Preot Paroh Iacobeanu Marius - Telefon: 0745.760.239 Preot slujitor Ciuche Eugen Ciprian - Telefon: 0744.862.191 Preot Ichim Gabriel, slujitor la Biserica ,,Acoperământul Maicii Domnului”, filia Parohiei Ortodoxe Lazaret, pentru persoane cu deficiență de auz - Telefon: 0742.973.355 Adresa: Parohia Ortodoxă Lazaret, Str. Digu Bîrnat nr. 19. Email: parohialazaret@yahoo.com

DESPRE EUHARIST MIREANUL

-au rugat doi dintre părinți lui Dumnezeu, să le arate la ce măsură au ajuns. Şi au auzit glas zicându-le: În cutare sat din Egipt este un mirean pe nume Eu-

harist, iar pe femeia lui o cheamă Maria; încă n-ați ajuns pe măsura lor. S-au ridicat cei doi bătrâni, plecând spre sat; şi au întrebat, găsindu-i locuința şi femeia, căreia i-au spus:

– Unde e bărbatul tău? – E păcurar şi paşte oile. Şi i-a chemat în locuință. Când s-a înserat a venit şi Euharist cu oile, văzând bă-

trânii, le-a pregătit masa, şi a adus apă de le-a spălat picioarele. Bătrânii i-au spus: – Nu vom mânca nimic dacă nu ne dezvălui lucrarea ta. El răspunse cu sfială: – Sunt cioban şi ea e nevasta mea. Bătrânii l-au tot rugat, dar nu vroia să le spună. Atunci ei au adăugat: – Dumnezeu ne-a trimis la tine. Auzind cuvântul acesta, s-a speriat şi le-a spus: – Oile le avem de la părinți; şi dacă dă Domnul spor din ele, facem trei părți; o

parte săracilor, o parte pentru oaspeții străini, şi a treia pentru trebuințele noastre. De când mi-am luat nevastă, nu ne-am pângărit nici eu nici ea, ci e fecioară; şi amân-doi dormim deosebi. Noaptea purtăm saci şi ziua haine. Până acum nimeni n-a ştiut acestea.

Auzind ei, s-au minunat şi au plecat slăvind pe Dumnezeu.

PROGRAMUL SĂPTĂMÂNII: 17 - 23 AUGUST

Luni, Marți, joi 07:30 - Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas)

Miercuri 07:30 18:00

- Sfânta Liturghie - Sfântul Maslu

Vineri 07:30 19:00

- Sfânta Liturghie - Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

Sâmbătă 07:30 17:00 18:00

- Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas) - Vecernia - Acatistul Sfântului Ierarh Luca ai Crimeii

Duminică 07:00 - Utrenia şi Sfânta Liturghie

Nr. 56 / 17 - 23 august 2014

„Nimic nu poate apropia inima mea aşa de mult de Dumnezeu, ca milostenia." (Sfântul Isaac Sirul)

- HRAMUL BISERICII NOASTRE -

CONDACUL I

din Acatistul Adormirii Maicii Domnului

elei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei, celei ce te sui de

la pământ la cer, cântare cu cucernicie, pentru preacinstita ta Adormire, aducem ție Născătoare de Dumnezeu. Iar tu, ca ceea ce ai biruință peste moarte, de toate întâmplările aducătoare de moarte ne păzeşte pe noi, ca să-ți cântăm ție: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru Adormirea ta, nu ne laşi pe noi!

CUPRINS

2. De ce o preacinstim pe Maica Domnului? 3-4. Maica Domnului, singura bucurie şi ultima nădejde într-o lume în agonie. 4-5. Imaculata Concepție. 6-7. Vindecarea lunaticului. 8. Minunea Sfintei Liturghii-VIII 9-10. Sfinții Martiri Brâncoveni, jertfă pentru credință şi neam. 11. Puterea rugăciunii. 12. Despre Euharist mireanul.

2

DE CE O PREACINSTIM PE MAICA DOMNULUI?

acă pe sfinți, pe mucenici, pe prooroci, pe sfinții îngeri noi îi cinstim, Biserica ne învață că pe Maica Domnului noi o preacinstim. De ce se aduce Maicii

Domnului această preacinstire, mai înaltă decât a cetelor sfinților? Cine este Maica Domnului pentru noi?

Maica Domnului este cea care ne-a deschis nouă calea spre mântuire, este cel mai curat vas al Duhului Sfânt dintre toți oa-menii, cea care s-a învrednicit să nască pe Hristos în lume, spre mântuirea noastră, Maica Domnului este cea care a fost părtaşă la mântuirea întregii lumi. Important este să vedem în ce fel, în ce duh, cu ce cuget, s-a făcut Maica Domnului părtaşă mântuirii noastre.

În deplină smerenie şi iubire Maica Domnului şi-a dat con-simțământul către Arhanghelul Mihail spre a se întrupa din ea Fiul lui Dumnezeu, acceptând voia lui Dumnezeu cu ea şi cu noi: „Fie mie după cuvântul tău”. Şi cu adevărat ştim că fără acest consimțământ al Maicii Domnului, Dumnezeu-Cuvântul nu S-ar fi întrupat şi lumea şi noi cei de as-tăzi nu am fi avut şansa la mântuire şi la iertarea păcatelor. Căci Dumnezeu nu for-țează pe nimeni la a face voia Lui, ci lasă omului voie pe deplin liberă la face sau a nu face voia Lui.

Astfel a fost şi cu Maica Domnului, ea nu a fost forțată a accepta să Se sălăşluias-că Însuşi Dumnezeu-Cuvântul într-însa, ea singura s-a plecat voii Lui sfinte, cu toată dragostea de Dumnezeu şi de lume. Ea singură acceptă, din prea mare iubire, minu-nea cea prea mare a întrupării Cuvântului, prin libera alegere o doreşte şi întru ea se lucrează această minune a minunilor numai pentru izbăvirea omului.

Şi cum ar fi putut Dumnezeu să forțeze pe cineva, pentru ca să Îl nască cu trup? Şi ce fel de „mântuire” ar fi fost aceea, care s-ar fi făcut cu de-a sila, fără voia omului? Însă mântuirea noastră s-a făcut cu mare iubire şi din mare iubire. Dintr-o iubire indescriptibilă. Pentru că s-a întâlnit iubirea liberă şi jertfelnică a lui Dumnezeu pen-tru om cu iubirea liberă şi dogoritoare a Maicii noastre pentru Dumnezeu. Maica Domnului a conlucrat cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii în mod continuu şi voit, dintr-o deplină smerenie şi dragoste de Dumnezeu şi de om.

Cinstim apoi pe Maica Domnului pentru că a fost purtătoare de Hristos, ca ceea ce a purtat în pântecele ei pe Însuşi Dumnezeu, cea care s-a sfințit pe sine purtând Sfințenia însăşi.

Pe această linie, ne spune Parintele Ciprian Negreanu: “Gândiți-vă că Maica lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Hristos, nouă luni avându-L în pântece. Şi sângele lui Dumnezeu era şi sângele ei, şi gândul lui Dumnezeu era şi gândul ei, toată Dumne-zeirea era în pântecele ei şi într-un fel sau altul îl respira pe Dumnezeu. Şi, după ace-ea treizeci de ani, a fost alături de El ziua şi noaptea. Cum trebuie ea să-L fi cunoscut pe Dumnezeu, cum trebuie să-L fi înțeles, şi câtă încredere avea în mila şi dragostea lui Dumnezeu? Încât şi la nunta din Cana Galileii a zis: “să faceți ceea ce vă va spune“. Nu o tulburau cuvintele Domnului: “Ce este Mie şi ție femeie? Vremea Mea n-a sosit

11

PUTEREA RUGĂCIUNII

ntr-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumusețea cărți-lor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai

rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundați în întuneric. Unul dintre ei zise:

- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare „Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.

Ceilalți doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga să a fost atât de frumos spusă, dar ca-mera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugă-ciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toții, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tablo-ul electric, a schimbat siguranța şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spu-nând „Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriți, le spuse, ară-tându-le Biblia de pe masă:

- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: „Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe”.

ORIGEN spunea: „Se roagă neîncetat cel care uneşte rugăciunea cu faptele trebu-incioase, şi faptele cu rugăciunea”.

Dragi copii, ŞTIAŢI CĂ:

CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ (1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate virtuțile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii ortodocşi, CREDINŢA este un MARE HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieți pământeşti. (Filipeni 1, 29; 1 Cor. 12, 9). Sfinții Părinți arată că frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morții celei veşnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc. (Matei 10, 28; Luca 12, 5)

„Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați şi primit, şi le veți avea.” (Marcu 11, 24)

„Rugăciunea e respirația sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor.” Părintele Arsenie Boca

10

Cei unsprezece copii, patru băieți şi şapte fete erau avuția cea mai de seamă a părinților, care îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credință şi dragoste de țară şi de neam. Întelepțitului de sus domn i-a dăruit Dumnezeu, spre bună orânduire a trebuințelor țării şi un sfetnic de taină, un priceput iconom: vistiernicul Ianache, care i-a fost de mare ajutor în drumeția pământească până în sfârşit, împreună purcezând ei prin nevoința muceniceas-că în călătoria spre cer.

Lăcomia turcilor stârnită de averile voievodului a făcut ca, în vinerea din Săptămâna Patimilor, mărturisitorii lui Hristos să fie ridicați de turci şi duşi la Ţarigrad, fiind închişi în înfricoşata temniță de lângă zidurile cetății, numită Edicule, Şapte Turnuri. Numai în cămăşi, legați cu lanțuri, cu capetele desco-perite şi desculți, mărturisitorii întru Hristos au fost aduşi în fața sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunța la creştinism, Brâncoveanu a răspuns fără rețineri: "De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor!", iar către fiii lui a rostit: "Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feței Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” În urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit să fie tăiate capetele

copiilor domnitorului. Primul cap re-tezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Ştefan şi Radu. Când a sosit rândul lui Matei, băiatul cel mai mic, acesta a început să plângă. Tatăl lui i-a poruncit să se ase-mene fraților săi. Copilul s-a îndreptat spre jertfă fără rețineri. Au urmat Ia-nache Văcărescu, bunul sfetnic, apoi domnitorul, care a făcut o cruce mare, zicând: "Doamne, fie voia Ta!". Aceasta se întâmpla pe 15 august 1714, în ziua

în care domnitorul împlinea 60 de ani. Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor, fiind scoase de câțiva creştini şi duse în

mare taină într-o mânăstire din Haliki. Doamna Maria, văduvită de soț şi de prunci, a fost condamnată la închisoare pe viață, dar cu ajutorul Celui de Sus, la sfârşitul anu-lui 1716 revine în mult-iubita țară iar în anul 1720, reuşeşte să aducă osemintele mu-ceniceşti îngropându-le în Biserica Sfântul Gheorghe Nou dîn Bucureşti, unde se află şi în prezent.

Prin martiriul lor, Sfinții Brâncoveni strălucesc între luminătorii mult râvnitori pentru toată fapta bună, însuflețiți de o credință dreaptă, mare, vie şi lucrătoare, do-bândind cununa şi slava mucenicească.

3

încă“. Ea ştia dragostea Lui, îl cunoştea foarte bine, mai bine ca oricine. Nici n-a stat pe gânduri. Ea ştia ce va face, aşa că a zis: “faceți ce vă va spune“. Adică îl cunoştea aşa de bine, mai bine ca orice om de pe pământ.”

Vedem că Maica Domnului nu a fost legată de Mântuitorul doar prin prietenie, evlavie, rugăciune, precum sfinții, ci ea a fost legată ființial, prin trup, prin gând, prin cunoştință. De aceea Maicii Domnului se datorează preacinstire, pentru că prin taina care s-a lucrat prin ea, ea a fost însăşi purtătoare de Hristos.

Dar lucrarea Maicii Domnului în lume nu s-a oprit în a-L naşte pe Hristos în lu-me. Acum şi până la sfârşitul veacurilor, Maica Domnului este cea mai mare mijloci-toare pentru om înaintea Prea Sfintei Treimi şi se roagă pentru noi toți, pentru mân-tuire şi izbăvire de necazurile vieții. Frumos spunea Părintele Ioanichie Bălan: “Dacă toate cetele îngerilor şi ale sfinților ar tăcea şi numai Maica Domnului s-ar ruga pen-tru noi încă am avea mare nădejde de mântuire”.

Şi în acelaşi duh spunea Părintele Arsenie Papacioc: “Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiți şi slabi decât s-ar simți înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu drepta-tea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători. Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.”

MAICA DOMNULUI, SINGURA BUCURIE ŞI ULTIMA NĂDEJDE ÎNTR-O LUME ÎN AGONIE

red că, în durerile şi în suferințele noastre, şi în rupturi-le noastre, şi în despărțirile noastre, când ne leapădă

apropiații, când ne despărțim fără voie, când celălalt nu-ți dă-ruieşte dragostea pe care tu ai vrea să ți-o dăruiască, când tu nu îi dăruieşti dragostea pe care tu ar trebui să i-o dăruieşti şi nu poți să i-o dăruieşti, cred ca mai apropiat ca Maica Domnu-lui, ca să ne audă rugăciunile nu poate fi.

Pentru că Maica Domnului ştie ce înseamnă “sabie va trece prin inima ta“. Cât de greu i-a fost Maicii Domnului să-şi vadă Fiul răstignit, batjoco-rit, scuipat, hulit, ucis, pus în mormânt, pecetluit, puşi străjeri la uşa la mormântului? Toate acestea au fost pentru ea mult mai grele, chiar decât pentru Apostoli. Şi de aceea zice şi Sfântul Siluan, şi bine zice, că n-a mai fost durere asemenea nicicând, şi n-a mai fost inimă prin care să treacă asemenea săbii nicicând. De aceea Maica Dom-nului înțelege atât de mult inima îndurerată a omului.

De aceea Maica Domnului este în primul rând un izvor al tămăduirilor aici, adică chemată în rugăciune aici, unde sufletul omului este întristat. Nu întâmplător Para-clisul Maicii Domnului se spune pentru sufletele întristate, care se află în întristare. Aşa este. Toate rugăciunile Maicii Domnului sunt pentru sufletele întristate, pentru sufletele deznădăjduite, cele care nu pot purta povara greutății, care sunt rupte în două, sunt cu inimile frânte. Acelea să se roage Maicii lui Dumnezeu că nu este om care să înțeleagă mai bine prin ce trăiți şi prin ce treceți voi. În afară de Dumnezeu

4

nu este nimeni să înțeleagă mai bine ca Maica Domnului. Cu acest gând să plecăm de la acestă sărbătoare: să

chemăm pe Maica lui Dumnezeu în întristările noastre, în durerile noastre, în aşteptările noastre pe care nu le putem împlini şi care ne dor, să chemăm pe Maica Dom-nului, pentru că ea are inimă de mamă.

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poți sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atât de înduioşător… Vedeți ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alții, nu te vor, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poa-te face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poți sta aici, să vii acasă că doar tu ai unde veni…“. Dacă mama cea pămân-tească poate face aşa ceva, gândiți-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne pă-răsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă.

Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toți cei care vrem s-o avem de mamă. Maica Domnului ne chea-mă la Domnul Hristos, ne cheamă să fim aproape de Domnul Hristos. Sigur că ne ajută Dumnezeu în primul rând. Dar, de multe ori ne gândim că suntem păcătoşi şi că nu suntem vrednici să se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne lasă nicioda-tă! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele împrejurări am trece. Ori de-am fi bol-navi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputincioşi, Dumnezeu nu ne lasă.

Nu ne lasă nici Maica Domnului. Ea este cu noi şi ne ajută, ne întăreşte, se roagă pentru noi, ne ocroteşte şi ne mângâie. “Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea“. Aceasta este Maica Domnului.

Niciodată nu suntem singuri când o avem pe Maica Domnului. Niciodată nu pu-tem fi singuri când Îl avem pe Dumnezeu. Niciodată nu suntem singuri când îi avem pe sfinții lui Dumnezeu. Niciodată nu suntem părăsiți când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi. Ierom. Rafail Noica

IMACULATA CONCEPTIE

maculata Concepție este dogma inventată de Biserica Romano-Catolică prin care s-a hotărât de ei că Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul

strămoşesc, că s-ar fi născut asemenea Mântuitorului, prin umbrirea Sfântului Duh, iar nu prin împreunare trupească.

Această invenție nu numai că a fost criticată de Părinții ortodocşi, dar nici printre apuseni nu şi-a găsit susținători. "În acest fel, biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învățătura dreaptă" ."Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât", spune răspicat Sfântul Ioan Maximovici. Citind afirmația unui episcop apusean, Malou, care spune că Maica Domnului "este o completare a Sfintei Treimi" - mergând deci pe calea zeificării ei - şi având în vedere şi necinstirea Maicii Domnului de către protestanți, Sfântul Ioan Maxi-

9

SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI - JERTFĂ PENTRU CREDINŢĂ ŞI NEAM

fântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2014 să fie declarat Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, întrucât se împlinesc 300

de ani de la trecerea acestora în rândul mucenicilor lui Hristos. Sfinții Martiri Brân-coveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, sunt prăznuiți pe 16 august.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare "ctitor" de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru țara să şi pentru cre-dința creştină. Constantin Brâncoveanu s-a născut în localitatea Brâncoveni din părțile Romanațiului şi a avut printre strămoşii după tată pe Matei Basarab, domni-tor, mare ctitor de biserici şi mănăstiri, iar după mama lui, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Din pruncie rămânând fără tată, mai-ca lui s-a îngrijit să-i dea o creştere aleasă şi în frica lui Dumnezeu, dându-l să învețe Sfintele Scripturi, carte grecească şi slovenească. Ajuns la vârsta căsătoriei îşi alese de soție pe Maria, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă. Căsătoria lor a fost bine-cuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii.

La moartea voievodului Şerban Cantacuzino, în octombrie 1688, a fost uns domn de către mitropolitul țării, Teodosie. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la Bucureşti (prima Biblie completă în limba română). După Biblie au văzut rând pe rând lumina tiparului în limba română: Psaltirea, Sfân-ta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul şi Apostolul. Binecre-dinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu şi-a rânduit domnia cu multă înțelepciu-ne, aşa încât în toată domnia lui de 25 de ani, țara nu a cunoscut război, deşi era înconjurat de trei imperii care o duşmăneau (rusesc, turcesc şi nemțesc).

A inițiat o amplă activitate de construcții religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. A ctitorit Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Bisericile Potlogi şi Mo-goşoaia, Mânăstirile Horezu, Surpatele, Polovragi, Turnu. Pe lângă biserici şi mânăs-tiri a construit şi clădiri mărețe, precum vestitul palat Mogoşoaia. Constantin Brân-coveanu a fost şi un mare ocrotitor al culturii româneşti prin scris şi tipar, mult iubi-tor de cărți bisericeşti şi de învățături evlavioase. Pentru buna sporire în această lu-crare de prea mare nevoie țării şi dreptslăvitorului ei popor el a avut şi împreună lucrarea unui om minunat, care şi-a înmulțit talanții dați lui de Dumnezeu, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti şi Sfânt Sfințit Mucenic Antim Ivireanul.

8

MINUNEA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII (VIII)

umnezeiasca Împărtăşanie (II): Aşa cum fierul când vine în legătură cu focul, se face şi acesta foc, nu focul se face fier. Desigur, Sfânta Împărtăşanie o pri-

mim prin gură, dar aceasta intră mai întâi în suflet, şi aco-lo realizează unirea noastră cu Hristos, aşa cum ne spune şi Apostolul Pavel: “Cel care se uneşte cu Domnul este un duh cu El” (I. Corinteni 6, 17). Fără unirea cu Hristos, de unul singur, omul rămâne cel vechi, care nu are nimic comun cu Dumnezeu.

Care sunt lucrurile pe care le cere de la noi Hristos, ca să ne sfințească cu Dumne-zeieştile Tainei? Acestea sunt: curățenia sufletului, credința şi iubirea față de Dumne-zeu, dragostea arzătoare şi jinduirea noastră după Sfânta Împărtăşanie. Acestea aduc sfințirea, şi astfel trebuie să ne împărtăşim. Pentru că mulți sunt cei care vin la Sfinte-le Taine, şi nu numai că nu se folosesc deloc, dar pleacă împovărați cu păcate nenu-mărate.

polisul: După ce credincioşii se împărtăşesc, se roagă să rămână înlăuntrul lor sfințenia pe care au primit-o, să nu plece harul, nici să piardă darurile. Preotul

îi cheamă acum să mulțumească cu râvnă lui Dumnezeu pentru Dumnezeiasca Îm-părtăşanie. De aceea zice: “Drepți primind… cu vrednicie să mulțumim Domnului”. Adică, nu întinşi, nici aşezați, ci înălțându-ne sufletul şi trupul spre Acesta. Şi credin-cioşii, prin cuvintele Sfintei Scripturi, Îl preamăresc pe Dumnezeu, care este Cauza şi Dătătorul tuturor bunurilor: “Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac” (Psalmi 112, 2). După ce cântă de trei ori această cântare, preotul iese din Sfân-tul Altar, stă înaintea mulțimii şi rosteşte următoarea rugăciune: “Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…”. Preotul cere de la Domnul să ne mântuiască prin mila Sa, pen-tru că de la noi nu avem să arătăm nimic vrednic de mântuire. De aceea îi şi pome-neşte ca mijlocitori pe mulți sfinți, şi în special pe Maica Domnului.

La sfârşit, preotul împarte anafura. Aceasta a fost sfințită, căci provine din pâinea de la început, pe care am adus-o lui Dumnezeu pentru săvârşirea Dumnezeieştii Eu-haristii. Credincioşii primesc cu evlavie anafura, sărutând mâna dreaptă a preotului, pentru că această mână cu puțin înainte a atins Preasfântul Trup al lui Hristos, a pri-mit de acolo sfințirea, şi o dăruieşte acum celor care o sărută.

Aici Sfânta Liturghie ajunge la sfârşit, şi Taina Dumnezeieştii Euharistii se împli-neşte, pentru că şi Darurile pe care I le-am adus lui Dumnezeu s-au sfințit, şi preotul s-a sfințit, şi ceilalți credincioşi ai Bisericii s-au bucurat de sfințenie. Deci, pentru toate acestea trebuie să dăm slavă, cinste şi închinăciu-ne lui Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, şi cu Preasfântul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din: Glasul Sfinților Părinți - Editura Egumenița 2008,

Sfântul Nicolae Cabasila)

5

movici îl citează pe Sfântul Epifanie al Ciprului care spune că "în amândouă aceste erezii sălăşluieşte aceeaşi vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii Domnului şi atunci când, dimpotrivă, o slăvesc mai mult de-cât îi este cuvenit în chip propriu". "Nu trebuie adorat ceea ce le este propriu Sfinților din Ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o feme-ie". De aceeaşi părere sunt şi apusenii: Sf. Ambrosie al Milanului "Singur Fiul lui Dumnezeu este fără de păcat" şi Fericitul Augustin. Iar un alt apusean, te-ologul Bernard, îşi exprima indignarea fată de noua dogmă inventată: "Mă înspăimânt acum, văzând că unii dintre voi au ales să schimbe lucruri de că-pătâi, aducând sărbători noi, necunoscute înainte de către Biserica, sărbători care nu sunt primite de gândire şi din predania cea din vechime".

Această învățătură catolică pare, la prima vedere, să sporească cinstea Maicii Domnului, dar în realitate îi neagă toate virtuțile. Ce vred-nicie i s-ar cuveni ei, dacă ea ar fi fost ferită de păcat? Noi ştim că "virtutea este efortul de a face binele", cum spunea şi Pr. Dumitru Stăni-loae. Ori Maica Domnului şi-a dovedit această virtute, iar ca dovada/răsplată, Dumnezeu a binecuvântat-o şi a ales-o pentru a răscumpăra neamul omenesc. Dacă ea ar fi fost ferită de păcatul strămoşesc, ar fi însemnat că Dumnezeu ar fi obligat-o să ia parte la mântuirea noastră, ceea ce ar însemna că Dumnezeu este nedrept, deoarece pe unii îi mântuieşte cu de-a sila, în timp ce pe alții îi lasă în păcat.

Iar că nu este aşa reiese şi din dialogul cu Arhanghelul Gavriil, care bine vesteşte Fecioarei: "Nu te teme Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu", adică Dumnezeu prețuieşte dragostea, râvna şi curăția ta. Sfântul Nicolae Velimiro-vici este de părere că "aceste din urmă cuvinte ale îngerului resping pretenții-le anumitor teologi apuseni privind imaculata concepție, potrivit căreia, Feci-oara Maria s-ar fi născut fără nici o umbră de păcat strămoşesc şi fără nici o răspundere față de acel păcat al lui Adam. Altfel de ce ar fi spus îngerul că ea a aflat har, milă la Dumnezeu? Mila lui Dumnezeu, care cuprinde noțiunea iertării, o află cel ce are trebuință de ea, cel care o caută. Preacurata Fecioara şi-a înălțat eroic sufletul la Dumnezeu şi întru această înălțare a aflat, ieşindu-i în întâmpinare, mila!". Răspunsul Maicii Domnului: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" denotă smerenie, deoarece, neştiind cum se va petrece aceasta, a primit cuvântul îngerului; s-a supus voii lui Dumnezeu.

Cunoaştem din Sfântă Tradiție că Maica Domnului la vârsta de 3 ani a fost dusă la Templu şi aşezată de către Sfântul Prooroc Zaharia în Sfânta Sfin-telor, acolo unde numai arhiereul intra, o dată pe an şi numai ca să aducă jer-tfe. Toți s-au minunat de aceasta, dar Sfântul Prooroc Zaharia, cunoscând de la Duhul Sfânt cine este acea prunca a aşezat-o acolo, dând slavă lui Dumne-zeu. La Templu, Maica Domnului a stat până la vârsta de 12 ani, lucrând şi rugându-se. Seara primea hrană îngerească de la Arhanghelul Gavriil.

6

VINDECAREA LUNATICULUI

ascultând cuvântul acesta aspru al Mântuito-rului „O, neam necredincios şi îndărătnic, pâ-

nă când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?”, ne întrebăm, fireşte, cui anume S-a adresat? Era de față tatăl copilului, nu destul de credincios, căci, din chiar cuvintele lui şi-a vădit îndoiala: „de poți face ceva, ajută-mă“. Erau ucenicii, neputincioşi şi ei, deşi li se încredințase în chip expres puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpii şi de a scoate toată puterea diavolească din oameni (Lc. 10, 19). Astăzi însă, şi ei au sporit amărăciunea învățătorului lor, do-vedindu-se neputincioşi în fața acestui duh necurat care, este adevărat, necesita o pregătire specială: de rugăciune şi post. Ei bine, văzând Domnul Hristos această ne-credință sau puțină credință generalizată, a rostit cuvintele aspre de mai sus.

Mântuitorul a fost neplăcut impresionat de omul acesta „puțin credincios”, chiar dacă, în cele din urmă, i-a vindecat copilul, şi de ucenici, şi de cei ce erau de față şi, în general, de cei din vremea Sa, care s-au îndoit de El, aşa cum, probabil, este dezamă-git şi de puțina noastră credință de astăzi. Auziți câtă credință le-ar fi trebuit ucenici-lor să săvârşească minunea aceasta: „un grăunte de muştar“ (Mt. 17, 20).

Nişte frați au mers în pustie la Avva Serapion şi l-au întrebat: Avva, ce însemnează cuvintele acestea din Evanghelie? Şi acela le-a spus: Nu înțelegeți? Ei bine, cuvintele: „De veți avea credință cât un grăunte de muştar şi veti zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo…!” şi s-a oprit avva, pentru că un zgomot asurzitor s-a pornit de deasupra. Şi a strigat avva: Stai, munte, nu am poruncit să te muți, ci căutam doar să tălmăcesc fraților mei ce înseamnă să aibă credință… Muntele din preajmă, auzind cuvintele părintelui, rostite cu toată credința şi cu putere dumnezeiască, a prins a se prăvăli de la locul său, ca să se arunce în mare… L-a oprit, însă, sihastrul, pentru că era doar un cuvânt de învățătură pentru frații care veniseră să-l întrebe şi care au înțeles în modul cel mai convingător posibil ce însemnau cuvintele acelea.

Hristos rosteşte acest cuvânt aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, dar îl rosteşte, dragii mei, şi pentru noi, cei de astăzi, pentru că, dintre noi cați se ridi-că la vrednicia credinței pe care a cerut-o Hristos omului aceluia şi ucenicilor Săi? Câți înțelegem să dovedim atâta credință încât să putem muta, nu munții materiali, ci „pietroaiele” care atârnă de sufletul nostru, diferitele păcate care ne trag şi ne afun-dă în „marea vieții acesteia”?… Câți dintre noi dovedim destulă putere ca să ne recu-perăm atunci când cădem şi să trăim în adevăratul duh al lui Dumnezeu, arătând că I-am înțeles învățătura, ba încă o şi punem în practică în viața noastră?!

Întâlnim astăzi în lume oameni care-şi părăsesc Biserica, trecând la alte credințe şi religii, oameni care nu mai găsesc de bună această credință ortodoxă. De ce? Pentru necredința sau pentru puțina noastră credință! Pentru că ajungem noi, credincioşii, care de altfel ne afirmăm „credincioşia” cu emfază, nu o facem cu destulă convingere şi de aceea nu mai suntem credibili. Vorbim foarte frumos despre viața de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici! Ne place să vorbim despre aceea, dar ne agățăm toate speranțele de viața aceasta! Căci, cum să convingi ca îl iubeşti pe Dumnezeu

7

dacă, de fapt, te arăți „îndrăgostit” mai mult de cele de aici? Cum să fim convingători atunci când vorbim de împărăția Cerurilor, dacă ne construim cu atâta meticulozita-te „aşternutul” şi „culcuşul” cald şi plăcut pentru viața aceasta şi ne pasă atât de puțin de viața veşnică?! Sfinții nu erau aşa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea - nu atât prin predica lor, cât prin exemplul personal - mergeau, atunci când erau condamnați la moarte pentru credință, cântând şi bucurându-se că se îndrep-tau, astfel, către viața veşnică în Hristos. De aceea erau convingători, iar necredincioşii păgâni, văzându-le credința şi speranța, înțelegeau că aceştia chiar slujesc Dumnezeu-lui celui adevărat. Dacă Mântuitorul ar fi trebuit şi astăzi să rostească nişte cuvinte la adresa noastră, mă tem că le-ar rosti pe aceleaşi: „O neam necredincios şi îndărătnic…”

Ne năpădeşte formalismul; ne pustieşte secularismul; practicăm un Creştinism din ce în ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim şi nu ne rugăm, după cum ne-a cerut-o Mântuitorul Hristos în evanghelia de astăzi. Poate că va zice cineva: cum, post şi rugăciune? Dar, „toate acestea le-am păzit din copilăria mea…” (Mt. 19, 20). Care post l-am ținut, însă? Acela de bucate, poate, pentru că pos-tul desăvârşit este când te abții şi de la faptele urâte, şi de la cuvintele ruşinoase şi de la gândurile cele murdare! Acela este postul cel adevărat! Iar rugăciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineața şi un sfert de ora seara? Dacă, şi acelea!… Nu, nicide-cum!… Adevărata rugăciune înseamnă permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie să lipsească nicio clipă din viața noastră. Ne dorim, adeseori, să stăm de vorba cât mai mult cu mama sau cu tata, cu soțul, cu soția, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie să fie mult mai prezent în viața noastră decât toți aceştia la un loc, căci relația şi comuniunea cu El se vor permanente. Asta înseamnă adevăra-ta rugăciune, şi încă într-o stare de smerenie şi de meditație sfântă, iar nu de teoreti-zare a învățăturilor lui Dumnezeu, dându-ne cu părerea care mai de care, potrivit înțelepciunii noastre. El ne-a dat astăzi exemplul credinței care poate muta până şi „munții” din loc, dacă nu în înțeles propriu, atunci în sensul slăbiciunilor şi al păcate-lor noastre, ca să ne arate că viața în Hristos este un lucru cât se poate de serios! Ri-dicarea şi lepădarea acestora de la noi, asta va să zică mutarea „munților” din loc.

Să-L rugăm pe Domnul, Care a rostit astăzi cu amărăciune cuvânt aspru şi pen-tru noi, să facă El să rodească puțina noastră credință, ca să devenim cu toții creştini buni şi cu adevărat credincioşi, tari în credință, convingători nu doar prin vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce înfăptuim, căci la aceasta mai cu seama se uită veci-nul, aproapele sau „departele” nostru; la faptele noastre privesc oamenii, şi acelea vor convinge mai mult decât cuvintele cele meşteşugite, pentru că s-a spus că “ochiul este mai credincios decât urechea“. Poți să spui, adică, multe!… Omul vrea să vadă! Şi, acest comportament, acest fel de credință şi acest tip de încredere în puterea lui Dumnezeu le râvnea Hristos la „neamul necredincios şi îndărătnic” din vremea Sa, şi de la noi. Să cerem să ne dea această credință şi încredere, ca să-L slujim cu toată ființa noastră, dar să ne dea şi puterea să săvârşim fapte care să convingă şi pe cei din jurul nostru, ca ceea ce văd la noi - nu teorie şi spectacol, ci viată autentică în Mântu-itorul Hristos Dumnezeu - să-i poată mobiliza şi pe ei la tot lucrul cel bun, Amin!