DUDU VELICU

ÎNSEMNĂRI ZILNICE

I. 1945-1947

Coperta I: Biserica Bucur Ciobanu din Bucureşti

Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor

ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

DUDU VELICU

BISERICA ORTODOXĂ ÎN PERIOADA SOVIETIZĂRII ROMÂNIEI

ÎNSEMNĂRI ZILNICE

I. 1945-1947

Ediţie îngrijită de

Alina Tudor-Pavelescu

Bucureşti 2004

Studiu introductiv, note: Alina Tudor-Pavelescu Redactor: Şerban Marin ISBN: 973-8308-15-1

STUDIU INTRODUCTIV

Dacă iadul e pardosit cu utopii,

raiul nostru valah e alcătuit din libertatea de a râde, bârfi, critica, amestecând lacrima

cu veselia, disperarea cu nădejdea şi frica de curaj cu curajul fricii.

I. D. Sârbu, Adio, Europa!

Raporturile dintre puterea temporală şi cea spirituală, dintre stat şi societate,

de o parte, şi fenomenul religios, de cealaltă parte, ocupă un loc important în gândirea filosofică, sociologică şi istorică, constituind obiectul unei extrem de variate bibliografii1. În cadrul acestei dezbateri, cu multiple consecinţe asupra modului în care sunt înţelese structura şi raporturile existente între subiecţii şi instituţiile societăţii, problematica raporturilor dintre statul comunist sau în curs de comunizare şi instituţia religioasă ocupă un loc aparte2. Atenţia de care se bucură studiul raporturilor dintre Biserică şi Stat în contextul particular al regimurilor politice de tip sovietic şi relativ numeroasa bibliografie referitoare la acest obiect de studiu se justifică prin importanţa particulară pe care aceste raporturi o capătă din perspectiva proiectului social, economic şi politic comunist. După cum observa Patrik Michel, cauza pentru care aceste raporturi au o atât de mare importanţă consistă în refuzul obstinat al regimurilor comuniste de a integra ideologic religia ca parte a proiectului şi viziunii lor asupra dezvoltării societăţii umane. Respinsă şi atribuindu-i-se doar un 1 O discuţie amănunţită asupra bibliografiei privind tematica raporturilor dintre stat, societate şi Biserică reprezintă un subiect ce necesită în sine o lucrare separată. În aceste condiţii, orice invocare a unor titluri şi autori rămâne parţială şi indicativă. Dincolo de aceste consideraţii, vom proceda la o trecere sumară în revistă a lucrărilor ce se constituie în etape obligatoriu de atins pentru o mai bună înţelegere a problematicii adusă în discuţie prin demersul de faţă. Pentru cadrul general teoretic al discuţiei avem în vedere lucrările lui Max Weber, Economie et société, ediţia a II-a, 2 vol., Paris, Plon, 1995; Marcel Gauchet, Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, Gallimard, 1985; René Rémond, Religion et société en Europe. La sécularisation au XIXème et XXème siècles. 1780-2000, Paris, Seuil, 2001. 2 Pentru discuţia particulară asupra relaţiilor dintre Biserică şi puterea comunistă, cităm lucrările lui Patrick Michel, La société retrouvée. Politique et religion dans l’Europe soviétisée, Paris, Fayard, 1988; Idem, Les religions a l’Est, Paris, Les Editions du Cerf, 1992 ori Pedro Ramet, Cross and Comissar. The Politics of religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington-Indianapolis, Indiana University Press, 1987; Idem, Eastern Christianity and Politics in the XXth Century, Durham NC, Duke University Press, 1988; Idem, Religion and Nationalism in Soviet and East European Politics, Durham NC, Duke University Press, 1989.

loc marginal în societate, Biserica se vede învestită, fie că acceptă sau nu, cu un triplu rol potenţial: de vector de dezalienare (la nivel individual), de detotalizare (la nivel societal) şi de desovietizare (la nivelul naţiunilor)3. Raporturile conflictuale ce se dezvoltă între Biserică şi Statul comunist, precum şi întârzierea înregistrată în dispariţia fenomenului religios din viaţa societăţilor comuniste constituie unul din punctele de concentrare a energiilor distructive ce vor mina din interior regimul de tip sovietic4. Acestea se regăsesc, de altfel, între factorii primordiali identificaţi de către exegeţii problemei ca aflându-se la baza prăbuşirii acestui tip de regim.

Există, fără îndoială, diferenţe majore, de la stat la stat şi de la Biserică la Biserică, în ceea ce priveşte modul de structurare a acestor raporturi. Schema propusă de Patrick Michel este una orientativă, iar relaţiile ce se instaurează în statele de democraţie populară între cele două instituţii – Statul şi Biserica – variază ca tip şi conţinut de la confruntare la dominaţie, de la control absolut la continua negociere a unui statu quo5. Particularităţile observabile în modul de structurare şi funcţionare a acestor relaţii se justifică prin contextul istoric, social şi politic specific fiecărui caz în parte, dar şi prin alegerile diferite de strategie politică operate de regimurile de tip sovietic prezente în fiecare dintre statele lagărului socialist.

Una dintre analizele ce îşi propun să expliciteze modul de structurare şi să identifice factorii ce influenţează conţinutul raporturilor dintre stat şi cultele religioase aparţine lui Pedro Ramet6. Conform acestuia, regimurile politice comuniste, pentru a controla mai bine domeniul religios al vieţii sociale, procedează la o divizare în trei mari categorii a cultelor religioase: legal recunoscute, tolerate şi interzise7. În acelaşi timp, cultelor le este impusă crearea unor structuri administrative centrale, concepute ca un instrument facilitând controlul şi 3 Patrick Michel, La société retrouvée, p. 51. 4 Potrivit lui Patrick Michel, refuzul de a integra religia în proiectul social şi statal comunist şi proclamarea dispariţiei acesteia o dată cu dispariţia factorilor antagonici din societate transformă sentimentul religios într-o veritabilă unitate de măsură a succesului proiectului politic, economic şi social comunist. Întârzierea evidentă înregistrată în ceea ce priveşte dispariţia credinţelor religioase se constituie, în acest context, într-un semn al eşecului demersului de comunizare a societăţii. Cf. Idem, Politique et religion. La grande mutation, Paris, Albin Michel, 1991, capitolul II: “Religion, communisme et modenité”, p. 47-88. 5 Exemple ale acestor posibile puncte de reper pentru o analiză comparativă a raporturilor în chestiune sunt: cazul Bisericii catolice poloneze şi a raporturilor sale cu puterea politică comunistă, raporturi aflate în continuă negociere şi cu un substrat de confruntare evident, prezent de-a lungul întregii istorii a acestor relaţii, pe de o parte, şi cel al regimului cultelor religioase în Albania (prima şi singura ţară comunistă care a anunţat, la mijlocul anilor ’60, eradicarea religiei ca fenomen social), pe de altă parte. Vezi, pentru amănunte şi pentru o discuţie mai amplă asupra problematicii, Ibidem, passim şi Pedro Ramet, Eastern Christianity and Politics, passim 6 Pedro Ramet, Cross and Comissar. 7 Ibidem, p. 5. vi

supravegherea acestora8. În plus, autorul în discuţie distinge mai mulţi factori care au influenţat modul de structurare şi conţinutul raporturilor dintre cele două instituţii: importanţa, locul şi rolul ce revin Bisericii în cadrul societăţilor analizate; disponibilitatea respectivului cult religios de a se subordona/conforma cerinţelor/ordinelor autorităţilor politice; problema subordonării faţă de o organizaţie religioasă străină (cea mai spinoasă problemă, prezentă în toate statele lagărului comunist este, în acest context, aceea a Bisericii catolice); loialitatea sau lipsa de loialitate a respectivului cult faţă de autoritatea de stat pe timpul celui de-al doilea război mondial (problema colaboraţionismului)9.

În contextul teoretic schiţat mai sus, problema regimului cultelor în România anilor de după cel de-al doilea război mondial şi tematica specifică a raporturilor Bisericii Ortodoxe (majoritare) cu puterea comunistă prezintă un interes particular pentru efortul de înţelegere a experienţei comuniste şi a moştenirii sale, exprimată în modificările de substanţă operate la nivelul mentalului indivizilor, în practicile şi cutumele sociale, în societatea românească în ansamblul său. Interesul pentru acest subiect este cu atât mai mare cu cât, în general, la nivelul istoriografiei europene, în contextul relativ bogat al istoriografiei şi resurselor documentare publicate pe subiectul cultelor religioase, cazul ortodoxiei (cu excepţia notabilă a Bisericii Ortodoxe Ruse) rămâne un teren sumar explorat10 – când nu este ignorat cu desăvârşire11. 8 Cel mai vizibil exemplu în acest sens este cel al cultelor protestante şi neoprotestante, cel mai adesea lipsite de structuri administrative sau religioase centrale şi care sunt obligate, prin acţiunea conjugată a prevederilor legilor cultelor şi a organelor represive comuniste, să îşi creeze şi dezvolte astfel de structuri. Idem, Protestantism and Politics in Eastern Europe and Russia. The Communist and Postcommunist Eras, Durham-London, Duke University Press, 1992, p. 10-12. 9 Idem, Cross and Comissar, p. 16. 10 După 1989, sunt vizibile eforturile depuse în plan istoriografic, naţional şi nu numai, vizând analizarea relaţiilor dintre cele două instituţii. Din păcate, inclusiv la nivelul istoriografiei româneşti schema de interes existentă la nivelul bibliografiei publicate la nivel internaţional asupra subiectului tinde să se repete. Rezultatul este, în condiţiile unui progres evident al analizelor istorice privitoare la situaţia cultelor catolic şi greco-catolic, precum şi al cultelor protestante, rămânerea într-un con de umbră a problematicii rolului şi statutului în societate ale Bisericii Ortodoxe şi a raporturilor acesteia cu puterea politică. Contribuţiile care încep să apară în a doua parte a anilor '90 încearcă să completeze această lipsă, dar ele rămân, în cea mai mare parte, circumscrise efortului publicării de documente. Pentru categoria analizelor istorice, putem cita contribuţii precum cele ale lui Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000 ori Cristian Vasile, The Apostolic Nunciature in Romania at the Beginning of the Communist Regime. 1945-1950, în “Annuario. Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica”, anul IV (2002); Idem, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989, Iaşi, Polirom, 2003. Pentru cea de-a doua categorie, cea a vii

O analiză, fie ea şi sumară, a modului în care s-au structurat şi au evoluat în timp relaţiile dintre puterea comunistă şi cultele religioase, dintre partidul comunist şi Biserica Ortodoxă Română distinge trei mari etape în evoluţia acestor raporturi, pentru perioada în care la conducerea partidului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965). Prima etapă acoperă perioada de după actul de la 23 august 1944 şi până la moartea patriarhului Nicodim, în 1948 (cu precizarea notabilă că, după detronarea regelui Mihai I, noua turnură a acţiunii de comunizare a României devenise deja transparentă pentru ierarhii Bisericii Ortodoxe Române)12. Ea corespunde, în linii mari, perioadei iniţiale a luptei comuniştilor români pentru preluarea şi consolidarea puterii lor politice. Cea de-a doua etapă se întinde de-a lungul primei părţi a patriarhatului lui Justinian şi are drept punct final represiunile declanşate de către autorităţile statului comunist în anii 1958-1959 împotriva vieţii monastice ortodoxe13. În fine, o a treia perioadă acoperă cea de-a doua parte a patriarhatului lui Justinian.

Definirea din punct de vedere al conţinutului şi formei, încadrarea tipologică şi conceptuală a raporturilor ce se stabilesc între puterea temporală şi cea spirituală (în speţă, între puterea comunistă şi Biserica Ortodoxă) în această epocă de

publicării de documente, sunt reprezentative volume precum cel coordonat de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1948, vol. I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001. 11 O inventariere a studiilor referitoare la relaţiile dintre Biserică şi puterea politică comunistă, publicate mai ales în afara României, ne arată că acestea pot fi regrupate în două mari categorii: cele care analizează de o manieră exclusivă situaţia Bisericilor catolică şi protestantă; cele, cu mult mai puţin importante numeric, care se interesează de situaţia Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte religioase din URSS. Pentru restul statelor comuniste de majoritate ortodoxă, atunci când sunt prezente în demersurile în discuţie, cea mai vizibilă tendinţă este aceea a unei analizări calchiate pe date generale şi o generalizare, nu întotdeauna pertinentă, care are ca model experienţa sovietică, ori, încă şi mai înşelătoare, situaţia Bisericilor catolică şi protestantă din Polonia sau Ungaria. Din acest punct de vedere, analiza lui Virgil Cândea este mai mult decât edificatoare asupra acestor evoluţii istoriografice, vezi Virgil Cândea, Les forces religieuses dans les pays de l’Est, în “Noveau Monde”, no. 1, primăvara 1993, p. 23-37. 12 Vezi, în finalul prezentului volum, remarca patriarhului Nicodim la aflarea veştii abdicării regelui, aşa cum este consemnată de Dudu Velicu, la 31 decembrie 1947. 13 Decretul 410/1959 se constituie într-un veritabil moment de ruptură şi într-o excepţie în dosarul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă, prin caracterul concentrat, masiv şi direcţionat al represiunii ce vizează dimensiunea monastică a ortodoxiei româneşti. Pentru mai multe detalii asupra crizei din 1959, din raporturile puterii politice cu Biserica Ortodoxă Română vezi Constantin Aioanei, Florentin Moraru, Biserica ortodoxă Română în luptă cu “diavolul roşu”, în “Altarul Banatului”, nr. 1-3/2001, p. 89-99 şi Cristian Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii ’50, în Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia “Academia Civică”, 2000, p. 179-189. viii

frământări politice, sociale şi economice constituie obiectul unor aprinse dezbateri, istoriografice şi nu numai. Polemica asupra subiectului şi mizele ce depăşesc cadrul unei dezbateri ştiinţifice propriu-zise au făcut din problematica relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Partidul Comunist Român un subiect cel puţin delicat, cu o puternică dimensiune morală şi moralizatoare14. Dincolo de această dezbatere, putem spune că relaţiile care s-au stabilit între cele două instituţii sunt rodul unei conjuncţii între o multitudine de factori exogeni şi endogeni care au contribuit la structurarea şi evoluţia lor în timp, din punctul de vedere al conţinutului şi formei. În linii generale însă, statutul, rolul şi locul ocupat de cultele religioase în societatea românească a perioadei comuniste corespund criteriilor definite de către exegeţii problemei pentru o societate şi un regim de tip sovietic15.

Demersul de faţă îşi propune să contribuie la mai buna cunoaştere a perioadei de început a istoriei raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică comunistă (1945-1947). Acoperind perioada cea mai delicată a epocii comuniste (aceea a luptei pentru putere şi de consolidare a regimului de tip sovietic în România), lucrarea de faţă ne oferă o viziune unică, dinamică şi lipsită de clişee asupra modului în care s-au stabilit şi dezvoltat relaţiile dintre puterea politică şi Biserica Ortodoxă, cultul religios al majorităţii populaţiei româneşti. Poziţia informală, dar totuşi influentă deţinută printre membrii aparatului administrativ al Bisericii Ortodoxe de către Dudu Velicu, autorul notelor de faţă - fost secretar al patriarhului Miron Cristea şi un apropiat al cercurilor Patriarhiei Ortodoxe Române -, precum şi relaţiile pe care acesta le-a dezvoltat, de-a lungul perioadei în discuţie, cu personaje importante, implicate în ceea ce putem numi negocierea poziţiei şi statutului Bisericii Ortodoxe în cadrul noii configuraţii social-politice a societăţii româneşti, dau acestor însemnări un caracter unic şi fac ca ele să reprezinte o sursă documentară de prim rang.

Anii 1945-1947 reprezintă perioada în care procesul de sovietizare a societăţii româneşti, început o dată cu venirea la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, se află la începuturile sale, iar noul regim politic este obligat să negocieze cu prudenţă şi prevedere fiecare din actele sale. Pentru Biserica Ortodoxă Română, această perioadă este una de reconsiderare şi renegociere a poziţiei şi statutului său în societatea românească. Intervalul temporal în discuţie reprezintă, totodată, un timp al schimbării şi al confruntărilor interne. Schimbările în viaţa socială şi politică a statului român, combinate cu presiunile şi intervenţiile puterii politice menite să transforme Biserica Ortodoxă într-un instrument docil la dispoziţia

14 Un exemplu aparţinând polemicii deschise circumscrise subiectului este şi lucrarea lui Olivier Gillet, Religion et nationalisme. L’idéologie de l’Eglise orthodoxe roumaine sous le regime communiste, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 1997, tradusă în limba română în 2001, la editura Compania din Bucureşti. 15 În sensul şi în dimensiunile descrise de către Sabrina Petra Ramet, Adaptation and transformation of Religious Policy in Communist and post-Communist Systems, San Francisco, Boulder, Westview Press, 1992, în special p. 141-183. ix

puterii comuniste au drept rezultat o schimbare în profunzime a structurii şi componenţei înaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe. Aceste mutaţii se produc, în cele mai multe dintre cazuri, în pofida unei opoziţii substanţiale şi active din partea factorilor de conducere ai Bisericii. Rezultatul este situarea Bisericii Ortodoxe într-o poziţie mai mult decât delicată. Clerul şi ierarhii Bisericii sunt divizaţi în privinţa atitudinii ce trebuie adoptată faţă de reprezentanţii puterii temporale. O parte a acestora aleg colaborarea cu noile autorităţi, colaborare menită să le faciliteze accesul către poziţii de conducere în cadrul ierarhiei ortodoxe. Ei se vor regăsi în primele rânduri ale ofensivei autorităţilor comuniste vizând obţinerea sprijinului clerului şi ierarhilor Bisericii Ortodoxe pentru politica partidului comunist. Uniunea Preoţilor Democraţi, Secţiunea religioasă a ARLUS, manifestările de genul Congresului General al Preoţilor din 1945, celelalte evenimente evocate pe larg de către autorul însemnărilor de faţă sunt tot atâtea modalităţi vizibile de structurare a acestei strategii politice.

Dincolo de acestea, în culise, între Patriarhia română şi puterea politică se duce o luptă surdă, prima făcând eforturi pentru păstrarea autonomiei sale şi pentru conservarea poziţiilor deţinute în societatea românească, a doua vizând obţinerea unui control cât mai solid şi a susţinerii clerului şi ierarhiei ortodoxe pentru regimul de tip sovietic. Dosarul relaţiilor dintre cele două instituţii cuprinde puncte de divergenţă fundamentală, dar şi domenii în care o identitate de interese şi o cooperare viitoare sunt deja vizibile. Căutând un sprijin pentru acţiunea sa de conservare a autonomiei Bisericii Ortodoxe, patriarhul Nicodim încearcă, potrivit celor relatate de Dudu Velicu, resuscitarea relaţiilor cu Vaticanul şi cu ierarhia Bisericii Catolice din România. În această privinţă, iniţiativa şefului Bisericii Ortodoxe Române se regăsea pe un teren fertil şi venea în întâmpinarea unor preocupări ale papalităţii, confruntată cu acţiunea concentrată a regimurilor politice din statele lagărului socialist împotriva ierarhiei, clerului şi fidelilor religiei romano-catolice din aceste ţări.

Un alt punct de divergenţă în raporturile ierarhiei ortodoxe cu puterea comunistă este cel al relaţiilor Ortodoxiei româneşti cu Biserica Ortodoxă Rusă. Presiunile venind de la Moscova, dublate de eforturile autorităţilor comuniste de la Bucureşti se vor izbi de o rezistenţă înverşunată a Patriarhiei române, care refuză să intre într-o relaţie în care era evidentă tendinţa de subordonare de către Patriarhia rusă a celei române. Aceste două puncte fundamentale de divergenţă intervenite în relaţia dintre cele două instituţii vor constitui, de altfel, motivele pentru care, de două ori, autorităţile comuniste de la Bucureşti vor încerca depunerea patriarhului Nicodim.

Dincolo de divergenţele mai sus invocate, dosarul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi puterea politică comunistă conţine şi puncte de apropiere, cele mai importante fiind cele privitoare la situaţia şi regimul cultelor romano-catolic şi greco-catolic, precum şi cel privind situaţia şi statutul cultelor neo-protestante. Moartea patriarhului Nicodim şi înscăunarea lui Justinian, în prima jumătate a anului 1948, vor debloca relaţiile dintre cele două instituţii şi vor contribui decisiv la stabilirea conţinutului şi formei raporturilor dintre ele pe parcursul deceniului al cincilea. x

O altă componentă extrem de importantă a contribuţiei documentare a lui Dudu Velicu la cunoaşterea acestei perioade din istoria Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă viziunea de ansamblu asupra evoluţiei poziţiei membrilor de rând ai clerului ortodox, confruntaţi cu evenimentele circumscrise sovietizării statului român şi cu incertitudinile ce planau asupra rolului şi statutului Bisericii şi a slujitorilor săi în noua configuraţie socială, economică şi politică. Poziţia clerului ortodox, pe care o întâlnim cu aceleaşi caracteristici şi la nivelul înalţilor săi ierarhi şi care este, de altfel, transpusă şi în strategia acţională a Bisericii, în raporturile sale cu puterea temporală, porneşte de la convingerea că regimul politic comunist reprezintă doar un fenomen trecător, că Biserica Ortodoxă are datoria de a realiza coabitarea cu acesta din urmă, în vederea prezervării prezenţei sale în viaţa societăţii şi în aşteptarea revenirii la normalitate. În acest context, rezistenţa ierarhiei ortodoxe la comunizare urmăreşte evitarea unei poziţionări concurenţiale sau deschis conflictuale, având mai degrabă rolul de a contracara şi limita efectele acţiunii puterii politice, decât pe acela de a deschide un conflict potenţial iremediabil cu aceasta. Aceasta a fost, de altfel, o poziţie comună Bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă din ţările supuse procesului de comunizare16.

Ediţia de faţă reprezintă o selecţie a notelor zilnice redactate, în perioada 1

aprilie 1945-31 decembrie 1947, de către Dudu Velicu, note grupate de autorul lor în mai multe caiete purtând titlul „Cronica vieţii bisericeşti”. Ele sunt păstrate la Arhivele Naţionale ale României, în fondul personal “Dudu Velicu”, dosarele 772/1945, 773/1945, 774/1946, 775/1947.

Fost secretar personal al patriarhului Miron Cristea (1936-1938), dar şi al şefului SSI, Eugen Cristescu (1943-1944), Dudu Velicu (1905-1977) trăieşte, după 1944, o perioadă de marginalizare şi de supraveghere din partea organelor poliţiei politice. Datele referitoare la acest ultim aspect par a fi confirmate de prezenţa sa, în cursul anului 1951, în calitate de deţinut, în lagărul de la Bragadiru17.

Notele au fost redactate de mână, în caiet şi pe foi volante, utilizând uneori semne stenografice, ceea ce îngreunează considerabil descifrarea lor. În notele de subsol, am indicat de fiecare dată, acolo unde a fost cazul, incertitudinile privind descifrarea anumitor cuvinte, iar prin paranteze drepte, am marcat cuvintele sau grupurile de cuvinte care nu au putut fi descifrate în original. Deoarece galeria personajelor invocate în notele zilnice ale lui Dudu Velicu prezintă o varietate deosebită, am ales ca datele biografice de care dispunem pentru fiecare dintre acestea

16 Vezi Patrick Michel, Politique et religion, p. 23-31. 17 Informaţiile cuprinse în fondul personal „Dudu Velicu”, aflat în păstrarea Arhivelor Naţionale, sunt mult mai puţin consistente pentru perioada 1951-1960, iar notiţele zilnice devin sporadice după 1950. Editorii prezentului volum au identificat prezenţa lui Velicu în lagărul de la Bragadiru, consemnată într-un document datând din 27 septembrie 1951, aflat în fondul CC al PCR-Cancelarie, dosar 95/1951, fila 19. xi

xii

să fie rezumate în indexul antroponimic, iar nu în note de subsol care ar fi îngreunat excesiv lectura. Pentru facilitarea efortului eventualilor monografi ai lăcaşurilor de cult din Bucureşti – pentru care însemnările lui Velicu reprezintă o sursă preţioasă de documentare – am prevăzut în indicele toponimic o secţiune specială destinată acestora. Notele de subsol aparţinând autorului au fost indicate cu menţiunea „nota D. V.”, iar notele introduse de editori au fost semnalate ca atare.

În sfîrşit, pentru corecta înţelegere a documentului istoric pe care îl prezentăm în cuprinsul acestor pagini, ar mai trebui să semnalăm similitudinea evidentă între textul unora dintre notele zilnice redactate de Dudu Velicu şi acela al unor note informative adresate organelor poliţiei politice, întocmite de către sursa conspirativă „Viator”18.

Editorii prezentului volum îşi exprimă speranţa ca publicarea notelor zilnice

ale lui Dudu Velicu să nu se limiteze la perioada 1945-1947, motiv pentru care au în vedere continuarea activităţii de aducere a acestora la cunoştinţa publicului larg şi pentru perioada ulterioară.

Alina Tudor-Pavelescu

18 Vezi, de exemplu, în prezentul volum, nota lui Dudu Velicu din 1 iunie 1947, referitoare la vizita patriarhului Alexei al Moscovei la Bucureşti şi nota informativă din 5 iunie 1947, semnată „Viator”, tratând acelaşi subiect, publicată în Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., pp. 71-73.

Duminică, 1 aprilie 1945 Episcopul Antim Nica, fost al Cetăţii Albe-Ismail, a fost la mine la masă,

ca invitat. După-masă am discutat diferite probleme în legătură cu Biserica

Ortodoxă Română, arătându-ne reciproc mirarea că ea nu este activă. Apoi, mi-a spus că a fost propus într-o şedinţă a Sfântului Sinod, de către

Patriarhul Nicodim (Munteanu) celor prezenţi, spre a accepta cineva să-l primească la o eparhie, ca ajutor. Episcopul Cosma al Eparhiei Dunării de Jos l-a acceptat.

După şedinţă, în urma unor sfaturi, Episcopul Cosma, care se arătase foarte binevoitor faţă de Episcopul Antim, i-a spus acestuia că la Galaţi condiţiunile de trai sunt grele, iar criza de locuinţe accentuată, dându-i să înţeleagă că se poate dispensa de el. Episcopul Antim i-a răspuns că nu-i va face nici o dificultate.

După câtva timp, a mers la Galaţi, unde s-a prezentat Episcopului Cosma. Acesta l-a primit bine şi, neavând să-i ofere locuinţă ca reşedinţă, oaspetele a fost găzduit la un cleric, rămânând ca toate cheltuielile să le suporte Episcopul Cosma, din proprie iniţiativă.

În timpul şederii Episcopului Antim la Galaţi, Episcopul Cosma s-a convins că primul n-a venit cu intenţii rapace de a-i ocupa Scaunul episcopal, cu toate că Episcopul Cosma are un proces la Casaţie, cu preotul Beldie, fostul lui consilier, care-i aduce mai multe învinuiri.

Episcopul Antim mi-a mai comunicat că ar putea ocupa Scaunul de la Roman, unde este titular Episcopul Lucian Triteanu. Eu l-am sfătuit să primească, fiindcă i s-ar putea oferi o altă eparhie, unde poate lucra mai intens. Episcopul Antim s-a convins de dreptatea tezei mele şi s-a hotărât să rămână, deocamdată, la Galaţi, unde se va duce din când în când, pentru ca să facă act de prezenţă. I-a şi spus, de altfel, acest lucru Episcopului Cosma şi s-au înţeles ca Episcopul Antim să locuiască la Bucureşti (str. Popa Soare, 20), unde-i poate înlesni, pe la ministere, rezolvarea adreselor episcopiei.

Mi-a istorisit apoi că a luat contact de 2-3 ori cu d. ministru prof. Constantinescu-Iaşi, de la Propagandă, care i-a spus că, deocamdată, să aştepte; să nu apară în presă sau în viaţa publică, pentru că mai târziu (episcopul) va juca un rol însemnat.

Mi-a mai subliniat faptul că este în bune relaţiuni cu preotul Burducea, ministrul Cultelor, la care, în ziua de 3 aprilie 1945, va merge din nou.

Arhiereul dr. Veniamin (Pocitan) Ploieşteanul a primit titlul, de curând, de vicar patriarhal, schimbându-i-se totodată numele de Ploieşteanul în acela de Sinaitul, pe care l-a avut Episcopul Iosif (Gafton) al Argeşului.

Această numire şi schimbare de titulatură a făcut-o Patriarhul Nicodim şi iată de ce:

Şi-a rezervat titlul de Ploieşteanu pentru ca să i-l dea arhimandritului Vasile Vasilache, ucenicul lui, stareţul Mănăstirii Antim şi fost (poate mai este?) predicator al Catedralei mitropolitane din Bucureşti, pe care vrea să-l facă arhiereu.

Ei, intenţiunea înaltului prelat nu s-a realizat, fiindcă nu au admis forurile competente (Ministerul Cultelor?). Nu mult după această ştire, arhim. Vasile Vasilache a fost demis din funcţiunea de stareţ al Mănăstirii Antim, iar fratele său, Haralambie Vasilache, din aceea de exarh al mănăstirilor Mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Ca stareţ la Antim a fost numit arhiereul Atanasie Dincă. Cei doi fraţi Vasilache sunt consideraţi dispăruţi de către cei din

anturajul lor, însă ei se află în Palatul patriarhal, sub aripa ocrotitoare a Patriarhului Nicodim.

Duminică, 20 mai 1945 Azi este primul Congres general al ARLUS-ului, în localul Camerei

Deputaţilor. Mare pregătire. Am fost la Biserica Sf. Spiridon, unde slujeşte Episcopul rus al

Chişinăului. Lume multă. Un bas, cleric rus, a citit Evanghelia. Biserica se părea neîncăpătoare, aşa

de puternică-i era vocea, pe care numai un rus o poate avea, urmaş al celebrului Şaliapin, crescut la şcoala lui Ceaikovski, Rahmaninov sau Rimski-Korsakov.

Surpriza a fost extraordinară. Duminică, 27 mai 1945, Mănăstirea Cernica Stareţul arhimandrit Partenie Buşcu, licenţiat în Teologie, [a fost] numit

în locul stareţului arhim. Inochentie Tănăsoiu, care, acum, locuieşte tot acolo. Mănăstirea are peste 100 de călugări, dintre care 30 sunt basarabeni. Biserica mănăstirii, cu hramul Sf. Gheorghe, are un venit de peste

400.000 lei lunar. Cu mănăstirea se poate vorbi la telefon cerând “cabina nr. 1, Mănăstirea

Cernica”. 2

Arhiereul Antal Emilian, fost stareţ al mănăstirii, iar acum locţiitor de mitropolit al Mitropoliei Bucovinei, în locul Mitropolitului Tit Simedrea, demisionat, este foarte arghirofil: i-a cerut arhimandritului Inochentie Tănăsoiu 200.000 lei sau câte 5.000 lei din pensia de 27.000 (pe lună) în fiecare lună, până la împlinirea sumei, ca să-l mai lase la mănăstire.

I-a răspuns că nu are şi, după ce a invocat memoria Patriarhului Miron Cristea, al cărui nepot este arhiereul Antal Emilian, iar arhim. Inochentie i-a fost exarh al mănăstirilor, a cedat.

“Nu mă aşteptam la aşa ceva, dle Dudu”, îmi spunea consternat părintele Inochentie.

În mănăstire se află şi doi ucenici ai Mitropolitului Visarion Puiu, fost al Bucovinei, azi criminal de război, fiind în Germania. Aceştia au în grijă bagajele mitropolitului: perne, plapome [sic!], saltele, pat, scaune, etc.

Mitropolitul Visarion Puiu, fost al Bucovinei şi apoi şeful Misiunii ortodoxe din Transnistria, a fost trimis în 1944, cu o delegaţie, la Zagreb, în Croaţia, unde a hirotonisit un episcop.

În drum spre ţară, el a rămas la Viena, unde, după 23 August 1944, a fost reţinut de germani.

Fiindcă era muritor de foame, a acceptat jocul germanilor de a fi ministru al Cultelor în “Guvernul” Horia Sima, dând şi pastorale.

Azi este declarat criminal de război. Nicolae, Mitropolitul Rostovului de Jos, sub regimul ţarist a fost

Mitropolit al Rostovului de Jos, rang pe care nu l-a mai ocupat sub regimul comunist.

După ocuparea oraşului de către germani, în 1942, a fost repus în funcţiune, iar o dată cu retragerea armatelor germane, românii l-au adus în ţară, împreună cu o mică suită şi o soră a sa, locuind la Căldăruşani, la Mănăstirea Cernica. Printre însoţitori se află şi protoereul Ioan Nagorski, care, de fapt, conducea Mitropolia la Rostov.

Mitropolitul Nicolae moare la 31 ianuarie 1945 şi este înmormântat în cimitirul Sf. Lazăr, în partea rezervată ierarhilor şi situată lângă capelă. În stânga lui este mormântul Episcopului Sofronie Vulpescu (Craioveanul), ialomiţean, fost al Râmnicului-Noului Severin.

În timp ce-i cercetam crucea, sora lui, îmbrăcată în negru, i-a aprins candelabrul bătând cruci mari.

Protoereul Ioan Nagorski a rămas la Mănăstirea Cernica şi este cunoscut sub numele de “părintele Ionică”.

3

Inscripţia de pe crucea de piatră, scrisă de o soră rusă, doctoriţă, din cele câteva venite din Crimeea şi care, la cererea sovieticilor, au declarat că nu vor să se mai înapoieze în URSS:

“Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.”

La mănăstire sunt şi 30 de călugări, însă din Basarabia, care nu se mai înapoiază acolo deoarece s-au înapoiat în ţară în 1940 şi, conform Convenţiei de Armistiţiu, sunt exceptaţi de la repatriere. Sunt tinereţea călugărilor, fiindcă cei localnici sunt aproape toţi seniori. Sunt foarte supuşi, harnici şi muncitori.

27-28 mai 1945 Delegaţia Bisericii ruse la Bucureşti şi scrisoarea adusă Patriarhului

Nicodim, cu mai multe puncte: 1. Revenirea la vechiul calendar. Patriarhul Nicodim scrie la Istanbul,

spre consultare. 2. Înfiinţarea Mitropoliei rutene de Cernăuţi, pentru a lua majoritatea

fondurilor religioase, cu înglobarea Maramureşului. 3. Mitropolia Sucevei să devină episcopie şi să fie nu a Bucovinei de

Sud, ci a Sucevei. Preotul Burducea demite pe directorul de cabinet Suseanu, preot. [Îl

demite şi pe] preotul Vasile Ionescu şi ia la minister arhiva grupului preoţilor democraţi, fiindcă ar fi în ea acte compromiţătoare la adresa lui.

Mitropolitul Visarion Puiu e reţinut de germani la Viena, după misiunea oficială de la Zagreb, unde a sfinţit un nou episcop. [Visarion Puiu] are lenjerie, saltele, pat, plapumă la Mănăstirea Cernica, în grija a doi ciraci.

Luni, 28 mai 1945 M-am întâlnit, lângă Spitalul Brâncovenesc, cu preotul Oncescu, din

comuna Mariuţa, judeţul Ilfov, care m-a invitat la cercul pastoral din parohia lui, pentru duminică, 10 iunie a. c. Mai era cu un preot din Ilfov. Discutând problema preoţilor democraţi, mi-a spus că mai mulţi preoţi legionari s-au înscris în Uniunea Preoţilor Democraţi, pentru ca să scape de neplăceri.

Toate exemplarele unui număr din Biserica Ortodoxă Română au fost luate de la Tipografia Cărţilor Bisericeşti de către Patriarhul Nicodim şi dus[e] la palatul lui. Se spune că în acest număr ar fi un articol al Patriarhului care nu trebuia să apară. Un număr se află însă la diaconul doctor Tuţă Nica, funcţionar la Tipografie.

4

Marţi, 29 mai 1945 Demisia de la serviciu, pentru data de 1 iulie 1945. Voi primi deci leafa

pe iunie, fără ca să mai funcţionez, începând de azi. Directorul Zaharia mi-a spus că-i pare rău, dar că au decis cei de sus,

pentru că, fiind nevoie de comprimare, s-a spus că am mijloace de trai (6000 de lei, şase mii, lunar chirie pentru o casă, când mi s-a oferit peste o sută mii lunar).

Directorul general Nicuşor Stanciu mi-a spus că-i pare foarte rău, dar că el n-a vrut să se amestece.

Directorul Mihalcea, că-i pare rău. Seara, am fost cu preotul Alexandru Petre, pe care l-am întâlnit pe stradă,

la Mitropolitul Nifon Criveanu, fost al Olteniei. Am discutat diferite probleme bisericeşti. După plecarea preotului, l-am întrebat pe mitropolit cum s-a ajuns la desfiinţarea Mitropoliei Olteniei. Plin de amărăciune, şi-a exprimat toată indignarea faţă de Patriarhul Nicodim Munteanu, pe care-l crede sigur ca autor al acestui act.

În 1941, pe când Mitropolitul Nifon se afla bolnav, Patriarhul Nicodim a cerut, în Sinod, desfiinţarea Mitropoliei Olteniei1, ca să se repete acest lucru în 1942, când, în urma protestului Olteniei, care a tipărit şi cartea S-a propus desfiinţarea Mitropoliei Olteniei?, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1942, 24 p., s-a revenit.

Chiar ministrul Cultelor, generalul Rosetti, a spus Patriarhului Nicodim, care-i anunţase prin adresă hotărârea Sfântului Sinod de a desfiinţa Mitropolia Olteniei, că nu se poate lua hotărârea aceasta fără să fie consultat şi chiriarhul locului.

Dar, printr-o lege publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 42, din 20 aprilie 1945, mitropolia tot a fost desfiinţată. Mitropolitul Nifon Criveanu a întocmit imediat un memoriu, al cărui text este următorul:

“Cu multă durere sufletească şi cu îndreptăţită indignare am văzut - în Monitorul Oficial no. 42 din 20 aprilie 1945 - că Legea pentru desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Olteniei, Râmnicului şi Severinului se întemeiază în primul rând pe o adresă a Sfântului Sinod din 28 martie 1945, care «repetă cererea adresată onor. Minister al Cultelor pe baza hotărârii acelui Înalt For în şedinţa din 24 octombrie 1941».

Ar reieşi din aceasta că hotărârea Sinodului, luată la 24 octombrie 1941, ar fi rămas definitivă. De ce, atunci, nu s-a comunicat la timp Ministerului Cultelor hotărârea luată şi de ce ministerul nu a întocmit Decretul-lege respectiv?

1 Subliniere Dudu Velicu (n. e.) 5

Adevărul pur este că hotărârea Sfântului Sinod din 24 octombrie 1941 n-a rămas definitivă, căci acelaşi Sfânt Sinod, în şedinţa de la 2 decembrie 1942, la intervenţia şi lămuririle date de Noi, a hotărât:

«Se revine asupra hotărârilor luate în şedinţele din 24 şi 25 octombrie 1941, privitoare la desfiinţarea Mitropoliei Olteniei. Cu această rectificare, Sfântul Sinod verifică şi aprobă sumarul şedinţei din 25 octombrie 1941.» (Dezbaterile Sfântului Sinod, sesiunea 1942, p. 5)

Ne întrebăm cum a putut Înalt Prea Sfinţitul Preşedinte al Sfântului Sinod să comită - prin adresa recentă nr. 339 din 28 martie 1954, către Ministerul Cultelor - omisiunea sau falsul acesta, care a dus în eroare ministerul Cultelor, spre a întocmi Decretul-lege mai sus amintit, nedrept în sine, lipsit de avizul şi hotărârea Sfântului Sinod şi care, în plus, a adus atâta tulburare şi indignare în clerul şi poporul oltean.

Iar în cazul când nu s-a trimis o asemenea adresă din partea Sfântului Sinod, mistificarea sau falsul cad în seama părintelui Ministru al Cultelor.

Şi într-un caz şi într-altul, legea, neîntemeindu-se pe hotărârea Sfântului Sinod, urmează a fi anulată, iar vinovaţii, să tragă consecinţele2.

În raportul Părintelui Ministru se afirmă că Episcopia Râmnicului-Noului Severin a fost “desfiinţată nejustificat prin Legea din 7 noiembrie 1939, creându-se o nouă Arhiepiscopie a Craiovei, ridicată la rangul de Mitropolie a Olteniei.”

Realitatea este că Episcopia Râmnicului-Noului Severin a fost ridicată la rangul de Mitropolie a Olteniei. Aceasta se evidenţiază şi prin hotărârea Sfântului Sinod din 4 decembrie 1940, care glăsuieşte: “Se va răspunde Ministrului că Sfântul Sinod n-a socotit niciodată ca desfiinţată Episcopia Râmnicului-Noului Severin, ci numai a considerat-o ca ridicată la rangul de Mitropolie a Olteniei.” (Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, pag. 52).

Se mai afirmă în raportul Părintelui Ministru că “atât clerul, cât şi populaţia locală a protestat în nenumărate rânduri împotriva desfiinţării Episcopiei Râmnicului-Noului Severin.” Afirmaţia este inexactă, dacă se referă la întregul cler şi popor oltean, căci, în realitate, n-a fost vorba decât de puţine întâmpinări ale câtorva zeci de locuitori din oraşul Râmnicu-Vâlcea. Dimpotrivă, vi s-au prezentat mai multe memorii semnate de diferite autorităţi, întreprinderi industriale şi numeroşi cetăţeni şi muncitori, care cer stăruitor menţinerea Mitropoliei Olteniei.

Cât priveşte «neajunsurile de ordin administrativ, financiar, prin schimbarea reşedinţei de la Râmnicu-Vâlcea la Craiova», ele se puteau uşor

2 Subliniat în original (nota D. V.) 6

înlătura pe o cale sau alta, eventual suprimându-se orice subvenţie bănească, lăsându-se totul în sarcina eparhiei.

Întrucât legea se întemeiază pe o mistificare, fie din partea Înalt Prea Sfinţitului Preşedinte al Sfântului Sinod, fie din partea Părintelui Ministru al Cultelor, ne adresăm, deplin încrezători în spiritul de dreptate al Domniei Voastre, cu rugămintea adânc respectuoasă de a vă sesiza de denunţarea acestui fals şi să faceţi să se revină asupra Decretului-lege nr. 305 din 19 aprilie 1945, făcându-se, în felul acesta, dreptate şi dându-se deplină satisfacţie dorinţei unanime a clerului şi poporului oltean.

Primiţi, vă rugăm, Domnule........, încredinţarea înaltei noastre consideraţiuni şi arhiereşti binecuvântări.

ss. Nifon, Mitropolitul Olteniei” Cu această întâmpinare, Mitropolitul Nifon Criveanu s-a prezentat în: - audienţa M. Sale Regelui Mihai I; - dlui dr. Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi - dlui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi

Ministru al Afacerilor Externe. 1. M. Sale Regelui Mihai i-a expus situaţia, subliniind că nu trebuia să se

lovească în Biserică. Cel puţin Biserica trebuia să rămână ca o pajişte, un loc de reculegere, o poiană, unde să se odihnească sufletele. I-a spus, de asemenea, că Biserica este strâns unită cu Dinastia: “Poporul se roagă pentru M. Voastră şi vă iubeşte nespus de mult.”

Apoi, Regele a tăcut câteva clipe, după care a răspuns: “Îmi pare rău că s-a lovit în Biserică desfiinţându-se Mitropolia Olteniei.” Mitropolitul s-a retras apoi.

2. La dnii Petru Groza şi G. Tătărescu a fost, de asemenea, dar a plecat cu impresia că nu pot face nimic, nu fiindcă nu vor, dar fiindcă nu pot. Singurul care [o] poate face este dl. Bodnăraş (Emil?)3, secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, împreună cu Ana Pauker şi Vasile Luca.

M. Sa Regele a trimis un emisar al său la preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, care, venind la Palat, i-a dat întâmpinarea Mitropolitului Nifon ca s-o citească. După citirea ei, a negat categoric faptul că desfiinţarea Mitropoliei Olteniei ar fi un act al Ministerului Cultelor.

Apoi un emisar al M. Sale Regelui s-a prezentat la Patriarhul Nicodim, în aceeaşi chestiune. Patriarhul a negat amestecul lui în actul desfiinţării Mitropoliei Olteniei.

3 Paranteza lui D. V. (n. e.) 7

M. S. Regele a rămas foarte impresionat de această stare a lipsei de răspundere în Biserică.

După aceea, Mitropolitul Nifon Criveanu se prezintă în audienţă la însuşi Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru a clarifica problema desfiinţării Mitropoliei Olteniei, desfiinţare care constituie, pentru patriarh, numai o lovitură dată persoanei Mitropolitului Nifon, pe care-l urăşte. Aşa că, în realitate, nu s-a vizat decât la răsturnarea Mitropolitului Nifon, prin desfiinţarea mitropoliei. Patriarhul a negat că ar avea vreun amestec în acest act, cu prefăcătoria care-l caracterizează. Mitropolitul Nifon a rămas stupefiat în faţa declaraţiei Patriarhului, declaraţie comparată cu Decretul-lege menţionat mai sus: “N-am trimis nici o adresă la Culte.”

Apoi, Patriarhul l-a chemat pe preotul Gh. Vintilescu (de la Biserica Sf. Spiridon, secretarul cancelariei Sfântului Sinod) să spună adevărul în această chestiune. El a răspuns în acelaşi sens, că n-a trimis nici o adresă la Ministerul Cultelor.

Atunci, Mitropolitul Nifon i-a spus: - Bine, părinte Vintilescu, va fi nevoie să faci sub jurământ această

declaraţie. Şi mitropolitul a plecat. Cine a ridicat problema? Patriarhul sau Ministerul Cultelor? Având în

vedere atitudinea Patriarhului faţă de persoana Mitropolitului Nifon, acesta este încredinţat că Patriarhul a desfiinţat, de fapt, Mitropolia Olteniei.

Curios că nimeni, până azi, 29 mai 1945, nu i-a făcut cunoscut ceva oficial, Biserică sau Minister, asupra desfiinţării [Mitropoliei] Olteniei, în afară de aceea că, fiind la Râmnicu-Vâlcea, subprefectul i-a făcut cunoscut, din ordin, că trebuie să părăsească oraşul, întrucât în curând va avea loc instalarea arhiereului Atanasie (Dincă) Bârlădeanul, în Scaunul de locţiitor de Episcop.

Mitropolitul a rămas însă şi, îndată ce a venit, arhiereul Atanasie Dincă a ordonat ca servitorul să nu-i mai dea mâncare ca înainte Mitropolitului Nifon. Ce atitudine! “În loc să se poarte extrem de amabil, fiindcă, în afară de alte considerente, va avea chiar nevoie de mine”, îmi spune mitropolitul.

Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului urmând să fie epurat, se afirmă că îl surprinde acest fapt întrucât în această categorie nu intră şi Patriarhul Nicodim Munteanu, cel care în 1940 vorbea despre hidra bolşevică din răsărit, căreia i s-a tăiat un cap prin luarea Basarabiei de armatele române.

Pe de altă parte, Mitropolitul Bălan s-ar fi dus la preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, pe lângă care s-a linguşit, ca să nu fie epurat.

8

Mitropolitul Visarion Puiu, care se află în Germania, iar în România este declarat criminal de război, ar fi murit plecând din Berlin în drum spre Elveţia.

Există un mare antagonism între Episcopul Timişoarei, Vasile Lăzărescu împreună cu clerul său, şi Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei. Timişorenii sunt atât de dârji în a duce lupta împotriva Mitropolitului N. Bălan, din cauza autocratismului şi absolutismului acestuia, şi atitudinii lui de a face pe placul tuturor guvernelor, încât afirmă că, la nevoie, vor cere separarea Bisericii lor (a Banatului) de Stat.

Duminică, 3 iunie 1945 Am fost câteva minute la biserica din comuna Progresul, unde este paroh

preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, care nu a slujit. Apoi am plecat la Biserica parcului Rahova, unde am predicat despre “apa cea vie”. Preotul Viţoiu mi-a mulţumit în faţa credincioşilor.

Miercuri, 6 iunie 1945 Am fost la 10.30 la dl consul Nicolae Demetrescu (palatul de la Şosea,

fosta Preşedinţie a Consiliului de Miniştri), un prieten de pe când eram împreună la Varşovia, şi l-am rugat să se intereseze dacă nu mă pot transfera la Ministerul de Externe.

Mi-a prezentat un domn (subdirector?) şi după ce am discutat câteva minute, mi-a spus: “De astfel de oameni avem noi nevoie”. Nu ştiu ce-a voit să spună.

Am fost apoi la preotul Bobulescu, de la Biserica Sf. Nicolae Tabacu din Calea Victoriei, un erudit. Am discutat problema Bisericii noastre, pe care el o vede într-o situaţie catastrofală, iar pe ierarhi, în frunte cu Patriarhul Nicodim şi Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, ca nişte hidre hidoase. Mi-a dat o seamă de cărţi scrise de el.

9 iunie 1945 1. Asupra raporturilor dintre ministrul Cultelor, preotul C. Burducea şi

Patriarhul Nicodim se precizează următoarele, în cercurile clericale: La începutul activităţii sale ministeriale, preotul C. Burducea avea o

conduită dreaptă, independentă şi plină de demnitate în raporturile sale oficiale cu Patriarhul Nicodim, păstrând în acelaşi timp atitudinea de deferenţă în cadrul ierarhiei bisericeşti. Era conduita şefului unui departament, căruia postul pe care îl ocupă îi incumbă drepturi şi îndatoriri, care azi pentru un ministru-preot sunt cu atât mai mari. La început, Patriarhul a stat în expectativă, deoarece nu ştia ce 9

atitudine va avea faţă de el un preot, ministru democrat. Se temea ca o scurtă privire retrospectivă asupra trecutului lui dubios, în ceea ce priveşte moralitatea, să nu aibă ca efect imediat îndepărtarea lui din scaun.

Trebuia deci să înceapă el lupta, căci umbra păcatelor grele se contura ameninţătoare la orizont. A luptat şi a învins. Azi, balanţa se înclină în favoarea Patriarhului şi, prin aceasta, i s-au restrâns ministrului libertăţile: conduita dreaptă, independenţa şi demnitatea neştirbită de şef al unui departament. Preotul Burducea este sub influenţa Patriarhului; şi ea este considerată coruptă şi nefastă. Azi, preotul Burducea nu mai este ministrul-preot, ci părinţelul ministru, prea plecat şi prea supus serv al Patriarhului, aceasta în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi într-o epocă de frământări sociale gigantice, în sforţarea comună spre instaurarea unei noi vieţi, epocă în care Biserica dă exemplul cel mai tipic de inerţie, apatie şi izolare condamnabilă, sub orice unghi ar fi privită ea, Patriarhul Nicodim stăpâneşte, pentru a-l reduce la exemplul lui, pe singurul exponent al Guvernului chemat să constate, să judece, să ia măsuri pentru a remedia racila din sânul Bisericii: ministrul Cultelor.

Se impun măsuri urgente, fără menajări. 2. Nu de mult timp, a apărut no. 4-6, pe aprilie-iunie 1944 al revistei

Biserica Ortodoxă Română. Deşi a apărut deci, totuşi revista nu a fost expediată abonaţilor (clerului şi parohiilor din ţară), deoarece primul articol, intitulat Chemare la realitate, semnat de Patriarhul Nicodim, nu mai putea apare în iunie 1945, un an mai târziu deci de la data la care trebuia să vadă lumina lumii [sic!]. Articolul avea următoarele pasagii la adresa Naţiunilor Unite:

“Până la 4 aprilie 1944, zi de doliu a Capitalei, provocată de primul bombardament aerian terorist, mulţi dintre cei rămaşi acasă în timpul războiului, bărbaţi şi femei, n-au simţit întru totul grozăvia războiului ...”4

Evidenţiind viaţa curată a satelor noastre, Patriarhul subliniază că acolo “... nu s-au cunoscut binefacerile «ştiinţei» omeneşti, ale cărei roade de ultimă modă sunt bombardările copiilor, spitalelor, bisericilor, instituţiilor culturale şi cimitirelor”5 - aluzie la bombardamentele anglo-americane. De altfel, Patriarhul Nicodim, în scrisoarea adresată în 1944 Arhiepiscopului de Canterbury, arată că poporul român “... suferă şi loviturile, prin nimic justificate ale celor mai groaznice bombardamente, executate de fiii Bisericii pe care o conduceţi.”6

4 Nicodim, Patriarhul României, Chemare la realitate, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1944, p. 3 (Broşură apărută în 1944 şi apoi publicată în Biserica Ortodoxă Română, no. 4-6/1944, din care este scos (nota D. V.) 5 Idem, p. 8 (nota D. V.) 6 Curentul, sâmbătă, 24 iunie 1944; Universul, idem, no. 172 (nota D. V.) 10

Şi Patriarhul continuă, în broşura sa citată: “Să nu ne pângărim, deci, războiul sfânt al crucii şi al reîntregirii

neamului, cu fapte înjositoare”7 şi încheie astfel: “Al nostru, al tuturor părinte sufletesc şi neîncetat rugător către Domnul

pentru izbăvirea scumpei noastre Patrii de urgia năvălitorilor de pe uscat şi din văzduh.”8

Iată motivul pentru care articolul a fost scos din revistă, articol care i-ar fi creat Patriarhului o situaţie foarte delicată.

3. Episcopul lipovenilor este Savatie Terentiev, oraşul Tulcea; atât el, cât şi clerul lipovean nu sunt trecuţi în registrele de evidenţă ale Ministerului Cultelor. Episcopul Savatie îşi avea reşedinţa, înainte de războiul ultim, în localitatea Fântâna Albă (Bielaia Kraviţa) din Bucovina.

11 iunie 1945 În cercurile clericale se afirmă că prezenţa la Viena, la 23 August 1944, a

Mitropolitului Visarion Puiu, fost al Bucovinei, se datoreşte faptului că el a rămas acolo pentru ca să-şi îngrijească o boală de ochi; aceasta după îndeplinirea misiunii oficiale, pe care a avut-o la Zagreb, în Croaţia.

Se mai afirmă că, dacă în 1944 Mitropolitul Visarion ar fi fost în ţară, el ar fi avut o poziţie foarte puternică, deoarece a trimis o scrisoare mareşalului I. V. Stalin, din cauza căreia a fost demis din Scaunul de mitropolit al Bucovinei de guvernul autohton9. Iată problema scrisorii:

Pe când era Mitropolit al Bucovinei, Visarion a trimis din Cernăuţi, cu adresa nr. 9186 din 22 septembrie 1939, o scrisoare Legaţiei sovietice din Bucureşti, cu rugămintea de a fi transmisă “Domnului Iosif Visarionovici Stalin, preşedintele Republicii Sovietice Ruseşti”. În această scrisoare, Mitropolitul Visarion îl ruga pe mareşalul Stalin să dea un comunicat oficial pentru a lămuri străinătatea asupra problemei situaţiei Bisericii Ortodoxe din Rusia sovietică şi a curma, în modul acesta, interpretările greşite care se fac din cauza necunoaşterii realităţii.

Scrisoarea aceasta a fost publicată în limba engleză de Frăţia anglo-rusă din Londra, în revista Sobornosti, no. 20, din 1939, şi în revista engleză The Star of the East, no. 3, din decembrie 1939, care apare în India.

7 Op. cit., p. 11 (nota D. V.) 8 Ibidem (nota D. V.) 9 Vezi referiri la această scrisoare în Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, ediţie îngrijită de D. Stavarache şi Gh. Vasilescu, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, p. 87 (n. e.) 11

După aceea, a fost reprodusă în revista bulgară Duhovna Straja10, an XXI, no. 5 şi 6 din mai şi iunie 1940, pp. 176-180, care apare la Sofia, traducerea din limba română fiind făcută de un ierodiacon numit Miron. În presa bisericească sau laică de la noi, scrisoarea aceasta nu a apărut niciodată.

Clerul Episcopiei Timişoarei, în frunte cu ierarhul lui, Ep. Vasile Lăzărescu, a adoptat o atitudine ostilă faţă de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (Sibiu). Atitudinea aceasta, afirmă clerul, constituie o pavăză de apărare împotriva despotismului şi absolutismului lui Bălan în Biserica Ortodoxă Română, căruia i se impută că a oscilat, foarte puternic, între un partid politic şi altul. La Timişoara se afirmă că atitudinea lui Bălan faţă de programul actual nu este sinceră, ci oportunistă.

Joi, 14 iunie Dimineaţa i-am făcut o vizită dlui Arghiropol (Calea Rahovei, nr. 57, la

dr. Conovici), director la Mitropolia din Suceava (fostă la Cernăuţi), iar acum detaşat la Direcţia Studii şi Documentare din Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Mi-a spus că, în principiu, a vorbit acolo despre mine şi sunt dorit, fiindcă mai cunosc şi limbile slave.

Discutând diferite probleme, el mi-a istorisit că evenimentele de la 23 August 1944 l-au găsit la Vatra Dornei, împreună cu Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei. Sovieticii nu se atingeau de cler, însă laicii erau ridicaţi, la ore aproape obişnuite: 5 dimineaţa şi 5 după-masă.

Într-o zi a fost luat şi el. Dus la sediul Poliţiei sovietice, a spus că este ţerkva (adică “biserică”, voia să spună că este într-o funcţie bisericească). Lămurirea n-a fost clară. Apoi a spus bogoslav; nici atât. În sfârşit, a spus psalt, adică psalomscik (cântăreţ bisericesc), după care sovieticii l-au lăsat liber. Apoi, Arghiropol s-a dus imediat la biserică, în altar, unde era Mitropolitul Tit, căruia i-a istorisit cele întâmplate. Privind în biserică, vede un locotenent sovietic, însoţit de un soldat. Era cel care-l reţinuse. Imediat şi-a închipuit că au venit să se convingă dacă Arghiropol este într-adevăr cântăreţ la biserică. Fără să piardă timpul, el trece imediat la strană, neobservat, şi începe să cânte “cu foc”. Văzându-l la strană, sovieticii au plecat.

De acum îşi închipuie că nu va mai fi vizitat. S-a împrietenit cu mai mulţi ostaşi sovietici, care-şi au locuinţa lângă a

lui (casă preoţească), dar mai ales cu o doctoriţă, tot sovietică, ce era cu aceşti soldaţi, care constituiau un post de pază.

10 Pe care o am (nota D. V.) 12

Acest post ştia când urma să facă reţineri sau arestări NKVD-ul. Ca atare, sovieticii îl anunţau pe Arghiropol la timp, îl chemau în casă la ei, unde-l ascundeau până trecea pericolul. L-au ascuns aşa timp de zece zile, când a plecat la Bucureşti, în împrejurările următoare:

Un colonel, comandantul unui regiment sosit în localitate (Vatra Dornei) trebuia să plece la Bucureşti pentru a clarifica situaţia unităţii sale. Mitropolitul Tit Simedrea îi dă o scrisoare pentru ginerele său din Bucureşti, pe care-l ruga să facă toate demersurile pentru ca să poată pleca de acolo.

Într-adevăr, cu ajutorul profesorului Popescu-Prahova, care era secretar general la Ministerul Cultelor, obţinea - de la Comisia Aliată de Control - în baza unei adrese a acestuia că mitropolitul şi 4-5 persoane trebuie să vină, în interes de serviciu, la Bucureşti, permisiunea ca o maşină mare, americană să-i aducă. Maşina a plecat deci, însoţită de un ofiţer român şi 7 soldaţi înarmaţi. De la Vatra Dornei au plecat cu această maşină următorii: Mitropolitul Tit Simedrea, Arghiropol, un preot consilier, încă o persoană şi un călugăr, omul de casă al mitropolitului. Toţi fiind clerici, Arghiropol a fost nevoit să se îmbrace şi el cleric, pentru a nu avea neplăceri pe drum. Au ocolit cu maşina un punct, localitate unde-şi avea sediul un comandament sovietic şi după oarecare greutăţi la Bacău au ajuns la Bucureşti, unde au rămas. Osteneala ostaşilor n-a fost răsplătită de avariţia mitropolitului, ci de recunoştinţa celorlalţi, care, probabil cu aprobarea şefului (Tit), le-au dat suma de una sută mii lei.

Nu mult apoi, Mitropolitul Tit a demisionat, sub motiv că grija conducerii Fondului Bisericesc din Bucovina îl sustrage de la îndatoririle lui spirituale. În realitate, a demisionat din cauza cărţii tipărită de el în două ediţii şi intitulată Ectenii şi rugăciuni..., Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943, îndreptată contra “bolşevicilor”.

Ecteniile şi rugăciunile vechi au fost adaptate vremurilor războinice din 1943, schimbând mai ales cuvântul “agareni” (“turci”, pus în carte în loc de “năvălitori duşmani”) cu acela de “bolşevici”. Operaţia de căutare a textelor, alegere, etc. a făcut-o diaconul Gh. Moisescu, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretar de redacţie al revistei Biserica Ortodoxă Română, asistent universitar.

De altfel, d. Arghiropol mi-a comunicat că Episcopul Ieronim al Chişinăului (?)11 şi Republicii Moldaviei, în vizita pe care i-a făcut-o nu de mult Patriarhului Nicodim la Bucureşti, s-a interesat şi despre această carte a Mitropolitului Tit, pe care-l condamnă fiindcă a făcut din Biserică o unealtă aservită unor scopuri contrarii dogmei creştine, scriind sau refăcând ecteniile, etc.

11 Paranteză D.V. (n. e.) 13

îndreptate în contra “bolşevicilor”, iar mâine contra polonezilor, poate; după vremuri.

Duminică, 17 iunie 1945 Când m-am urcat într-un vagon al trenului Medgidia-Tulcea, am întâlnit

un locotenent rus - spunea el - de la Comisia Aliată de Control (mi-a arătat şi legitimaţia).

Mergea la Tulcea pentru o lună, ca delegat, pentru ca să procure câteva mii de tone de fân şi tot atâtea de brânză - fără să plătească el - prin prefectul judeţului.

Am discutat mult. Era un tânăr inteligent, născut la Moscova, Nicolae...12, din aviaţia marinei sovietice. A stat 8 luni la Bucureşti.

El mi-a spus: - Mareşalul (ex) Ion Antonescu se află la Moscova, unde i se face

reeducarea, ca apoi să vină în ţară. - Ungurii ne urăsc de moarte, în ciuda declaraţiilor oficiale. “După

plecarea armatelor sovietice din Transilvania, ungurii vă taie în bucăţi”. - Miniştrii actualului guvern român se clatină. - Comutarea pedepsei cu moartea, pedeapsă dată de Tribunalul Poporului

criminalilor de război din primul lot (gen. Maciu) a făcut-o Vâşinski, nu Regele Mihai I.

- Ţările Baltice şi-au găsit echilibrul şi calea spre progres de când au fost anexate Rusiei, prin voinţa lor (aluzie la România).

- Situaţia din Rusia e grea: lipsesc alimente şi clădiri. - În România va fi inflaţie. Biletele de bancă de 5000 de lei vor fi

ştampilate. - Anglo-americanii pregătesc o surpriză neplăcută Rusiei, care însă este

pregătită. - Japonia constituie o mare enigmă în raporturile ei cu anglo-americanii. - România nu va fi în stare să-şi plătească datoriile faţă de Rusia nici

peste 50 de ani. - “Dreptate nu este nicăieri; nici la noi, în Rusia.”

12 Lipsă în original (n. e.) 14

Miercuri, 27 iunie 1945 Am fost la ministrul Cultelor pentru preotul Ion Vasilian de la Catedrala

din Tulcea (închis în lagăr la Caracal). Fiind zilele trecute la Tulcea, am cunoscut-o pe soţia lui prin preotul Maraloi (?)13 de la Biserica Sf. Gheorghe. Ea se plângea de soarta soţului ei şi m-a rugat să mă interesez eu.

Mergând la preotul Marinescu Alexandru (Alecu), inspector general la Culte, i-am dat o cerere de înscriere în Uniunea Preoţilor Democraţi din partea preotului I. Vasilian, o dovadă emisă de chestura oraşului Tulcea relativ la el şi o plângere din partea enoriaşilor care arătau că preotul lor e bun, etc. şi să vină la parohie. Preotul Marinescu a pus rezoluţia: “La comisia de epurare pentru revizuire” şi i-a dat-o dlui Grosu, funcţionar, şi care este membru în comisia de epurare.

Grosu mi-a spus că preotului Ion Vasilian i s-a suspendat, de comisie, plata salariului pe timp de 3 luni, iar preotul Marinescu i-a spus să-i reducă pedeapsa la o lună.

După ce i-am dat hârtiile, înainte de a fi pus rezoluţia, a venit d. Ion Bălan, redactor la ziarul comunist Scânteia.

Este interesant cazul. El a condus o caravană cinematografică, din partea Ministerului Propagandei (ministru prof. Constantinescu-Iaşi) prin Oltenia şi sudul Munteniei (Vlaşca). Un număr de peste 10 preoţi nu i-au dat concursul în comunele unde păstoresc. După terminarea misiunii, făcând cuvenitul raport de activitate la Ministerul Propagandei - şi la Partidul Comunist - a menţionat şi cazul preoţilor.

Ministerul Propagandei a trimis o copie Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi d. secretar general Bodnăraş a trimis-o cu o adresă ministrului Cultelor, preotul C. Burducea, spre a decide. Preotul Burducea a pus o rezoluţie prin care toţi preoţii vizaţi erau invitaţi la Bucureşti, telefonic, pentru ziua de 5 iulie a. c., spre cercetare.

Venind dl. Ion Bălan să dea referinţe, a spus că, într-adevăr, a făcut menţiunea despre aceşti preoţi în rapoartele sale, dar că a-i chema la Bucureşti tocmai în timpul secerişului este, poate, o măsură aspră. A opinat să li se trimită ordine observatorii. Pr. Marinescu a fost de acord şi a făcut un proces-verbal în acest sens, pe care d. Ion Bălan n-a voit să-l semneze, spunând că nu are calitatea. A rămas ca preotul Marinescu să facă referat ministrului, menţionând părerea dlui Bălan.

13 Paranteză D.V. (n. e.) 15

Pr. Marinescu n-a judecat cazul preoţilor prin sine, ci a luat hotărârea numai “fiindcă zici domnia ta (Bălan), care eşti ziarist la Scânteia şi membru în Partidul Comunist”.

Apoi i-a spus lui Bălan că zilele trecute a fost la Ploieşti, unde s-au înscris în Uniunea Preoţilor Democraţi peste 400 de clerici. “Apoi, continuă el, i-am sfătuit să se înscrie în Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, etc., într-un cuvânt, în partidele care compun FND (Frontul Naţional Democrat), care guvernează azi.”

Discutând despre lăcomia preoţilor, d. Bălan mi-a spus că a fost în Rusia, la Moscova, Celeabinsk, etc. şi acolo clerul este întreţinut de credincioşi, nu de stat. Acest răspuns a fost provocat de întrebarea mea dacă nu se va face separarea Bisericii de Stat. El a continuat spunând că separarea aceasta este o problemă care se va pune mai târziu.

(De când am prevăzut eu!...) Despre preotul Burducea, ministrul Cultelor: “Ce mai faci?” “Ce să fac, ca Burducea, Şi cu steaua, şi cu crucea” (sau: “Când cu steaua, când cu crucea”) Apoi: “Popa-i mare hoţ, licheaua, Nu-i cu crucea, e cu steaua.” 11 iulie 1945 Preotul Oancea, de la Biserica Sf. Anton din Capitală, directorul

Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, împreună cu Ramienschi, şeful atelierelor aceleiaşi tipografii, au luat de la sovietici o comandă de 200.000.000 lei pentru tipărirea a diferite imprimate. Şi, în loc de a executa comanda în tipografia pe care o conduc, ei au dat-o altor tipografii din oraş, realizând câştiguri mari în dauna moralei, prestigiului şi a lucrătorilor. De altfel, unul dintre lucrători, Iosif Hanuş, domiciliat în Fundătura Olteniţei, nr. 16, a făcut o reclamaţie către Patriarh, însă n-a înaintat-o şi n-o va înainta, fiind sfătuit în acest sens.

Preotul Oancea, directorul Tipografiei Cărţilor Bisericeşti (preot la Mănăstirea Antim):

- coleg cu Eugen Cristescu, de la SSI, al cărui informator a fost şi cu care juca des cărţi;

- coleg cu Tudor Ionescu, actualul ministru al Minelor şi Petrolului. 16

Preotul Nicoreanu, în [...]14 Circularelor, no. 9-12, din 1-31 martie 1942, apare ca pro-antonescian, cerând desfiinţarea Asociaţiei Preoţilor din Bucureşti pentru faptul că oarecare membri au calificat-o pe Maria mareşal Antonescu drept “madam Spanac”.

Iar acum, preotul Nicoreanu apare ca democrat, fiindcă a fost internat pe vremuri în lagăr.

Întrebat de ce nu convoacă Sinodul Plenar (la care participă toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii din ţară), Patriarhul Nicodim a declarat că nu poate face aceasta din cauză că la şedinţe vrea să participe şi dl. general-colonel I. Z. Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, care vrea să ceară alipirea României la URSS.

(Declaraţie făcută de Patriarh preotului Ion Marina, de la Râmnicu-Vâlcea, numit apoi arhiereu vicar la Iaşi, iar el a comunicat-o arhidiaconului Tuţă Nica de la Catedrala mitropolitană din Capitală.)

Episcopul Serafim Kişmernic, fost al Melitopolului, care se află la Mănăstirea Cernica, a fost solicitat de sovietici să se înapoieze în URSS, ca fiind cetăţean al acestui stat. El însă a arătat - cu acte - că este de origine etnică polonă şi ca atare n-a mai fost nevoit să se repatrieze.

În cercurile romano-catolice din Capitală, care sunt în legătură cu Nunţiatura apostolică, se afirmă că, la Moscova, cu prilejul alegerii Patriarhului Bisericii Ruseşti, s-a subliniat că cel mai mare duşman al ortodoxiei este Papa, reprezentantul romano-catolicismului. Ca atare, s-a cerut formarea unui front comun de luptă al bisericilor naţionale ortodoxe din răsăritul Europei şi Peninsula Balcanică. Promotorul şi conducătorul acestui front este Biserica Rusă, în acţiunea căreia Vaticanul identifică lupta comunismului împotriva Papalităţii.

În faţa acestei acţiuni, romano-catolicismul a luat măsurile de prevedere, prevenire şi apărare, acţionând direct şi indirect, prin reprezentanţii săi clerici din întreaga lume, atât în mijlocul credincioşilor, cât şi-n rândurile persoanelor influente din cercurile diplomatice, politice, etc.

Pe de altă parte, Papalitatea speră că acţiunea ei va fi sprijinită de Statele Unite şi Anglia, unde se profilează curente şi acţiuni anticomuniste şi antiiudaice.

Lupta ideologică s-a declanşat între cele două biserici şi romano-catolicismul stă în expectativă şi gata de luptă.

Conflictul dintre preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, şi diaconul N. Nicolaescu, secretarul general al aceluiaşi minister, s-a aplanat. Iată geneza şi evoluţia acestui conflict:

14 Indescifrabil în original (n. e.) 17

Anul acesta, Patriarhul Nicodim propusese Ministerului Cultelor să recunoască alegerea arhimandritului Vasile Vasilache, stareţul Mănăstirii Antim din Capitală, în postul de arhiereu vicar al Patriarhului.

Preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, în urma informaţiunilor care i s-au dat asupra candidatului la scaunul arhieresc, a refuzat recunoaşterea lui.

Patriarhul face o altă recomandare, în persoana arhimandritului Filaret Jocu - de la Catedrala mitropoliei din Bucureşti - la intervenţia d. dr. Lupu. Ministrul Cultelor refuză şi această a doua recomandare.

Intervine apoi diaconul N. Nicolaescu, secretarul general, care propune pentru postul de arhiereu pe preotul Ion Marina de la Râmnicu-Vâlcea, un democrat convins, bine cunoscut dlui ministru al Cooperaţiei, Anton Alexandrescu.

Preotul C. Burducea acceptă recomandarea şi-o face cunoscut[ă] Patriarhului, care consimte să-l numească pe preotul Marina arhiereu vicar al Patriarhiei, pentru ca după aceea să-l transfere ca arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei şi Sucevei, la Iaşi.

Pentru rezolvarea acestei probleme, Patriarhul îl cheamă pe diaconul N. Nicolaescu, secretarul general al Ministerului Cultelor, care-l susţine vehement pe preotul Marina. În fond, Patriarhul nu voia să accepte numirea preotului Marina ca arhiereu.

Diaconul N. Nicolaescu insistă, fapt care este interpretat de Patriarh ca atitudine obraznică faţă de el. Ca atare, Patriarhul Nicodim îi face cunoscută ministrului, pr. C. Burducea, atitudinea diaconului N. Nicolaescu.

Ca urmare a protestului Patriarhului, preotul C. Burducea îi retrage diaconului N. Nicolaescu atribuţiile de secretar general şi vrea să-i întocmească decretul de scoatere din funcţiune.

Diaconul N. Nicolaescu nu demisionează, fapt la care se aştepta ministrul său. Atunci, preotul Burducea se foloseşte de o recenzie făcută cândva de diaconul N. Nicolaescu unei lucrări a diaconului Lăncrănjan, asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în care apărea ca fiind pro-legionar, fapt de care era suspectat însuşi autorul lucrării. Preotul C. Burducea îl califică pe diaconul N. Nicolaescu drept legionar şi declară că-l va interna în lagăr.

Diaconul N. Nicolaescu culege informaţii asupra activităţii desfăşurată în trecut, la Buzău şi Bucureşti, de preotul C. Burducea. În acest scop, se adresează foştilor prefecţi şi comandanţi ai legiunilor de jandarmi ai judeţelor Buzău şi Ilfov şi descoperă dosare din care reieşea evident că preotul C. Burducea a desfăşurat o intensă propagandă legionară. În faţa acestei acţiuni hotărâte, preotul C. Burducea se adresează dlui ministru al Propagandei, Constantinescu-Iaşi, pe care caută să-l convingă de netemeinicia acuzaţiilor ce i se aduc. Diaconul N. 18

Nicolaescu acţionează, la rândul său, prin dl. ministru al Cooperaţiei, Anton Alexandrescu. Lupta este la apogeu. Şi în acest moment decisiv, ambii luptători primesc ordin “de sus” să se împace, punându-se astfel capăt unui conflict acut.

În prezent, ambii demnitari de la Ministerul Cultelor s-au unit pentru lupta împotriva Patriarhului, în care văd un agent al dezbinării Bisericii.

16 iulie 1945 Patriarhul Nicodim avea în Sinod trei potrivnici, care-i făceau o

puternică opoziţie: Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, Tit Simedrea al Bucovinei şi Nicolae Bălan al Ardealului.

Pe mitropoliţii Nifon Criveanu şi Tit Simedrea i-a învins, primului desfiinţându-i mitropolia, iar pe al doilea silindu-l indirect să demisioneze. A mai rămas Mitropolitul Nicolae Bălan, de care se teme să nu-i ocupe Scaunul de patriarh, mai ales în urma raporturilor pe care le au cu Ministerul Cultelor şi unul şi altul.

În curând, va porni o campanie de defăimare şi compromitere în faţa Guvernului - fără a se putea preciza până în prezent cine-i este iniţiatorul - împotriva arhiereului Atanasie Dincă Bârlădeanul, locotenent de Episcop la Episcopia Râmnicului-Noului Severin, cu sediul la Râmnicu-Vâlcea. Această episcopie a fost reînfiinţată în locul Mitropoliei Olteniei, desfiinţată anul acesta.

Şedinţele Sfântului Sinod Plenar al Bisericii Ortodoxe Române urmează să se deschidă în ziua de 30 iulie a. c. Ele sunt aşteptate cu viu interes, atât de ierarhia superioară, cât şi de clerul de mir, pentru rezolvarea unei serii de probleme care au fost ridicate de noua rânduire socială, faţă de care Biserca nu poate avea o atitudine de expectativă.

Dar mai sunt trei probleme deosebit de importante: 1. Vor participa sau nu la şedinţă eparhii refugiaţi din Basarabia15, a

căror situaţie canonică şi juridică n-a fost clarificată până în prezent de Biserică fiindcă s-a evitat?

Iar pentru ca aceşti ierarhi să participe, Preşedintele Sfântului Sinod trebuie să-i invite în scris. O va face?

2. Va participa - deci va fi invitat - Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, a cărui mitropolie a fost desfiinţată, nu din motive superioare, la propunerea Patriarhului Nicodim?

Cu sau fără participarea mitropolitului, va aproba Sfântul Sinod actul desfiinţării Mitropoliei Oteniei?

15 Subliniere D. V.; vezi şi mai departe (n. e.) 19

3. Arhimandritul dr. Filaret Jocu, care a fost ales Episcop al Argeşului, dar care n-a fost validat de Sf. Sinod, la cererea Patriarhului Nicodim şi a fostului prim-ministru Mihail Antonescu, îşi cere scaunul pe care i l-a ocupat Iosif Gafton Sinaitul. În acest scop, arhimandritul Filaret Jocu a făcut toate diligenţele, până în prezent, pe lângă forurile competente.

Înainte de plecarea sa la Mănăstirea Neamţ (săptămâna trecută), Patriarhul Nicodim a fost decorat de M. S. Regele Mihai I.

În cercurile clericale se afirmă că actul regal constituie o distincţie deosebită faţă de Patriarhul ţării pentru atitudinea hotărâtă pe care acesta a avut-o faţă de guvernul FND, în acţiunea acestuia de a se ingera în treburile bisericeşti.

În cercurile clericale se comentează cu viu interes ştirea după care Patriarhul Nicodim s-ar fi decis să demisioneze, însă numai în favoarea Episcopului Iosif Gafton Sinaitul al Argeşului.

Trebuie subliniat faptul că acest episcop a fost propus Congresului Naţional Bisericesc care l-a ales ca titular al Argeşului - iar Sfântul Sinod l-a validat - numai de către Patriarhul Nicodim, sprijinit de către fostul prim-ministru Mihail Antonescu.

În ultimul timp, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a fost sărbătorit la Sibiu, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de arhipăstorie. La această sărbătoare au participat şi diaconul N. Nicolaescu, secretar general al Ministerului Cultelor, şi preotul Zaharia Mântulescu, director general al aceluiaşi minister.

Prezenţa reprezentanţilor Ministerului Cultelor la această solemnitate este semnificativă, avându-se în vedere, pe de-o parte, raporturile lor necordiale cu Patriarhul Nicodim, iar pe de altă parte, faptul că Mitropolitul Nicolae Bălan este un duşman al şefului Bisericii.

Patriarhul Nicodim n-a voit să convoace Sinodul Plenar pentru motivele politice arătate în nota din 11 iulie 1945. La câteva zile însă, după plecarea lui la Mănăstirea Neamţ, a plecat la el o delegaţie compusă din Episcopul Iosif Gafton al Argeşului şi preşedintele Secţiei religioase a ARLUS-ului, preotul Cosma Nicolae, referent al Secţiei economice de la Arhiepiscopia Bucureştilor şi dl. Teodor Gobjilă, funcţionar la aceeaşi arhiepiscopie, Secţia administrării bunurilor (soţia acestuia, dna Zoe (Zina) este sora dnei Mia, soţia dlui ministru al Propagandei, Constantinescu-Iaşi).

Delegaţia ar fi fost trimisă de Guvern pentru ca să-i ceară Patriarhului să procedeze la convocarea Sinodului Plenar. Motivul intervenţiei Guvernului ar fi dorinţa acestuia de a avea în Sinod un reprezentant al său, în persoana preotului Ion Marina, de la Râmnicu-Vâlcea, numit de Ministerul Cultelor arhiereu-vicar la Iaşi, dar neconfirmat de Sf. Sinod întrucât se opune Patriarhul, care la început era de acord.

20

În urma acestui fapt, preotul Marina a şi făcut cunoscut Ministerului Cultelor că nu poate pleca la Iaşi decât dacă este ales de Sf. Sinod.

În cercurile clericale este comentată, cu un vădit interes şi în mod favorabil, ştirea după care Patriarhul Nicodim va fi înlocuit cu Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, cel mai demn - se afirmă - dintre ierarhii ţării de a ocupa acest post.

În acelaşi timp, ar urma să fie înlocuit şi Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.

18 iulie 1945 Cu prilejul audienţei pe care a avut-o Patriarhul Nicodim la M. S. Regele

Mihai I, duminică, 8 iulie a. c., când a fost decorat, i-a făcut cunoscută Suveranului hotărârea sa de a rămâne la Mănăstirea Neamţ (unde a plecat la 11 iulie a. c.) până în toamnă. La aceasta, M. S. Regele i-a răspuns că poate rămâne acolo cel mult zece zile, deoarece se vor produce evenimente politice interne de o importanţă deosebită.

Un grup de clerici din Eparhia Romanului a înaintat un memoriu Sfântului Sinod prin care cere ca Episcopul Lucian Triteanu al Romanului să fie pensionat, din cauză că nu desfăşoară nici un fel de activitate în eparhie, datorită boalei de care suferă de mulţi ani.

Pentru ziua de miercuri, 11 iunie a. c., Patriarhul Nicodim fixase la Palatul patriarhal o consfătuire cu preotul C. Burducea, ministrul Cultelor şi Episcopul Gafton Marin [sic!] al Argeşului. Totuşi, Patriarhul n-a voit să rămână la consfătuire şi a plecat în dimineaţa zilei, la orele 4, la Mănăstirea Neamţ. Sosind preotul C. Burducea la consfătuirea de după-amiază, a aflat cu surprindere că Patriarhul părăsise Capitala. Persoanele din anturajul Patriarhului afirmă că “Părintele ministru s-a supărat şi a făcut gălăgie” spunând: “Dacă Î. P. S. Patriarh nu vrea să convoace Sinodul Plenar, îl vom convoca noi”.

Nu mult după aceea, a plecat la Mănăstirea Neamţ o delegaţie (vezi nota din 16 iulie a. c.)16 în frunte cu Episcopul Iosif Gafton Sinaitul, după care Patriarhul Nicodim a convocat Sinodul Plenar pentru ziua de 30 iulie a. c.

19 iulie 1945 Sinodul Plenar, care a fost convocat pentru data de 30 iulie a. c.,

constituie un punct de plecare pentru Biserică, avându-se în vedere problemele vitale care se vor dezbate, şi anume:

16 Paranteză D. V. (n. e.) 21

- Noua orientare a Bisericii - Raportul dintre Biserică şi Stat - Raportul dintre Biserică şi Ministerul Cultelor - Problema utilizării episcopilor fără eparhii (basarabeni) - Problema desfiinţatei Mitropolii a Olteniei şi a situaţiei fostului ei

titular Nifon Criveanu, căruia nu i s-a făcut cunoscut, în scris, până în prezent, acest act.

- Problema preotului Marina, ales arhiereu şi apoi neconfirmat. Până în prezent nu s-a stabilit ordinea de zi a şedinţelor Sinodului Plenar,

căci Patriarhul Nicodim, în adresa pe care a înaintat-o Ministerului Cultelor, îi face cunoscut numai data ţinerii Sinodului, rugându-l să procedeze la îndeplinirea formelor legale.

Şi chiar când se va forma ordinea de zi, unele din aceste probleme nu vor figura oficial, totuşi ele vor fi dezbătute.

În legătură cu problema utilizării arhiereilor, care în prezent au rămas fără eparhii din cauza evenimentelor politice de ordin internaţional, se afirmă în cercurile superioare bisericeşti că episcopii Antim Nica, fost al Ismailului-Cetăţii Albe şi Policarp Moruşca, fost al Episcopiei misionare ortodoxe române din America vor fi utilizaţi ca vicari la Arhiepiscopia Bucureştilor.

În cercurile superioare bisericeşti se afirmă că Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului este forţat să demisioneze din postul pe care-l ocupă în prezent. Nu se indică cine-l forţează să facă acest act.

Patriarhul Nicodim a luat hotărârea de a demisiona din postul de şef al Bisericii. În acest sens, s-a şi format la Bucureşti o Locotenenţă patriarhală, din care se crede că fac parte episcopii: Nicolae Colan al Clujului şi Iosif Gafton Sinaitul al Argeşului şi arhiereul vicar patriarhal Veniamin Pocitan.

Preotul C. Burducea, ministrul Cultelor, a plecat în Ardeal. În drum, a trecut pe la Mănăstirea Bistriţa, din jud. Vâlcea, unde a dispus arestarea duhovnicului mănăstirii, un călugăr ardelean, învinuit că este legionar. Totodată, i-a făcut cunoscut stareţei că va desfiinţa mănăstirea. Două călugăriţe din sus-numita mănăstire fac demersuri la Bucureşti, pentru a nu se desfiinţa mănăstirea.

20 iulie 1945 Relativ la ordinea de zi a Sinodului Plenar, care va avea loc în ziua de 30

iulie a. c., vor figura următoarele probleme: 1. Relaţiunile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă Rusă. 2. Calendarul şi pascalia (fixarea datei Paştilor) pe anul 1946.

22

3. Recunoaşterea alegerii noului Primat al Angliei, care a făcut cunoscut Patriarhului român acest act.

4. Recunoaşterea ieşirii din schismă a Bisericii bulgare, în urma actului (tomosului) dat de patriarhul de la Constantinopol.

Aceste probleme intră în cadrul politicii externe a Bisericii. Ministerul Cultelor va pune următoarele probleme: 1. Noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. 2. Epurarea în cadrele ierarhiei superioare bisericeşti (mitropoliţi,

episcopi şi arhierei şi în special situaţia Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi a Episcopului Andrei Mager17 al Aradului).

3. Ratificarea epuraţiei clerului în general şi a personalului administraţiei bisericeşti efectuată de Ministerul Cultelor din iniţiativa lui.

4. Cazul preotului Marina de la Râmnicu-Vâlcea, numit arhiereu vicar la Iaşi, dar neconfirmat de Patriarh.

Episcopul Antim Nica I-am făcut o vizită şi mi-a relatat unele lucruri: A fost informat că s-a interesat de el Comisia Aliată de Control. Atunci a

prezentat, printr-o persoană, documentul favorabil lui, şi anume: Telegrama pe care i-a trimis-o de la Odesa Episcopul rus Serghie. Acesta

a făcut o vizită Patriarhului Nicodim şi cu ocazia prezenţei la Bucureşti i-a vorbit, fiind de faţă şi un reprezentant al NKVD-ului. Episcopul Serghie i-a adus mulţumiri pentru activitatea pe care Episcopul Nica a desfăşurat-o în Transnistria pe când era, ca arhimandrit, şeful Misiunii ortodoxe române de acolo.

Pe lângă telegramă, prezentată în fotocopie, a mai prezentat şi acte din partea Misiunii suedeze din România pentru creştinarea evreilor şi de la câţiva evrei-creştini, pe care i-a ajutat, sub diferite forme, în Transnistria.

Efectul a fost salutar. Patriarhul Nicodim Munteanu Episcopul Antim Nica mi-a spus, în legătură cu întrebarea pe care i-am

pus-o: de ce nu ia Patriarhul Nicodim măsuri împotriva ierarhilor imorali, următoarele:

I s-a supus Patriarhului această problemă, la care el a răspuns că aceasta nu-l preocupă, sub motiv că ierarhii vor da socoteală de faptele lor în faţa lui Dumnezeu, care cunoaşte tainele lor, El fiind singurul în drept de a-i judeca.

17 Corect: Andrei Magieru; vezi şi mai departe (n. e.) 23

În fond, se teme ca problema, odată pusă, să nu atragă după sine şi problema moralităţii lui, care lasă mult de dorit.

Sâmbătă, 21 iulie 1945 La începutul săptămânii viitoare, Patriarhul Nicodim se va înapoia de la

Mănăstirea Neamţ, pentru a lua parte la lucrările pregătitoare în legătură cu Sinodul Plenar de la 30 iunie a. c.

23 iulie 194518 În curând va avea loc (30 iulie) Sinodul Plenar al Bisericii Ortodoxe

Române. Şi să nu se uite că, de la instaurarea în România a unei noi concepţii asupra individului şi a societăţii, ierarhii ortodocşi nu au avut prilejul să se adune în sobor spre a discuta şi hotărî asupra problemelor bisericeşti, în raport cu noua realitate.

Sinodul Plenar din 30 iulie a. c. constituie punctul de plecare al unei noi etape în viaţa - nu doctrina - Bisericii care este şi a poporului, a ţării, căci ea viază prin popor, care constituie la rându-i Biserica lucrătoare.

Şi plecând de la realitatea că Biserica are un rol covârşitor în viaţa poporului român, pe care nu l-au încălzit încă razele culturii, cultură pe care el o vede în Biserică, se cuvine ca la acest Sinod să se pună în mod serios problema dinamismului în Biserică.

În Bisericile naţionale - spre deosebire de cea romano-catolică - viaţa acesteia [a Bisericii] este sudată de aceea a Statului, concretizată în guvernul său. Şi în Bisericile naţionale, deci şi în cea română, lipseşte iniţiativa. Ca atare, întrucât Biserica face parte din fiinţa Statului, Guvernul are dreptul să ia iniţiativa, fără a se crede că este o ingerinţă, pentru ca Biserica să fie dinamică, să fie prezentă în viaţa şi aspiraţiunile poporului care se rezumă la o acţiune comună spre un viitor