Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea. In dor e prezentă intr-un fel propriu şi intr-un gând foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite, dar şi de persoanele dragi pe care nu le poţi uita nici măcar pentru o clipă, deoarece ele se află in inima ta oriunde ai fi. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.

In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu inţelegera adâncă in acela, dar in acelaşi timp, in dor omul se cunoaşte pe sine insuşi. Astfel, dorul nu este doar un sentiment, o trăire, o durere sau o simplă melancolie. Dorul este acela ce ne permite să cunoaştem o vastă gamă de simţiri, el pur şi simplu este, nefiind chemat sau aşteptat de nimeni, există sub pielea fiecăruia dintre noi.

Dorul doare. Işi încleştează degetele adânc in carnea-mi crudă şi sfâşie fără milă, lăsând cicatrici pe care nici măcar timpul nu le va vindeca.

Dorul visează. Işi imaginează neimaginabilul şi nerealizabilul. Îi place noaptea şi ar vrea să nu mai fie nevoie să se mai trezească.

Dorul plânge. Fără lacrimi. In tăcere.Dorul trăieşte, in rutina zilnică şi aparent nepăsătorDorul zâmbeşte uneori.Dorul speră. La ce oare? La ce speră? Nici el nu ştie.Intr-adevăr, dorul e un organ de cunoaştere a propriei fiinţe. Dorul te descoperă pe tine insuţi.

Dorul e mereu in depărtări, mereu caută sufletele sensibile… Şi atunci când eşti singru, doorul iţi ţine de urât, iţi aduce aminte de momentele incare se numără pină la doi, adică cele mai plăcute momente, momente de neuitat.

Dorul mai descoperă şi taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, in dor te descoperi fără să te realizezi. In el aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Dorul te cheamă lângă fiinţa iubită. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai inainte să se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei.

La curţile dorului este o meditaţie pe tema destinului. Destinul este sugerat de cuvântul „dor”, cu sensul de aspiraţie spre cer: „Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini”. Sensul este părăsirea cunoaşterii dionisiace, luciferice, telurice, lumeşti, pragmatice, ştiinţifice, senzoriale şi dobândirea cunoaşterii apolinice, paradisiace, ca o împodobire a omului cu„frumuseţea cea dintâi”, ca sens al credinţei creştine: „Aşteptăm /o singură oră să ne-mpărtăşim /din verde imperiu, din raiul sorin.”

Se poate face analogie la poezia Ritmuri pentru nunţile necesare a lui Ion Barbu, unde avem această a treia dimensiune a evoluţiei eului: „Că intrăm să ospătăm / În cămara soarelui / Marelui nun şl stea /Abur verde să ne dea “.Intrarea este condiţionată de primirea cheii a treia: „Uite ia a treia cheie / Vâr-o-n broasca Astartee”. Este o etapă a drumului în interior, care depăşeşte o limită interioară: „Prin vegherile noastre — site de in — / vremea se cerne, şi-o pulbere albă / pe tâmple s-aşază”ceea ce determină o înstrăinare în lumea materială, socială, senzorială: „Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide /lungi zile pierduţi şi străini”.

Este dorul de cer trăit ca o aşteptare, ca o renaştere spirituală, ca o apoteoză, ca o restaurare a fiinţei lui Adam cel de demult, ca o renaştere a întregului Univers: „Aşteptăm să vedem prin columne de aur / Evul de foc cu steaguri păşind, / şi fiicele noastre ieşind I să pună pe frunţile porţilor laur”.

Identitatea poetului cu destinul naţional este sugerată de folosirea pluralului la toate timpurile verbului:„hrănim”, „aşteptăm”, de prezenţa adjectivului posesiv „fiicele noastre”sm a expresiei „oaspeţi suntem”. Acest destin de aleşi aduce o bucurie în sufletul poetului, pe care o mărturiseşte lacrima: „Din cand încând câte-o lacrim-apare /şi fără durere se-ngroaşă pe geană. /Hrănim cu ea / nu ştim ce firavă stea”.

Simbolul stelei sugerează destinul, conceptul de fortuna labilis într-o nuanţă nouă de apartenenţă „la lumea cerului, la curţile dorului”, ca o metonimie a unei expresii din Psaltire: „La curţile Domnului”.

Sentimentul de tristeţe metafizică se estompează; nu mai avem o elegie ca în poezia Paradis în destrămare, ci avem o aşteptare plină de credinţă într-un destin celest binecuvântat. Ca şi la Alexandru Macedonski, în Rondelul rozei ce-nfloreşte, citim în sufletul poetului o linişte interioară, aşa cum era prefigurată în poezia Gorunul.

1.  Mai am un singur dor are ca temă motivul comuniunii dintre om şi natură, sau mitul reintegrării, care, fiind tratată prin prisma sentimentului de melancolie şi tristeţe, se transformă într-o elegie sau într-o meditaţie pe tema destinului uman. Ideea textului este identitatea dintre poet, popor şi patrie, idee care îi caracterizează pe aproape toţi scriitorii, care reprezintă linia poeziei de specific naţional: Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Barbu.

Nucleul generator al poeziei îl formează motivul dorului, de unde şi titlul Mai am un singur dor. Dorul este un sentiment specific poporului român şi exprimă aspiraţia către absolut, o stare de nelinişte, de dorinţa de a trăi sentimentul de iubire, de melancolie şi de tristeţe. El se împleteşte cu doina, alcătuind un motiv specific poporului român. Imaginile utilizate de poet sunt romantice. Trecerea în nefiinţă, sintetizată în mitul Marea Trecere, se împleteşte cu o evaziune în natură: „Să-mi fie somnul lin /Şi codrul aproape, / Pe-n tinsele ape /Să am un cer senin”.

Participarea naturii la această reintegrare va fi continuă. Toamna va da glas „frunzişului veşted”, izvoarele vor rosti o litanie: „Pe când cu zgomot cad / Isvoarele-ntruna, /Alunece luna /Prin vârfuri lungi de brad”.

Teiul sfânt îşi va întinde ocrotitor braţul unei crengi deasupra mormântului său: „Deasupră-mi teiul sfânt/Să-şi scuture creanga”.

Acelaşi sens integrator îl are înlocuirea „sicriului bogat” cu „un pat din tinere ramuri”.Comuniunea cu luceferii este un semn al mitului Marea Trecere: „Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar”, iar contopirea cu Pământul-Mumă este un alt mod de integrare în mit: „Ci eu voi fi pământ /în singurătate-mi”. Această contopire are la bază profunda identitate dintre poet, popor şi patrie.

2.  Mai am un singur dor este o elegie romantică, fiindcă sentimentul de tristeţe structurează tema, ideea şi eu/l poetic, pentru că avem o evaziune în natură, în mit şi chiar în nefiinţă. Eminescu trăieşte, ca şi poetul popular din Mioriţa, evenimentele mitului autohton. Dacă în poemul Luceafărul aceste mituri sunt prezente în structura epică, aici ele sunt mai mult sugerate. Mitul Luceferilor este dezvoltat prin personificare: „Luceferi, ce răsar/Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar”. Tot astfel, mitul Pământul-Mumă participă la moartea poetului: „Va geme de paterni / Al mării aspru cânt… /Ci eu voi fi pământ / în ingurătate-mi”. „Teiul sfânt” — prelucrare a mitului arborelui sacru — îşi va întinde creanga protector asupra sa, repetând acelaşi procedeu. Sfânta Lună va veghea Marea Trecere a poetului, exponent al conştiinţei universale şi, corelativ, al soarelui spirit {„Alunece luna / Prin

vârfuri lungi de brad”). Se sugerează mitul Cerul Tată, prin prezenţa bradului cosmic. Sentimentul naturii se împleteşte organic cu sentimentul de dor şi cu dragostea faţă de ţară. în acelaşi timp, poezia poate fi interpretată ca o meditaţie pe tema destinului uman (fortuna labilis). Poetul găseşte, ca şi păstorul moldovean din Mioriţa, un echilibru al universului, care se realizează prin sacrificiul său. Legea armoniei şi echilibrului exprimă înţelegerea lumii şi a universului, aşa cum o are poporul român, dar, în acelaşi timp, ea exprimă şi o trăsătură a clasicismului. Prezenţa şi a altor concepte clasiciste sugerează să se poată discuta despre sinteza adusă de Eminescu, deci discutarea poeziei ca o poezie programatică (ars poetica). Specificul naţional, ca trăsătură a romantismului, este prezentat prin integrarea miturilor populare, prin peisajul carpato-dunărean, prin accesibilitatea şi simplitatea doinei, poezia populară de care se apropie Mai am un singur dor. Eminescu se dovedeşte, prin aceasta, un poet de profund specific naţional.

3. Mai am un singur dor are patru variante: De-oi adormi curând, Nu voi mormânt bogat, Iar când voi fi mormânt, Mai am un singur dor. Mihail Eminescu, ca şi Lucian Blaga în poeziaGorunul, simte acea profundă unitate între om şi univers şi-şi imaginează momentul reintegrării ca o răscumpărare de toate dezamăgirile trăite într-o societate plină de contradicţii, de corupţie şi arivism, pe care le-a criticat în Scrisorile sale.

Universul eminescian este sintetizat prin simbolurile: luna, luceferii, marea, brazii, teiul, pământul, talanga, cântecul, precum şi prin miturile: Sfânta Lună, Sfintele Ape, Luceferii, Pământul-Mumă, Marea Trecere, Cerul Tată, prin Bradul cosmic şi este profund naţional. De aceea, elementele naturii: luna, brazii, apele, frunzele, marea, ca şi înMioriţa, vor exprima durerea naturii, provocată de moartea poetului: marea „ Va geme de patimi”, teiul,’,Să-şi scuture creanga”, iar toamna va da glas „frunzişului veşted”.

Moartea este o evaziune romantică în mijlocul naturii, care-1 iubeşte, aşa cum vedem în poezia O, rămâi {„O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate /Numai eu ştiu să le-ascult;”). Ea, natura, va plânge ca o mamă trecerea în nefiinţă a poetului („ Va geme de paterni / Al mării aspru cânt’) şi îl va reprimi sub forma mitului Pământul-Mumă, dându-i o identitate cosmică: „Ci eu voi fi pământ / în singurătate-mi”. II va alina durerea, tristeţea, dorul, însingurarea. Poetul va realiza un drum spre eternitate, pe care înMioriţa îl sugerează soarele şi luna, iar aici luceferii. Luna, ca simbol al principiului feminin, va aluneca peste vârfurile brazilor, sugerând curgerea timpului, fiindcă poetul, devenind Spiritul etern şi nemişcat, va rămâne neclintit. In Mai am un singur dor, Mihail Eminescu pare a relua, după două milenii, elegiile încărcate de

tristeţea, trăită la Pontul Euxin, de poetul latin Ovidiu, ca o prefigurare a destinului naţional şi ca o primă exprimare a conştiinţei naţionale, pe care acesta o reprezenta.

4.  Stilul eminescian se caracterizează prin echilibru şi armonie, prin integrarea organică a simbolurilor, a metaforelor şi a miturilor, prin marea varietate a sentimentelor di gajate din text: tristeţe, durere, duioşie, dor, melancolie, dragoste faţă de natura patriei.

Epitetele au rolul de a nuanţa textul, dar şi de a mitiza: „un singur dor”, „cer senin”, ni in bogat”, „tinere ramuri”, „teiul sfânt”, „frunzişului veşted”, „marginea mării”, somnul lin”, „..rece vânt”. Ele se împletesc funcţional cu o serie de personificări, care exprimă mituri:„Luceferi ce răsar… / O să-mi zâmbescă iar”, „Va geme de paterni / Al mării aspru cânt…” „Doar toamna glas să dea / Frunzişului veşted”, în care găsim prelucrate mitul Luceferilor, mitul Sfintelor Ape, mitul comuniunii dintre om şi natură.

Simbolurile, cu forţa lor de sugestie, vizează aceeaşi integrare prin mit în conştiinţa universală. Poetul devine pământ („Ci eu voi fi pământ), sugerând mitul Adam şi Eva, sau mitul Pământul-Mumă. Teiul Sfânt devine arborele sacru, care primeşte funcţii umane:„Deasupră-mi teiul sfânt /Să-şi scuture creanga”. Alte simboluri sugerează principiile primordiale: apa („Pe-ntinsele ape”, „La marginea mării’), pământul {„Ci eu voi fi pământ’),aerul („Ai serii rece vânt’), focul („Luceferi ce răsar’).

Metaforele au o profunzime deosebită. Moartea este văzută ca o adormire până la cea de a doua venire a Domnului Iisus („Somnul lin), în timp ce timpul îşi va continua curgerea („M-or troieni cu drag / Aduceri aminte’).

Un alt efect („ Va geme de paterni/Al mării aspru cânt’) sugerează o metonimie a felului în care natura va plânge moartea poetului, făcându-se substituţia dintre cauză şi efect. Versurile„Ci-mi împletiţi un pat/Din tinere ramuri” aduc o sugerare a renaşterii ca efect al integrării în natură. Tot aşa versurile „Alunece luna/Prin vârfuri lungi de brad”sugerează momentul primordial, când bradul cosmic se iveşte din Sfintele Ape, purtând Soarele, Luna, Stelele, Luceferii, adică generând, ca în Mioriţa, Cerul Tată (Să am un cer senin).

a curţile dorului este un volum de poezii de Lucian Blaga. Prima etapă din procesul de alcătuire a volumului se materializează într-un ciclu de Cincisprezece poezii imprimate în revista „Gândirea” nr. 7 (septembrie 1937): Asfinţit marin, Anno Domini, Ani, pribegie şi somn, Lângă cetate, În preajma

strămoşilor, Iezerul, Corbul, Trezire, Bunavestire pentru floarea mărului, Oaspeţi nepoftiţi, Alesul,Belşug, Cântecul bradului, Ciocârlia şi Bazin într-un parc. În primăvara anului 1938, pe când se afla în misiune diplomatică în Portugalia, definitivează un alt grupaj de 10 poezii, publicate în ziarul luiCezar Petrescu, „România” (Satul minunilor), în „Gândirea” (La curţile dorului, 1917, Destin),apoi în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 11 (Alean, Unicornul şi oceanul, Vânzătorul de greieri, Coasta soarelui, Estoril), toate imprimările datând din acelaşi an. Numai poeziaBoare atlantică apare pentru întâia oară în volumul La curţile dorului, scos de Fundaţia regală pentru literatură şi artă în toamna lui 1938. Între reacţiile critice trebuie menţionată aceea, total neaderentă, a lui Nicolae Iorga, studiul luiŞerban Cioculescu despre „esenţa universalistă” a liricii lui Blaga, cronica semnată de Alexandru Philippide, ce delimita cu fineţe neliniştea „de natură metafizică” a poetului de „zbuciumul său mai mult mintal, cerebral”, în sfârşit, contribuţiile lui Octav Şuluţiu şi Ion Chinezu ce fixează locul volumului în ansamblul poeziei lui Blaga. În ediţia definitivă de Poezii (1942) Blaga introduce şi poemulÎntoarcere (publicat, iniţial, în „Revista Fundaţiilor Regale”, (1942, nr. 3). Ediţiile de Opere, vol. I (1974) şi Opere, vol. I (1982) reeditează sumarul complet, cuprinzând 26 poeme, al volumului La curţile dorului, în care „sentimentul dispersiunii în cosmos” (Basil Munteanu) şi regăsirea stenică a „mumelor” imprimă poeziei lui Blaga începutul unui proces, formal vorbind, de clasicizare. Înălţarea la metafizic şi întoarcerea în spaţiul privilegiat al Iezerului sau al Satului minunilor ordonează, într-o arhitectură cu sonorităţi aproape clasice, poemele din La curţile dorului (1938). Motivul coagulant este „un aproape patologic dor de ţară” (Ion Chinezu), majoritatea versurilor fiind scrise în Elveţia şi Portugalia. Îndreptat, nostalgic, spre „raiul sorin”, Blaga îl reface mental printr-un anamnesistulburător: „Stau acum iarăşi cu faţa spre ţară. /

Întoarcerea va să rămână un vis, / să nu calc o nespusă poruncă / sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris. / Numai noaptea, în fiece noapte, / somnul mai vine, / sosindu-mi din depărtatele plaiuri / mi-aduce un pic de-ntuneric, / ca un pumn de ţărână din patria mumelor, / din cimitire de raiuri” (Ani, pribegie şi somn). Poetul creează, în continuare, o mitologie sui-generis şi trăieşte, cu gravitatea cunoscută din culegerile anterioare, misterul cosmic. La acestea se adaugă acum gestul ritual ce anunţă „schimbarea zodiei”. „Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide / lungi zile pierduţi şi străini. / Oaspeţi suntem în tinda noii lumini / la curţile dorului. Cu cerul vecini” (La curţile dorului). Curgerea vremii, timpul însuşi cu mişcarea sa ciclică structurează meditaţia ce devine, în mod treptat, jubilativă. Contactul cu ţara dorului este anteic, de unde elogierea miracolului vegetal în diferitele vârste ale anului: „Mocneşte copacul. Martie sună. / Albinele-n faguri adună / şi-amestecă învierea, / ceara şi mierea” (Trezire); o Bunavestire pentru floarea mărului anunţă pomul încărcat cu rod din Belşug, în timp ce „singura fiinţă care are religia luminii” ţâşneşte spre soare într-un gest brâncuşian: „se-nalţă odată, / biruitor fără fier, / din holda cer / şi descântă păcatele / peste toate satele” (Ciocârlia). Aceasta, pentru că - notează filosoful - „ea se lasă oarecum absorbită de soare. Zborul ciocârliei este singurul act din regnul animal care poate fi interpretat ca un act ritual” (Discobolul). Volumul certifică, pe de altă parte, prin sintagma „curţile dorului”, reapariţia rimei şi, în general, a formelor clasice de extracţie folclorică. De asemenea, justifică apelul reiterat (în sens de: purificat) la traducerea în metaforă a conceptului unghiular de gândire mitică. Lacul din miezul muntelui e „ochi al lumii” şi ax veşnic în „spaţiul mioritic”: „în pâlnia muntelui, iezerul netulburat, / ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. / Oglindeşte un zbor prea înalt şi cerul / curat, ce i-a fost odată promis. // Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vârste, / şi mulcom apoi spre vânătul cer. / Visează-n amiazi despre rodii de aur, / care se coc, senine, în ger” (Iezerul).

 Veghea spiritului (asociat, aici, cu iezerul fără fund) face pereche cu permanenţa bradului, simbolic şi el, aşezat între „zodii” şi „ţară”, între cer şi pământ (Cântecul bradului), dar şi cuSatul minunilor, ancestral, arhetipal, unde „cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri / dumineca lungă şi fără de seară”. Osmoza dintre atitudinea lirică şi spaţiul-matrice este deplină, La curţile dorului atingând cota de vârf a maturităţii estetice în opera poetică a lui Blaga. Reluând un motiv fundamental din La cumpănă apelor (1933) ca „satul natal”, volumul de faţă are - dincolo de valoarea sa intrinsecă - şi o funcţie de turnantă în ansamblul poeziei blagiene, tonusul vital de aici anunţându-l pe acela din Nebănuitele trepte (1943). Pe aceeaşi linie de spiritualizare a expresiei poetice se înscrie şi ciclul lusitan, perfect integrat, de altfel, în materia volumului, încă din versurile oarecum anticipative din Seară mediteraneană (poem existent în La cumpăna apelor) „misterul apare în plină lumină şi nostalgiile grele se topesc, ca o adiere, în jocul liber al silabelor clare” (Ion Chinezu). Asfinţit marin, Estoril, Alean, Boare atlantică,Unicornul şi oceanul şi Coasta soarelui restituie, sub forme savant epurate, un teritoriu solar, melancolizat ontologic: „Valul acopere numele / scrise-n nisipuri, şi urmele. // Soarele, lacrima Domnului, / Cade în mările somnului” (Asfinţit marin). Sau: „Chiparoşi ca fusele / ’n toate cimitirele / ne abat privirile / către inimi - dusele. // Neclintite-s morile, / gândul, sarcofagele, / frunza şi catargele. / Ard în lume orele” (Coasta soarelui). Ochiul lui Pillat decupa peisajul mediteranean într-un desen precis, la Blaga însă plastica imaginii se fluidizează în metaforele organizate sub formă de distihuri (Asfinţit marin, Alean) sau de terţine (Boare atlantică), materia îşi pierde densitatea iar mitul primeşte transparenţa lacrimii. El precipită şi în efigia de sursă livrescă a inorogului - expresie „nu a spaţiului, care n-a putut să-l reţină, ci a timpului, care a reabsorbit imediat miraculoasa vietate în firescul ei mediu temporal, în demultul primordial” (Edgar Papu).

Iată-l în Unicornul şi oceanul: „Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul, / se-nfruntă-n poveste cu oceanul. // E apă sau altă fiinţă, cu plesne, / În care se simte intrând pân’ la glesne?”. Finalul poemei - „Se-nalţă de spaimă-n paragini / când taina se sfarmă la margini” - se acordă cu procesul de abstractizare metaforică din celelalte piese, în tentativa eului liric de a se apropia de misterul cosmic: timpul „arde” în lume (Coasta soarelui), cocorii pornesc „spre clime de flăcări” (Destin), corbul aduce „o veste cerească” (Corbul) iar soarele, „lacrima Domnului”, se ascunde, simptomatic parcă, în „mările somnului” (Asfinţit marin). Expresiile acestea, premonitive, lărgesc mult - întrucât o proiectează în metafizic - aria dorului de ţară. Încă din La cumpăna apelor ne întâmpina, dematerializat deja, „un înalt unicorn fără glas” (Septemvrie), care asculta trecerea mioritică în cadenţe de apoftegmă. El va auzi apoi, în Ce aude unicornul, „plânsetul ţărilor” şi „bocetul omului” într-o melancolie impersonal izată, cosmică. Acum însă totul se proiectează pe fundalul marin, unde „largul prieşte nălucilor line” (Estoril), contemplate de „pe-un galben liman portughez” (Alean). Apele întinse şi „largile vremi” sunt evocate într-o cantabilitate aproape eminesciană, ce prepară memorabila întoarcere în orizontul carpatin: „Lângă sat iată-mă iarăşi, / prins cu umbrele tovarăş. //...// Câte-s altfel - omul, leatul! / Neschimbat e numai satul, //...// Aur scutură alunul. / Fluier zice. Cade fumul. // Greierii părinţilor / mulcom cântă, mulcom mor”. Submersiunea (În preajma strămoşilor), „căderea” soarelui în mare şi a îngerilor, ca în poezia lui Trakl, sub formă de cenuşă (Anno Domini) sunt alte ipostaze ale „întoarcerii”, din care desprindem frisonul „marii treceri” a omului, ritmat de curgerea anotimpurilor şi de „ornicul bătrân” al cetăţii. Volumul distilează astfel motive şi tonalităţi recognoscibile în versurile anterioare lui 1938, dar în condiţii de echilibrare adesea perfectă între concret şi abstract, între dimensiunea autohtonă (id est: „mioritică”) şi „esenţa universalistă”

(Şerban Cioculescu), între verslibrismul constitutiv şi clasicizarea formală din această poezie de mare combustie ideatică şi afectivă.

Nu puţini suntem aceia care am avut bătăi de cap cu dorul. Unii îl consideră sentiment, alţii instinct sau durere. Lucian Blaga spunea însă că "Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului". Într-adevăr, dorul nu este un sentiment, o trăire sau o durere, el este cel care ne permite să trecem prin dragoste şi prin toate etapele ei, dorul există, pur şi simplu, fără să fie aşteptat, chemat sau dorit.             Ne punem întrebarea " De ce Lucian Blaga a asemănat dorul cu un organ de cunoaştere a infinitului?". Cred că dorul este al şaselea simţ pe care numai cine iubeşte îl poate dobândi. Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a adulmeca, avem piele pentru a simţi şi gură pentru a gusta. De ce nu am fi înzestraţi şi cu dor, pentru a cunoaşte infinitul? Totodată, cred că această analogie a dorului cu un organ dovedeşte existenţa sa în noi, involuntar, fără să ştim când apare sau dispare dorul.             Dorul nu se vindecă. Acesta se sedimentează şi vine altul peste el. Pe de altă parte, a ne fi dor înseamnă că iubim, că avem ce să dorim, pe cine să dorim.             În acelaşi timp, ne-am putea întreba "De ce un organ de cunoştere a infinitului?". Dorul este organul sufletului, aşa cum ochii, nasul, gura sunt organe ale trupului. Dorul ne duce într-o călătorie în timp, ne trezeşte amintiri şi ne oferă nostalgie, dar ne şi dă puterea să iubim, să aşteptăm şi să ne gândim la posibile scenarii cu final fericit.             Lipsa sufletului pereche stimuleză, trezeşte dorul, ducându-ne într-un Univers în careiubirea e infinită, singurătatea e infinită, tristeţea e infinită şi nici măcar timpul nu mai există.             În concluzie, dorul poate fortifica dragostea, pentru că după

ce am cunoscut infinitul nu vom mai putea da drumul iubirii, dar poate şi sfărâma ceva ce s-a clădit cu încredere şi pasiune.            Dorul este o balanţă ce se înclină în funcţie de greutatea iubirii purtate.