DUMNEZEU PRONIATORUL

Providenţa divină. Definiţia şi aspectele providenţei

Dacă Dumnezeu a creat lumea şi omul din iubire, spre a împărtăşi creaturii bunătatea Sa, cugetarea sănătoasă ne spune că Acela care din iubire a adus lumea şi omul de la neexistenţă la existenţă nu-şi poate întoarce faţa Sa de la creatură, ci trebuie să-i poarte de grijă, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât creatura singură, fără ajutorul Său, nu-şi poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, fără nici un efort, ajungem la noţiunea providenţă divină sau pronie dumnezeiască.

Providenţa divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă de întreaga creatură şi în mod special faţă de om. În providenţă deosebim trei acţiuni sau momente şi anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea şi guvernarea sau conducerea lumii.

a. Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile şi fiinţele create sunt păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci trebuie înţeleasă ca o influenţă neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continuă mişcare şi schimbare, să ajungă la ţinta ei finală: desăvârşirea. De aceea, teologii scolastici au numit această activitate divină o „creaţie continuă”. Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează şi în prezent şi va lucra şi în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-şi identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ţinta ei finală.

b. Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este acţiunea în puterea căreia Dumnezeu acordă întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-şi poată ajunge scopul ei dat de El. Astfel, Dumnezeu împărtăşeşte întregii creaturi, ca şi fiecărei creaturi în parte, potrivit naturii ei şi în conformitate cu legile după care se conduce, ajutorul necesar pentru atingerea scopului său. Desigur, această conlucrare cu creatura, deşi este constantă, nu este identică sau uniformă, deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsufleţită, şi în alt fel cu creatura raţională şi liberă, omul. Cu creatura neînsufleţită conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să-şi desfăşoare activitatea potrivit legilor specifice ei, precum spune psalmistul: „Soarele şi-a cunoscut apusul său, pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte” (Ps 103, 20 – 21).

Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, fiinţa conştientă şi liberă, se realizează însă în mod diferit, această conlucrare fiind în funcţie de calităţile, aptitudinile, vocaţia, scopul propus şi mijloacele alese

de persoana umană în cauză. Astfel, dacă pe lângă calităţile corespunzătoare, persoana respectivă îşi propune realizarea unui scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută în realizarea acestuia, uşurându-i găsirea mijloacelor, depăşirea greutăţilor, menţinându-i elanul sau entuziasmul în desfăşurarea acţiunii. Însă dacă totuşi în mod inconştient şi involuntar se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înţelege urmările acţiunii sale şi a se opri astfel de la săvârşirea a ceea ce şi-a propus. Însă niciodată, în această activitate de conlucrare, Dumnezeu nu ridică libertatea omului, astfel că acela care în mod voluntar urmăreşte un scop rău e lăsat să-l împlinească (cf. Rm 1, 26).

Dumnezeu îi deschide omului drumul spre o viaţă nouă în final: „Iată, toate le fac noi” (Ap 21, 5). Dar pentru ca să se realizeze în om această înnoire, el însuşi trebuie să se străduiască a deveni nou, după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: „Aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm” (Rm 6, 4). Numai astfel el poate progresa pe calea urcuşului duhovnicesc: prin propria sa străduinţă, dar ajutat de harul divin. Aşadar, în acest fel el va putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu după îndemnul Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Mt 5, 48).

c. Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura în general şi fiecare creatură în special spre înfăptuirea scopului ei. Şi această lucrare dumnezeiască se realizează într-un fel cu creatura neînsufleţită şi într-un alt fel cu omul. Creaturile neînsufleţite sunt conduse de Dumnezeu prin legile pe care El le-a sădit în natura fiecăreia dintre ele, precum spune psalmistul: „Pus-ai hotar apelor peste care nu vor trece, nici se vor întoarce ca să acopere pământul” (Ps 103, 9). Omul şi comunităţile omeneşti sunt conduse de Dumnezeu spre trepte de existenţă din ce în ce mai ridicate, printr-o activitate de împreună-lucrare, în care se poate deosebi şi o lucrare creatoare progresivă – acea creaţie continuă de care vorbeau teologii scolastici – căci însăşi apariţia constantă şi continuă a noii generaţii de oameni, care iau locul celor ce au părăsit lumea aceasta, este nu numai o conducere a lumii spre scopul ei, ci şi o activitate creatoare a lui Dumnezeu.

Cele trei acţiuni sau momente ale activităţii providenţiale sunt mai mult aspecte ale ei, deoarece adeseori se împletesc şi întrepătrund, formând o singură acţiune divină, în care Dumnezeu toate spre folosul zidirii le orânduieşte.

Deoarece providenţa divină îmbrăţişează nu numai lumea în general, ci şi fiecare creatură în parte (cf. Lc 10, 29 – 30), ea se împarte în generală şi specială. La fel, ea poate fi ordinară şi

extraordinară. Providenţa ordinară se exercită prin mijloace naturale pe care Dumnezeu le-a rânduit o dată cu crearea lumii, iar cea extraordinară prin mijloace speciale mai presus de legile naturii, prin minuni.

Realitatea providenţei divine

Realitatea providenţei divine este dovedită neîndoielnic atât de Sfânta Scriptură, cât şi de Sfânta Tradiţie. Precum as observat Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, întrega Scriptură cuprinde cea mai vie, cea mai populară şi cea mai poetică expresie a ideii de providenţă divină, unele din paginile ei având un conţinut demonstrativ în această privinţă. Asemenea pagini găsim în cartea Iov, în cartea Psalmilor (îndeosebi în Ps 103) şi îndeosebi în cuvintele Mântuitorului. La fel, Sfinţii Părinţi au susţinut şi apărat în unanimitate învăţătura Bisericii despre providenţa divină, folosindu-se de argumente atât din raţiune, cât şi din Sfânta Scriptură, recunoscând că Dumnezeu nu este numai Făcătorul cerului şi al pământului, ci şi Atotţiitorul acestora, precum se afirmă în articolul 1 din Crez.

Acţiunea providenţei este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vorbind despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu – Tatăl pentru oameni, Mântuitorul zice: „Deci nu vă îngrijiţi zicând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom înbrăca?... că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi trebuinţă de toate acestea” (Mt 6, 31 – 32). Referindu-se la lucrarea comună a Tatălui şi Fiului, Mântuitorul spune: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5, 17), iar psalmistul grăieşte despre Sfântul Duh: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps 103, 1).

Obiecţii împotriva providenţei

Numeroşi critici, ca şi necredincioşii din toate timpurie, au ridicat obiecţii împotriva providenţei, dintre care mai însemnate sunt următoarele:

1. Libertatea omului. Una dintre principalele obiecţii este următoarea: Dacă Dumnezeu guvernează lumea şi în special veghează asupra omului şi-l conduce pe acesta în acţiunile sale, aceasta înseamnă că El nimiceşte sau anulează ori cel puţin restrânge libertatea omului, care astfel nu mai e stăpânul acţiunilor sale, libertatea lui morală fiind anulată sau cel puţin diminuată. De aici rezultă pentru om o serie de consecinţe negative cu privire la responsabilitate, obligaţie, merit şi vină etc.,

iar pe de altă parte, se sprijină teza celor ce susţin predestinaţia necondiţionată.

Această obiecţie este însă lipsită de temei, deoarece Dumnezeu nici nu forţează, nici nu anulează libertatea omului, dată acestuia prin creaţie. În conlucrarea cu omul prin harul Său, Dumnezeu nu forţează şi nu anulează voinţa omului, pentru că El Însuşi e libertatea desăvârşită, care nu manifestă nici o dorinţă de a-l stăpâni pe om. Fiind una din caracteristicile specifice lui Dumnezeu, libertatea Sa este şi garanţia libertăţii omului, căci „unde e Duhul Domnului, acolo este şi libertatea” (2 Co 3, 17). Adeseori, Mântuitorul arată că orice răspuns al omului la chemarea Domnului presupune necondiţionat voinţa liberă a acestuia: „De vrei să intri în viaţă, ţine poruncile… De vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi - averile…” (Mt 19, 17 - 21), i-a răspuns Mântuitorul tânărului bogat.

Dar prin împreună-lucrarea Sa cu omul, Dumnezeu vrea să-L elibereze pe acesta de tot ceea ce îi mărgineşte libertatea, spre a-şi putea folosi rodnic puterile pe care i le-a dat prin creaţie. El nu-i anulează acestuia nicidecum libertatea, ci, dimpotrivă, îl cheamă la adevărata libertate: să fie liber de păcat, să nu mai ajungă robul acestuia, să nu mai recadă sub jugul robiei păcatului (Gc 5, 1). Aşadar, prin colaborarea Sa cu omul, Dumnezeu îi ajută acestuia să-şi recâştige adevărata libertate, în care el acceptă în mod liber binele, dăruindu-se iubirii lui umnezeu şi slujirii aproapelui. Dar spre a ajunge la aceasta, omul trebuie să colaboreze cu harul divin, prin care el îşi dobândeşte adevărata libertate: libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu în viaţa de dincolo (Rm 8, 21).

Mai adăugăm la aceasta faptul că în viaţa de toate zilele găsim exemple de oameni dedaţi cu totul răului, care, unelte ale diavolului fiind, săvârşesc răul în mod constant,l aducând serioase daune morale şi materiale nu numai unuia sau altuia dintre semeni, ci întregii societăţi (de ex., autorii actelor de violenţă, atentatorii, traficanţii de stupefiante etc). Dacă Dumnezeu n-ar respecta libertatea omului, ar trebui ca aceştia – sub o formă sau alta – să fie opriţi de la nelegiuirile lor, dar tocmai faptul că ei se menţin pe calea răului este cea mai bună dovadă că Dumnezeu le respectă libertatea, lăsându-i să zacă „în poftele inimii lor” (Rm 1, 24), spre ziua judecăţii (2 Ptr 2, 9).

2. Existenţa răului în lume. Această obiecţie a fost formulată astfel: Dacă Dumnezeu conduce lumea, cum şi de ce există răul în lume? Nu cumva Dumnezeu e cauza răului?

Respingând de la început ca false toate concepţiile care susţin existenţa unui metafizic în lume (concepţiile dualiste care

afirmă că la temelia lumii stau două principii: al binelui şi al răului, precum şi concepţiile pesimiste, ca a lui Schopenhauer), putem afirma că răul existent în lume este de două feluri: răul fizic şi răul moral. Răul fizic constă în imperfecţiunile care există în natură şi în viaţa umană: erupţii vulcanice, cutremure de pământ, uragane, ploi torenţiale şi inundaţii, secetă, numeroase boli şi suferinţe trupeşti care culminează cu moartea. Răul moral sau păcatul a intrat în lume din cauza greşelii protopărinţilor noştri, fiind în mare parte şi cauza răului fizic, căci suferinţele, bolile şi moartea, ca şi înrăutăţirea naturii şi duşmănia animalelor sălbatice faţă de om sunt de asemenea urmările păcatului. Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel spunând: „Căci făptura s-a supus deşertăciunii (stricăciunii) nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o” (Rm 8, 20).

Pe de altă parte, din cauza alterării chipului lui Dumnezeu în om prin păcat, mintea lui s-a întunecat, simţirea s-a pervertit, voinţa a slăbit, încât el a ajuns să fie supus poftelor şi patimilor de tot felul, a râvnit şi s-a condus după valori false, a poftit ce era al altuia, l-a nedreptăţit şi exploatat pe aproapele, astfel că relaţiile dintre oameni s-au înrăutăţit, din certuri şi neînţelegeri ajungându-se la omoruri şi la războaie între colectivele umane.

Cât priveşte răul fizic, acesta, privit în sine, în afara relaţiei cu omul, nu e nici rău, nici bine, deoarece aceste fenomene sunt agenţi fizici care ţin de natură, devenind rele numai când cauzează pagube şi nenorociri pentru oameni. Dar şi în cazul în care acestea distrug bunurile materiale sau afectează însăşi viaţa omului, trebuie să vedem în ele mijloace folosite pentru pedepsirea răului moral, păcatul, precum şi prilejuri de aducere aminte că trebuie să ne pocăim, spre a nu cădea şi noi în aceeaşi osândă ca şi aceia care au suferit de pe urma lor. În această privinţă, Însuşi Mântuitorul ne atrage atenţia, prin două exemple: galileenii ucişi de PIlat şi cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloamului (Lc 13, 1- 5), că răul fizic îi ameninţă ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu pe toţi cei ce perseverează pe calea păcatului, chiar dacă la un moment dat i-a lovitnumai pe unii dintre păcătoşi.

Aşadar, autorul răului în lume nu e nicidecum Dumnezeu, ci omul prin voinţa sa liberă. De altfel, Sfinţii Părinţi subliniază adeseori că răul n-are o existenţă proprie, deşi e o realitate, ci lipsa binelui poartă numele de rău, deci el este o lipsă în existenţă, un mion = ceea ce nu există. La fel, ei arată că Dumnezeu nicidecum nu poate fi socotit drept cauză a răului. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nu socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenţei răului, nici nu închipui răul ca având existenţă proprie. Căci nu e subzistenţă (substanţială) răutatea, ca

un animal oarecare; nici nu are vreo esenţă ipostaziată a ei. Căci răul este o lipsă a binelui… Aşa şi răutatea nu are o subzistenţă proprie, ci vine după aceea, datorită rănilor sufletului. Căci nu e nici nefăcut, cum spune cuvântul celor necredincioşi, care fac răul de aceeaşi cinste cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără de început şi mai presus de facere. Nici creat. Căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar fi răul din bine? Căci nimic rău nu e bine, nici răutatea, din virtute”.

Fiind răul o lipsă a binelui, a cărei carenţă se opune progresului moral în lume, concepţia creştină nu-l leagă de esenţa realităţii eterne, nici de cea creată de Dumnezeu, ci numai de libertatea omului. Dar după unii, dacă se ia în considerare cantitatea şi varietatea răului din lume şi dintre oameni, trebuie admisă, ca o cauză suplimentară a răului, în afara libertăţii omului, libertatea altor spirite, în speţă a îngerilor răi sau a diavolului. Astfel îşi găsesc explicaţie o serie de rele care bântuie omenirea de astăzi.

3. Disproporţia dintre merit şi răsplată. Cea din urmă obiecţie mai importantă împotriva providenţei este formulată în felul următor: Dacă există providenţă divină, de ce nu există un raport just între virtute şi fericire şi între ticăloşie şi nefericire, chiar în această viaţă? De ce bunăoară, omul drept, credincios, evlavios, virtuos, în loc să se bucure de fericire în viaţă, e adeseori nefericit, în timp ce acela păcătos, vicios, necredincios, rău, în loc să fie nefericit, triumfă de multe ori asupra celui drept prin însăşi răutatea lui, bucurându-se de fericire şi bunăstare?

Dar dacă cercetăm mai îndeaproape cazuri concrete în acest sens, constatăm că de cele mai multe ori este vorba de aparenţa care înşeală. Căci fericirea şi nefericirea nu sunt în funcţie de bogăţii sau de lipsa acestora şi nici de treptele ierarhiei sociale pe care se află unii sau alţii. Adeseori, cei pe care-i credem fericiţi, deoarece posedă bogăţii sau au funcţii sociale înalte, nu sunt fericiţi, fiindcă au conştiinţa împovărată de fapte rele, ori nu-şi găsesc liniştea din cauza alergării după mai mari bogăţii şi onoruri, ori nu sunt mulţumiţi de ceea ce au făcut în viaţă în raporturile lor cu cei cărora le-au fost superiori ierarhici. Priviţi din exterior, aceşti oameni par fericiţi, dar dacă am putea pătrunde în conştiinţa lor, am vedea uneori că nu e aşa. Ba uneori bogatul care pare fericit, are copii neascultători şi răi, ori bolnavi, ceea ce aduce părinţilor numai suferinţă şi nenorocire.

Pe de altă parte, cel sărac, modest, lipsit de bogăţie şi de onoruri sociale, dar virtuos, credincios şi lipsit de invidie faţă de alţii, poate fi mai fericit decât bogatul, dacă are cugetul curat,

conştiinţă nepătată şi fiind lipsit de pretenţii nejustificate, se mulţumeşte cu ceea ce are.

Iar dacă uneori se întâmplă ca cei credincioşi, evlavioşi, virtuoşi, drepţi, într-adevăr să sufere în această viaţă, fiind adeseori ţinta unor nenorociri continue, trebuie să avem în vedere că în concepţia creştină suferinţa are un rol moral deosebit. Dacă cel ce se află în suferinţă îşi câştigă virtutea răbdării şi priveşte aceste nenorociri ca încercări la care este supus spre a-şi dovedi şi mai mult credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu, atunci el nu disperă, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, ci primeşte toate cu înţelegere, spunând asemenea dreptului Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Sfântul Apostol Pavel, reproducând un îndemn din Pilde privitor la certarea Domnului către cei pe care-i iubeşte, ne încredinţează că Dumnezeu Se poartă cu noi ca un tată care îşi ceartă fiul său (Evr 12, 7).

Dacă totuşi unii dintre cei răi se bucură de fericire, să nu uităm că prin aceasta Dumnezeu poate urmări îndreptarea acestora, spre a-i atrage la Sine, spre a-i îndemna la pocăinţă, spre a-i face să vadă bogăţia îndurării divine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui (Dumnezeu) şi îngăduinţa şi îndelungă răbdarea, neştiind că bunătatea Lui duce la pocăinţă?” (Rm 2, 4).

În sfârşit, noi nu trebuie să uităm că viaţa pământească nu-i decât locul de pregătire pentru cea veşnică. Acolo fiecare va fi răsplătit după meritul sau vina sa, căci judecata lui Dumnezeu este nepărtinitoare. Acolo se va realiza raportul just între virtute şi fericire, între vinovăţie şi nefericire.

4. Deismul şi combaterea lui. Despre deism ne-am ocupat şi în capitolul: Concepţii străine cu privire la învăţătura creştină despre existenţa lui Dumnezeu. Apărut în Anglia în veacul al XVII-lea, fondatorul său fiind Herbert of Cherbury, deismul respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducând religia la un fenomen ce decurge din însăşi natura omenească. Caracteristica fundamentală a deismului este recunoaşterea lui Dumnezeu numai drept cauza primară a lumii şi a omului, cu negarea totală a intervenţiei divine în fenomenele din univers, natura dezvoltându-se şi conducându-se după legile ei proprii.

Deismul este o concepţie filozofico-religioasă care se opune întru totul ideii de providenţă divină. Prin aceasta, deismul îşi făureşte o concepţie falsă despre Dumnezeu, pe care, împotriva oricărei logici, Îl lipseşte tocmai de ceea ce Îl leagă mai mult pe Creator de opera Sa: purtarea de grijă faţă de aceasta. Cu atât mai

mult, deismul nesocoteşte calitatea lui Dumnezeu de Părinte iubitor şi purtător de grijă pentru tot ce a creat. Dumnezeu n-a creat lumea dintr-un capriciu, pentru ca apoi să o părăsească, şi nici n-a creat-o fără să-i fi dat din veşnicie acesteia un scop, de împlinirea căruia poartă de grijă Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu din veşnicie a avut în Fiinţa Sa planul de creare a lumii, precum şi a mersului ei rânduit în vederea împlinirii scopului pentru care a fost creată, la fel din veşnicie El a hotărât ca acest scop să se împlinească neabătut, pentru aceasta El acordând lumii pronia sau purtarea Sa de grijă. Căci dacă legea veşnică cuprinde principiile generale după care se conduce creatura, providenţa divină conduce în mod detailat aplicarea acestor principii, începând din primul moment al creaţiei şi până când lumea îşi va fi împlinit scopul ei.

Ţinând seama de faptul că lumea, după porunca Creatorului: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Fc 1, 28), se află într-o continuă schimbare datorită efortului uman, apărând în ea pe parcurs noi realităţi, precum şi de faptul că generaţile vechi de oameni dispar şi mereu se nasc şi cresc altele noi, care iau locul celor dispărute, putem afirma cu scolasticii că în lume este vorba de o creaţie continuă, de la care Dumnezeu nu poate lipsi nicidecum. Astfel stând lucrurile, providenţa divină apare cu atât mai necesară, cu cât fără ajutorul ei, creatura nu şi-ar putea împlini scopul său. Aşadar, un Dumnezeu creator care să se dezintereseze şi să lase în părăsire creatura Sa ar fi un nonsens, pe care mintea omenească nu-l poate accepta nicidecum. Deiştilor li se potriveşte răspunsul pe care Dumnezeu l-a dat lui Iov: „Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?” (Iov 38, 22).