şi asuprire a celor ce muncesc. Trebuie lichidate rămăşiţele vechii atitudini faţă de stat şi aparatul lui, pe care o păstrează unii tovarăşii ( …), într-un cuvânt toate organele aparatului de stat, toate măsurile gospodăreşti şi administrative ale statului trebuie să găsească un sprijin activ la orice membru al PMR.” În Uniunea Sovietică, originile politicii staliniste de industrializare vin din disputa cu Troţki, a anilor 20, în care context Stalin a devenit exponentul tezei „ socialismului într-o singură ţară”. Aceasta susţinea un intens proces de industrializare menit să consolideze regimul în interior dar şi exterior, prin succesele economice obţinute, ceea ce însemna o abandonare a internaţionalismului proletar şi a ideii troţkiste de revoluţie permanentă. Se poate vedea în succesul lui Stalin şi o răbufnire a naţionalismului rusesc al vremurilor ţariste. Angoasa bolşevică a primilor ani, când regimul era instabil pe plan intern şi permanent ameninţat pe plan extern, a jucat , desigur, un rol important în declanşarea a ceea ce s-a numit „a doua revoluţie”. Aceasta prevedea două componente complementare: colectivizarea, sau „ deculacizarea” elementelor rurale care prosperaseră de pe urma NEP-ului, adică o socializare a agriculturii în interesul statului care urma să folosească resursele oferite de agricultură pentru transpunerea în realitate a celei de a doua componente, respectiv industrializarea. Aceasta din urmă era abordată din perspectiva unei economii de război, insistând pe dezvoltarea industriei grele prin celebrele planuri cincinale, menite să pună capăt vulnerabilităţii externe a puterii sovietice. Importarea modelului în România servea aceleiaşi autarhii economice pe care si-o dorise Stalin. Superioritatea comunismului trebuia dovedită şi prin independenţa sa economică, cu precădere industrială cu atât mai mult cu cât comunismul nu cucerise puterea decât în ţări predominant agrare. Într-o conferinţă susţinută în 1951, Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, enunţa explicit acest obiectiv: „La baza politicii partidului nostru de industrializare a ţării stă învăţătura leninist-stalinistă despre dezvoltarea cu precădere a industriei grele şi a ramurii sale cele

2

mai importante, industria constructoare de maşini (….). Numai dezvoltarea industriei grele poate să asigure independenţa economică a ţării noastre faţă de industria ţărilor capitaliste”. Edificarea societăţii socialiste nu este concepută în afara unui model industrial. Comunismul trebuie să fie unul industrial nu doar pentru a satisface premisele marxiste privind rolul proletariatului, dar pentru a oferii forţă regimului, prin condiţiile mai bune de trai pe care le-ar crea. Rolul direct al Uniunii Sovietice în transformările care se petreceau în România era considerat vital pentru desăvârşirea acestora. Hegemonul de la Răsărit constituia o sursă nesfârşită de experienţă, îndrumare, dar şi sprijin concret. Pentru transformările pe care guvernul comunist şi le propusese nu exista nici un fel de experienţă politică şi în aceste circumstanţe îndrumarea de la Moscova era vitală. În condiţiile planurilor de industrializare, suportul tehnic era cu atât mai necesar, iar susţinerea acestor procese în ţările de sub influenţa sa era pentru Uniunea Sovietică o garanţie a succesului a acestor transformări. Având în vedere confruntarea politică globală din cadrul războiului rece, forţa economică a lagărului socialist în ansamblu era esenţială şi pentru cerinţele de securizare ale URSS, de aceea Moscova n-a precupeţit nici un efort pentru a sprijini nu doar sovietizarea, dar şi industrializarea acestor ţări. Sprijinul pe care-l acorda era în sine o garanţie a dependenţei acestor ţări de Moscova. În rândul sateliţilor, nu dependenţa era aspectul semnificativ, pentru că aceasta era implicită din punct de vedere politic şi militar, ci faptul că fără sprijinul sovietic industrializarea nu putea fi realizată. Acest fapt se datorează războiului rece, care excludea posibilitatea unui ajutor tehnic şi economic din partea ţărilor industrializate ale Apusului, iar ajutorul acesta, pe care îl oferea în schimb URSS, era important şi pentru supravieţuirea regimului pe plan intern: „ţara socialismului ajută pe o scară întinsă toate ţările de democraţie populară. Ea le ajută prin utilaj industrial, ajutor tehnic şi ştiinţific, materii necesare industriei şi agriculturii; ea le ajută să-şi întărească potenţialul industriei grele, să-şi creeze noi ramuri de industrie, ea le ajută cu uriaşa sa experienţă şi înalta sa ştiinţă să-şi înnoiască şi să perfecţioneze metodele de producţie. Rezultatul ajutorului socialist este dezvoltarea vertiginoasă a economiei naţionale a fiecărei ţări şi îmbunătăţirea crescândă a condiţiilor de trai a celor ce muncesc” Subordonarea eforturilor de industrializare necesităţilor politice internaţionale este o consecinţă a încadrării României în lagărul socialist. Industrializarea nu avea doar menirea de a îmbunătăţi nivelul de trai al clasei muncitoare, ci era chemată să răspundă nevoilor confruntării postbelice sub permanenta ameninţare a tulburării păcii. Este vorba de o uriaşă mobilizare a energiilor, cu dublă menire: să asigure triumful sistemului atât pe plan intern, cât şi extern, ceea ce implică şi o finalitate internaţionalistă a politicii economice româneşti , antrenată cu totul alăturării de URSS în lupta de apărare a lagărului şi orânduirii socialiste. Comerţul exterior al României a fost îndreptat în cea mai mare parte către Uniunea Sovietică. România ieşise din al doilea război mondial ca o ţară fără legături economice externe. Comerţul exterior al României fusese îndreptat mai ales către Reich-ul nazist şi statele Axei, după prăbuşirea cărora România nu a putut relua relaţii economice cu alte ţări din pricina posturii de stat învins cu care nu se semnase încă un Tratat de pace. De aceea, în perioada 1945-1947, principalul partener economic al României a ajuns Uniunea Sovietică. Dincolo de pretenţiile economico-financiare exagerat de mari, Uniunea Sovietică s-a văzut nevoită totodată să şi acorde sprijin României, pentru a

3

preveni colapsul. Dacă primele acorduri comerciale din anii 1945-1947 au avut în vedere mai ales necesităţile reconstrucţiei postbelice şi depăşirii crizelor acute din alimentaţie şi industrie, înţelegerile ulterioare, din anii 1948-1949 au servit deja priorităţile industrializării din ce în ce mai accelerate. În februarie 1948, imediat după încheierea Tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală cu URSS, Vasile Luca va negocia un nou acord comercial pe un an, ce va fi semnat câteva zile mai târziu. Conform acestui acord, RPR importa din URSS materii prime şi semifabricate strict necesare pentru funcţionarea industriei, maşini-unelte şi utilaj industrial, dar şi seminţe selecţionate pentru însămânţările de primăvară, deoarece nu mai existau la acel moment surplusuri de cereale, din cauza crizei alimentare. Ministrul Administraţiei Livrărilor, Mihail Ghelmegeanu, i-a arătat lui Stalin dificultăţile datorate celor doi ani consecutivi de secetă şi Moscova a convenit să ofere României un împrumut în cereale şi o reducere cu 50% a sumei restante din datoria de război. Conform declaraţiilor lui Vasile Luca, principalul avantaj al României din acest acord era preţul fix, care nu mai era supus fluctuaţiilor de pe piaţa mondială şi oferea astfel o anumită stabilitate economiei. Uniunea Sovietică va continua să livreze şi în anii următori utilaj industrial şi materii prime absolut necesare pentru industrie (cocs, minereuri, bumbac), importând în schimb din R.P.R. produse petroliere, cherestea, dar şi mijloace de transport precum locomotive, vagoane, ambarcaţiuni. Un rol deosebit de important în epocă a fost jucat de sovromuri. Aceste societăţi mixte sovieto-române au fost organizate prin aportul sovietic, constând în bunurile şi interesele germane confiscate din România cu titlul de pradă de război. Înfiinţarea sovromurilor începe în 1945 şi acestea vor continua să existe până în 1954, când începe procesul de desfiinţare a acestei forme impuse de cooperare, proces care s-a desfăşurat în mai multe etape. Au fost înfiinţate între 1945-1954 un număr foarte mare de sovromuri, atât în domeniul industrial, cât şi în minerit, transporturi navale şi aeriene, bănci şi asigurări, etc. Cele mai importante erau Sovrom Petrol şi Sovrom Cuarţit (care se ocupa cu extracţia uraniului), datorită materiilor prime strategice pe care le exploatau. Planificarea economiei a fost un element fundamental al practicilor staliniste în domeniul relaţiilor economice şi pe care comuniştii români l-au importat din URSS. Atribuţia statutului de a planifica economia era prevăzută şi în Constituţia republicană adoptată în 1948, care avea un titlu special destinat structurii socio-economice care nu se regăseşte în constituţiile româneşti anterioare. Aceasta precizează la art. 5 că toate mijloacele de producţie aparţin statului ca bunuri ale întregului popor, iar la art. 15 adăuga că “statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării”. Planificarea economică a fost realizată prin planuri anuale în perioada 1949-1950, având ca obiectiv atingerea nivelului antebelic de producţie şi chiar depăşirea acestuia. În octombrie şi decembrie 1950, plenarele Comitetului Central al P.M.R. au aprobat, pe linia planificării economice, planul pe zece ani de electrificare a ţării şi direcţiile primului plan cincinal de model stalinist pentru perioada 1951-1955, ele reprezentând practic platforma economică a partidului pentru aceşti ani. Primul plan cincinal de dezvoltare a economiei în RPR a fost adoptat de către Plenara CC al PMR din 12-13 decembrie 1950, urmând să fie aplicat în perioada 1951-1955. În expunerea sa în faţa Plenarei, Miron Constantinescu, preşedintele Comisiei de Stat a Planificării, arăta importanţa deosebită care urma să fie acordată în plan industriei grele, care trebuia să contribuie în mod activ la dezvoltarea celorlalte ramuri de producţie şi a

4

economiei în general. Constantinescu sublinia în mod special îndemnurile lui Stalin către dezvoltarea industriei grele şi climatul internaţional care impunea dezvoltarea acestei ramuri industriale: „(...)industrializarea ţării noastre merge în primul rând pentru a dezvolta industria noastră grea şi s-a arătat care anume ramuri, care parte a industriei grele va fi pusă pe picioare şi care va ridica întreaga economie a ţării. Alt drum nu există. (...) Noi trăim în asemenea condiţii istorice, nu aveam dreptul să nu vedem pericolul ce apasă omenirea. Este clar ca bună ziua că singurul drum just este acela expus în raport şi trasat de către partidul nostru pe baza indicaţiilor marelui Stalin”. Dacă in 1948, la adoptarea deciziei de naţionalizare, statul nu deţinea decât 51,4% din totalul producţiei, ea va ajunge brusc la 88,6% în 1950. Industria particulară, adică cea meşteşugărească, va scădea sub 3% din totalul producţiei industriale în anii următori. Principala sursă a investiţiilor în industrie o reprezenta bugetul de stat. Conform statisticilor, în anii 1950-1951 52% din veniturile statului au fost destinate finanţării economiei naţionale, iar din 1952 procentul a depăşit 60% în defavoarea capitolului de cheltuieli socio-culturale care va scădea cu 4%, la fel ca şi cheltuielile cu administraţia de stat. Din 1953 vor fi reduse şi cheltuielile de apărare, tot în favoarea economiei. Investiţiile masive au produs numeroase creşteri ale producţiei. Cele mai importante progrese s-au înregistrat în cadrul metalurgiei, construcţiilor de maşini, industriei chimice şi producătoare de energie electrică. Producţia de energie depăşise din 1948 încă, nivelul anului-etalon 1938 cu 50%, pentru a se tripla în câţiva ani. În 1955, România producea de şase ori mai multă energie decât în 1938. Metalurgia feroasă depăşise în 1951 dublul producţiei antebelice, dar va cunoaşte în continuare o evoluţie doar lent progresivă, fără a face salturi deosebite. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu industria chimică. După ce atinsese in 1948 nivelul antebelic va creşte în doar doi ani cu 68% faţă de acesta, triplându-se peste alţi doi ani. Industria construcţiilor de maşini,în special cea electrotehnică, slab reprezentată înainte de război,va cunoaşte din 1950 o dezvoltare amplă. România producea în 1950 aproape 100 000 de motoare electrice anual, faţă de numai 2380 în 1938,iar faţă de numai 170 de generatori electrici produşi în 1948,numărul lor se va ridica la peste 15 000 în numai doi ani,triplându-se până în 1953. Uzinele româneşti îşi vor dezvolta producţia în numeroase direcţii, specializându-se în producţia de îngrăşăminte chimice, anvelope, autovehicule, utilaje metalurgice, etc. Doar producţia de ţiţei, importantă sursă de venituri pentru stat, va cunoaşte o refacere mai lentă, reuşind abia în 1951 să recupereze nivelul antebelic de producţie. În cadrul industriei uşoare, producţia de textile va cunoaşte o evoluţie ascendentă, pe baza importurilor de bumbac din Uniunea Sovietică, dublându-şi producţia până în 1951 şi triplând-o în 1955. O dezvoltare foarte slabă, care reflectă lipsa de interes pentru bunurile de larg consum, o cunoaşte industria alimentară, care în 1948 nu reprezenta decât 62% din nivelul de producţie antebelic şi, deşi îl va depăşi cu doar 7% în 1950, aceasta nu va cunoaşte salturile extraordinare ale celorlalte ramuri industriale, în ciuda materiilor prime furnizare din abundenţă de agricultură. În privinţa agriculturii, discursul public comunist in perioada 1945-1948 insista asupra a doua aspecte considerate, la acel moment, ca fiind vitale: sprijinirea micului producător agricol – care, de altfel, nu a fost concretizata prin nici o măsura reala – si mecanizarea agriculturii. Se accentua importanta deosebita a fermelor de stat, la care se adăugau fostele domenii ale Coroanei, şi care aveau rolul de a contribui la o aprovizionare mai

5

bună a oraşelor cu produse agricole, dar şi de a servi drept model pentru exploatările agricole ţărăneşti, prin utilizarea mijloacelor moderne de producţie agricola, furnizate de staţiunile de maşini. Pasul hotărâtor în privinţa alinierii agriculturii româneşti la modelul sovietic a fost făcut în 1949. Plenara CC ţinuta între 3 şi 5 martie, a elaborat programul privind transformarea socialistă a agriculturii, care urmărea trecerea acestei ramuri economice sub controlul statului. Deşi ritmul colectivizării a fost la început foarte lent pentru a nu stârni reacţii violente, s-a făcut simţită foarte repede nevoia adoptării unor hotărâri care să îndrume procesul de colectivizare în aspectele sale practice şi să consolideze gospodăriile agricole colective proaspăt înfiinţate. În cadrul Comitetului Central s-a înfiinţat o Comisie Agricolă condusă de Ana Pauker, cu rolul de a supraveghea şi dirija înfiinţarea gospodăriilor colective. În anii 1949 – 1950 s-au înfiinţat doar 1.029 gospodării agricole colective în întreaga ţară, având 268.640 ha în total provenite de la 65.974 de familii. Acestora li s-a acordat 20% reducere la colectări, credite pentru achiziţionarea de maşini agricole şi doi ani de scutire la plata impozitului agricol. Împotriva unei colectivizări forţate s-a pronunţat Ana Pauker, aflată în fruntea Comisiei Agricole a CC al PMR, susţinută de ministrul de finanţe Vasile Luca. Ana Pauker s-a situat, practic, pe poziţii buhariniste. Teza lui Buharin susţinea acumularea capitalului necesar industrializării prin comerţ cu ţărănimea, la preţuri rezonabile. Aceasta ar fi trebuit alimentată din belşug cu produse industriale, pentru a-şi spori randamentul, fapt care în final nu putea conduce, susţinea Buharin, decât la scăderea preţurilor agricole. Ana Pauker a argumentat că reforma din 1945 nu a creat capitalişti la ţară, aşa cum se susţinea în unele cercuri ale partidului, ci dimpotrivă, eliberând ţăranul din exploatare - acum având propria sursă de venit – l-a eliberat din capitalism. În paralel cu colectivizarea, partidul a iniţiat lucrări ample de îmbunătăţire agricolă, în privinţa randamentului şi productivităţii, cu ajutorul mijloacelor mecanice. S-a încercat sporirea suprafeţei arabile prin despăduriri şi desţeleniri, acestea ajungând în 1955 la 9 700 000 ha. Au fost iniţiate sau extinse lucrările de irigaţie în zonele de câmpie. Rezultatele n-au fost însă deloc spectaculoase. Spre deosebire de refacerea şi dezvoltarea industriei – principala prioritate a regimului - performanţele în domeniul agriculturii s-au lăsat mult timp aşteptate. Extinderea suprafeţei cultivate, ca şi nivelul producţiei au înregistrat, mulţi ani după război, serioase rămâneri în urmă. Cauza principală o reprezintă interesul mai mare manifestat de partid în privinţa reorganizării agriculturii şi lichidării rezistenţei ţărănimii, decât pentru dezvoltarea acestui sector economic. Ca şi în URSS, colectivizarea a avut consecinţe nefaste în privinţa producţiei şi productivităţii agricole, din pricina pierderii interesului ţărănimii în această privinţă. Eforturile de mecanizare nu au putut suplini aceste lipsuri. În privinţa suprafeţei cultivate, perioada 1948-1957 se remarcă prin scăderea suprafeţei cultivate cu cereale, în favoarea plantelor industriale – textile,uleioase, etc. – în cazul cărora suprafeţele cultivate sporesc considerabil. Creşterea producţiei industriale a fost determinată direct de relaţiile economice cu Uniunea Sovietică. În comerţul bilateral au predominat importurile de tehnologie şi produse industriale, acoperite prin exporturi de materii prime. În anii 1950-1953, importul de întreprinderi complete din Uniunea Sovietică ajunsese să deţină 42% din ponderea importurilor româneşti din U.R.S.S. În perioada respectivă totuşi, comerţul bilateral a fost excedentar în favoarea R.P.R., lucru care se poate explica şi prin nevoile

6

ridicate de materii prime ale U.R.S.S. în condiţiile reconstrucţiei postbelice. Valoarea importurilor a crescut constant până în 1953, de la 424 milioane ruble în 1950 la 813 milioane ruble în 1953. După schimbările intervenite la venirea lui Malenkov la putere, valoarea importurilor româneşti din U.R.S.S. va urma un curs descendent, însă fluctuant, determinat mai ales de limitarea importurilor de tehnologie. Implementarea „noului curs” al lui Malenkov a reprezentat preludiul diferendului româno-sovietic pe tema industrializării. Deşi în această etapă, regimul nu era suficient de consolidat pentru a opune rezistenţă, aşa cum a făcut-o mai târziu, şi nici poziţia lui Gheorghiu-Dej în partid, insuficient consolidată, nu a permis asumarea unei poziţii curajoase în politica economică. Cu toate acestea, se observă încă din anii 1953-1954 unele neconcordanţe între obiectivele româneşti în politica economică, şi cele ale Moscovei. Regimul de la Bucureşti nu a primit bine criticile noii conduceri de la Kremlin referitoare la reducerea ritmului industrializării. Importurile masive de tehnologie şi materie primă care să susţină industrializarea cauzaseră un puternic deficit comercial României. În cadrul întâlnirii de la Moscova, din iulie 1953, programul de industrializare forţată a fost puternic criticat. Comuniştii români au cerut credite sovietice pentru a-şi compensa balanţa deficitară de plăţi, subiect care a fost luat în discuţie în cadrul întâlnirii din ianuarie-februarie 1954. Cu acea ocazie, Mikoian era de părere că România a urmărit să-şi creeze o bază industrială exagerată, ce depăşea nevoile interne, şi de aceea era necesar ca RPR să se concentreze pe dezvoltarea industriei bunurilor de larg consum şi a agriculturii, pentru care avea condiţii. Această creştere, însă, nu trebuia să se facă pe seama consumului populaţiei, sublinia Mikoian, ci prin creşterea productivităţii. În privinţa construcţiilor de maşini, Mikoian a sfătuit împotriva construirii unei fabrici de camioane, pe care o apărase Chivu Stoica împotriva unei sugestii asemănătoare, în iulie 1953, considerând mai nimerit să se investească în maşini agricole: „să nu credeţi că nu vrem să produceţi autocamioane, faceţi cum credeţi, dar vă atragem atenţiunea că fabrica va lucra în pierdere. Mai bine aţi importa camioane din CSR, cehii produc camioane foarte bune”. În cadrul aceleiaşi întâlniri, România a fost supusă criticilor datorită politicii sale de comerţ exterior, strâns legată de industrializare. Mai multe delegaţii (poloneză, cehoslovacă, bulgară) şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că România refuză să exporte ţiţei brut, esenţial pentru industria petrochimică din aceste ţări, ci numai petrol rafinat. Mikoian a intervenit împotriva românilor, arătând că RPR trebuie să sprijine prin materii prime industria din celelalte ţări socialiste. Problema n-a fost însă soluţionată până la urmă. În discuţiile cu cehoslovacii, delegaţii români au afirmat că pentru RPR nu era convenabil să exporte ţiţei neprelucrat, ieftin, când îl putea prelucra în ţară că să-l exporte la un preţ mai bun. Concluzia întrunirii de la Moscova a fost că „democraţiile populare” nu-şi coordonează reciproc planurile de dezvoltare economică, ceea ce duce la paralelisme în industrie. Acestea împiedicau dezvoltarea unor schimburi intense între ţări. De aceea, sovieticii au propus iniţierea unor consultări între statele membre, astfel încât să se evite investiţiile în aceeaşi ramură industrială şi să se meargă pe principiul specializării. Se recomanda aşadar statelor membre să-şi coordoneze planurile cincinale. Aceeaşi întâlnire a recomandat intensificarea relaţiilor economice cu ţările occidentale. În privinţa sovromurilor, s-a ajuns la un acord în septembrie 1954, când guvernul sovietic a hotărât să renunţe la partea sa de bunuri din societăţile mixte, urmând a primi

7

despăgubiri numai pentru acea parte din bunuri care fuseseră livrate din Uniunea Sovietică. La 25 septembrie a fost făcut public un comunicat în această privinţă, care menţiona că sumele care se cuveneau Uniunii Sovietice drept răscumpărare vor fi achitate în rate eşalonate pe mai mulţi ani. Cu această ocazie se desfiinţau 12 sovromuri, printre care unele foarte importante precum: Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovromutilajpetrolier, Sovromgaz, Sovromlemn. Desfiinţarea sovromurilor a avut un rol deosebit de important atât din punct de vedere politic, deoarece stimula independenţa regimului faţă de URSS, cât şi din punct de vedere economic, deoarece o mare parte din producţia acestor societăţi nu mai era îndreptată automat către URSS. La al doilea Congres al P.M.R. din 1955, Gheorghiu-Dej a raportat îndeplinirea planului cincinal în privinţa producţiei globale industriale. Se aprecia că volumul producţiei industriale în 1955 era de 2,9 ori mai mare decât în 1938 şi de 3,4 ori mai mare decât în 1948, fiind create de asemenea, noi ramuri industriale, inexistente până atunci: producţia de utilaj petrolifer, de utilaj minier, de utilaj energetic, de tractoare şi maşini agricole, producţia de camioane, etc. Acesta a recunoscut la congres devansul înregistrat de alte ramuri economice, precum agricultura şi industria uşoară, însă a reafirmat hotărârea partidului de a continua cu aceeaşi vigoare programul de industrializare, în ciuda criticilor sovietice. După 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice, dezvoltarea relaţiilor României cu ţările occidentale va cunoaşte un nou impuls, aşa cum s-a mai arătat. Importurile de tehnologie din occident, la fel şi creditele obţinute, vor sprijini industrializarea în condiţiile în care ponderea comerţului cu URSS şi ţările socialiste se va afla într-o continuă scădere. Privind viitoarele dispute pe tema industrializării, foarte interesante sunt dezbaterile care au avut loc la Plenara CC din noiembrie-decembrie 1961. Critica la adresa grupului Constantinescu-Chişinevschi a evoluat către o dezbatere a problemei dezvoltării industriale şi a relaţiilor cu Moscova. Gheorghiu-Dej şi-a exprimat convingerea că Miron Constantinescu, aflat în fruntea CSP, oferise sovieticilor datele economice pe baza cărora a fost alcătuită critica Moscovei şi s-a exprimat în termenii negativi la adresa propunerilor sovietice de reducere a ritmului industrializării, deşi disputa pe această temă nu izbucnise încă. Gheorghiu-Dej relata despre vara lui 1953: „Atunci nouă ne cereau să facem o cotitură, ziceau ei, o cotitură radicală. Bine că n-am făcut această cotitură radicală, că dacă făceam, ne dădeam peste cap. Împingea pe linia lui Malenkov, a bunurilor de consum, a negării industrializării, a aşa-zisei industrializări, ne făcea supraindustrialişti, aşa că trebuie să ne regrupăm, să ne restrângem, ş.a.m.d. Şi atunci am spus: să-şi ia răspunderea cine vrea, atunci, în cazul acesta, tovarăşi, eu vă rog ca cineva dintre dvs., ori Molotov, ori Malenkov, să lucreze împreună cu noi la redactarea materialului. Atunci a avut iarăşi un râs aşa de drăcesc şi de răutăcios: A, a, vrei, zice, vrei, dacă o să fie prost, după aceea să arăţi cu degetul spre noi? Faceţi voi!” Gaston Marin povestea plenarei cum au fost suspendate o serie de investiţii industriale, la cererea Moscovei, după care au fost reluate lucrările la acestea în mod discret, încălcând dispoziţiile Moscovei: „N-am respectat acea indicaţie care s-a dat atunci de Molotov şi Malenkov. Orientarea generală care era atunci, de a opri investiţiile, de a reduce la minimum investiţiile (…). S-au dat, deci dispoziţii de către tov. Gheorghiu ca să se revizuiască imediat, cu vreo 2-3

8

luni după plenară, să se reactiveze lucrurile pe o serie de şantiere, să mergem într-un ritm mai repede în industria grea, energie.” Regimul din România a continuat procesul de industrializare în ciuda pretenţiilor Moscovei, folosind aceasta ca argument atât pentru a se distanţa de Uniunea Sovietică şi a urma un curs politic independent, cât şi pentru a obţine susţinere din partea opiniei publice, în jurul programului intern de modernizare. Disputa de la CAER, aşa cum s-a arătat, a reprezentat cadrul afirmării acestei politici. Congresul al III-lea al PMR a elaborat un vast plan de continuare a investiţiilor în industrie, orientat către toate ramurile şi subramurile industriale, fără excepţie. Aceasta ilustrează că dezvoltarea industrială era văzută ca fiind autarhică. Satisfacerea tuturor necesităţilor economice prin mijloace proprii şi legarea independenţei politice de autarhia economică sunt în esenţă trăsături ale programului stalinist de modernizare, înţelegând stalinismul economic ca un vast efort de depăşire a subdezvoltării.

2. Eşecul industrializării socialisteVenirea lui Ceauşescu la putere a marcat schimbări în economie, nu doar datorită

politicilor acestuia, ci şi datorită ritmurilor interne ale dezvoltării economice. Perioada lui Gheorghiu-Dej este dominată de mari eforturi constructive pe linie extensivă, deoarece existau vaste resurse de materie primă şi forţă de muncă neexploatate. Slaba reprezentare a industriei făcea ca orice investiţie să fie necesară şi să dea rezultate. De la 1948 şi până către sfârşitul deceniului al şaptelea, economia se dezvoltă de-a lungul a două mari coordonate: reorganizarea relaţiilor economice prin politici de stat ce vizau implementarea unui model etatist centralizat şi creşterea extensivă a economiei. Abordarea era una profund politizată şi ideologizată şi miza pe mobilizarea socială pentru a suplini absenţa tehnologiei şi a expertizei.

De la începutul anilor 70, economia începe să se apropie de limitele dezvoltării extensive. În acelaşi timp, relaţiile economice sunt complet transformate iar sistemul economic devine mult mai complex. Multiplicarea ramurilor economice de înaltă tehnicitate, deplasarea unor largi procente ale populaţiei în mediul urban, creşterea pretenţiilor sociale (sănătate, educaţie, cultură), toate acestea ridică în faţa regimului sarcini de o mare complexitate, diferite de cele cu care se confruntase regimul Gheorghiu-Dej. Abordarea problemelor economice, fără a pierde componenta politico-ideologică, devine una tehnică, specializată.

Congresul al IX-lea al partidului a fost considerat de regimul Ceauşescu drept momentul de cotitură, însă mai ales din raţiuni politice. Provocările economice se vor simţi mult mai acut în deceniul următor. Cu toate acestea, odată cu încheierea planului de dezvoltare pentru anii 1960-1965 adoptat de Congresul al III-lea al PMR, Ceauşescu aprecia că dezvoltarea economică intră într-o nouă etapă. Deoarece bazele materiale ale socialismului fuseseră construite în primele trei planuri cincinale, urma a se trece la faza superioară, de desăvârşire a construcţiei socialiste. Aceasta viza în primul rând încadrarea agriculturii colectivizate în ansamblul economiei naţionale şi stimularea cercetării ştiinţifice care să aducă îmbunătăţiri calitative ale producţiei. Ceauşescu insista asupra faptului că dogmatismul, „ploconirea în faţa a ceea ce este străin” trebuie abandonate, construcţia socialismului urmând a respecta condiţiile şi necesităţile specifice ale ţării. Această poziţie constituia o reafirmare a politicii economice anterioare, de continuare a industrializării în ciuda pretenţiilor Moscovei. Referindu-se la „ploconire” şi

9

„dogmatism”, discursul insinua că acestea erau trăsături ale regimului Dej, care vor fi lăsate în urmă. Congresul a hotărât şi crearea de Consilii ale Oamenilor Muncii, cu un congres naţional la fiecare cinci ani, ca formă de implicare directă a muncitorimii în gestiunea şi administrarea întreprinderilor. O altă modificare a reprezentat-o iniţiativa de a reconsidera criteriile repartizării teritoriale a industriei. Până atunci, investiţiile industriale erau repartizate în teritoriu după criteriul eficienţei, al apropierii de resurse şi de căile de transport, însă Congresul al IX-lea a lansat propunerea ca pe viitor repartizarea teritorială să se facă atât după criteriul eficienţei, cât şi după necesitatea de a susţine dezvoltarea unor zone mai înapoiate ale ţării, precum Moldova, Oltenia, ş.a.

Planul de stat pentru cincinalul 1966-1970 a reprezentat totuşi o continuare a direcţiilor anterioare. Primul ministru I. Gh. Maurer anunţa în faţa Marii Adunări Naţionale că priorităţile acestuia erau industriile constructoare de maşini (maşini grele, maşini unelte, piese de schimb), electrotehnică şi energetică. Industrializare, cu baza în industria grea, era considerată în continuare premisa fundamentală a dezvoltării. Cele mai ridicate niveluri de creştere erau preconizate în energetică, metalurgie, chimie, electrotehnică, construcţii de maşini. Se avea în vedere mai ales finalizarea unor lucrări mari în domeniul energetic, precum hidrocentrala de la Porţile de Fier, în colaborare cu Iugoslavia, dar şi termocentralele de la Craiova, Luduş, Deva, cu o putere instalată de 800-1000 MW. În siderurgie, prioritatea absolută era finalizarea şi darea în folosinţă a giganticului combinat de la Galaţi, către care erau îndreptate 2/3 din investiţiile în siderurgie. Maurer mai anunţa că planul de stat a luat în calcul şi principiul repartizării teritoriale a industriei în sensul sprijinirii zonelor defavorizate, unele industrii fiind îndreptate către Vaslui, Bacău, Argeş, Botoşani, judeţele Olteniei. Se estima că o jumătate de milion de oameni vor fi angajaţi în industrie până la sfârşitul cincinalului 1966-1970. Planul lui Maurer avea un caracter încă extensiv, având în vedere resursele vaste de materie primă ce urmau a fi exploatate de aceste obiective, ca şi numărul mare de salariaţi ce urmau a fi angajaţi de noile obiective. Accentul asupra industriei grele este de asemenea evident, mai ales în comparaţie cu importanţa secundară acordată industriei uşoare şi bunurilor de larg consum.

Creşterea a continuat să rămână impresionantă şi în deceniul al şaptelea. Producţia industrială globală a crescut în 1960 de peste cinci ori faţă de anul de reper 1938 şi de peste zece ori faţă de acelaşi an în 1965. Aşadar, în medie, producţia industrială s-a dublat de la un cincinal la altul. Cele mai mari creşteri au fost înregistrate la producţia de energie electrică şi termică, petrol, metalurgia feroasă, chimia, construcţiile de maşini şi materialele de construcţii. În aceste ramuri, producţia crescuse de zeci de ori faţă de nivelul anului 1938. Aceste ritmuri foarte rapide de creştere se datorau în bună măsură investiţiilor masive care au fost efectuate în aceşti ani, mai ales pe seama consumului. Investiţiile în economia naţională au reprezentat 60,6% din totalul cheltuielilor bugetare în 1955 şi 62,8% în 1960. Comparativ, cheltuielile pentru finanţarea activităţilor social-culturale au reprezentat între un sfert şi jumătate din investiţiile în industrie. Dacă investiţiile în economie însumau peste 60% din buget, în fiecare an, sumele intrate din beneficiile întreprinderilor au oscilat în aceeaşi perioadă între 15-25% din totalul veniturilor bugetare.

În anii 60, creditele în valută obţinute din occident şi importurile de tehnologie efectuate pe baza acestor credite au îmbunătăţit situaţia economică, lucru reflectat şi de natura şi calitatea mărfurilor produse. O contribuţie însemnată la dezvoltarea economiei

10

au avut-o şi parteneriatele stabilite cu companii din ţările occidentale. Astfel, din 1968, România a început să producă autoturismul Dacia în urma unui parteneriat cu firma franceză Renault. Progrese deosebite au fost înregistrate în domeniul aviaţiei: realizarea primului elicopter IAR – 316 în colaborare cu o altă firmă franceză, construcţia avionului de pasageri cu turbo-reacţie ROM-BAC 1-11 la Bacău, în colaborare cu o firmă britanică începând din 1982 sau construirea primelor avioane de vânătoare şi bombardament IAR Braşov din anul 1987. În 1975, a fost realizat calculatorul Felix-512, primul computer proiectat şi construit de ingineri români.

Investiţii masive au fost realizate şi în domeniul infrastructurii, precum construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, inaugurat în 1984, construirea drumului naţional Transfăgărăşan, inaugurat în 1974, podul peste Dunăre la Feteşti-Cernavodă, inaugurat în 1986, metroul din Bucureşti, inaugurat în 1979. În 1975 a început exploatarea resurselor de petrol de pe platforma continentală a Mării Negre, şase asemenea platforme fiind date în folosinţă până în 1989. Au fost demarate şi lucrările de construire a centralei electro-nucleare de la Cernavodă, în parteneriat cu Canada, care însă nu erau finalizate în 1989. Dezvoltarea economică şi succesele industrializării sunt ilustrate şi de evoluţia comerţului exterior. Astfel, dacă în 1950, exportul de maşini şi utilaje nu reprezenta decât 4,2% din totalul exporturilor româneşti, această categorie de mărfuri ajunsese în 1965 să reprezinte 18,5% din total. Procentul deţinut de produsele chimice, îngrăşăminte şi cauciuc sintetic în exporturile româneşti a crescut de asemenea de aproape şase ori, de la 1,7% în 1950 la 6,5% în 1965. Importurile au rămas la un nivel ridicat, atât la materii prime, cât şi la tehnologie, în primul rând pentru că industria în dezvoltare realiza un consum ridicat de materii prime şi în al doilea rând pentru că deschiderea faţă de occident a oferit noi oportunităţi pentru importul de tehnologie, necesar în condiţiile continuării procesului de industrializare.

Problemele legate de trecerea la o economie de tip intensiv s-au făcut simţite în al optulea deceniu. Intensificarea comerţului exterior cu ţările occidentale şi competiţia cu mărfuri similare produse în occident au ridicat probleme legate de calitate şi productivitate. Politica economică a regimului Ceauşescu s-a concentrat asupra acestor aspecte în anii 70 şi 80, fără a reuşi însă să obţină îmbunătăţiri semnificative. Deschiderea către ţările lumii a treia a fost justificată şi de necesitatea identificării unor noi pieţe de desfacere pentru mărfuri de calitate inferioară celor occidentale. Problemele economiei româneşti erau structurale şi derivau din organizarea administrativă şi centralizată a economiei, care nu a lăsat loc iniţiativei, flexibilităţii şi adaptării la piaţă. Accentul deosebit pus asupra planificării paraliza evoluţia liberă a relaţiilor economice, generând întârzieri, decalaje, lipsă de coordonare. Centralizarea consta în concentrarea puterii de decizie la vârf, în ministere şi centrale, lăsând un spaţiu de manevră foarte redus pentru întreprinderi. Caracterul administrativ-birocratic al deciziei în economie a reprezentat o frână în calea dezvoltării intensive. Conducerea de partid a încercat să răspundă acestor provocări prin aceleaşi mijloace administrative, care nu puteau da rezultate.

La Plenara CC din 1972, Ceauşescu a prezentat pe larg aceste aspecte, enumerând problemele principale cu care se confrunta economia României în cincinalul 1976-1980. El solicita eşalonarea sarcinilor de plan de parcursul întregului an, în mod echilibrat, pentru a asigura ritmicitatea activităţii de producţie. Ceauşescu a insistat în această privinţă asupra necesităţii de a îmbunătăţii colaborarea între întreprinderi, pentru a asigura în acest fel aprovizionarea la timp cu materii prime dar şi ritmul continuu al

11

producţiei. Întârzierile şi nerespectarea termenelor, datorate lipsei de iniţiativă şi de colaborare între întreprinderi determinau dificultăţi la nivel macroeconomic. Printre cauze, Ceauşescu s-a referit şi la calitatea proastă a mărfurilor produse dar şi la lipsa de pregătire profesională a cadrelor din economie. Plenara a aprobat şi o serie de măsuri menite să îmbunătăţească această stare de lucruri.

Astfel, planul de stat pe anul 1973 a fost completat cu un plan suplimentar, realizat pe baza angajamentelor organizaţiilor de partid judeţene şi de întreprindere privind creşterea producţiei. Se stabileau astfel un prag minimal, reprezentând planul de stat aşa cum fusese defalcat din planul cincinal şi un prag maximal, rezultat din planul suplimentar. Sporurile de producţie prin planurile suplimentare priveau mai ales industria constructoare de maşini, chimia, materialele de construcţie. Plenara a hotărât să acorde stimulente pentru depăşirea planului, stabilind fonduri de premiere în fiecare unitate economică. Totodată, pentru utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie existente, s-a hotărât generalizarea lucrului în schimburi, cu schimbul al II-lea în toate întreprinderile şi schimbul al III-lea acolo unde era posibil.

Problemele rămâneau în esenţa lor organizatorice şi se datorau lipsei de iniţiativă la nivel local. Iniţiativa era blocată de restricţii administrative, provenite din caracterul centralizat al economiei. Întreprinderile nu colaborau suficient de intens, dar colaborarea nu era mai bună nici la nivel înalt, unde centralele şi ministerele nu dovedeau responsabilitate faţă de planul de stat, ci numai pentru cel propriu. Din această cauză, aprovizionarea cu mărfuri şi materii prime era deficitară, întârziată, generând greutăţi altor întreprinderi care la rândul lor nu-şi puteau îndeplini sarcinile la timp, ceea ce ducea la reacţii în lanţ care afectau întreaga economie. Calitatea mărfurilor continua să rămână la un nivel scăzut iar cercetarea ştiinţifică nu reuşea să aducă la timp destule inovaţii tehnice care să poată îmbunătăţi în mod rapid nivelul calitativ. Pentru a stimula activitatea de cercetare, Ceauşescu s-a exprimat chiar în cadrul Comitetului Central în favoarea reţinerii retribuţiei cercetătorilor care nu îndeplineau la timp planul de cercetare. Măsurile coercitive şi îndemnurile politice nu puteau soluţiona cauzele structurale ale organizării economiei.

Aceste dificultăţi au fost considerabil sporite din 1978, când a izbucnit criza energetică. Aşa cum s-a arătat, România avea capacităţi industriale în petrochimie, mult peste nivelul resurselor interne, iar hidrocarburile mai erau necesare şi în industriile energetică şi siderurgică. Dependenţa de importurile de petrol din ce în ce mai scumpe, în condiţiile deciziei de rambursare a datoriei externe, a provocat greutăţi insurmontabile pentru economia românească. De asemenea, începând cu aceeaşi perioadă, economia a trebuit să facă faţă unor alte cheltuieli masive solicitate de planurile de construcţie şi reconstrucţie iniţiate de Ceauşescu. Soluţia a fost căutată în dezvoltarea tehnico-ştiinţifică. Planul cincinal 1976-1980 pusese un accent deosebit asupra cercetării ştiinţifice, însă Congresul al XII-lea, în contextul dificultăţilor amintite, a făcut din cercetare o prioritate.

Conform directivelor adoptate de congres, cercetarea ştiinţifică era chemată să accelereze trecerea la o nouă etapă calitativă a producţiei şi să suplinească prin inovaţie lipsurile în domeniul energetic şi al materiei prime. Directivele vizau cercetarea geologică în mod prioritar, obiectul acesteia fiind evidenţierea unor noi zăcăminte de minerale şi hidrocarburi, o atenţie specială fiind acordată platformei continentale a Mării Negre. Cercetarea în industria extractivă trebuia să contribuie la modernizarea tehnicii

12

pentru eficientizarea extracţiei intensive, mai ales în privinţa forajelor de mare adâncime pentru hidrocarburi. Congresul al XIII-lea stabilise ca obiectiv independenţa energetică a ţării în următorii zece ani. De aceea, trebuiau identificate noi surse de energie, precum cele geotermale, solare, eoliene. Consumul de energie în industrie trebuia redus, în paralel cu valorificarea complexă a mineralelor, care să contribuie la scăderea importurilor.

Problemele cauzate de criza energetică au fost amplificate la începutul anilor 80 de dificultăţile întâmpinate în agricultură. Acest domeniu fusese considerat întotdeauna ca secundară, în ciuda declaraţiilor despre alianţa muncitorimii cu ţărănimea. În deceniile şapte şi opt au fost realizate totuşi investiţii destul de mari în mecanizare şi irigare, însă acestea erau departe de necesităţile reale ale acestui domeniu. În anii 1982-1983 producţia agricolă a fost foarte slabă, din cauza secetei care a compromis cea mai mare parte din recolta agricolă. Situaţia intervenea după o altă perioadă de calamităţi, generată de inundaţii. În aceste condiţii a fost elaborat programul de „revoluţie agrară”.

Problemele agriculturii au fost luate în discuţie la Plenara CC din 1983, când s-a constatat că datorită condiţiilor climaterice, recoltele au fost sub cele prevăzute în plan, în primii doi ani ai cincinalului. Pentru a remedia această situaţie, Plenara a adoptat „Programul Naţional pentru asigurarea unei recolte sigure şi stabile”. Acesta prevedea ample investiţii în agricultură, care urmăreau irigarea unor suprafeţe mari de terenuri agricole, desecarea altor suprafeţe şi combaterea eroziunii solurilor în mai multe zone ale ţării. Programul prevedea irigarea a nu mai puţin de 4 milioane de hectare până în 1985, pentru care s-au alocat mari resurse financiare. Ceauşescu a solicitat o mare mobilizare socială, prin implicarea ţărănimii, a organizaţiilor de tineret şi a armatei pentru ducerea la bun sfârşit a planului. Se punea accent de asemenea şi pe măsurile organizatorice, care urmăreau o exploatare unitară a terenurilor agricole în întreaga ţară, pentru rezultate maximale. Termenul final pentru îndeplinirea Programului era 1990. Un obiectiv suplimentar al Programului adoptat era schimbarea întregului mod de viaţă al ţărănimii şi transformarea acesteia într-o forţă de muncă salarizată, după modelul urban. Mai târziu, operaţiunea de sistematizare a satelor a reprezentat o componentă a acestui Program.

Programul a fost adoptat de Congresul al XIII-lea al PCR, care aprecia noua „revoluţie agrară” ca fiind una dintre principalele priorităţi ale partidului. Congresul a trebuit să trateze şi criza economică din ce în ce mai acută, determinată de costurile foarte ridicate ale importurilor de materii prime, ale construcţiilor de amploare (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră) şi de povara plăţii datoriei externe. Pentru a plăti datoria externă, regimul a forţat exporturile în condiţiile unei limitări drastice a importurilor, ceea ce a dus la decapitalizarea economiei româneşti, la reducerea investiţiilor în industrie, urmată de consecinţa firească: înapoierea bazei tehnico-materiale care lucra în condiţii de productivitate redusă şi cu costuri mari. Congresul a stabilit liniile directoare pentru cincinalul 1986-1990, reprezentând etapa a treia din Programul adoptat în 1974. Această etapă viza dezvoltarea bazei interne de materii prime şi energie şi reducerea drastică a consumului energetic. Ceauşescu a făcut din nou apel la cercetare pentru a oferi soluţii tehnice inovatoare. Pentru a face faţă necesităţilor energetice, Ceauşescu a cerut orientarea către acorduri economice de lungă durată cu alte ţări, în special ţări CAER. În absenţa valutei, colaborarea cu URSS şi statele CAER era singura soluţie pentru economia românească. În anii următori, comerţul exterior al României a cunoscut un proces de inversare a tendinţelor anterioare, comerţul cu URSS şi statele CAER ajungând

13

să ocupe din nou primul loc în totalul comerţului exterior românesc. Începând din 1984, România a reluat importurile de petrol din Uniunea Sovietică, la care renunţase anterior. În 1986, exporturile în ţările CAER ajunseseră să deţină 53,3% din totalul exporturilor româneşti, pe când cele orientate către Comunitatea Economică Europeană nu mai reprezentau decât 18%.

Criza cu care se confrunta economia românească în anii 80 poate fi ilustrată foarte bine şi prin studierea ritmului anual de creştere a venitului naţional, care în intervalul 1951-1960 a crescut în medie cu 10,4% pe an, în intervalul 1961-1969 creşterea a fost de 8,5%, între 1971-1979 a urcat uşor la 8,9% pentru ca între anii 1981-1989 să cunoască o spectaculoasă prăbuşire la 0,9%. Cauzele acestei situaţii pot fi împărţite astfel: externe, interne de natură politică, interne de natură economică. Cauza externă cu cea mai mare importanţă o reprezintă desigur criza energetică internaţională. Cauzele interne politice constau în deciziile greşite ale lui Nicolae Ceauşescu, care a supus economia unor presiuni prea mari prin plata rapidă a datoriei externe combinată cu proiecte costisitoare în domeniul industrial şi de construcţii, mult peste capacitatea ţării de a le susţine. Cauzele interne economice sunt reprezentate de politica partidului de centralizare excesivă care a sufocat economia, promovând un birocratism rigid, incapabil de inovare şi adaptabilitate, şi care nu a putut identifica măsuri viabile pentru creşterea productivităţii.

Încă de la Plenara CC din iunie 1983, Ceauşescu a încercat să adopte măsuri coercitive severe care să conducă la creşterea productivităţii. A fost adoptată cu aceea ocazie o decizie privind încheierea de contracte-angajament, în toate ramurile şi subramurile economice, privind îndeplinirea prevederilor planului. Contractul-angajament se încheia între Consiliul Oamenilor Muncii şi stat, ca administrator al avutului obştesc, şi era extins până la nivelul ministerelor şi centralelor din minister. Totodată, Plenara hotărâse dublarea fondului de premiere, în scopul cointeresării materiale a muncitorimii. Aceste măsuri nu şi-au atins însă scopul deoarece, aşa cum s-a mai arătat, cauzele fundamentale erau structurale.

Planul anual pe 1985 nu fusese îndeplinit şi rămânerile în urmă erau chiar alarmante. Într-un discurs în faţa Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, Ceauşescu s-a arătat chiar îngrijorat de problemele întâmpinate, lansând apeluri sterile la economie şi productivitate. El a criticat Consiliul Oamenilor Muncii şi Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale pentru neîndeplinirea planului. Tabloul descris de Ceauşescu era grav: nu se identificaseră noi zăcăminte geologice, producţia petrolieră scădea, consumul energetic a fost mai mare decât cel prevăzut, la jumătatea anului cea mai mare parte a întreprinderilor nu încheiaseră încă contracte de colaborare. Ceauşescu a caracterizat situaţia ca fiind „inadmisibilă”. Degringolada economică se accentua de la an la an şi discursurile triumfaliste lăsau loc unui ton îngrijorat, cu îndemnuri la muncă şi ameninţări cu sancţiuni. Elena Ceauşescu remarca la rândul său în faţa Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului eşecul programelor de modernizare în industrie şi cercetare, ale căror prevederi n-au putut fi îndeplinite. Ea atrăgea atenţia asupra faptului că pentru mai mulţi ani la rând, normele de consum la energie şi materii prime fuseseră depăşite, au fost produse mărfuri costisitoare şi cu randament scăzut, iar tehnicile inovatoare nu erau incluse în procesul de producţie. Aceste apeluri rămâneau fără ecou, pe măsură ce economia devenea tot mai decapitalizată, lipsită de energie şi materii prime. Măsurile propuse de partid veneau pe aceeaşi filieră a etatismului ultra-centralizat care

14

reprezenta cauza crizei. Regimul nu a luat niciodată în calcul posibilitatea unei reforme structurale.

În aprilie 1989 Ceauşescu a convocat o Plenară a Comitetului Central la care a anunţat în mod triumfalist achitarea integrală a datoriei externe. Datoria se cifrase la 11 miliarde dolari, însă datoria totală plătită de România între 1975-1989, anunţa Ceauşescu, fusese de 21 miliarde, din care 7 miliarde numai dobânzi. În acelaşi timp, datoria în ruble către ţările socialiste fusese de asemenea achitată. România avea în schimb de încasat o sumă de 2,5 miliarde de dolari de la alte ţări, în calitate de creditor. Pe un ton triumfalist, Ceauşescu a cerut Comitetului Central să adopte o hotărâre prin care România să nu se mai împrumute niciodată în străinătate, ci să continue programul de dezvoltare prin eforturi proprii. Având în vedere că sacrificiile sociale ale ultimilor ani fuseseră parţial acceptate de populaţie sub motivul plăţii datoriei externe, existau puternice aşteptări privind o îmbunătăţire a nivelului de trai. Nici un asemenea anunţ nu a fost făcut, nici la plenară, nici la Congresul al XIV-lea din noiembrie. Discursul lui Ceauşescu a oscilat în jurul „realizărilor măreţe” ale regimului şi a necesităţii de a îmbunătăţi calitatea mărfurilor, productivitatea industriei şi a continuării „revoluţiei agrare”. La Plenară, ca şi la Congres, Ceauşescu a cerut continuarea fermă a programului de dezvoltare a agriculturii şi mediului rural, a sistematizării rurale. S-a stabilit ca obiectiv dotarea fiecărei comune din ţară cu moară şi brutărie, dispensar, centru cultural, etc., până în 1990. Propaganda a continuat să elogieze eforturile făcute pentru independenţa deplină, politică şi economică.

Pe lângă problemele structurale deja menţionate, economia românească suferea şi de lipsa tehnologiei performante, a lipsei de capital, a penuriei energetice. Pierderea treptată a pieţelor de desfacere şi costurile enorme ale proiectelor faraonice ale dictatorului făceau ca economia să nu mai aibă forţa necesară pentru a susţine o îmbunătăţire a nivelului de trai. Raţionalizarea consumului părea să rămână permanentă. Economia nu a mai putut ieşi din criza în care fusese condusă. Toate evoluţiile prezentate mai sus au condus în final la un faliment cvasi-deplin al economiei.

Programul ambiţios de modernizare şi dezvoltare iniţiat în timpul lui Gheorghiu-Dej a eşuat atât din pricina politicilor eronate ale lui Ceauşescu, cât şi din pricina deficienţelor sale interne. Dezvoltarea extensivă, bazată pe campanii de mobilizare, a funcţionat deoarece nu solicita iniţiativă şi descentralizare. Dimpotrivă, centralizarea a susţinut mobilizarea socială şi a resurselor. Dezvoltarea intensivă însă nu era posibilă într-un cadrul puternic centralizat, după cum a ilustrat criza economică a tuturor statelor foste comuniste. Flexibilitatea şi iniţiativa specifice unei economii intensive erau în contradicţie cu caracterul centralizat al economiei dar şi cu natura intrinsecă a regimului politic. Această incapacitate a sistemului economic de a face faţă provocărilor dezvoltării intensive a fost dublată de decizii greşite şi de solicitarea unor eforturi masive din partea unei economii încă insuficient consolidate. Toate acestea au condus la colapsul proiectului comunist de industrializare şi modernizare.

15