Colectă financiară pentru victimile cutremurului din Centrul

Italiei. Vă îndemn păr intește pe toți să contr ibuim la colecta

financiară, ce se organizează în toate parohiile ortodoxe române din

Italia, pentru cei care au avut de suferit de pe urma cutremurului.

Dumnezeu să primească darul fiecăruia!

Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a XII-a după Rusalii:

Duminică: I Co 9, 2-12; Mt 18, 23-35 - Sf. Proroc Moise; Sf. Mc. Petroniu.

Luni: II Co 5, 10-15; Mc 1, 9-15 - Sf. Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta.

Marţi: II Co 5, 15-21; Mc 1, 16-22 - Sf. Mc. Eudoxie și Macarie.

Miercuri: II Co 6, 11-16; Mc 1, 23-28 - Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie.

Joi: Flp 2, 5-11; Lc 10, 38-42; 11, 27-28 - Nașterea Maicii Domnului.

Vineri: II Co 7, 10-15; Mc 2, 18-22 - Soborul Sf. și Drepților Ioachim și Ana.

Sâmbătă: I Co 2, 6-9; Mt 10, 37-42; 11, 1 - Sf. Ap. Apelie, Luca și Clement.

Nasterea Maicii Domnului

Nașterea Maicii Domnului este prăznuita în Biserica

Ortodoxă pe 8 septembrie. Sfânta Scriptură, ne dă știri sumare

în legătură cu nașterea și copilăria Maicii Domnului. Cele mai

multe știri despre aceste momente din viața sa ne sunt date de

scrierile apocrife și de Tradiție. Din Sfânta Scriptură, rezultă că,

Sfânta Fecioară era din neamul lui David (Ps. 131, 11 ; Matei

21, 9; Luca 1, 32; Romani 1, 3 etc.). După tradiție, părinții săi se numeau

Ioachim (Luca 11, 23) și Ana și locuiau în orășelul Nazaret din Galileea.

Nazaretul, care însemnează floare, lăstar, primea, așadar, floarea "făgăduită de

Dumnezeu protopărinților noștri, Adam și Eva, în rai", lăstarul răsărit din

rădăcina lui David, pe Sfânta Fecioară Maria (Isaia 11, 10). Părinții ei nu-i dau

un nume deosebit, ci unul foarte obișnuit la evrei, cel de Maria (Luca 1, 27).

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 34 (4 septembrie 2016)

Duminica a XI-a după Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

is-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar

neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a ingenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând

mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.

Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este. N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine

slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr

Apostol: I Corinteni 9, 2-12

Una dintre cele mai profunde pilde rostite de Hristos Domnul este cea numită a „datornicului nemilostiv”, dar care poate fi intitulată, poate mai adecvat şi mai sugestiv, pilda „iubirii neîmpărtăşite”. Tabloul este deosebit, întrucât surprinde într-o imagine concisă, dar extrem de reală, situaţia penibilă în care ne aflăm adesea atunci când vrem să fim iubiţi şi iertaţi de Dumnezeu, dar ne este greu să facem acelaşi lucru cu aproapele. Raţiunea aşezării acestei pericope evanghelice la începutul anului bisericesc este cât se poate de evidentă: întreaga taină a iconomiei mântuirii lumii, care va fi reiterată în ciclul anului liturgic, nu poate fi înţeleasă şi urmărită cum se cuvine fără acest temei al deschiderii către aproapele cu dragoste autentică, iertătoare.

În Evanghel ia după Matei, cuvântările Mântuitorului sunt grupate în cinci grupuri de texte, capitolul al 18-lea fiind al patrulea dintre acestea şi numit de exegeţi „cuvântarea bisericească”. Această denumire sugerează deja faptul că tot ce conţine cuvântarea priveşte modul convieţuirii credincioşilor în comunitatea eclesială, în special raportarea lor la semeni şi la Dumnezeu. Drept răspuns la întrebarea „Cine este, oare, mai mare în Împărăţia cerurilor?” (v. 1), pe care I-o pun ucenicii, Hristos Domnul dezvoltă un discurs consistent despre smerenie şi iertare - ca elemente fundamentale ale vieţii comunitare. Întrucât viaţa în Biserică este o anticipare şi o pregustare a vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu, dragostea care trebuie să domnească în comunitatea creştină este prelungirea iubirii lui Dumnezeu către om. Iubirea dumnezeiască este ilustrată în pilda cu

oaia cea rătăcită (v. 12-13), iar iubirea către aproapele, în pilda datornicului nemilostiv (v. 23-35). Iertarea aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte (v. 22), adică de fiecare dată când ne greşeşte, este o prelungire către semeni a iertării pe care noi înşine o cerem, o nădăjduim şi o primim de la Dumnezeu.

Probabil că aici este punctul în care majoritatea celor care îşi spun „creşt ini ” ratează înţe legerea fundamentalei învăţături a Noului Testament. Sfântul Apostol Pavel, în imnul dragostei, subliniază faptul că „dragostea nu cade niciodată” (1 Cor 13, 8). Deşi acceptăm generic că trebuie să iu­bim pe toţi şi pe toate - doar creş­tinismul este religia iubirii! -, practic ne raportăm unii la alţii mult mai mult la modul comercial. Dăruim atât cât ni se pare că primim, iar dacă această balanţă este dezechilibrată în defavoarea noastră, nu mai suntem dispuşi să ne implicăm şi de obicei punem accentul pe dreptate. O dreptate care este, desigur, în favoarea noastră, aşadar, subiectivă. Însă dragostea nu are hotar şi nici nu e condiţionată de ceva. Dragostea înseamnă a ierta şi a acoperi orice neputinţă a celui iubit. Aşa este iubirea divină, care este neschimbabilă. Nimic din scăderile noastre nu Îl scârbește pe Dumnezeu şi oricâte păcate am săvârşi, El ne iubeşte la fel. Desigur, prin păcate mâhnim pe Dumnezeu, dar nu afectăm dragostea Lui către noi, care rămâne aceeaşi. Însă a dori iertare şi dragoste de la Dumnezeu şi a cere dreptate cu neîngăduinţă de la aproapele înseamnă a umbla cu două măsuri. Una generoasă pentru sine şi alta cu multă parcimonie înspre aproapele, precum în pilda din

pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele

pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

Evanghelia de astăzi. Această neînţelegere vine din boala iubirii de sine, aşadar din deturnarea adevăratei iubiri. Ratarea înţelegerii adecvate a lucrurilor este cea care deformează creştinismul astfel încât, de multe ori, crucea - ca semn al dragostei vădite în jertfă - a devenit sabie prin care aducem vătămare aproapelui şi nouă înşine. Soluţia este la îndemâna noastră: iubeşte şi iartă atât cât vrei să fii iertat, „nu judeca şi nu vei fi judecat” (Mt. 7, 1).

Cei zece mii de talanţi din textul mateian reprezintă o sumă colosală. Practic, este vorba de o sumă echivalentă cu vistieria unei ţări. Semnificaţia unei sume atât de mari trebuie pusă în legătură cu datoria infinită pe care o avem la Dumnezeu. Desigur, cifra nu trebuie luată în sens financiar-contabil şi nici principiul nu trebuie luat în sens jur id ic. Este doar imaginea faptului că suntem total dependenţi de Creator - ca făpturi create - şi că ceea ce ni se dăruieşte în Hristos este gratuit (Efes 2, 8-10), întrucât singuri niciodată nu am fi putut să ne „răscumpărăm sufletele” (Ps. 48, 8). Datoria fratelui de 100 de dinari este una incomparabil mai mică. Ştim că un dinar era plata unui pălmaş pe o zi de lucru. Cu toate acestea, precum în pildă, pentru te miri ce, suntem gata să ne răzbunăm pe aproapele dovedind o opacitate de-a dreptul necreştină în raport cu neputinţele şi scăderile acestuia. Însă, în creştinism, a dărui şi a te dărui indiferent de ce face celălalt este firescul vieţuirii întru Hristos care este iubire (1 In. 4, 16). De aceea, Sfântul Luca reţine acel cuvânt al lui Hristos omis de Evanghelişti (agrafon): „Mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Se spune că în pustia Egiptului au venit unii pelerini pentru a cere de la un Avva cuvânt de folos, cum se

obişnuieşte. Acesta i-a întrebat dacă doresc un cuvânt trupesc sau unul duhovnicesc. La opţiunea lor pentru a doua variantă, Avva le răspunde trimiţându-i de unde au venit, dar cu îndemnul să cultive şi să iubească trei lucruri: osteneala mai mult decât odihna, ocara mai mult decât lauda şi a da mai mult decât a lua. Acest îndemn ar trebui să facă parte din educaţia religioasă a oricărui creştin, pentru că cuprinde în chip sintetic întreaga teologie: trebuie să (ne)dăruim după modelul christic şi astfel vom dobândi (pr. N. Steinhardt).

Apropierea de Dumnezeu este posibilă tocmai datorită acestei iubiri dumnezeieşti nesfârşite şi nelimitate.

Însă drumul către c o n ş t i e n t i z a r e a ş i simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi a iubirii sale trece prin aproapele. Acest adevăr este exprimat cel mai frumos de Sfântul Evanghelist Ioan, care atenţionează

asupra pericolului autoamăgirii, cum că Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu şi pe aproapele (1 In. 4, 20-21). Aceasta este o minciună pentru că cele două iubiri se condiţionează reciproc. Avva Dorotei, în celebra imagine a cercului în care centrul reprezintă divinitatea şi razele cercului sufletele în parcursul lor duhovnicesc, sugerează extrem de exact această realitate. Cu cât te apropii de centru (care este Dumnezeu), cu atât te apropii de celelalte raze (aproapele) şi invers. Savantul Simion Mehedinţi spunea că atât preţuieşte un popor, cât a înţeles din Evanghelie. Dar toată Evanghelia este cuprinsă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Ca popor creştin suntem chemaţi, aşadar, să ne asumăm acest fel de a iubi: nu cu două măsuri, ci deplin, să iubim şi să iertăm ca să fim iertaţi şi iubiţi şi să prelungim astfel iubirea divină în lume. (preluat din Ziarul Lumina)