Dovedind o impresionantă mobilitate intelectuală, o erudiţie remarcabilă, a abordat o mare varietate a domeniilor de creaţie, manifestându-se ca poet, dramaturg, portretist, dar şi istoric literar, elaborând sinteze fundamentale. Desigur, cea mai importantă şi interesantă prestaţie a lui Nicolae Iorga a fost istoriografia. După un travaliu titanic a adunat şi colaţionat mii de documente referitoare la istoria românilor. Ca profesor de istorie, a fost unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene, a înfiinţat Şcoala Română din Franţa şi Academia Română de la Roma, a fondat Institutul de Istorie Universală şi a organizat primul congres de bizantologie. În anul 1929 a fost numit rector al Universităţii din Bucureşti, iar în 1938, pentru prestigioasa activitate în cadrul Şcolii Superioare de Război, ilustrului savant i-a fost conferită o înaltă distincţie. A fost un strălucit ambasador al vieţii intelectuale din România, meritele sale fiind unanim recunoscute şi prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al unor importante universităţi, printre care şi cele de la Oxford, Paris şi Roma, cât şi primirea sa în Academia Română şi în numeroase alte academii din străinătate. Ca publicist s-a remarcat prin activitatea de la „Semănătorul", unde a urmărit cu tenacitate moralizarea vieţii politice, sociale şi culturale, formarea unei „aristocraţii de merit" în scopul contribuirii acesteia la propăşirea neamului, toate conducându-l spre înfiinţarea Universităţii Populare de la Vălenii de Munte. Impulsionat de un autentic patriotism, s-a implicat în viaţa politică, a fost ales deputat, preşedinte al celei dintâi Camere, a fost prim-ministru şi deţinător al portofoliului instrucţiunii publice, însă pe fondul agravării crizei economice, nu a reuşit să combată efectele politicianismului, existent şi atunci pe scena românească. Publicaţia „Neamul românesc", devenită după un an de la apariţie o reală cronică a evenimentelor interne ale anului 1907, a fost şi cea în care şi-a expus ideile politice.

Iată ce scria George Călinescu, un alt titan al culturii româneşti, despre Nicolae Iorga, în inegalabila sa operă „Istoria literaturii române": „Schimbând ceea ce-i de schimbat, Nicolae Iorga a jucat în cultura română, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covârşitoare. Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ şi îmbibat de prejudecăţi, dar răzvrătit continuu, sărind cu iuţeală de la o atitudine la alta, şi totdeauna tolerat în nestatornicie printr-o bună credinţă care se simte, Nicolae Iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaş de tomuri scrise şi prin multiplicarea preocupărilor. Totuşi imensa operă e ocupată mai mult cu personalitatea şi omul va trăi mai ales la modul eroilor din istorii şi în măsura în care va fi evocat, el e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că Nicolae Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei. Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată. Cunoaşterea aproape monstruoasă a istoriei universale şi române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngăduit istoricului să improvizeze la cerere şi în timp scurte istorii parţiale; monografii de oraşe, de domenii, de familii, istorii de relaţii, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria literaturii, istoria călătorilor străini, a tipăriturilor. Şi acestea nu sunt simple îndreptare, sunt sinteze complete, exhaustive, uneori disperant de amănunţite, egoiste în note până a nu lăsa altuia bucuria unui adaos.

În istoria politică Nicolae Iorga ştie atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente încât memoria lui însăşi va avea tăria unui document. Numărul de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. Iorga este în istorie Virgiliu, Sf. Paul şi Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul diplomelor până în roza celestă a viziunilor totale. A-i contesta valoarea „ştiinţifică" este pueril. Acei care i-o dispută îl folosesc la fiecare capitol şi-i fac procese de detalii. Nicolae Iorga, stilist original, nu construieşte. Cărţile lui sunt culegeri de documente comentate, catalogate, enciclopedii, genealogii mai ales toată opera istorică a lui Nicolae Iorga se desfăşoară invariabil în acelaşi chip cronologic şi genealogic.

Un lucru izbeşte la Nicolae Iorga şi-i formează la drept vorbind farmecul. E un om structural bătrân, care n-a avut niciodată tinereţe şi care a îngrozit la 19 ani tocmai prin tonul său de fantomă vindicativă. Tânăr, el are colocvii cu academicienii, relaţii cu bătrânii descendenţi din domnitori, posesori de acte. El cenzurează epoca în numele unor idei şi se aşează în fruntea unor oameni mai în vârstă decât dânsul ca un patriarh. Nicolae Iorga a citit mult din toate literaturile, a tradus şi a compus chiar schiţe de istorii literare. În studiile despre literatura română veche, toate citatele sunt excelente, istoricul gustă cu o mare justeţe arta caligrafică a cronicarilor.

Fiind un temperament eminamente subiectiv, Nicolae Iorga este interesant în memorii, în articolele scurte de gazetă. Sufletul lui Nicolae Iorga funcţionează prin explozii de sentiment, cu această fericită notă care aduce iertarea tuturor instabilităţilor, că în problemele naţionale el are întotdeauna reacţia cea mai demnă, cea mai adânc vibratoare, punându-se imprudent şi în consensul maxim, împotriva calculelor reci ale politicii. Patriot şi vizionar, profesor şi îndrumător de generaţii, nu şi-a putut ocoli destinul. A căzut lovit de o mână mişelească. Omul, a cărui frunte ar fi trebuit încununată cu lauri, cel care educase generaţii întregi de cărturari, a sfârşit însângerat, lovit, umilit, necinstit, aşa cum nu merita. Crima comisă asupra lui a înfiorat toată lumea." (George Călinescu - Fragment din „Istoria literaturii române")

Doar istoria poate sa reflecte imaginea unei tari in cel mai complet fel cu putinta. Memoria istoriei este cea mai scumpa si mai pretioasa comoara a omului; este expresia constiintei sale in actiune. Traim intr-o epoca in care istoria si valorile acesteia sunt o necesitate vitala. Natiunile isi manifesta odata mai mult tendinta de a se apropia, a se cunoaste mai bine, a cultiva marile valori ale istoriei pentru a construi o lume lipsita de arme si de amenintari, o lume a pacii si a progresului. Vocatia tuturor popoarelor de a participa la istoria universala constituie o caracteristica a societatii contemporane. Sfera conceptului de istorie universala s-a largit, ingloband intregul proces al evolutiei umane la care participa, conform imprejurarilor care trebuie explicate, intreaga omenire; ea implica contributiile tuturor popoarelor, fie ele mari sau mici. In studiul istoriei universale se acorda, in zilele noastre o atentie speciala liniilor de forta ca au dus la dezvoltarea umanitatii, privite prin perspective actuala, la interferente care au avut de jucat un rol important in progresul societatii. 

Este de notorietate faptul ca nu exista civilizatii care sa fi evoluat separat de civilizatiile contemporane sau care sa nu fie datoare

unor forme preexistente. Imprumuturile sau sintezele au loc, desigur, in special intre popoare vecine dar si intre mari unitati de civilizatie coexistente sau care se succed. Este de datoria istoricului, demn de acest nume, de a sublinia toate aceste legaturi si intrepatrunderi, destinate sa ilustreze efortul comun al umanitatii catre progres.

In sud-estul Europei – adevarat laborator istoric in situ – s-a dezvoltat o civilizatie care, in pofida unor forme politice speciale, mai durabile sau trecatoare, a format o zona cu trasaturi specifice. Straturi de civilizatie s-au sedimentat aici chiar din paleolitic. In aceasta zona geografica am putut vedea cum infloreste civilizatia traca, apoi cea greco-romana si in final civilizatia bizantina. Sud-estul Europei a cunoscut numeroase mutatii socio politice in epoca migratiilor cand s-au format popoarele care locuiesc inca aici in zilele noastre; Imperiul Otoman le va influenta, intr-o masura mai mare sau mai mica civilizatia.Popoarele din sud-estul continentului Europei au participat la formarea civilizatiei europene si la schimbul de valori culturale intre Orient si Occident.*Existenta istorica a poporului romin din sud-estul continentului european a fost strins legata de cea a popoarelor din aceasta parte a lumii, suportandu-le influenta sau transmitandu-le acquis-ul civilizatiei europene, pe care a stiut sa-l filtreze si apoi sa-l incorporeze experientei sale istorice.Prin pozitia sa geografica, Romania a putut sa intre in contact cu marile curente de civilizatie din Europa si chiar din zone care depasesc sfera acesteia. Drumurile comerciale care legau Europa centrala de Peninsula Balcanica si Marea Egee si Marea Baltice de Marea Neagra strabateau teritoriul romin.Pozitia geografica de tara la gurile Dunarii – care reprezenta una dintre marile cai de comunicatie cu Europa- a favorizat de asemenea rominilor stringerea raporturilor lor cu Europa, facilitindu-le, in acelasi timp, prin Marea Neagra, contactul cu Asia si lumea mediteraneana.Din cele de mai sus resulta ca aceasta pozitie geografica a prezentat o mare importanta pentru istoria romineasca constituind un factor special de coeziune politica.Marele istoric romin Nicolae Balcescu isi imagina Teritoriul Romaniei, cu frontierele sale naturale si coloana vertebrala a Carpatilor, ca pe o imensa cetate naturala unde Transilvania era inima inconjurata de zidurile Carpatilor de “contraforturile” dealurilor subcarpatice si de cimpiile vaste, aparate de marile cursuri de apa, asemanatoare unor cetati medievale.Unitatea geografica a teritoriului Romaniei este cu atit mai evidenta cu cat, dupa 1918, cind s-a constituit Statul national unitar roman, reputatul francez Emmanuel de Martonne declara ca “unitatea politica reprezinta o admirabila revansa a geografiei asupra istoriei, o revansa a conditiilor naturale luata asupra injustitiei si arbitrariului evolutiei istorice care ii mentinuse pe romani in state diferite.Ca si alte tari, Romania a adus in concertul istoriei si al culturii universale o nota originala. Pe teritoriul sau s-au adus la lumina vestigiile unor impresionante civilizatii neolitice, cum ar fi cele de la Hamangia (in Dobrogea, carora le apartine celebra sculptura Ganditorul, descoperita la Cernavoda), de la Cucuteni, Arius, si Turda. S-a vazut astfel cum a inflorit civilizatia geto-dacilor care sunt o ramura a tracilor. Geto-dacii s-au impus atentiei contemporanilor din intreaga lume in diferite circumstante istorice importante. In 335 i.Hr. acestia s-au opus faimosului Alexandru cel Mare si catre 290 i.Hr. l-au capturat pe succesorul acestuia in Tracia, regele Lysimah. Contactul dintre geto-daci si monarhiile elene s-a reflectat pozitiv in cultura si civilizatia lor care s-a dovedit a fi receptiva la influentele grecesti.

Extinderea Imperiului Roman in Peninsula Balcanica care a generat ingrijorarea geto-dacilor a determinat intarirea coeziunii lor pe plan intern. Catre mijlocul secolului I i.Hr., regele get Burebista (70-44 i.Hr.) a dobandit o mare putere unificand triburile geto-dacilor care stapineau un spatiu intins intre Slovacia din zilele noastre si Balcani; el a obligat toate orasele pontice, de la Albia pana la Apollonia din Tracia sa se supuna dominatiei sale. O inscriptie descoperita la Dionysopolis (Balcic, in Bulgaria) il desemna ca “primul si cel mai mare dintre toti regii Traciei”.O mare infruntare armata urma sa se produca intre Burebista si Cezar in 44 i.Hr.; dar tocmai atunci a fost asasinat imparatul roman; la putin timp Burebista va avea aceeasi soarta.La inceputul erei noastre Imperiul roman, in expansiunea sa, s-a apropiat de Dunare, iar daco-getii s-au vazut constransi sa intretina raporturi cand cordiale, cand ostile, si sa asimileze elementele civilizatiei si tehnicii militare romane. Ei vor rezista in fata romanilor pe plan politic si militar aproape un secol, pina in timpul domniei lui Traian care, dupa mai multi ani de razboaie aprige, a reusit in 106 sa invinga rezistenta eroica a dacilor al caror rege, Decebal- intrat in legenda pentru vitejia sa- a preferat sa se sinucida decit sa cada prizonier. Rezistenta si caderea Daciei lui Decebal au ramas in constiinta posteritatii ca o minunata pagina de epopee. Monumentele comemorative Coloana lui Traian, ridicata la Roma, veritabila cronica in imagini a celor doua razboaie daco-romane, ca si Trophaeum Trajani de la Adamclisi (in Dobrogea), dedicat zeului Marte, probeaza prin scenele prezentate, eroismul cu care dacii si-au aparat vastele lor cimpuri cu griu, muntii lor acoperiti de paduri care ascundeau bogatii pretioase.Aceste monumente sunt de fapt expresia cea mai durabila a dragostei de libertate a dacilor, un omagiu adus de invingatori invinsilor.Lasind deoparte cortegiul suferintelor care au urmat, integrarea Daciei in Imperiul Roman a avut si aspecte positive, gratie muncii locuitorilor autohtoni si a colonilor romani, a spiritului practic al acestora din urma. Rezultatul a fost ca Dacia s-a ridicat la un nivel de civilizatie materiala si spirituala deosebit, a cunoscut un puternic proces de romanizare care a lasat urme durabile ce persista inca in zilele noastre, in limba de origine latina a poporului romin, in denumirea sa, in constiinta si in cultura sa.Daca geto-dacii au reprezentat elementul etnic fundamental al poporului roman, romanii au constituit cel de-al doilea element de etnogeneza al rominilor.Nicolae Iorga, cel mai mare istoric roman, vorbind despre ceea ce a insemnat sigiliul Romei pentru istoria romanilor, se referea, intre altele, la forta de coeziune a poporului pe care o compara cu taria cimentului din monumentele romane.Criza care incepea sa apara in Imperiul Roman ca si presiunea exercitata asupra acestuia de catre populatiile “barbare” l-au determinat pe imparatul Aurelian sa decida in 271 retragerea din Dacia, pe partea dreapta a Dunarii. Din Dacia s-au retras trupele romane, aparatul administrativ si o parte din populatia urbana.Dar majoritatea populatiei, formata din colonii romane si din daci romanizati ramane pe loc, continuand sa intretina relatii strinse cu romanitatea sud-dunareana, ceea ce a facut ca romanizarea sa fie insotita de propagarea crestinismului.Venind in contact cu populatiile “barbare” daco-romanii au adoptat forma de organizare impusa de noile conditii istorice create. Ei s-au constituit in ceea ce Nicolae Iorga denumea “Romanii populare” sau “Romanii rurale”, adica teritorii pe care autoritatea imperiului nu mai era efectiv exercitata si care existau ca forme populare.Ele erau considerate “Rominii” de catre locuitorii lor care stiau ca apartineau in cea mai mare parte sau ca apartinusera Imperiului roman, devenit Imperiului romano-bizantin si mai apoi Imperiul bizantin.Formarea poporului romin a fost un proces care s-a desfasurat simultan cu cel al altor popoare europene dar, spre deosebire, de alte popoare neolatine, aceasta s-a desfasurat in cadrul unei vieti “barbare” si nu in acel al unui stat barbar.

Incepind cu secolul al X-lea, izvoarele istorice mentioneaza existenta pe tot teritoriul romanesc – in special in regiunile mai intens colonizate de romani – Banat, Oltenia, Transilvania si Dobrogea – a unor formatiuni politice denumite cnezate si voievodate. Acestea prezentau aspecte comune transmise prin traditia daco-romana, sau decurgeau din experienta avuta in contactul cu populatiile migratoare. Dar dezvoltarea lor, care viza realizarea de organizatii statale puternice si reconstruirea, cu timpul, a Romaniei nord-dunarene, a fost franata de trecerea ultimului val de populatii migratoare: pecenegii, uzii, cumanii si tatarii iar in Transilvania si prin tendintele expansioniste ale regatului Ungariei.Statele romine independente s-au format in cursul unui lung proces care s-a desfasurat in contextul formarii societatii medievale din estul si din sud-estul Europei.In timpul secolului al XIV-lea , intr-o conjuctura politica internationala favorabila, rezultat al lichidarii, al infiltrarii dominatiei maghiare si al eliminarii pericolului tatar, se constituiau la sud si la est de Carpati, Statele romanesti independente Valahia Maior (Valahia) si Valahia Minor (Moldova). Se deschidea astfel calea dezvoltarii unei vieti politice rominesti care va fi ilustrata, in cursul istoriei, prin valori marcante, atit intr-o provincie cit si in cealalta si care se va impune pe plan international prin originalitatea si forta sa.In raport cu popoarele vecine (popoarele balcanice, polonezii, popoarele din Orientul Apropiat) care au pierdut, unele pentru perioade destul de lungi de timp, statutul lor de stat, poporul romin a manifestat o impresionanta continuitate a vietii statale, care a fost utila nu numai dezvoltarii sale ci si popoarelor subjugate de Imperiul Otoman, constituind pentru ele un model si un sprijin in lupta lor pentru eliberare.Un ansamblu de ratiuni de ordin militar, economic si diplomatic explica solutia juridica negociata a raporturilor romino-otomane in cursul Evului Mediu.Experienta romineasca a relatiilor cu Poarta otomana – intr-o perioada de apogeu a acesteia- a reprezentat un preludiu important la opera de reglementare a raporturilor internationale din secolele al XIX-lea si al XX-lea.Lupta pentru conservarea entitatii nationale, dusa impotriva Imperiului Ottoman de poporul romin s-a facut in cadrul efortului popoarelor din centrul si sud-estul Europei.Din secolul al XIV-lea si pina la sfarsitul secolului al XVII-lea de la domnia lui Mircea cel Batrin (1386-1418) si infruntarea militara crestino-otomana, soldata cu infringerea turcilor la Nicopole (1396) si pina la domnia lui Matei Basarab (1633-1654) si Stefan Cantacuzino (1678-1688), Tarile Romine au fost o “poarta a crestinatatii”, “zid de fortificatie a continentului”, care au sprijinit Europa dar si popoarele supuse, contribuind la mentinerea institutiilor si a formelor propii de civilizatie.Poporul romin a folosit perioadele de ragaz pentru progresul culturii sale care l-a exaltat si i-a dat forta sa-si afirme dreptul sau de existenta. Impreuna cu organizarea statala, cultura a fost forma de afirmare a romanilor in cadrul popoarelor din sud-estul Europei, si de asemenea, forma de sprijin pentru dezvoltarea popoarelor din aceasta zona si chiar a celor din Orientul Apropiat.Institutiile religioase din Alexandria sau din Sinai, din Caucaz, din Athos, de la Meteora, de la Istambul, din Cipru si din Siria au cunoscut generozitatea principilor romini.S-a afirmat, pe buna dreptate ca, in intervalul cuprins intre supunerea de catre turci a statelor slave sud-dunarene ca si din Bizant momentul ascensiunii Rusiei, Tarile Romine s-au situat in fruntea crestinatatii ortodoxe, ca aparatoare a bisericii din Orient si a traditiilor acesteia. 

Chiar de la constituirea statelor rominesti, cancelariile princiare au adoptat modelul cancelariilor bizantine.Operele rominesti de arta medievala, fie ca e vorba de pictura sau de architectura, se remarca prin originalitatea lor. Arta romineasca s-a dezvoltat pe baza creatiei proprii si in acelasi timp in strinsa legatura cu arta tarilor invecinate; a intrunit intr-o sinteza originala elemente din traditia locala si elemente bizantine sud-slave si din Europa occidentala. Raporturile economice, politice si culturale ample, intretinute de Tarile Romine cu alte state au facilitat raspindirea culturii rominesti medievale dincolo de frontiere, pina in Orientul Apropiat si au favorizat participarea lor activa la dezvoltarea culturii.  Cu sprijinul voievozilor si a familiilor nobiliare rominesti, s-au imprimat carti religioase (1508) distribuite dincolo de Dunare, care sustineau atat credinta caracteristica epocii dar si aceea a constiintei nationale. In Tarile Romine s-a continuat traditia culturala imperiala a Bizantului. Unii principi romini au avut constiinta acetei misiuni si au actionat in numele ei; Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1654), Vasile Lupu (1634-1653) si Constantin Brancoveanu (1688-1714) s-au considerat ca mostenitori ai dreptului traditiei imperiale de aceea si-au asumat rolul de protectori ai Bisericii Ortodoxe si de continuatori ai operelor imparatilor bizantini. Eu au introdus la curte fastul si ceremonia imparatilor bizantini. 

Este de amintit faptul ca primul atelier tipografic cu caractere arabe destinat Orientului Apropiat a fost fondat la Snagov in 1700 iar prima tipografie din Caucaz a fost creata la Tibilisi in 1709 cu sprijin rominesc.Incepind cu secolul al XVIII lea, efortul de a depasi sfera politicii Imperiului otoman si orientarea catre Occident au inscris curente de emancipare culturala si politica din tarile romane in cadrul spiritului novator european, de modernizare a structurilor socio-politice.Academiile fondate de principi la Iasi si Bucuresti, in care greaca era limba de invatamint, au jucat un rol important in formarea cadrelor pentru toate tarile sud-europene.Opera adeptilor romini ai Filozofiei Luminilor – sub diversele sale manifestari inclusiv politice, cum sunt reformele principelui Constantin Mavrocordat – s-a incadrat intr-o ampla miscare europeana si a jucat un rol important in difuzarea ideilor, motivelor si formelor culturii occidentale in Orient.Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, o admirabila pleiada de literati romini, incepind cu reprezentii marcanti ai Scolii rominesti din Transilvania, Samuel Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ioan Budai-Deleanu au propagat prin invatamint, prin promovarea limbi materne si a istorie patriei, ideea de natiune romana si de unitate a acesteia.Secolul al XIX-lea a cunoscut un amplu proces de modernizare, o dezvoltare impetuoasa si unitara a culturii nationale care a avut o mare importanta in pregatirea untitatii politice. Revolutia de la 1848 s-a integrat procesului general european si a urmarit situarea poporului romin printre popoarele avansate ale continentului. Indeplinirea prin unirea Valahiei si a Moldovei, a primei unitati statale a avut loc in aceasta perioada (1859-1861). Dubla alegere ca domnitor a colonelului Al. I. Cuza – moment de afirmare a vointei poporului roman care a pus marile puteri in fata faptului inplinit – a pus bazele Statului nationa care, in 1862, a luat denumirea de Romania, a deschis calea catre reformele de modernizare, in primul rand catre reforma agrara din 1864 si catre independenta. Independenta deplina si intreaga, cucerita in 1877-1878 a fost deci consecinta logica a Unirii din 1859.Lupta Rominilor pentru constituirea Statului national independent, pentru lichidarea sistemului feudal perimat si eliberarea energiilor populare s-a integrat procesului european, dovedindu-se in acelasi timp un puternic sprijin pentru natiunile din Balcani si chiar din Europa centrala. Conducatorii politici si oamenii de cultura din aceste zone geografice au gasit in Tarile Romine conditii propice pentru organizarea activitatii lor puse in slujba eliberarii popoarelor lor si a crearii de state nationale.Primul episod al revolutiei grecesti s-a desfasurat pe teritoriul rominesc (in Moldova). In 1869 s-a organiza la Braila “Societatea

literara bulgara”, viitoarea “Academie de stiinte din Bulgaria” iar in 1874 au fost instruite in Rominia grupuri de voluntari bulgari care au scris pagini de eroism in razboiul romino-ruso-turc din 1877-1878.In 1912 au plecat din Bucuresti militantii albanezi in frunte cu Ismail Kemal (Proclamatia de la Vlora) pentru a fonda statul albanez modern.Seria exemplelor privind initiativele si patronajul cultural manifestat de statul roman modern ca si actiunile sale de promovare a colaborarii politice si culturale cu popoarele din sud estul Europei, s-ar putea continua. In deceniile care au urmat lichidarii dominatiei otomane (1877), Romania si-a consolidat organizarea statala moderna. In acelasi timp, sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, a inregistrat dezvoltarea culturii romane la nivel european afirmandu-se pe plan universal diferite personalitati.Unirea intr-un singur stat constituia la inceputul secolului XX un imperativ reclamat de legile evolutiei istorice si de progresele inregistrate de societatea romaneasca.Constituirea statului national unitar roman a reprezentat o parte din procesul european care a debutat prin crearea statului italian si a luat sfarsit in 1918. Romanii s-au incadrta in acest program si l-au completat atit in ceea ce priveste statul lor cit si in cea ce priveste popoarele balcanice sau central-europene.In perioada celui de al doilea razboi mondial, Romania – in spiritul traditiilor sale istorice – a avut o contributie importanta la lupta pentru eliberarea nationala a popoarelor din centrul si sud-estul continentului si in general la cauza civilizatiei europene.Dupa razboi Romania a inteles ca nu exista decat o Europa in care popoarele din est si vest aveau o mare nevoie unele de altele: ea a contribuit la o viata mondiala activa utilizind toate ocaziile pentru a deschide o fereastra spre lume.In concluzie, existenta Romaniei, bastion al latinitatii in spatiul carpato-danubiano-pontic a favorizat intrepatrunderea marilor civilizatii ale lumii si explica in acelasi timp interesele de natura economica si politica manifestate de-a lungul istoriei.Avantajele geostrategice oferite de aceasta pozitie au atras in egala masura atentia estului si vestului european. Astfel teritoriul Romaniei a devenit in zilele noastre un important pod geopolitic in relatiile dintre tarile balcanice si cele din Orientul Apropiat cu Europa Centrala.

Comunicarea prezentata de academicianul Stefan Stefanescu, la cel de-al XX-lea Congres International de Stiinte Istorice desfasurat la Sydney (Australia) in 2005. 

Date biografice ; Stefan Stefanescu [n.24mai1929]Dolj.-istoric roman.Membru al ACADEMIEI ROMANE . Intre I966-1990 a fost Seful Sectieide Istorie Medie si Vechi Institutii ‘’Nicolaie Iorga”.A facut un stagiu stiintific in Frantala College de France si Sorbona. A desfasurat activitate didacticain cadrul Facultatii de Istorie Bucuresti. Paralel cu activitatea didactica desfasoara si activitate stiintifica concretizata in peste 300 de lucrari in domeniul de istorie medie a Romaniei; istoria institutiilor , demografie istorica, istoria structurilor socio- politice medievale ale Tarii Romanesti, istoria relatiilor internationale. Se preocupa de editarea izvoarelor istorice privitoare la Istoria Romaniei. Este membru al Academiei Europene de Istorie de la Bruxelles, membru in conducerea Centrului de studii istorice Italo-Romane de la Milano,laureat a numeroase premii ale Academiei romane etc.

Mai multi autori s-au ocupat de-a lungul timpului de ceea ce s-ar putea numi teologia istoriei (1). Dar, cu toate ca unul dintre ei si-a

denumit chiar asa opera (2), în realitate nu a existat o încercare adevarata de elaborare a unei teorii a Teologiei Istoriei. O

asemenea elaborare cere în primul rand cunoasterea si trairea – de cate ori nu se uita acest aspect – Revelatiei, asa cum ea se

gaseste doar în Ortodoxie.

Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de opera grandioasa. Dar unele

repere tot trebuie trasate, macar pentru a evita exprimari de genul : “omul este singura fiinta istorica” (3).

Chiar daca unii sunt de alta parere, Sfanta Scriptura este o carte istorica. Ba chiar, daca întelegem Istoria în sensul ei originar, de

ceea ce merita retinut, este Cartea Istorica prin excelenta, arhetip pentru orice alte realizari în domeniu, paradigma absoluta. Acest

lucru se poate verifica relativ usor, prin cercetarea literaturii patristice si mai ales a celei din perioada apostolica. Se va putea astfel

constata ca toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grija în acelasi duh în care

traieste si Scriptura. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie sa aiba la baza exemplul biblic. Asa

cum s-a precizat deja, în scurtul studiu introductiv al prezentei lucrari nu se pot selecta decat unele repere ale Teologiei Istorice.

Este totusi un avantaj fata de situatia unui vid total.

Primul element ce trebuie retinut este cel al realitatii cadrului istoric Dumnezeire-creatie.

Întreaga Istorie este bazata pe interactiunea dintre activitatea din interiorul lumii create si legile si interventiile divine. Legile sunt

cele prin care este ordonata lumea de Cel ce este Dumnezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încalcate, în special de fiintele

extraordinare care sunt îngerii si oamenii, dar nu fara consecinte inevitabile, prevazute de alte legi. Interventiile dumnezeiesti nu

sunt în principiu obligatorii, caci Dumnezeu nu este conditionat de nimic. Dar în practica ele sunt inevitabile, deoarece Dumnezeu nu

a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relatie deosebita, numita de obicei proniere.

Studierea Teologiei Istoriei înseamna tocmai studierea pronierii si a legilor pe care se bazeaza existenta lumii. Importanta unor

astfel de studii nu este de loc mica, atat din punct de vedere apologetic dar si dogmatic, moral etc. Am putea da ca exemplu textul “

Atunci a zis Dumnezeu catre Avraam: « Sa sti bine ca urmasii tai vor pribegi în pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute

de ani; dar pe neamul acela, caruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu si dupa aceea ei vor iesi sa vina aici, cu avere multa [...] Ei însa se

vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut înca masura nelegiuirilor Amoreilor.» “ (Fac. 15.13-16).Avem aici

prestiinta dumnezeiasca, ce intereseaza în mod deosebit atat Dogmatica si Apologetica – chiar si Morala – dar si, fireste, Teologia

Istoriei. Avem de asemenea exemplul relatiei speciale între un popor ca întreg si ordinea morala a lumii. Avem exemplul pronierii si

milei divine, atat fata de urmasii lui Avraam cat si fata de Amorei. si astfel de informatii deosebit de importante pentru întelegerea

realitatii în care traim se gasesc peste tot în Sfanta Scriptura, multe fiind deja explicate de catre Sfintii Parinti; lipseste aici însa

munca de sinteza necesara adunarii textelor patristice din domeniu iar dincolo efortul special de selectie si sistematizare al

pasajelor înca nevalorificate din unghiul Teologiei Istoriei (ceea ce poate constitui un larg camp de lucru pentru Exegetica si

Patrologie).

Pentru aceasta lucrare ne vom opri pe moment la observarea existentei popoarelor ca entitati bine definite, cu responsabilitate

morala. Aceasta existenta se arata nu doar în pasajul citat mai sus, ci în întreaga Scriptura, prin atitudinea lui Dumnezeu fata de

poporul ales si fata de toate popoarele mentionate în Istoria sfanta a mantuirii. Este un lucru ce ne intereseaza în mod deosebit,

deoarece implica o noua atitudine fata de istoria Neamului nostru.

Privind Istoria Neamului din acest punct de vedere, realizam adevarata importanta a unor aspecte altfel minimalizate ori, din contra,

maximizate. Trairea duhovniceasca a unor oameni sfinti, fie ei din popor sau nu, capata o noua semnificatie în lumina Scripturii, fie

si rezumandu-ne la dialogul dintre Dumnezeu si Avraam dinainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, sau la cererea lui Lot de

crutare a unei mici cetati în care se refugiaza (Fac.18.16 33 si 19.15-22). De asemenea, anumite obiceiuri ori traditii straine

crestinismului, privite cu îngaduinta si chiar placere de unii istorici si de mai toti etnologii, apar altfel daca ne raportam la

raspunderea pe care o are un Neam ce se vrea crestin.

Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recuperat este cel al rostului, al motivatiei existentei unui popor. De vreme ce neamurile

exista prin voia lui Dumnezeu si vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2 – este limpede ca aparitia fiecaruia corespunde unui sau

unor teluri cunoscute de Dumnezeu si care, macar partial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoasterea acestor teluri este

absolut necesara pentru orice om care doreste sa îsi înteleaga rostul sau, dar si fiecarui neam care vrea sa îsi împlineasca menirea.

Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor si imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greseli

ireparabile si chiar distrugerea acelui popor.

Alt aspect deseori uitat, însa deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legaturii dintre oameni, mai ales

considerati comunitar, si restul lumii create, chiar excluzand pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu,

departat de Dumnezeu, se desfata de bogatiile naturale ale Canaanului pentru ca dintr-o data, prin puterea lui Dumnezeu, sa fie

lipsiti de aceste bogatii. Pustiirile, ca si belsugul, nu sunt deci rezultatul unor forte oarbe, mecanice si indiferente, ci al legilor morale

ce stabilesc relatiile în triunghiul Dumnezeire – oameni – restul creatiei.

Tot aici trebuie subliniat si acel aspect al vietii nationale care este din pacate uitat de multi asa-zisi patrioti: desi ereditatea

conteaza, nu ea este factorul primordial în stabilirea apartenentei nationale. “Dumnezeu a facut dintr-un sange tot neamul

omenesc” ( F.A. 7.26 ), iar urmasii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam si au aceeasi credinta cu el (Ioan 8.39;Rom. 2.28-

29, 4.11-12 etc.). Se poate observa de aici – ca si din studiile stiintifice existente (4) – ca factorul determinant din punct de vedere

national este cel spiritual si nu cel biologic.

Formarea Romanilor- Generalitati

Aparitia Neamului Romanesc nu a fost un eveniment întamplator. Ea nu a însemnat nici aparitia unui vas al maniei lui Dumnezeu,

sau al unuia de rusine. Modul cu totul unic în care a aparut Neamul Romanesc lamureste o parte din scopurile înalte pentru care

Dumnezeu l-a chemat la existenta. Acest mod unic de nastere va fi descris în paginile care urmeaza, si se va încerca, în final,

gasirea rosturilor existentei Neamului Romanesc.

Importanta întelegerii felului în care s-a format Neamul Romanesc se vede clar din randurile de mai sus. A întelege pentru ce exista

poporul de care prin voia lui Dumnezeu aparti înseamna a-ti clarifica o mare parte din rostul existentei tale individuale. Tainele

nedeslusite ale sufletului – tulburari, nemultumiri, chemari ascunse etc. – au de multe ori la origine prapastia dintre fiinta Neamului

si ceea ce se pretinde ca ar fi ea.

Într-adevar, cum ar putea presupune cineva ca Dumnezeu, facandu-te sa apari într-un anume popor, zamislit cu anume scop, nu te-

ar si dota într-un mod mai special, astfel încat sa poti lucra si tu pentru împlinirea celor bune în poporul tau? O astfel de idee este

evident absurda.

Se poate afirma aici, fara dubiu, ca multe din greselile facute de Neamul nostru, mai ales în ultimele secole, se datoreaza distantei

gigantice dintre realitate si teoriile pseudo-istorice propagate de felurite institutii si persoane. Tot din cauza acestei ruperi de

realitate a aparut si fenomenul de înstrainare fata de Neam pe care îl putem constata, tot mai amplificat, de mai multe generatii.

Autorii initiali ai teoriilor false sus amintite nu sunt, asa cum s-ar putea crede, inocenti savanti de buna credinta dar lipsiti de

informatii, nici teoriile simple erori. Realizarea primelor teorii false a fost un act constient, voit, avand scopuri precise. Se poate

vedea acest lucru cercetand izvorul lor. În cazul autorilor pro-ungari acest lucru se vede cu claritate, motiv pentru care ele au putut

fi mai usor evitate; totusi nu s-a putut evita de fiecare data cand li s-a raspuns caderea în anumite exagerari. O pozitie mai speciala

o ocupa însa “scoala Ardeleana”. Izvoarele ei se afla la Vatican. De aceea falsurile constatate aici capata o semnificatie speciala. Ne

referim în special la pozitia unica în Imperiul Roman pe care, dupa afirmatiile întemeietorilor “scolii Ardelene”, o ocupa Dacia (1) . Ea

apare ca singura provincie în care a avut loc exterminarea populatiei autohtone si totodata ca singura în care s-au colonizat numai

cetateni ai Romei. Daca veneau din alta sursa aceste afirmatii puteau parea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul

unor informatii clare în acest domeniu. Columna Traiana, document în imagini , atesta supravietuirea populatiei dacice, fiind astfel

cel mai evident document (2). Dar si fara aceasta biblioteca Vaticanului putea furniza informatiile obiective necesare.

Corespondenta dintre tarul roman Ionita Asan si Vatican (3) atesta cunoasterea de catre acesta din urma a originii unice a

romanilor, indiferent ca ei erau în Dacia, Macedonia sau alte foste provincii romane. De aceea nu se putea în nici un caz lansa

ipoteza, absurda stiintific din toate punctele de vedere, a exterminarii dacilor si colonizarii cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune

întrebarea : ce scop a urmarit Vaticanul prin lansarea acestui fals?

Dezradacinarea.

Odata separati de adevarata lor istorie, odata convinsi ca ei sunt, ereditar, fii ai Romei, romanii ar fi putut fi mult mai usor convertiti

la romano-catolicism si pastrati sub controlul Romei. De asemenea, prin divizarea realizata între romanii din Dacia si cei din alte

provincii s-ar fi slabit puterea unui neam prea mare pentru a fi controlat. Primul scop a fost partial atins, al doilea în întregime.

Initiatorii “scolii Ardelene” au facut astfel un rau imens, practic ireparabil, ca dovada ca nu a putut fi îndreptat ulterior nici de istoricii

mai realisti ai acestei “scoli” . Un rezultat similar l-au obtinut în sudul Romaniei – luata în sensul sau real, v. Atl.3 – clericii si calugarii

greci. Acestia au nascocit termenul de vlaho-elini, nemaiîntalnit pana atunci si au convins pe multi dintre romanii macedoneni,

epiroti etc. ca ar fi de origine … greceasca! Astfel prelucrati romanii grecizati au devenit cei mai mari dusmani ai natiei lor, cum se

întampla de altfel cu toti renegatii care nu revin la adevar (4).

De aceea, privind lucrurile în singura perspectiva valida, cea ortodoxa, este evident ca regasirea adevarului privind formarea

Neamului Romanesc si redarea lui Neamului sunt lucruri de o deosebita importanta. Fara exagerare, de recapatarea constiintei

adevaratei noastre origini depinde existenta noastra ca neam.

Cadrul aparitiei Neamului Romanesc

Au fost lansate de-a lungul vremurilor o multime de ipoteze si teorii privind formarea romanilor. Dupa cei mai multi alogeni din sudul

Dunarii romanii au aparut în teritoriile lor din nordul acestui fluviu. Dupa cei mai multi alogeni din miazanoaptea Dunarii romanii ar fi

sosit din sudul acesteia. Deoarece nu avem informatii despre oameni amfibie în vechiul Danubius, iar romanii sunt prezenti din cele

mai vechi timpuri si la nord si la sud de Dunare, o concluzie se impune: indiferent ce ar dori unii sau altii romanii nu au fost niciodata

migratori si s-au format în toata aceasta zona în care se afla si astazi. Silviu Dragomir afirma ca romanii sunt urmasii traco-ilirilor

romanizati (5). Acelasi lucru este afirmat si de istorici ca Nicolae Iorga (6) si Theodor Capidan (7). Dar istorici romani de prestigiu, ca

de exemplu, Dinu si Constantin Giurescu afirma o origine daco-romana a romanilor (8). Informatiile pe care însa le prezinta chiar ei

dovedesc labilitatea acestei teorii. Nu se poate explica de ce în Dacia Romana, dintr-un amestec de daci, traci sudici, iliri si traco-iliri

romanizati s-au putut forma romani, iar în alte provincii cu aceeasi compozitie etnica, nu (9). Fara a intra în dispute ce nu fac

obiectul prezentei lucrari mentionam ca singura teorie ce se sustine stiintific este cea a formarii Romanilor din traco-ilirii romanizati.

Cu o precizare: romanizati prin crestinism.

Se impune aici o lamurire mai larga. Limba tracilor era pentru ei o limba sfanta; cultura lor era o cultura mistica, esoterica si

aproape total orala. Sfintenia limbii era pentru traci un element atat de important încat nu renuntau la ea nici sub presiunea

civilizatiei grecesti, nici în urma îndelungatului stagiu militar roman. Singura putere care a reusit sa le schimbe limba a fost

crestinismul. De aceea se poate afirma fara nici o îndoiala ca romanizarea stramosilor nostri s-a realizat prin crestinarea lor. si daca

sintagma “poporul roman este singurul popor nascut crestin” e evident eronata – crestini au fost de la aparitia lor ca popoare si

spaniolii, portughezii, francezii etc. – în schimb este profund adevarat faptul ca, pe cat stim, Poporul Roman este singurul popor

nascut în si prin Biserica.

În aceasta forma, nasterea Poporului Roman apare pentru prima oara la Pr. Dumitru Staniloae (10), iar actul de nastere al Neamului

Romanesc îl constituie textul din F.A. 16.8 40 (11). În acesta se arata activitatea Sfantului Apostol Pavel în colonia romana Filipi,

aflata în unul dintre cele mai puternice tinuturi tracice din Macedonia. Neamul Romanesc a prins a se zamisli din astfel de puncte de

vietuire crestineasca înfiintate de apostoli si ucenicii lor în spatiul traco-ilir. Momentul a fost acelasi mai pentru toti traco-ilirii, caci

înca din acei ani minunati ai începutului Biserici propovaduitorii au ajuns în majoritatea zonelor traco-ilire europene. Sfantul Apostol

Pavel a predicat nu doar în Asia Mica, Grecia, Italia sau Orientul Apropiat, ci si în Macedonia – cum am mai aratat – , Tesalia si Iliria,

Sfantul Apostol Andrei a vestit Evanghelia si în Dobrogea, Campia Romana si sudul Moldovei si Ucrainei de azi, Sfantul Apostol Tit a

predicat si în Dalmatia s.a.m.d.(12). Predica s-a facut peste tot în latina populara, cunoscuta atat evreilor din Palestina – de care

apartinea Sf. Ap. Andrei – cat si tuturor locuitorilor din orasele Imperiului Roman. Latina era limba filipenilor, si de ea s-a slujit printre

ei Sfantul Pavel, ca si de cetatenia sa romana. În Iliria sau Dalmatia limba internationala era de asemenea latina. De la începutul

secolului sub dominatie romana Dobrogea adoptase latina în administratie si viata publica, chiar daca elina era înca limba “cultilor”.

De altfel influenta romana în Dacia se facuse de mult simtita ; denarul roman – ca sa dam un singur exemplu – fusese adoptat si

perfect copiat cand între Donaris si hotarele Imperiului erau înca cca. 200 km. Mai mult, daca limba greceasca avea, la fel cu celta

sau germana, unii cunoscatori în zona, ea, la fel cu celelalte limbi alogene, nu se bucura însa de raspandirea deosebita a latinei, de

statutul unanim acceptat al acesteia de “lingua franca”.

Revenind, trebuie sa subliniem alte doua aspecte ale acestor momente de început ale neamului. Astfel trebuie înteles faptul ca

adoptarea crestinismului de catre iliro-traci nu a fost, oricat ne-ar fi placut sa fie asa, un fenomen rapid. El a avut loc în timp

îndelungat, printr-un proces complex de traire si vestire a Evangheliei. Astfel, în sec.lV-V, Sfantul Niceta de Remesiana desfasura

înca o misiune de crestinare a tracilor pagani, crestinare ce însemna totodata si romanizarea lor (13). Dar, si acesta este al doilea

aspect important, centrele protoromanesti ce existau deja sau apareau, unite între ele prin fraternitatea si ierarhia crestina, aveau o

stabilitate deosebit de mare. Membrii lor nu mai erau iliro-tracii pagani dornici de lupte si aventuri, ci iliro-tracii crestinati si

romanizati, cetateni de nadejde ai Imperiului, oameni legati de pamantul pe care trebuiau sa-l sfinteasca prin viata lor. S-a derivat

din “pagus” cuvantul “pagan”, si s-a dedus gresit ca viata crestina a patruns în mediul rural foarte greu si foarte tarziu. Ca si în

mediul rural a patruns greu crestinismul este adevarat. Dar se uita atat faptul ca diferenta dintre oras si sat nu era pe atunci chiar

asa de mare – exceptand cele cateva orase … de exceptie – cat si ca mai exista un termen pentru localitatile rurale : “fossatum” !

Ori tocmai din acest cuvant ce desemna satele întarite (14) sunt originari termenii ce definesc în limba romana asezarea rurala si

membrii ei : “sat” si respectiv “satean”! Explicatia este una singura, conforma cu toate dovezile arheologice, istorice si lingvistice

cunoscute : opozitia fiintiala între satele întarite ale sedentarilor protoromani crestini, aparatori sau nostalgici ai Imperiului, si

pagusurile paganilor migratori, localitati neîntarite, ridicate pentru un timp si nu pentru totdeauna. Avem astfel, pastrata în limba

nationala cea mai autentica, imaginea comunitatilor stabile protoromane. Stabilitatea lor, rezistenta lor în fata migratiilor, s-au

datorat Bisericii si puterii dumnezeiesti ce lucra prin aceasta.

De altfel în limba romana exista o serie de aspecte unice aparute în urma acestei situatii. Parintele Petroniu de la Athos dadea ca

exemplu numele cele mai raspandite date de rusi, greci si romani Fecioarei Maria. Astfel, în vreme ce primii o numesc în general

Bogorodita, Nascatoare de Dumnezeu, iar grecii Panaghia, Prea Sfanta, romanii folosesc numele de Maica Domnului, care include în

el si fecioria si calitatea de mama a lui Dumnezeu, precum si – trebuie adaugat – adevarata înfatisare a puterii si sfinteniei

Preacuratei. Acest nume este o sinteza milenara a constiintei ortodoxe despre cea care s-a învrednicit a naste pe Dumnezeu

întrupat . La aceeasi concluzie conduce si termenul de “nevointa” folosit pentru ostenelile mantuitoare ale vietii calugaresti, în

comparatie cu sportivul “askisis”, tipic spatiului elenistic marcat de psihologia veche, ante-crestina (15).

Fireste, nu trebuie sa neglijam nici importanta armatei romane în cadrul procesului de formare a Poporului Roman. Chiar din punctul

de vedere al vietii crestine functia armatei nu a fost de mica însemnatate. E cazul sa amintim ca Sfantul Ioan Botezatorul nu a cerut

militarilor sa renunte la meseria armelor ( Lc. 3.14) si nu a cerut aceasta nici Sfantul Petru, atunci cand l-a botezat pe Corneliu si

casa acestuia (F.A. cap.10). De aceea în armata au existat multi crestini, chiar de la începuturile propovaduirii apostolice, mai ales

ca si Ortodoxia este potrivita cu spiritul militar-cavaleresc – luat în sensul cel mai curat al cuvantului.

Sfintii militari (16) au dovedit cu prisosinta acest lucru. Ei au dat în Romania un nou sens vietii militare; armata, soldatul roman au

devenit imaginea aparatorului. Aparator în fata dusmanului dar si a paganilor. Dublul sens s-a datorat atat faptului ca toti migratorii

erau pagani cat si faptului ca persecutiile, singurele atacuri “de stat” asupra armatei, au fost organizate de împaratii pagani, de

obicei si cei mai “ghinionisti” – de fapt batuti de Dumnezeu – în ceea ce priveste situatia economica. În plus a existat un fenomen de

mare importanta etnogenetica: asimilarea veteranilor. Atat autohtonii întorsi din zari îndepartate dupa cei 20-25 de ani de armata

cat si veteranii din trupele din Romania stabiliti aici în calitate de coloni au participat esential la etnogeneza. Aceste doua fenomene,

ca si influenta generala a coloniilor si taberelor militare din Romania au dat înca o caracteristica personala Neamului Romanesc:

aceea de popor razboinic defensiv, aparator prin definitie nu doar al unui pamant strabun, ci al unui întreg spatiu crestin.

Au existat o serie de centre de romanizare. Asa a fost zona celebrei Via Egnatia ce facea legatura între coasta adriatica a Epirului si

Constantinopol (initial drumul viza legatura cu Asia Mica). Asa a fost coasta Dalmatiei, apreciata de romani pentru frumusetea ei

(17). Asa au fost fiecare din comunitatile crestine aparute în Filipi, Salona (romanul Saruna (18), gr. Tesaloniki) si în alte zone (în

Scitia Mica, Dalmatia, Iliria etc.).

Generalitati (Explicarea unor termeni)

Crestinism, v. Ortodoxie.

Ortodoxia, dreapta credinta, este un nume folosit aici în sensul sau real de Crestinism, de Crestinism autentic, asa cum l-a lasat

Hristos Iisus. Celelalte culte care se deriva din Ortodoxie (arianism, romano-catolicism etc.) sunt denumite cu numele lor propriu-

zise.

Protoroman este un termen întrebuintat aici pentru acei stramosi traco-iliri care prin aderenta la o serie de valori specifice – cum

sunt crestinismul, viata militar-defensiva etc. – s-au distantat de restul romanitatii devenind baza unui nou popor, Poporul Roman.

Existenta protoromanilor poate fi situata aproximativ între anii 40-313 ai erei crestine, adica între începerea raspandirii

Crestinismului în lumea latina si victoria partidei crestine din cadrul traco-ilirilor romanizati. Dupa aceasta data putem vorbi despre

existenta Neamului Romanesc în forma sa initiala, primitiva (v. straromanii).

Romania este vechiul nume al Imperiului Roman de Rasarit, statul straromanilor (v.) ; este “stramosul” numelui Romania.

Romanitate este un termen folosit în dubla sa acceptiune, cea general cunoscuta – aceea de latinitate – fie ea privita ca grupare

umana, fie ca fenomen cultural, social, lingvistic etc. – legata intim de Roma si Imperiul Roman si cea particulara – valabila pentru

Romani într-un mod unic si explicata în Concluzii, subcapitolul Romanitatea Romanilor.

Romania este un cuvant folosit în aceasta lucrare nu cu sensul de “stat romanesc” ori de “Republica Romania”, ci în cel initial,

autentic, de Patrie originara, de spatiu de formare a Poporului Roman. Se foloseste acest termen deci pentru teritoriul aratat în

Harta V.3.3.

Straromanii sunt romanii cei mai vechi, din primele secole de existenta a Neamului Romanesc în forma sa propriu-zisa ( cca. 313-

602).

___________________________________________________________

Note:

(1) În scrierile Parintilor Apostolici se gasesc elemente de Teologia Istoriei, fireste nu sistematizate. Asa sunt I Cor. si cap.17 din ll

Cor. a Sfantului Clement Romanul, Pastorul lui Herma etc.

(2) Marrou, Teologia istoriei , Iasi, 1995. Desigur, aceasta critica nu anuleaza unele “bucatele” de adevar prinse în lucrare. Mai mult,

trebuie subliniat ca în Occident exista o preocupare activa pentru dovedirea si analizarea implicarii lui Dumnezeu în istorie, ca o

reactie la deismul si ateismul ce îl distrug. Un exemplu recent este lucrarea Dumnezeu si stiinta, realizata de Jean Guitton, Griska si

Igor Bogdanov.

(3) Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, p.7

(4) *** Rasismul în fata stiintei , Bucuresti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii stiintifice de valoare ce atesta validitatea

punctului de vedere crestin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveste raportul dintre spiritual si biologic

în definirea raselor, natiunilor si în general a grupurilor umane, în ceea ce priveste originea comuna, unica a oamenilor; fireste,

contine si anumite afirmatii propagandistice deplasate.

• Note bibliografice la capitolul Formarea Romanilor

(1) Romul Munteanu, scoala Ardeleana, Bucuresti, 1997, p.19-20, dar si 12-14 s.a.; tot aici se pot vedea eforturile ineficiente ale

unor urmasi de corectare a gravelor falsuri introduse anterior. Pentru efectele avute a se vedea prezentarea, de fapt nu doar

laudativa, ci si absurda, facuta de dl. Radulescu-Motru în Etnicul romanesc. Nationalismul , Bucuresti, 1996, p.42-46, d-sa fiind de

altfel perfect convins de formarea Neamului Romanesc exclusiv în Dacia (p.68, de pilda); fara a mai insista asupra elementelor din

respectivele pagini care conduc spre izvoarele straine ce au lansat din timpuri, e drept, mai vechi, aceasta teorie, sa subliniem atat

iresponsabilitatea si netemeinicia credintei în lipsa de constiinta latina a Poporului, cat si absurditatea de a crede ca un popor atat

de vechi ca Neamul Romanesc poate a nu avea constiinta nationala sau, si mai grav, ca aceasta ar putea fi “îmbunatatita”. Pentru

alte “originalitati” ale d-sale a se vedea eleganta combatere facuta de pr. Dumitru Staniloae în Iarasi Ortodoxie si Romanism , din

Ortodoxie si Romanism , de acelasi autor, editata de Asociatia Romanilor din Bucovina de Nord (1992 ?), p.70-86 si lucrarile indicate

în articolul respectiv de autor; merita studiat si Ortodoxie si latinitate , op. cit. , p.87-101, pentru a observa caracterul antiteologic si

antinational al uniatismului interbelic.

A se vedea pentru problema constiintei nationale lucrarea dl.-ui Iscru, Formarea natiunii romane, Bucuresti, 1995, iar pentru cea a

constiintei latine cea a dl-ui Armbruster, Romanitatea Romanilor, Bucuresti, 1993.

(2) Radu Vulpe, Cel mai original document al Romei – Columna Traiana , «M.i.» Vll(1973), nr.5(74), p.60-67; Paul MacKendrick,

Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti, 1978, p.63-75; Constantin si Dinu C. Giurescu, Istoria romanilor , 1, Ed.s.E., Bucuresti, 1975, p.78

(3) Adolf Armbruster, op. cit. , p.

(4) *** Romanii de la sud de Dunare , Bucuresti 1997, p.142-43, 144-145, 166-169, 184, 193-197, 202-204, 206-208 etc;

(5) Silviu Dragomir, Romanii din nordul Pen. Balcanice în Evul Mediu , Ed. Ac.R.P.R., Bucuresti, 1959, p.5

(6) Nicolae Iorga, Istoria romanilor , II, Bucuresti, 1935, în special p.108, dar si 17-19 s.a.

(7) Th. Capidan, Macedoromanii. Etnografie. Istorie. Limba , Fundatia regala pentru literatura si arta, Bucuresti, 1942, p.130-131s.u.

(aproximativ pana la p.147, dar si în alte locuri din lucrarea citata, se poate urmari opinia autorului în aceasta privinta, cu citarea

izvoarelor si lucrarilor folosite si comentarii de valoare; la p.143 afirma ca “în epoca de dupa parasirea partiala a Daciei sub

Aurelian, limba latina a rasunat din Carpati pana la Pind si de la tarmurile Adriaticii pana la Egee” si continua în p.143… admitand

romanizarea întregii zone)

(8) De exemplu în Romanii în secolul migratiilor , aparut în «BOR»5-6/1975, p.729-745, dl. Constantin C. Giurescu vorbeste despre

romanii din Dacia Pontica, Dobrogea, ca fiind urmasi ai populatiei romanice locale, “alcatuita din geti, bessi, crobyzi si tirizi

romanizati” ; daca din acest amestec de traci sudici si geti romanizati s-au putut forma romani, de ce nu s-au format si în alte zone

de amestec, asa cum a fost de altfel întreaga Peninsula Balcanica? De asemenea în Istoria romanilor, vol.I, domnii Constantin si Dinu

Giurescu observa numarul mare de dalmati din Apuseni (lucru de altfel valabil si pentru Banat, cu mult înainte de cucerirea

romana), trupele dacice din Panonia si alte regiuni balcanice etc. Este probabil ca aceasta contradictie între faptele prezentate si

concluziile trase sa provina din imperativele vremii de dictat în care s-au realizat lucrarile.

Ar fi poate cazul sa mentionam ca importanta elementului ilir în formarea Romanilor este dovedita de fenomene lingvistice

incontestabile, ca cele prezentate de Ovid Densusianu în lucrarea sa Istoria limbii romîne, vol. I, Bucuresti, 1961, desigur fara a lua

în seama comentariile istorice pripite în care se aventureaza d-sa.

(10) Pr. Dumitru Staniloae, «Besii» în manastirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), Nr.5-6, p. 587-589

(11) F.A. 16.8-40 – “si trecand dincolo de Misia, au coborat la Troa. si noaptea s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean

sta rugandu-l si zicand: Treci în Macedonia si ne ajuta. Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam îndata în Macedonia,

întelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia.

Pornind cu corabia de la Tora, am mers drept la Samotracea, iar a doua zi la Neapoli, si de acolo la Filipi, care este cea dintai cetate

a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar în aceasta cetate am ramas cateva zile. si în ziua sambetei am iesit în afara

portii, langa rau, unde credeam ca este loc de rugaciune si, sezand, vorbeam femeilor care se adunasera. si o femeie cu numele

Lidia, vanzatoare de porfira, din cetatea Tiatirelor, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca sa ia aminte la cele graite de

Pavel. Iar dupa ce s-a botezat si ea si casa ei, ne-a rugat, zicand: De m-ati socotit ca sunt credincioasa Domnului, intrand în casa

mea, ramaneti. si ne-a facut sa ramanem.

Dar odata, pe cand ne duceam la rugaciune, ne-a întampinat o slujnica, care avea duh pitonicesc si care aducea mult castig

stapanilor ei, ghicind. Aceasta, tinandu-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicand: Acesti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui

Preaînalt, care va vestesc voua calea mantuirii. si aceasta o facea timp de multe zile. Iar Pavel, maniindu-se si întorcandu-se a zis

duhului: În numele lui Iisus Histos îti poruncesc sa iesi din ea. si în acel ceas a iesit. si stapanii ei, vazand ca s-a dus nadejdea

castigului lor, au pus mana pe Pavel si pe Sila si i-au dus în piata înaintea dregatorilor. si ducandu-i la judecatori, au zis: Acesti

oameni, care sunt iudei, tulbura cetatea noastra si vestesc obiceiuri care noua nu ne este îngaduit sa le primim, nici sa le facem,

fiindca suntem romani. si s-a sculat si multimea împotriva lor. si judecatorii, rupandu-le hainele, au poruncit sa îi bata cu vergi. si,

dupa ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temnita, poruncind temnicerului sa-i pazeasca cu grija.

Acesta, primind o asemenea porunca, i-a bagat în fundul temnitei si le-a strans picioarele în butuci; iar la miezul noptii, Pavel si Sila,

rugandu-se, laudau pe Dumnezeu în cantari, iar cei ce erau în temnita îi ascultau. si deodata s-a facut cutremur mare, încat s-au

zguduit temeliile temnitei si îndata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat. si desteptandu-se temnicerul, si

vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei închisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare,

zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici. Iar el, cerand lumina, s-a repezit înauntru si, tremurand de spaima, a cazut

înaintea lui Pavel si a lui Sila; si scotandu-i afara (dupa ce pe ceilalti i-a zavorat la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie sa fac ca sa ma

mantuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus si te vei mantui tu si casa ta.

si i-au grait lui cuvantul lui Dumnezeu si tuturor celor din casa lui. si el, luandu-i la sine, în acel ceas al noptii, a spalat ranile lor, si s-

a botezat, el si toti ai lui îndata. si ducandu-i în casa, a pus masa si s-a veselit cu toata casa, crezand în Dumnezeu.

si facandu-se ziua, judecatorii au trimis pe purtatorii de vergi, zicand : Da drumul oamenilor acelora. Iar temnicerul a spus cuvintele

acestea catre Pavel: Ca au trimis judecatorii sa fiti lasati liberi. Acum deci iesiti si mergeti în pace. Dar Pavel a zis catre ei: Dupa ce,

fara judecata, ne-au batut în fata lumii, pe noi care suntem cetateni romani si ne-au bagat în temnita, acum ne scot afara pe

ascuns ? Nu asa ! Ci sa vina ei însisi sa ne scoata afara. si purtatorii de vergi au spus judecatorilor aceste cuvinte. si auzind ca sunt

cetateni romani, judecatorii s-au temut. si venind, se rugau de ei si scotandu-i afara, îi rugau sa plece din cetate. Iar ei, iesind din

închisoare, s-au dus în casa Lidiei; si vazand pe frati, i-au mangaiat si au plecat.”

(12) Pr. prof. dr. Ioan Ramureanu, Istoria bisericeasca universala , Bucuresti 1992, p.30-35, 41-43 (au vestit Evanghelia în spatiile

traco-ilire europene Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. si Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf. Ap. Pavel)

(13) asistent Stefan C. Alexe, Sfantul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele lV si V , Bucuresti 1969, p.24

(14) T. Capidan, Limba si cultura, Bucuresti, 1943, p.149;M. Petrescu-Dambovita, Cetati medievale de pamant pe teritoriul

Romaniei , «M.i.», XII(1978), nr.9(138), p.28-32

(15) pr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei , Bucuresti, 1995, p.211-212; tot aici se da si pilda unor obiceiuri

romanesti ce dovedesc adancimea patrunderii crestinismului în sufletul acestui popor.

(16) Sfintii: Achindin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Adrian din Nicomidia, general, +26 aug. 303-305; Adrian, fiul împaratului

traco-roman Probus, +26 aug.; Aglaie, împreuna cu cei treizecisinoua de ostasi mucenici din Sevastia Armeniei, +9 martie 320;

Agapie, ostas, +3 nov. în vremea împaratului Decie; Anatolie stratilatul, +23 aprilie 303; Andrei stratilatul, +19 aug. 303-305 si cei

doua mii cinci sute nouazecisi trei de ostasi împreuna cu dansul; Andrei din Mesopotamia, ostas, +18 mai 250; Anichit din

Nicomidia, ofiter, +12 aug. 305; Antonin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Attic, împreuna cu Agapie mai sus amintit si cu

Evdoxie, Carterie, Istrucarie, Pactobie, Nictopolion si alti douazecisiunu de ostasi martiri, +3nov. cca.320; Azi, facatorul de minuni,

ostas, +19 nov. 303-305; Calistrat din Cartagena, ostas, +27 sept. 304; Chelsie din Egipt, fiu de guvernator, +8 ian. 303; Chesarie

din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Chindeas / Candea din Durostorum (sudul Dobrogei), ostas, 20 nov. 303; Chiriac, fratele Sf.

Orentie, ostas, +25 iunie 303-305; Chiril din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Ciprian din Italia, fiu de guvernator, 10 mai 310;

Claudie tribunul din Roma, +19 mart. 283; Cleonic din Amasia (Pont), ostas, rastignit, 3 mart. 304; Codrat, ostas, +4 martie 274;

Codrat, sluj. împ., +21 apr. 303; Constantin din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Cristofor din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Dada din

Durostorum, ostas, +28 apr. 286; Dasie din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Dimitrie izvoratorul de mir, guvern. Sarunei, +26 oct.

303; Dorotei din Nicomidia, dreg. împ., +28 dec. 278; Elefterie cubicularul, +4 aug. 304; Elefterie cubicularul, +15 dec., sec. III;

Emilian din Durostorum, ostas, 18 iulie 362; Eudoxie, ostas, +3 nov., sec. III; Evcarpion din Nicomidia, ostas, +18 mai 300; Evdoxie,

dreg. împ., 6 sept. 303; Eventie din Antiohia Siriei, ostas, 9 oct., sec. IV; Evsignie din Antiohia Siriei, ostas, +5 aug. 362;

Exacustodian din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Farmachie din Anatolia, ostas, +25 iunie 303-305; Faust, ostas, +12 iulie 303-305; Firm

din Anatolia, ostas, +25 iun. 303-305; Gheorghe din Capadocia 23 apr. 303; Gordie din Cesareea Capadochiei, ofiter, +3 ian. 314;

Ieraclie ostasul, +22 oct., sec. III; Ipolit din Roma, ostas, +10 aug. 258; Isidor din Chios, ostas, +14 mai 251; Isihie singliticul,

general, +2martie303-305; Istucarie, ostas, +3nov., sec. III; Iust din Roma, ostas, +14iul., sec. IV; cei 200 de ostasi mucenici – cu

Hristofor mucenicul – , +9 mai 250 s.a.m.d.(a se vedea Anexa V.4)

(17) Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani , Ed. Brumar, 1995, p. 68-69

(18) A se vedea pentru acest vechi toponim romanesc, precum si pentru altele ce dovedesc definitiv continuitatea romaneasca si în

sudul Dunarii, Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistica si culturala în Balcani. Supravietuiri si evolutie , în *** Aromanii Istorie.

Limba. Destin , Bucuresti 1996, în general la p. 13-49, referitor la subiect la p.39-41; de asemenea si Th. Capidan , Limba si cultura,

Bucuresti, 1943, p. 161-163 si plansa Nr.2 (între p.-le 164 si 165).